Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 1032/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr.1032
Ședința publică din 27 octombrie 2008
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Oberșterescu
JUDECĂTOR 2: Daniela Calai
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de reclamanta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU SPORT B, pârâtul CLUBUL SPORTIV VOINȚA B de și intervenienta CONFEDERAȚIA NAȚIONALĂ A SINDICATELOR DIN COOPERAȚIE ROMÂNIA împotriva deciziei civile nr.100/A/11.02.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, având ca obiect evacuare.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul reclamantei recurente Agenția Națională pentru Sport declarat în termen și legal timbrat cu 4,5 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar. Recursul pârâtului Clubul Sportiv Voința B legal timbrat cu suma de 10 lei taxă judiciară de timbru și 0,30 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată depuse la dosar prin registratura instanței la data de 24.10.2008, concluziile scrise formulate de intervenienta Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație România, iar la data de 27.10.2008, comunicate prin fax și prin poștă, concluziile scrise formulate de pârâtul Clubul Sportiv Voința
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 16 octombrie 2008, când pronunțarea a fost amânată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.5342/2003 la Judecătoria Sectorului 1 B, reclamantul Ministerul T și Sportului (în prezent Agenția Națională pentru Sport) a chemat în judecată pârâtul Club Sportiv "Voința" B solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să dispună evacuarea acestuia de pe terenul în suprafață de 63.568 mp pe care îl ocupă fără drept.
În motivare a invocat transmiterea din administrarea Asociația pentru Cultură Fizică și Sport "Voința" B (actualul pârât) în administrarea reclamantei a susmenționatei suprafețe de teren ce aparține domeniului public (transmitere ce a avut loc prin HG 829/12.10.1999) precum și refuzul pârâtului de a elibera terenul.
În drept au fost invocate dispozițiile art.12, 20, 22 din Legea 213/1998, art.475, 479.civ.
Pe cale de întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar prin cerere reconvențională a solicitat să se recunoască existența dreptului de servitute legală de trecere, astfel încât să se asigure accesul de la construcții la drumul public, de la lucrările și amenajările sportive la stradă, precum și între clădiri, lucrări și amenajări pentru respectarea destinației lor sportive; a solicitat a i se recunoaște un drept de retenție asupra imobilului până la plata creanței recunoscute de reclamantă prin adresa nr.229/19.11.2002.
În drept a invocat disp.art.13 din Legea 213/1998.
Prin sentința civilă nr.2/03.01.2005 instanța a admis în parte ambele cereri.
În consecință, s-a dispus evacuarea pârâtului de pe terenul fără construcții în suprafață de 62.294 mp situat în-, sector 1 B; a fost recunoscut pârâtului-reclamant reconvențional dreptul de superficie asupra terenului de 1274 mp situat la aceeași adresă, teren aflat sub construcțiile cu destinația de clădire, sediu administrativ (278 mp), clădire birouri și hotel (345 mp) și sală popicărie (651 mp); a fost constituit în favoarea pârâtei un drept real de servitute pentru uzul acestor construcții, drept ce urmează să se exercite prin utilizarea căilor de acces auto prin Intrarea și pietonal dinspre stația de metrou și până la limita construcțiilor menționate; a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea reconvențională vizând recunoașterea dreptului de retenție.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin nr.2072/ 6 octombrie 1956 s-a trecut în folosința gratuită și fără termen a Asociației pentru Cultură Fizică și Sport Voința terenul în litigiu în vederea construirii unei baze sportive.
Cum statul proprietar a dispus astfel, instanța a reținut calitatea de constructor de bună credință a pârâtului care, prin probele administrate, a făcut dovada calității sale de proprietar al edificatelor amplasate de teren, astfel că a stabilit un drept de superficie în favoarea reclamantului reconvențional.
În aceste condiții, statul proprietar poate schimba titularul dreptului de folosință, însă nu poate obține evacuarea de bună credință care a dobândit un drept de superficie, conform celor mai sus arătate; este nedreptățit, însă, reclamantul, a reținut instanța, să obțină evacuarea pârâtului de pe terenul neocupat, dispozițiile art.480 civ. fiind incidente.
A mai apreciat instanța că dreptul de servitute solicitat pe cale reconvențională nu este incompatibil cu dreptul de proprietate publică, dispozițiile art.13 din Legea 213/1998 permițând un atare dezmembrământ, astfel că și-a însușit concluziile raportului de expertiză ce au vizat acest aspect.
Pentru aceste considerente - care lipsesc de obiect cererea de recunoaștere a unui drept de retenție în favoarea pârâtului - instanța a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul.
Înregistrat inițial sub număr dosar 994/2005 la Curtea de Apel București, dosarul astfel format a fost înaintat la Tribunalul București în baza art.11 al.2, 4 din Legea 219/2005, aici fiind înregistrat cu număr dosar 3389/2005.
Pe calea apelului, pârâtul a solicitat schimbarea sentinței în sensul recunoașterii dreptului de superficie și asupra terenurilor de sport evidențiate în raportul de expertiză invocând, în esență, faptul că acestea au fost amenajate și destinate desfășurării activității sportive.
