Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 213/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1485/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.213
Ședința publică de la 16.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.61 A din 19.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, () și
Cauza are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta-reclamantă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de Baroul București, avocat ce reprezintă și interesele recurentului-reclamant și intimata-pârâtă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 16.02.2010, emisă de Baroul București, avocat ce reprezintă și interesele intimaților-pârâți () și
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurenților-reclamanți depune la dosar în cadrul probei cu înscrisuri certificatul de grefă emisă de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr-, înmânând un exemplar și intimaților-pârâți.
Apărătorul intimaților-pârâți arată că se opune la încuviințarea probei cu înscrisuri solicitată de recurenții-reclamanți, întrucât nu are relevanță în cauză.
Curtea, după deliberare, în temeiul art.305 Cod procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de recurenții-reclamanți, urmând a aprecia relevanța și utilitatea acestora la momentul pronunțării recursului și constatând cauza în stare de judecată, acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților-reclamanți solicită admiterea recursului, desființare în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, întrucât instanțele de judecată au aplicat în mod greșit prevederile OUG nr.40/1999 și ale Legii nr.10/2001. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimaților-pârâți solicită respingerea recursului, ca nefondat, întrucât pârâții beneficiau de prevederile OUG nr.40/1999, iar proprietarul era obligat să respecte dreptul de locațiune al chiriașului. Solicită obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 B, la data de 17.12.2007, sub nr-, reclamanții și i-au chemat în judecată pe pârâții, (fostă ) și G, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în temeiul art. 480 Cod civil, evacuarea pârâților din imobilul ocupat fără titlu, situat în B, - 13, nr. 193, sector 5, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 14.02.2008, pârâții au depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale, în sensul obligării reclamanților - pârâți la încheierea contractului de închiriere, cu cheltuieli de judecată. În situația admiterii cererii formulată de reclamanți, pârâții au solicitat obligarea acestora la plata sumei de 3.000 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, actualizată cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică.
Prin sentința civilă nr. 4281 din 13.06.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, s-a respins cererea principală, prin care reclamanții și au solicitat evacuarea pârâților, () lonela, G din imobilul situat în B,-, sector 5, s-a admis in parte cererea reconvențională formulată de aceștia din urmă, fiind obligati reclamanții la încheierea unui contract de închiriere cu paratii-reclamanti, in conditiile OUG nr. 40/1999 si Legii nr. 10/2001, iar, cu privire la capătul de cerere reconvențională, având ca obiect obligarea reclamanților la despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu, s-a dispus respingerea acestuia, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 5.08.2008, reclamanții și au declarat apel, cererea lor fiind înregistrată, sub nr. unic -, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.
Prin decizia civilă nr. 61 din 19.01.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul declarat de apelanții reclamanți și, împotriva sentinței civile nr. 4281/13.06.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, în contradictoriu cu intimații, și G, a schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că a respins si capătul de cerere reconvențională, având ca obiect obligație de a face - de a încheia un nou contract de închiriere cu paratii-reclamanti, in conditiile OUG nr. 40/1999 si Legii nr. 10/2001, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a constatat, referitor la critica adusă de apelanți soluției de respingere a acțiunii în evacuare, pe motiv că prima instanță nu a analizat corespunzător dispozițiile OUG nr. 8/2004 și că ar fi interpretat greșit prevederile OUG nr.40/199, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că imobilul, situat în B,-, sector 5, fost retrocedat la data 15.06.2007, după care, în lipsa unei notificări transmise de moștenitorii foștilor proprietari, potrivit legii, chiriașii pârâți au ieșit din pasivitate, și, la data de 14.08.2007, i-au notificat pe reclamanți în vederea încheierii unui nou contract de închiriere pentru imobilul în litigiu (fila 68 fond).
La data restituirii imobilului, contractul de închiriere, deținut anterior de chiriașii pârâți, era deja prelungit in temeiul OUG nr.8/2004 (ca locuință aflată încă în posesia statului la data adoptării Ordonanței), până la 8.04.2009.
În condițiile în care foștii proprietari nu au înțeles să se prezinte pentru renegocierea contractului de închiriere cu chiriașii care au solicitat expres acest lucru, se prezumă că ei au înțeles să aștepte expirarea acestei perioade de prorogare legală, în aceleași condiții, fără a ridica alte pretenții cu privire la cuantumul chiriei sau termenul locațiunii.
Deci, în ceea ce privește susținerea apelanților că perioada de prelungire a contractelor de închiriere reglementată de OUG nr.40/1999 s-a împlinit la 8.04.2004, nemaifiind prelungit legal, tribunalul a apreciat că apelanții ignoră faptul că a existat o nouă prorogare legală, în temeiul OUG nr.8/2004, care s-a aplicat și imobilului în litigiu, în condițiile în care, la data intrării în vigoarea a acestei din urmă ordonanțe, imobilul se afla încă în proprietatea statului, nefiind retrocedat. În plus, apelanții fac, în privința art.7 din OUG nr.40/1999, precizări și distincții pe care legiuitorul însuși nu a înțeles să le facă.
Prin urmare, față de aspectul că, la data introducerii cererii și, respectiv, pronunțării hotărârii atacate, pârâții chiriași justificau încă un titlul locativ, reprezentat de contractul de închiriere, prelungit de drept până la 8.04.2009, în mod temeinic și legal, prima instanța a respins cererea de evacuare a acestora pentru lipsa de titlu. Nimic nu-i îmE. însă, în opinia tribunalului, pe reclamanți să acționeze, pentru evacuarea pârâților, după expirarea perioadei de prorogare legală.
În ceea ce privește criticile aduse admiterii capătului de cerere reconvențională, având ca obiect obligarea reclamanților pârâți de a le încheia pârâților-reclamanți contract de închiriere, în condițiile nr.OUG40/1999 și Legii nr.10/2001, acestea au fost apreciate de tribunal ca fiind neîntemeiate.
Astfel, în cauză, nu este incident art.15 din Legea nr.10/2001, cu referire la art.6 din nr.OUG40/1999, întrucât pârâții reclamanți nu sunt chiriași cumpărători, cărora să li se fi desființat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pe de altă parte, câtă vreme, între părți, nu a intervenit încheierea unui nou contract de închiriere, pe baza negocierii, pârâții reclamanți beneficiază, în prezent, de contractul de închiriere anterior, prelungit de drept în aceleași condiții până la 8.04.2009, nejustificându-se cererea de obligare a reclamanților pârâți la încheierea unui alt contract, cu atât mai mult cu cât, în aceste împrejurări, s-ar încălca principiul libertății de voință, care guvernează materia contractelor.
În termen legal, împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții și, solicitând admiterea recursului, desființarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul schimbării în totalitate a sentinței civile nr.4281 din13.06.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat, printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, că instanța de apel a interpretat greșit nr.OUG8/2004, iar prima instanță, deși a aplicat această ordonanță, nu a analizat deloc actul normativ, ignorând astfel că, pe contractul de închiriere, se regăsește o parafă "prelungit valabilitatea pentru 5 ani, conform nr.OUG8/2004, până la data de 08.04.2009", datată 25.04.2004, dar fără număr de înregistrare.
Or, nr.OUG8/2004 prelungește doar durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe din proprietatea statului sau a unităților administrativ - teritoriale, astfel încât imobilele revendicate de foștii proprietari în temeiul Legii nr.10/2001 nu puteau fi încadrate în categoria suprafețelor locative cu destinația de locuințe din proprietatea statului sau a unităților administrativ - teritoriale.
Astfel, instanțele ar fi trebuit să constate nevalabilitatea unei asemenea clauze de prelungire a contractului de închiriere al pârâților și inopozabilitatea acestui contract față de reclamanți.
Un al doilea motiv de recurs s-a raportat la aplicarea greșită a prevederilor art.7 din nr.OUG40/1999,care reglementează prelungirea de drept a contractelor de închiriere, pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, instanțele inferioare desconsiderând în mod vădit data intrării în vigoare a nr.OUG40/1999 - 08.04.1999 - și faptul că termenul de închiriere se împlinește la data de 08.04.2004, astfel încât, termenul prevăzut de art.1 nu a mai fost prelungit legal prin vreun act normativ, cu excepția contractelor de închiriere a spațiilor cu destinația de locuințe aflate în proprietatea statului.
În acest sens, chiar Primăria Municipiului B, prin adresa nr.14431/28.06.2007 înștiințează pârâții despre retrocedarea imobilului către reclamanți și despre încetarea contractului de închiriere dintre aceștia.
Mai mult, art.7 din nr.OUG40/1999 trebuie interpretat și din perspectiva aplicării dispozițiilor Legii nr.10/2001 în timp, lege care a intrat în vigoare la data de 14.02.2001, deci, înlăuntrul termenului de 5 ani, prevăzut de art.1 din nr.OUG40/1999.
Intimații, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare, obligatorie conform art.308 alin.2 Cod procedură civilă.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, și analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva dispozițiilor interne și internaționale relevante în această materie, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se cuvine a se mentiona ca recursul vizeaza in mod exclusiv cererea principala de chemare in judecata, avandcaobiect evacuarea intimaților din imobilul situat în B, - 13, nr. 193, sector 5, intrucat respingerea cererii reconventionale nu a facut obiectul recursului ce ar fi putut fi exercitat de partile interesate, intrand in puterea lucrului judecat.
Pentru a analiza motivul de recurs, intemeiat de recurenti pe dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, Curtea considera necesar sa expuna dispozitiile legale incidente in cauza dedusa judecatii.
In drept, OUG nr. 8 din 11 martie 2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, publicata in Monitorul Oficial nr. 278 din 30 martie 2004, prevede, in articolul unic, cadurata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungește de drept pentru o perioadă de 5 ani.
Din interpretarea teleologica a acestui text legal, in acord si cu expunerea de motive din preambulul sau, rezulta ca obiectul reglementarii acestui act normativ il constituie exclusiv contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, a căror durată expiră la data de 8 aprilie 2004.
In acelasi sens, si prin metoda interpretariiper a contrario, rezulta ca celelalte contracte de inchiriere, avand ca obiect imobile ce nu mai sunt proprietatea statului, raman supuse regimului juridic reglementat de OUG nr. 40/1999 sau regimului locatiunii de drept comun.
Din perspectiva OUG nr. 40/1999, în ceea ce privește momentul de la care își produc efectele raporturile reglementate de aceasta, coincide cu data intrării în vigoare a ordonanței, prorogarea legală a contractului de închiriere al intimatilor - pârâți operand pe o durată de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, deci, pentru perioada 8.04.1999 - 8.04.2004.
Avand in vedere insa ca, la data intrarii in vigoare a OUG nr. 8/2004 - 30 martie 2004, imobilul se afla inca in proprietatea statului, contractul de inhiriere nr. 2961/2.08.2002, incheiat cu, ce constituia titlul locativ al intimatilor si se afla in derulare, a avut vocatia de a fi prelungit de drept pentru o perioadă de 5 ani.
Ramane insa de analizat in ce masura aceasta prelungire, ce se opuneaope legisstatului, in virtutea OUG nr. 8/2004, poate fi opusa persoanelor fizice, recurentii din prezenta cauza, care si-au redobandit imobilul prin dispozitia nr. 8331/15.06.2007, emisa de Primarul General al Municipiului
In conformitate cu art. 1 și 2 din OUG nr. 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2001, durata contractelor de închiriere pentru suprafețele cu destinație de locuință, prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994, proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, se prelungește, la cererea chiriașului, pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acestui act normativ; (articolul 2, în forma inițială a ordonanței, avea următorul conținut:durata contractelor de închiriere, încheiate după prelungirea sau reînnoirea acestora în baza Legii nr. 17/1994, pentru suprafețele cu destinație de locuință, redobândite de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, se prelungește, la cererea chiriașului, pentru o perioadă de 3 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței).
Curtea apreciază, astfel, in dezacord cu instantele anterioare, că prelungirea contractului de închiriere opereaza, în condițiile art. 1 și următoarele din OUG nr. 40/1999, până la încheierea contractului de închiriere, dar nu mai mult decât prelungirea de drept acordată prin lege și, anume, timp de 5 ani de la data în vigoare a legii, respectiv până la data de 8.04.2004.
Aceasta interpretare teleologică corespunde rațiunii legii, aceea de protecție a chiriașilor pe o perioadă determinată de timp, și a interpreta altfel ar însemna crearea de situații diferite și discriminatorii, în funcție de momentul pronunțării hotărârilor irevocabile sau dispozitiilor de restituire a imobilelor, în favoarea foștilor proprietari, cu consecințe diferite în ceea ce privește dreptul locativ al chiriașilor, deși toți au avut situația de chiriași în fostele imobile preluate abuziv de către stat, și li s-a recunoscut posibilitatea de a mai locui în astfel de spații doar pe o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999.
Acest argument este susținut și de faptul că prorogarea contractului de închiriere îi va fi opozabilă proprietarului, persoana fizica, ca o obligațiescriptae in rem,până la împlinirea termenului de 5 ani, în situația în care acesta nu încheie el însuși un nou contract de închiriere cu locatarii, pentru o perioadă determinată, conform voinței părților contractante, proprietarul neputând fi obligat la încheierea unui contract de închiriere pe o perioadă mai mare decât cea rămasă până la expirarea prorogării legale.
Consecvența interpretării rezultă și din modalitatea în care s-a reglementat prorogarea locațiunii după data de 8.04.2004, locațiune care are ca obiect numai imobilele din fondul locativ de stat, conform OUG nr. 8/2004.
Pentru aceste argumente, Curtea considera, dintr-o prima perspectiva, ca prelungirea contractului de închiriere, în condițiile art. 1 și următoarele din OUG nr. 40/1999, nu poate opera mai mult decât prelungirea de drept acordată prin lege, care a expirat la data de 8.04.2004, iar, dintr-o alta perspectiva, ca prorogarea locațiunii, după data de 8.04.2004, locațiune care are ca obiect numai imobilele din fondul locativ de stat, conform OUG nr. 8/2004, nu le poate fi opusa adevaratilor proprietari, care si-au redeobandit imobilul preluat abuziv de catre stat.
În acest context și relativ la inexistența unui titlu locativ legal, care sa justifice în continuare locațiunea intimaților, (fostă ) și G, Curtea consideră necesar a face aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Primului Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reamintind că textul Convenției nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european, că acestea formează împreună unbloc de convenționalitate, care se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, conform art. 11 și 20 din Constituția României și art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că hotărârile definitive pronunțate de C sunt executorii și obligatorii pentru statul parte la acest tratat internațional.
Astfel, în conformitate cu articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenție: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor."
Din interpretarea acestor dispoziții convenționale, rezultă că dreptul de proprietate nu este unul absolut și că el poate fi supus limitărilor care, însă, trebuie să fie prevăzute de o lege accesibilă și previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesare intr-o societate democratică și să păstreze un raport rezonabil de proporționaliate între interesele balansate, între scopul urmărit și mijloacele folosite.
În cauzele împotriva României, analizate în această materie, Curtea a relevat că că nu se contestă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 a instituit, prin dispozițiile sale, o reglementare a folosinței bunurilor și că al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 intră prin urmare în joc (cauzeleși, și, și, Oancea României).
Astfel, s-a apreciat că măsura prelungirii valabilității contractelor de închiriere în curs, deși urmărește un scop de interes general, și anume protecția chiriașilor în fața penuriei acute de locuințe, moștenite din perioda comunistă, ceea ce ar achivala, în opinia noastră, cu circumstanțe excepționale, relevate de C în jurisprudența împotriva altor state, si invocate de Guvern, chiar in preambulul OUG nr. 8/2004 (elemente care vizează interesul public și general și constituie situație de urgență și, totodată, extraordinară), absența unor proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, care să reglementeze anumite garanții pentru punerea lor în practică și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului, care să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile, implică riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, statul având obligația pozitivă de adopta astfel de mecanisme (a se vedea, mutatis mutandis,Imobiliare Saffi contra Italiei, par. 49 și 54; Scollo contra Italiei, hotărârea din 28 1995, par. 40;-Czapskacontra Poloniei, par. 221 și 222).
Or, Curtea Europeana nu este convinsă că ordonanța de urgență a Guvernului a instaurat o asemenea, pentru a evita riscurile de imprevizibilitate sau de arbitrar. Două dispoziții ale ordonanței de urgență a Guvernului atrag în special atenția sa în această privință, respectiv articolul 11 par. 1 și articolul 13 din OUG nr. 40/1999, și consecințele ce decurg din aplicarea lor de către tribunalele naționale.
Evaluând dispozițiile OUG nr. 40/1999 și consecințele aplicării acestora, Curtea Europeană a considerat că este inacceptabil să se impună proprietarilor o sarcină specială și exorbitantă, ca aceea de a menține locatarii în imobilul lor timp de mai mulți ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie și că restricțiile suferite de proprietari, în privința folosirii bunului lor imobiliar, nu au înlesnit păstrarea justului echilibru între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.
Raționamentul Curții poate fi aplicat și în cauza dedusă judecății, întrucât instanța de recurs nu poate ignora faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B, - 13, nr. 193, sector 5, le-a fost recunoscut recurentilor, cu efect retroactiv și, deci, nerevocabil, din anul 2007, ca urmare a parcurgerii unei proceduri administrative, declansate inca din anul 2001, în virtutea dispozitiei nr. 8331/15.06.2007, emisa de Primarul General al Municipiului
In acest sens, Curtea observă că, timp de mai multi ani, succesorii cu titlu particular al fostului proprietar, nu au putut exercita, în mod deplin, atributele dreptului de proprietate, neputând folosi bunul și neîncasând nicio indemnizație proporționala pentru această lipsă de folosință.
Or, dacă putem fi de acord că prelungirea contractului de închiriere în virtutea Legii nr. 17/1994 și, chiar, în virtutea OUG nr. 40/1999 intră în noțiunea de reglementare a folosinței bunului, privită ca limitare a dreptului de proprietate, dacă este limitată în timp și este însoțită de o indemnizare proporțională, este evident că a aprecia că prelungirea contractului de închiriere operează și după expirarea termenului legal, 8 aprilie 2004, ar determina impunerea asupra proprietarilor a unei sarcini excesive și disproporționate, de natură a le aduce atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de actele normative interne și internaționale relevante în această materie.
Pentru considerentele expuse, apreciind că intimatii nu mai justifică un titlu locativ legal pentru imobilul situat în B, - 13, nr. 193, sector 5, și că este incident, în cauză, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr. 61 din 19.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți, (FOSTĂ ) și G; va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că: va admite apelul declarat de apelanții reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 4281/13.06.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, în contradictoriu cu intimații, și G, va schimba, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că: va admite cererea principală formulată de reclamanții și și va dispune evacuarea pârâților din imobilul situat în B, - 13, nr.193, Corp A, sector 5, menținand celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții - reclamanți și împotriva deciziei civile nr. 61 din 19.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, (fosta ) și
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanții reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 4281/13.06.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații, și
Schimbă, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că:
Admite cererea principală formulată de reclamanții și și dispune evacuarea pârâților din imobilul situat în B, - 13, nr.193, Corp A, sector 5.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact./
Ex.2/26.04.2010
Secția a V-a Civ. -
-
Jud.sector 5. -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
