Eroare judiciara. Speta. Decizia 503/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1950/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTIA III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.503
Ședința publică de la 19 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
GREFIER - - -
***** *****
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București - legal reprezentat de procuror.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr.844 din 03.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, pentru apelantul reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/24.09.2008, emisă de Baroul București -Cabinet Individual (fila 4 dosar fond), consilier juridic, pentru intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației depuse la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Părțile învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are alte cereri de formulat.
Curtea, ia act de declarația părților și constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul apelantului reclamant solicită admiterea apelului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe; depune la dosar concluzii scrise.
Se invocă dispozițiile art.4 din Legea nr.221/2009, în baza cărora prezenta cerere este imprescriptibilă.
Mai arată că dispozițiile art.182 Cod de procedură penală prevăd comunicarea către toate persoanele interesate a tuturor actelor de procedură iar comunicarea unui înscris se probează prin existența dovezii materiale a înmânării acestuia părții căreia i-a fost adresat.
Mai subliniază că, atât timp cât nu există dovada expedierii citației, a primirii acesteia și a comunicării hotărârii judecătorești în cauza ce a format obiectul dosarului nr.290/1990, în care s-a pronunțat achitarea, înseamnă că nu s-a făcut dovada concludentă a faptului luării efective la cunoștință de către acea persoană a soluției penale, astfel încât împotriva ei nu poate curge termenul prevăzut de art.506 al.2 Cod de procedură penală.
La solicitarea instanței de a preciza data luării la cunoștință de către reclamant a soluției de achitare, reprezentantul acestuia arată că în acțiune s-a strecurat o greșeală cu privire la această dată, fiind trecut din eroare septembrie 2008, deoarece a formulat acțiuni pentru întregul lotul de inculpați, data reală a luării la cunoștință fiind ianuarie 2009.
Reprezentantul intimatului pârât solicită respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
Arată că, instanța de fond în mod corect a admis excepția prescripției, acțiunea fiind introdusă după termenul legal de 18 luni.
Apreciază că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.221/2009.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a apelului și de menținere a sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
Arată că poziția reclamantului este echivocă cu privire la data luării la cunoștință despre hotărârea de achitare.
Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr.221/2009, arată că acțiunea a fost promovată înainte de apariția acestui act normativ, motiv pentru care apreciază că acestea nu se aplică prezentei spețe.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată la data de 13.01.2009 sub nr-, pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 200.000 USD și a daunelor morale în cuantum de 500.000 USD, echivalentul în lei la cursul BNR la data executării, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că în perioada 30.04.1982 - 11.01.1983 a executat o pedeapsă cu închisoarea în baza sentinței penale nr.472/08.07.1982 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B prin care a fost condamnat pentru delictul de agitație publică prevăzut și pedepsit de art.323 alin.1 Codul penal.
Prin decizia civilă nr.571 din 21.05.1990, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, s-a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinței penale nr.472 din 08.07.1982 și a deciziei penale nr.1586 din 28.09.1982, prin care sentința instanței de fond rămăsese definitivă, s-au casat cele două hotărâri, iar reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art.323 alin.1 Codul penal.
Despre această decizie de achitare, reclamantul a susținut că a luat cunoștință în luna august 2008, când a venit în țară și a luat legătura cu un avocat pentru a solicita reabilitarea sa.
S-a susținut de reclamant că cercetarea penală efectuată asupra sa și ulterior, lipsirea sa de libertate, i-au produs un grav prejudiciu material și moral ce se impune a fi reparat de pârât, în conformitate cu dispozițiile art.504 - 506 Cod procedură penală.
Deși termenul prevăzut de art.504 - 506 Cod procedură penală pentru repararea pagubei în cazul unei erori judiciare este de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, reclamantul se consideră a fi în termen pentru formularea acțiunii, având în vedere faptul că hotărârea de achitare s-a dat fără citarea sa, astfel încât nu a avut posibilitatea să ia cunoștință despre aceasta, decât în septembrie 2008 când a discutat cu unul dintre ceilalți coinculpați.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat prescripția dreptului material la acțiune, având în vedere dispozițiile art.506 Cod procedură penală, potrivit cărora acțiunea pentru obținerea reparării pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare și faptul că reclamantul nu a formulat în mod expres o cerere de repunere în termen, în conformitate cu dispozițiile art.103 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.844 din 03.06.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția invocată de pârât și pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantului ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că termenul de 18 luni prevăzut de art.506 alin.2 Cod procedură penală, în care poate fi formulată acțiunea în repararea pagubei rezultat al unei erori judiciare, a început să curgă în cauza de față de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare și nu de la data la care acesta a luat cunoștință de hotărâre.
Pe de altă parte, s-a reținut și faptul că susținerile reclamantului privind data la care a luat cunoștință de hotărârea de achitare sunt contradictorii (în acțiune susținând că a luat cunoștință în septembrie 2008, de la un alt inculpat, iar în notele scrise a afirmat că a luat cunoștință în data de 02.01.2009), iar în acțiune acesta nu explică care au fost motivele pentru care timp de 20 de ani de la căderea regimului comunist nu s-a interesat de situația sa juridică rezultată dintr-o hotărâre de condamnare pentru o infracțiune de natură politică.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susținut că data pronunțării deciziei de achitare nu poate fi considerată ca dată la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art.506 alin.2 Cod procedură penală, atâta timp cât, din probele administrate a rezultat că această decizie a fost pronunțată în lipsa reclamantului și fără citarea legală a acestuia.
În opinia apelantului, termenul de la care a început să curgă prescripția nu putea fi altul decât cel menționat în declarația dată de el pe proprie răspundere, cu privire la data la care a luat cunoștință pentru prima dată de existența unui recurs în anulare declarat de Procurorul General și de existența deciziei penale de achitare.