Pentru termenul din 23.01.2006 a fost depusă la dosar cererea de intervenție în interesul pârâtului, cerere formulată de domnul în numele Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din Cooperație România ().
Pentru același termen a fost depusă cererea de aderare la apelul pârâtului de către reclamant, solicitându-se evacuarea pârâtului de pe întreaga suprafață de teren în litigiu.
În motivare, reclamantul a criticat recunoașterea în primă instanță a dreptului de superficie în favoarea pârâtului și constituirea dreptului de superficie și a invocat excepția prescripției dreptului de creanță al acestuia.
La termenul din 16.10.2006, ca urmare a strămutării dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr-, cauza a fost scoasă de pe rol și trimisă la Tribunalul Timiș unde a fost înregistrată sub număr nou de dosar -.
Prin decizia civilă nr.100/A/11.02.2008 au fost admise apelurile pârâtului, aderarea la apel formulată de reclamantă și cererea de intervenție accesorie formulată de Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație - România; în consecință, sentința apelată a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare la Judecătoria Timișoara.
Pentru a dispune astfel, instanța de control judiciar a avut în vedere că, de la momentul emiterii Hotărârii nr.2072/1956 și până în prezent, terenul a rămas în domeniul public al statului, regimul său juridic fiind guvernat de-a lungul timpului atât de prevederile din 1952, 1965 și respectiv 1991, cât și de cele în materie ale Legii 18/1991 și ale Legii 213/1998.
Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică au prezentat de-a lungul timpului aceleași caractere juridice. Astfel, dreptul de proprietate publică a fost și este un drept absolut, imprescriptibil, insesizabil, dar mai ales inalienabil, pentru că nu este susceptibil de a fi înstrăinat sau dezmembrat.
Tribunalul a constatat că separarea atributelor care formează dreptul de proprietate publică - posesia, folosința și dispoziția - spre a se forma alte drepturi reale, opozabile statului, nu este posibilă, cu excepția servituților de utilitate publică la care se referă în reglementarea actuală art.13 din Legea nr.213/1998.
În continuare, instanța a avut în vedere că în anul 1956, când a fost emisă hotărârea nr.2072, transmiterea în folosință a unor bunuri proprietate socialistă în favoarea unor organizații cooperatiste sau obștești era reglementată prin Decretul nr.244/1955 și decretul nr.409/1955, ultimul completând prevederile celui dintâi, în sensul obligativității obținerii prealabile a unei hotărâri a Consiliului de Miniștri în cazul atribuirii unor terenuri pentru edificarea de construcții (cum este cazul în speța de față).
Prin actele normative care stabileau posibilitatea constituirii dreptului de folosință, erau precizate și scopurile acestor constituiri și obligațiile pe care și le asumă titularul, a căror precizare fiind importantă fiindcă în caz de nerespectare statul putea revoca dreptul în discuție, pe aceeași cale pe care l-a constituit.
În acest sens, conform art.4 din decretul nr.244/1955, ale cărui dispoziții trebuie coroborate cu cele ale Decretului 408/1955, în cazul neîndeplinirii de către unitatea cooperatistă a obligațiilor ce-i reveneau din actul de transmitere în folosință, dreptul de folosință fără termen înceta, iar terenul, cu toate construcțiile de pe el, reintra în administrarea comitetului executiv al consiliului popular care l-a deținut anterior, cu obligația pentru acesta de a restitui unității cooperatiste contravaloarea construcțiilor transmise cu plată, evaluate la momentul restituirii.
Dispozițiile Decretului nr.244/1955 au fost abrogate prin Legea nr.7/1998, iar în privința regimului juridic aplicabil, ele au fost înlocuite cu cele ale Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care, în al său art.12, la al.3, face vorbire de posibilitatea revocării dreptului de administrare dacă titularul său nu-și exercită obligațiile născute din actul de transmitere.
Astfel, tribunalul a considerat că prin HG nr.829/1999, Statul Român, în calitate de proprietar al terenului din B,-, nu a făcut decât să revoce dreptul de folosință gratuită al Asociației pentru Cultură Fizică și Sport "Voința" și să atribuie dreptul de administrare Ministerului T și Sportului. Cum legalitatea actului administrativ a fost menținută de instanța de contencios administrativ, prin Decizia nr.4107/2001 a Curții de Apel București, ea nu mai poate fi pusă în discuție de o instanță de drept comun.
În concluzie, efect al actului administrativ de revocare a folosinței gratuite pe care Asociația pentru Cultură Fizică și Sport "Voința" o dobândise prin Hotărârea nr.2072, ea a pierdut și dreptul de proprietate asupra construcțiilor și amenajărilor sportive edificate pe domeniul public al statului, drept care, în cazul său concret era afectat condiției rezolutorii a respectării obligațiilor dispuse prin actul de atribuire în folosință.
Sub aspectul efectelor revocării dreptului de folosință al pârâtei prin HG nr.829/1999, chiar dacă dispozițiile antemenționate ale Decretului nr.244/1955 privind modalitatea de dezdăunare a nu-și mai produc efectele, fiind abrogate, întinderea și natura drepturilor acestuia din urmă pot fi clarificate potrivit dreptului comun, mai precis prin raportare la normele art.492, 493 și 494.civ. așa cum de altfel s-a anticipat prin decizia nr.4107/2001 a Curții de Apel București.
drepturilor reale ale pârâtei este cu atât mai mult justificată cu cât, dată fiind afectațiunea de utilitate publică a imobilului, obligațiile speciale ale titularei dreptului de folosință nu vizau doar edificarea propriu-zisă a bazei sportive prevăzută în actul administrativ de atribuire, ci și menținerea destinației acesteia pa toată perioada exercitării în numele statului a dreptului astfel atribuit.
În cauză au fost administrate probe menite să ateste că, cel puțin parțial, pârâta Asociația Clubul Sportiv Voința B nu mai respectă destinația avută în vedere prin hotărârea de atribuire în folosință; o parte din terenurile de sport sunt degradate, dezafectate și numai corespund desfășurării activităților sportive, iar construcțiile funcționează ca sedii ale unor terțe societăți comerciale.
Mai mult, chiar intervenienta a învederat instanței de control judiciar prin cererea incidentală în discuție că își are sediul în incinta unei clădiri situată pe terenul în litigiu.
Că pârâta apelantă se găsește în imposibilitate de a mai respecta destinația dată la momentul atribuirii în folosință rezultă cu evidență și din conținutul Ordinului nr.212/2007 prin care Agenția națională pentru Sport revocă recunoașterea funcționării Asociației, ca structură sportivă, dar și certificatul de identitate sportivă al acesteia.
În considerarea argumentelor de fapt și de drept mai sus expuse, tribunalul a constatat că, într-o corectă soluționare a cererii reconvenționale, prima instanță avea de observat că particularitatea menținerii imobilului în domeniul public al statului după 1989 impunea luarea în considerare a caracterului exclusiv și inalienabil al dreptului de proprietate asupra acestuia, faptul că dreptul de folosință gratuită dobândit în anul 1956 fost revocat prin HG nr.829/1999, precum și destinația actuală a terenului și construcțiilor care, care nemaifiind afectate interesului public, nu justifică dreptul de proprietate asupra construcțiilor, respectiv superficia și servitutea în favoarea pârâtei pe toată durata existenței edificatelor; în acest sens sunt și dispozițiile art.13 din Legea 213/1998.
Pe lângă soluția nejudicioasă pronunțată în legătură cu constatarea dobândirii unor drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate publică, tribunalul a constatat că hotărârea instanței de fond este criticabilă și sub aspectul încălcării principiului disponibilității părților în procesul civil, reglementat de art.129 al.6 pr.civ. ce obligă instanțele să se pronunțe în limitele investirii.
Astfel, pronunțându-se asupra recunoașterii unui drept de superficie pentru terenul de sub construcțiile și amenajările sportive edificate pe imobilul în litigiu, judecătoria a acordat ceea ce nu s-a cerut, pentru că, așa cum rezultă din conținutul cererii reconvenționale, a fost investită de pârâta apelantă cu doar două petite: primul vizând dreptul de servitute de trecere, iar cel de-al doilea referitor la acordarea unui drept de retenție asupra bunului în integritatea sa, până la plata creanței pentru investițiile efectuate. Referirile din cererea incidentală la un eventual drept de superficie au fost făcute doar pentru a justifica dreptul de proprietate asupra construcțiilor, iar în lipsa unei solicitări exprese de recunoaștere a unui asemenea drept real, ele se impuneau a fi privite ca simple apărări de fond.
În continuare, cererea de despăgubire a fost respinsă ca rămasă fără obiect, prima instanță omițând să se preocupe de judecarea ei în fond, ceea ce presupunea efectuarea unei expertize pentru identificarea și evaluarea pretinselor investiții, precum și administrarea unor probe menite să confirme sau dimpotrivă, să infirme că pârâta a realizat investiții din fondurile sale proprii.
Tribunalul a observat că, chiar și în accepțiunea în care prima instanță ar fi recunoscut în mod corect drepturile de servitute și superficie, cererea de despăgubire a pârâtei trebuia rezolvată în fond pentru diferența de teren de 62.294 mp pe care, așa cum rezultă din schița întocmită în dosarul de fond de ing., în Anexa 1 la raportul de expertiză topografică și din conținutul expertizei întocmită în apel, se găsesc amplasate mai multe terenuri de sport, "un bazin cu apă industrială" și "puț la mare adâncime", ce reprezintă amenajări sportive, în considerarea cărora apelanta pârâtă a formulat cererea subsidiară, această nesoluționare atrăgând incidența dispozițiilor art.297 al.1 teza I pr.civ.
În strânsă legătură cu acțiunea în despăgubiri a pârâtei apelante, tribunalul a constatat că nu sunt întemeiate argumentele reclamantei apelante cu privire la prescripția dreptului la acțiune al pârâtului de a cere și obține despăgubiri pentru pretinsele investiții făcute pe terenul în litigiu. Dreptul la acțiune al pârâtului s-a născut la data formulării acțiunii în evacuare de către administratorul terenului, Ministerul T și Sportului. Până la acest moment, lăsarea pârâtei în posesia imobilului echivalează cu o recunoaștere a creanței din partea pretinsului debitor, în condițiile art.16 lit.a) din decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă. Ori, astfel stând lucrurile, acțiunea în despăgubiri a pârâtului a fost introdusă în termenul general de trei ani prevăzut de decret.
Cât privește legitimarea procesuală activă a pârâtului apelant, având în vedere că acestuia i s-a negat de către partea adversă în apel calitatea sa de continuatoare a Asociației pentru Cultură Fizică și Sport "Voința", beneficiara din 1956 dreptului de folosință gratuită asupra terenului în litigiu, tribunalul a reținut că sunt întemeiate apărările pârâtului ce vizează autoritatea de lucru judecat a considerentelor Deciziei penale nr.962/2000 a Curții de Apel București, hotărâre ce a examinat reorganizarea în timp a fostei antecesoare în drepturi a pârâtului până în prezent.
Cum a făcut dovada că este continuatorul fostei Asociații pentru Cultură Fizică și Sport "Voința", iar o eventuală pierdere a personalității sale juridice prin dizolvare ori lichidare în condițiile OG nr.26/2000, aplicabilă și persoanelor juridice fără scop lucrativ ce au luat ființă anterior nu a fost dovedită, tribunalul a reținut că pârâtul apelant are calitate procesuală activă pentru cererea reconvențională.
O altă chestiune de care s-a preocupat instanța de apel în deliberare asupra legalității și temeiniciei hotărârii supusă reformării a constituit-o calitatea procesuală a reclamantei apelante, mai precis legitimarea sa de subiect pasiv în cadrul procesual creat prin cererea incidentală a pârâtului.
Astfel, valorificarea unor drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra unui imobil și/sau drepturi de creanță rezultate din investițiile efectuate se face în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate. Iar, prin invocarea lipsei calității procesuale pasive, administratorul imobilului proprietate publică a statului nu face decât să se prevaleze de propria sa culpă, aceea de a nu fi respectat prevederile imperative ale Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Potrivit normelor art.12 al.4 din actul normativ mai sus menționat, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului d e procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligații poate atrage revocarea dreptului de administrare.
Această normă a fost interpretată de tribunal în sensul că revenea și instanței de judecată obligația de a supune discuției părților oportunitatea chemării în proces a proprietarului, de îndată ce litigiul a dobândit caracter petitoriu prin formularea cererii reconvenționale.
Soluționarea cererii reconvenționale în absența unui cadru procesual corespunzător, precum și lipsa de preocupare în stabilirea acestuia echivalează, în opinia tribunalului, cu o nestatuare asupra fondului, în înțelesul dat de art.297 al.1 teza I pr.civ.
Tribunalul a apreciat că neregulile constatate în legătură cu administrarea litigiului în fața primei instanțe de fond nu pot fi îndreptate în etapa apelului, pentru că soluționarea pentru prima dată în calea de atac a fondului cererii reconvenționale în despăgubire ar presupune lipsirea părților litigante de un grad de jurisdicție, ceea ce în mod evident nu este admisibil. Tot astfel, crearea unui cadru procesual adecvat, care ar presupune, așa cum s-a arătat mai sus, chemarea în proces a titularului dreptului de proprietate, nu poate fi realizat în această etapă față de prevederile art.294 al.1 pr.civ. care interzic în apel schimbarea calității părților, ori formularea unor cereri noi.
Desființarea integrală a hotărârii supusă reformării se justifică prin necesitatea de a se asigura o judecată unitară, dată fiind legătura indisolubilă între acțiunea în evacuare a reclamantei și cererea incidentală a pârâtului, ce tinde la recunoașterea unui drept de retenție asupra întregului corp de proprietate.
Cât privește soluția de admitere a ambelor apeluri ale părților, aceasta este consecința evidentă a desființării integrale a sentinței criticate, oricât de diferite ar fi criticile aduse de părți prin cele două căi de atac.
Tribunalul a admis și cererea de intervenție a Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din Confederație România (), formulată prin reprezentantul acesteia, constatând că soarta sa procesuală depinde, potrivit art.49 al.2 pr.civ. de apelul pârâtului.
Stabilind Judecătoria Timișoara ca instanță de trimitere, tribunalul a dispus ca, în rejudecare, instanța să supună dezbaterii contradictorii necesitatea chemării în proces a proprietarului imobilului în litigiu față de prevederile Legii nr.213/1998 și, respectând considerentele deciziei în privința netemeiniciei cererii pârâtei de recunoaștere a unui drept de servitute de trecere, să cerceteze fondul acțiunii principale și a cererii reconvenționale ce vizează despăgubirile și dreptul de retenție, sens în care va pune în vedere pârâtei să precizeze cuantumul pretențiilor solicitate, să pună în discuție oportunitatea efectuării în cauză a unei expertize tehnice în construcții, menită să identifice construcțiile și amenajările sportive în discuție și să le evalueze, precum și să administreze orice alte probe considerate utile și pertinente pentru stabilirea provenienței resurselor materiale cu ajutorul cărora edificatele au fost realizate.
Împotriva deciziei au declarat recurs toate părțile care au criticat-o pentru nelegalitate.
Reclamanta a solicitat modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtului și a cererii de intervenție accesorie și al admiterii propriului apel cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și a respingerii cererii reconvenționale.
În motivare a invocat faptul că instanța a dat mai mult decât s-a cerut, câtă vreme cauza a fost trimisă spre rejudecare deși niciuna dintre părți nu a cerut-o și față de faptul că tribunalul s-a referit la o cerere în despăgubiri pe care pârâtul nu a formulat-
A mai invocat caracterul contradictoriu al motivării, instanța de apel reținând, pe de o parte, că dreptul de proprietate publică este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil și, pe de altă parte, că asupra acestui drept se poate constitui un drept de retenție.
A invocat greșita reținere a calității procesuale a pârâtului-reclamant reconvențional, întemeindu-și argumentația pe autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr.692/2000 a Curții de Apel București.
A criticat considerentele deciziei vizând aptitudinea pârâtului de a i se recunoaște un drept de retenție, câtă vreme în cauză nu s-a făcut dovada existenței vreunei creanțe apte de a da naștere unui asemenea drept.
A invocat încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității atunci când a apreciat că prima instanță ar fi trebuit să pună în discuție necesitatea introducerii în cauză a titularului dreptului de proprietate, această obligație revenind părții interesate, respectiv reclamantului reconvențional.
În fine, a invocat încălcarea dispozițiilor art.297 al.1 pr.civ. de către tribunal, câtă vreme prima instanță nu a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului și nici nu procedat la judecarea cauzei în lipsa părții care nu a fost legal citată.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.6, 7, 9.pr.civ.
Pârâtul a criticat ca nelegale atât decizia, cât și încheierile de ședință prin care a fost respinsă excepția tardivității cererii de aderare la apel și, respectiv, s-a soluționat excepția de nelegalitate invocată; a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul restrângerii limitei casării spre rejudecarea fondului doar la petitul cererii de chemare în judecată și a cererii reconvenționale formulate.
În motivare a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art.293 al.1 pr.civ. referitoare la momentul până la care se poate adera la apelul părții potrivnice, în cauză aderarea fiind făcută ulterior primei zile de înfățișare.
A criticat respingerea ca nefondată a excepției de nelegalitate a HG 946/1999, câtă vreme soluționarea pe fond a excepției era dată în competența Curții de Apel București.
A invocat încălcarea de către instanță a limitelor sesizării și a principiului disponibilității, câtă vreme s-a pronunțat asupra calității de proprietar asupra construcțiilor și nu asupra cererilor cu care a fost investită.
A criticat interpretarea dată de instanță dispozițiilor Decretului 244/1955 ale art.480 civ. și ale art.13 din Legea 213/1998.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.3, 6, 7, 8, 9.pr.civ.
Intervenienta a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă (aceasta neavând calitate procesuală pasivă) și menținerea deciziei atacate.
A invocat excepția de litispendență, cu referire la dosarul nr- al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe cale de întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtului.
La termenul din 18.09.2008 pârâtul a invocat excepția de nelegalitate a HG 829/12.10.1999, cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ fiind respinsă prin încheierea din 24.09.2008.
Examinând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate și în baza art.306 al.2 pr.civ. față de dispozițiile art.299 și următoarele pr.civ. văzând și dispozițiile legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Este de observat, în primul rând, că în cauză au fost invocate excepții și incidente procedurale care, față de dispozițiile art.137 al.1 pr.civ. ar face inutilă - în tot sau în parte - examinarea fondului criticilor aduse deciziei atacate.
Astfel, la termenul din 16.10.2008, instanța a pus în discuție excepția tardivității recursului declarat de intervenientă, având în vedere dispozițiile art.103 al.1 pr.civ. raportat la art.301 pr.civ.
Pentru aceasta, Curtea a avut în vedere că, deși decizia tribunalului a fost comunicată reprezentantului intervenientei la adresa indicată de acesta la 17.03.2008 (filele 328, 331 dosar apel), recursul a fost depus la 14.05.2008 (fila 54 dosar), cu mult după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de dispozițiile art.301 pr.civ.; cum recurenta nu a înțeles să invoce vreo cauză care să atragă incidența dispozițiilor art.103 pr.civ. referitoare la repunerea în termen, recursul declarat de intervenientă va fi respins ca tardiv, fiind inutilă examinarea criticilor asupra fondului formulate de aceasta.
Pe calea recursului, intervenienta a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei. Fiind o excepție ce poate fi invocată în orice stare a pricinii, instanța este ținută a se pronunța asupra ei.
Excepția se întemeiază pe afirmata nelegalitate a HG 829/1999, hotărâre invocată de reclamantă ca titlu pentru a solicita evacuarea pârâtei de pe terenul în litigiu.
Or, această hotărâre este în vigoare și producătoare de efecte juridice, astfel că excepția invocată de intervenientă este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare.
Reclamanta a invocat greșita reținere de către tribunal a legitimării procesuale a pârâtului-reclamant reconvențional, afirmativ acesta neavând calitatea de continuator al fostei Asociații pentru Cultură Fizică și Sport Voința (cea care a primit în 1956 terenul în folosință).
În motivarea acestei critici, reclamanta a invocat dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. învederând greșita reținere de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr.962/2000 a Curții de Apel București.
Se observă că o eventuală admitere a recursului reclamantei sub acest aspect ar echivala cu o punere în imposibilitate de a mai susține cererea reconvențională formulată, pârâtul nemaiavând calitate procesuală în acest sens.
De aceea, această critică va fi examinată cu prioritate, admiterea ei având ca efect incidența dispozițiilor art.137 al.1 pr.civ.
Astfel, instanța va constata că, pentru a înlătura susținerile reclamantei vizând lipsa calității pârâtului de constructor al persoanei juridice care a primit în folosință terenul în litigiu, instanța de apel a reținut ca întemeiate apărările pârâtei vizând autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale mai sus arătate.
Din examinarea considerentelor deciziei recurate se observă, însă că, referindu-se la considerentele deciziei penale, instanța de apel a avut în vedere și faptul că o eventuală pierdere a personalității sale juridice prin dizolvare sau lichidare în condițiile OG nr.26/2000 nu a fost dovedită, astfel că pârâtul are legitimare procesuală activă în promovarea cererii reconvenționale (fila 326 verso dosar apel).
În acest context, câtă vreme statutul pârâtului face referire la calitatea sa de continuator al fostei Asociații pentru Cultură Fizică și Sport "Voința", iar pârâtul există și este legal înregistrat, fără ca statutul său să fi fost modificat sub aspectul calității sale de continuator al persoanei în patrimoniul căruia a intrat dreptul de administrare asupra terenului, în mod corect a reținut tribunalul calitatea procesuală activă a reclamantului reconvențional, fiind nerelevante, astfel, referirile la decizia penală pronunțată de Curtea de Apel București.
Tot prin prisma dispozițiilor art.137 al.1 pr.civ. vor fi examinate și criticile pârâtului vizând respingerea excepției tardivității formulării cererii de aderare la apel d e către reclamantă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.293 al.1 pr.civ. aderarea la apel se poate face până la prima zi de înfățișare, art.134 pr.civ. dispunând că prima zi de înfățișare este aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.
În cauza de față, apelul declarat de pârât (apel la care a aderat, ulterior, reclamanta) a fost înregistrat (fără a fi motivat) la Curtea de Apel București la 14.02.2005 (data poștei - fila 3 dosar 994/2005 al Curții de Apel București ) iar, la termenul din 01.06.2005 judecata a fost amânată ca urmare a cererii formulate de pârâtul apelant însuși (fila 10 dosar).
Consecință a apariției Legii 219/2005, cauza a fost trimisă la Tribunalul București, primul termen de judecată fiind fixat pentru 28.11.2005.
Pentru acest termen de judecată a fost depusă motivarea apelului de către pârât, iar judecată a fost amânată la cererea acestuia pentru ca motivele să-i fie comunicate reclamantei, o cerere în același sens fiind formulată și de reclamantă (filele 11, 12 dosar nr.3389/2005 al Tribunalului București ).
În fine, pentru termenul la care judecata a fost amânată (23.11.2006), reclamanta a depus cererea de aderare la apelul pârâtului (fila 21 dosar Tribunalul București ).
Este de observat, astfel că, la primele două termene, judecata a fost amânată pentru lipsă de apărare (necomunicarea motivelor de apel punând partea potrivnică în imposibilitatea de a-și pregăti apărarea), astfel că niciunul dintre aceste termene nu îndeplinește condițiile cerute de dispozițiile art.134 pr.civ. pentru a se constitui în prima zi de înfățișare.
După cum s-a arătat, cererea de aderare la apel a fost depusă pentru termenul din 23.11.2006. Chiar dacă această cerere a fost pusă în discuția părților la termenul următor, acest aspect nu poate fi imputat reclamantei care a înregistrat la instanță cererea în ziua fixată ca termen de judecată (fila 21 dosar Tribunalul București ).
În consecință, criticile pârâtului recurent vizând greșita reținere de către tribunal ca fiind depusă în termen cererea de aderare la apel sunt neîntemeiate și vor fi respinse ca atare.
În fine, intervenienta a invocat excepția de litispendență cu referire la dosar nr- al Înaltei Curți de Casație și Justiție (fila 55 dosar).
Această excepție a fost invocată pentru termenul din 22.05.2008, termen la care Curtea de Apel Timișoaraa amânat judecata pentru neîndeplinirea procedurii de citare cu reclamanta la 19.06.2008. Or, până la termenul de judecată astfel stabilit, cererea înregistrată sub număr dosar - a fost irevocabil soluționată prin decizia nr.2307/04.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (fila 164 dosar), astfel că excepția invocată este nefondată și va fi respinsă ca atare.
În ceea ce privește fondul susținerilor recurenților, Curtea reține următoarele:
Reclamanta a investit prima instanță cu o cerere prin care a solicitat evacuarea pârâtului de pe terenul în suprafață de 63.568 mp pe care acesta îl ocupă (fila 3 dosar fond).
Pe cale reconvențională, pârâtul a solicitat ca instanța să constate în favoarea sa existența dreptului de servitute legală de trecere necesar normalei folosiri a clădirilor, lucrărilor și amenajărilor sportive și să consfințească tot în favoarea sa un drept de retenție asupra întregului bun până la plata creanței afirmativ recunoscută de pârâtul reconvențional (fila 30 dosar fond).
Prin sentința pronunțată, prima instanță a dispus evacuarea pârâtului de pe terenul fără construcții și a recunoscut în favoarea acestuia dreptul de superficie asupra unei suprafețe de teren pe care se află construcțiile arătate în dispozitiv, constituind în favoarea aceluiași pârât a unui drept real de servitute pentru uzul respectivelor construcții; cererea de recunoaștere a dreptului de retenție a fost respinsă ca o consecință a admiterii celorlalte capete de cerere.
Pe calea apelului declarat împotriva sentinței, pârâtul a solicitat schimbarea acesteia în sensul extinderii limitelor drepturilor recunoscute prin hotărâre și cu privire la alte amenajări (fila 6-10 dosar Tribunalul București ).
Prin aderarea la apel, reclamanta a criticat recunoașterea în favoarea pârâtului a dreptului de superficie și, respectiv, al celui de servitute și a solicitat evacuarea pârâtului de pe teren.
În cauză a formulat cerere de intervenție Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație România.
În consecință, tribunalul a fost sesizat cu soluționarea cererilor cu obiectul mai sus arătat, părți fiind reclamanta, pârâtul și intervenienta astfel că, în baza art.129 al. ultim pr.civ. era ținut să se pronunțe în cadrul procesual stabilit de părțile în proces și cu privire la acestea.
Or, din examinarea deciziei, se observă că instanța de apel, după ce face o serie de considerații asupra dreptului de proprietate publică, ajunge la concluzia pierderii de către pârât a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul în litigiu, aspect asupra căruia nu fusese chemat să se pronunțe prin nicio cerere de la dosar.
În continuare, este de observat că tribunalul a apreciat că, recunoscând în mod greșit în favoarea pârâtului un drept de superficie și servitutea de trecere, prima instanță respins ca fără obiect cererea de consfințire a dreptului de retenție formulată de pârât și, astfel, nu a intrat în cercetarea fondului, fiind, deci, necesară trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Chiar dacă - a reținut instanța de apel -, respingerea cererii vizând dreptul de retenție a fost consecința admiterii celorlalte capete de cerere, prima instanță era datoare să soluționeze în fond cererea de despăgubiri pentru diferența de teren de 62.294 mp (fila 325 verso alineat ultim dosar apel).
În legătură cu aceste considerente, se constată, în primul rând, că pârâtul însuși nu a criticat pe calea apelului neacordarea de despăgubiri pentru diferența de teren de pe care s-a dispus evacuarea.
În al doilea rând, dreptul de retenție este un drept de garanție ce poate fi invocat inclusiv în faza executării silite; în consecință, dacă tribunalul a ajuns la concluzia că în mod greșit au fost recunoscute pârâtului dreptul de superficie și servitutea de trecere dar că acesta este îndreptățit la despăgubiri, era ținut ca, în temeiul caracterului devolutiv al apelului și față de natura juridică a dreptului de retenție, să procedeze la soluționarea acestui capăt de cerere formulat de pârât.
Aceasta, pentru că prima instanță a respins ca lipsită de obiect cererea vizând despăgubirile ca o consecință a admiterii în rest a cererii de chemare în judecată și nu ca efect al admiterii vreunei excepții în sensul art.137 al.1 pr.civ. sau din omisiune.
În fine, un alt considerent pentru care instanța de apel a apreciat că se impune desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare a fost neîmprocesuarea Statului Român ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului dat în administrare reclamantei, fiind invocată neexercitarea rolului activ de către instanța de judecată care era datoare să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a Statului.
Instanța de recurs apreciază că această argumentare nu poate fi reținută.
Astfel, chiar dacă tribunalul aprecia - față de obiectul cererii reconvenționale - că se impunea introducerea în cauză a Statului Român ca urmare a reținerii incidenței dispozițiilor art.12 al.4 din Legea 213/1998, era ținut să soluționeze cauza în limitele cadrului procesual stabilit de părți în condițiile art.112, 119.pr.civ.; aceasta, cu atât mai mult cu cât art.12 al.4 din Legea 213/1998 stabilește expres în sarcina administratorului nu doar obligația de a arăta titularul dreptului de proprietate ci și sancțiunea ce-i poate fi aplicată de proprietar în caz contrar.
Or, în cauză, reclamanta nu a înțeles să procedeze conform celor mai sus arătate, iar pârâtul nu a solicitat introducerea în cauză a statului, astfel că nici prima instanță nu era ținută să își exercite în acest sens rolul activ.
Având în vedere aceste considerente, instanța de recurs apreciază că în mod greșit a reținut tribunalul incidența în cauză a dispozițiilor art.297 al.1 pr.civ. câtă vreme prima instanță a examinat fondul cererilor cu care a fost investită.
Dacă sub acest aspect criticile recurenților sunt fondate, nu poate fi reținute ca întemeiate cererile formulate în sensul pronunțării o soluție pe fond de către instanța de recurs.
Aceasta, pentru că deși instanța de apel s-a referit pe larg la regimul juridic al dreptului de proprietate publică inclusiv prin prisma aptitudinii sale de a suferi dezmembrări, ea nu a tranșat litigiul cu care a fost sesizată, respectiv nu a statuat dacă în mod legal și temeinic s-a dispus în primă instanță evacuarea pârâtului și - reținând că superficia i-a fost nelegal recunoscută acestuia, astfel că se impunea verificarea temeiniciei cererii sale de acordare de despăgubiri - nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, deși era ținut să o facă, față de considerentele mai sus arătate.
În fine, pârâtul a criticat modul în care instanța de apel a soluționat excepția de nelegalitate invocată, cu referire la încheierea de ședință din 03.07.2007 (în realitate, încheierea fiind dată la 03.07.2006 - fila 53 dosar 3389/2005 al Tribunalului București ).
Din examinarea înscrisurilor de la dosar, instanța reține că pentru termenul din 19.06.2006 pârâtul a invocat excepția de nelegalitate a HG 946/1999 și, respectiv, a HG 311/2006 (filele 44-47 dosar nr.3389/2005 al tribunalului București ).
Prin încheierea din 03.07.2006, instanța a reținut că hotărârile nu întrunesc cerințele prevăzute de art.4 din Legea 544/2004 pentru ca legalitatea lor să fie verificată de instanța de contencios administrativ; în consecință, excepția a fost respinsă ca nefondată.
Se observă că potrivit dispozițiilor art.4 din Legea 554/2004 (avute în vedere de instanța de apel), competența examinării fondului excepției revenea instanței de contencios administrativ, astfel că sunt fondate criticile pârâtului vizând incidența în cauză a dispozițiilor art.304 pct.3 pr.civ. instanța civilă în fața căreia a fost invocată având doar competența de a sesiza sau nu instanța de contencios și nu de a se pronunța asupra fondului excepției.
Pe de altă parte, cererea formulată în recurs de pârât în sensul sesizării instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a HG 829/1999 a fost respinsă cu motivarea că instanța de apel nu a soluționat fondul cererilor cu care a fost investită, astfel că nu este îndeplinită condiția cerută de art.4 din Legea 554/2004 (fila 205 dosar).
În consecință, văzând considerentele mai sus arătate, instanța de recurs apreciază că, dată fiind nesoluționarea fondului de către instanța de apel care a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art.297 al.1 pr.civ. se impune casarea deciziuei recurate cu trimiterea cauzei la instanța de apel spre rejudecare.
Chiar dacă părțile au solicitat ca instanța de recurs să procedeze ea însăși la soluționarea în fond a litigiului, soluția dată în recurs nu contravine principiului disponibilității, câtă vreme legea însăși prevede că necercetarea fondului prin hotărârea atacată atrage casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța care a pronunțat-o (art.312 al.5 pr.civ.).
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 al.1, 2, 3, 5.pr.civ. raportat la art.304 pct.9 pr.civ. instanța va admite recursurile declarate de reclamanta Agenția Națională pentru Sport și pârâtul Clubul Sportiv Voința B împotriva deciziei civile nr.100/A/11.02.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
În baza art.103 al.1 pr.civ. raportat la art.301 pr.civ. instanța va respinge ca tardiv recursul declarat de intervenienta Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație - România împotriva aceleași decizii.
În rejudecare instanța de apel va examina cererile formulate de părți având în vedere obiectul acestora și în limitele cadrului procesual pe care părțile înțeleg să-l stabilească.
Totodată, instanța se va pronunța și asupra excepțiilor de nelegalitate în condițiile art.4 din Legea 554/2004, în situația în care pârâtul înțelege să mai invoce aceste excepții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU SPORT și pârâtul CLUBUL SPORTIV VOINȚA B împotriva deciziei civile nr.100/A/11.02.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Respinge ca tardiv recursul declarat de intervenienta CONFEDERAȚIA NAȚIONALĂ A SINDICATELOR DIN COOPERAȚIE - ROMÂNIA împotriva aceleași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 27 octombrie 2008.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
G - - - - -
Grefier,
- -
Red.FȘ/10.11.2008
Tehnored.MM/2 ex/18.11.2008
Instanță fond: Judecătoria Sectorului 1 B - jud.
Inst.apel: Tribunalul Timiș - jud.,
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Daniela Calai, Florin Șuiu