S-a susținut de apelant că deși instanța de fond a reținut obligația sa de a urmări desfășurarea procesului de achitare, nu motivează în nici un fel cum ar fi avut posibilitatea să facă acest lucru dacă nu a fost citat în cauză.
Cu privire la necesitatea formulării unei cereri de repunere în termen, reținută în motivarea sentinței instanței de fond, apelantul - reclamant a susținut că potrivit dispozițiilor art.129 alin.5 din Codul d e procedură civilă, chiar dacă reclamantul nu ar fi solicitat o astfel de repunere, instanța de judecată putea să întreprindă demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze, a existenței/inexistenței unei conduite culpabile din partea reclamantului în promovarea acțiunii.
În finalul motivelor de apel au fost invocate dispozițiile art.19 din Decretul nr.167/1958, susținându-se că termenul prevăzut de acest articol nu se poate reține că a fost depășit, precum și prevederile art.52 alin.3 din Constituția României coroborate cu art.504 alin.1 Cod procedură penală și art.998 cod civil cu referire la art.6 pct.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. A fost dată cu titlu de exemplu hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Vișan contra României.
Cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, apărătorul reclamantului a invocat și dispozițiile art.4 din Legea nr.221/2009, în baza cărora acțiunea este imprescriptibilă, susținând că aceasta este o normă de procedură de imediată aplicare.
Analizând sentința instanței de fond în raport de criticile formulate de apelantul reclamant, care stabilesc limitele devoluțiunii în prezenta cale de atac, Curtea va reține că apelul este fondat,pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art.103 Cod Procedură Civilă neîndeplinirea unui act de procedură în termenul prevăzut de lege atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința părții. În acest din urmă caz actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.
Deși prin acțiune apelantul reclamant nu a formulat expres o cerere de repunere în termenul legal de formulare a acțiunii,prin motivele de fapt a învederat că nu a avut cunoștință despre decizia penală de achitare deoarece aceasta s-a pronunțat în lipsa lui, în condițiile în care domiciliază în străinătate.
La fila 52 din dosarul instanței de fond a depus o declarație pe proprie răspundere, în care se consemna că a luat cunoștință de existența deciziei penale de achitare în data de 01.01.2009, iar prin notele scrise a solicitat respingerea excepției prescripției acțiunii și repunerea sa în termenul legal de formulare a acțiunii, invocând dispozițiile articolului 103 Cod Procedură Civilă.
Faptul că decizia penală nr.571/21.05.1990,prin care s-a dispus, printre altele, achitarea apelantului reclamant pentru infracțiunea cu caracter politic prevăzută de articolului 323 alin. 1 cod penal,a fost pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în cadrul unui recurs extraordinar declarat de Procurorul General,lăsat prin lege la latitudinea exclusivă a Procurorului General și soluționat în lipsa părților, poate fi asimilat unei împrejurări mai presus de voința reclamantului, care l-a împiedicat pe acesta să formuleze acțiunea, în termenul prevăzut de articolul 506 alin.2 din Codul d e Procedură Penală.
În condițiile în care la dosar nu există un alt înscris care să dovedească data la care apelantul reclamant a luat cunoștință despre decizia de achitare, ci doar declarația sa, dată pe proprie răspundere, necombătută de către intimatul pârât, Curtea apreciază că data menționată în acest înscris,respectiv 01.01.2009, era cea de la care a începea să curgă atât termenul de formulare a acțiunii cât și termenul de formulare a cererii de repunere în termen.
Din actele dosarului instanței de fond rezultă că acțiunea a fost înregistrată de apelantul reclamant la data de 15.01.2009, în cuprinsul acesteia menționându-se expres și motivele care l-au împiedicat pe acesta să formuleze acțiunea până la această dată.
Susținerile făcute de apelantul reclamant în cuprinsul acțiunii cu privire la data la care a aflat despre existența unui recurs extraordinar declarat de Procurorul General împotriva deciziei penale prin care fusese condamnat,reținute de instanța de fond în considerentele sentinței apelate, nu erau suficiente pentru a răsturna prezumția relativă de veridicitate de care se bucura declarația dată în fața notarului pe proprie răspundere, cu atât mai mult cu cât apărătorul acestuia a recunoscut în fața instanței de apel că este vorba de o eroare materială (de redactare) ce îi aparține în exclusivitate.
A considera altfel ar reprezenta o încălcare a articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o disproporție evidentă între interesul urmărit de legiuitor prin instituirea unui astfel de termen de prescripție și interesul particular al apelantului reclamant, care s-ar vedea pus în situația imposibilității valorificării dreptului său în fața unui tribunal.
În consecință, apreciind că, în lipsa administrării unor probe din care să rezulte că data la care apelantul reclamant a aflat despre existența deciziei penale de achitare ar fi alta decât cea menționată în înscrisul autentificat sub nr.1321/2739/06.04.2009 de Consulatul General al României la, depus la fila 56 din dosarul instanței de fond, Curtea va dispune în baza articolului 296 Cod Procedură Civilă respingerea apelului ca nefondat.
Soluția se impune cu atât mai mult cu cât,după pronunțarea sentinței apelate a intrat în vigoare Legea nr.221/02.06.2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,pronunțate în perioada 06.03.1945-22.12.1989 care în articolul 5 prevede expres dreptul persoanelor care au suferit condamnări politice în perioada de referință la despăgubiri, într-un termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, respectiv de la 06.06.2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul - reclamant cu domiciliul ales în B, nr.78,.1, sector 1 la avocat împotriva sentinței civile nr.844 din 03.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul -pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact./CS
Ex.4/12.11.2009
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea
