Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 263/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.263
Ședința publică din data de: 14.05.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 3: Antonela
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de revizuire formulată de către revizuienții-pârâți, și, împotriva deciziei civile nr. 472R/11.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns revizuienții-pârâți, personal și asistată de avocat fără împuternicire avocațială la dosar, și, reprezentați de același avocat, intimata - reclamantă prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.14/2009.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Curtea, având în vedere dispozițiile art. 326 alin.3 Cod procedură civilă, pune în discuția părților admisibilitatea cererii de revizuire.
Reprezentantul revizuienților - pârâți, și apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 322 pct.5 și 9 Cod procedură civilă, întrucât revizuirea unei hotărâri se poate cere atunci când s-a desființat sau modificat hotărârea primei instanțe. Astfel la data pronunțării Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosarul nr- prin decizia civilă nr.472 R/11.11.2008, se tranșase, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, problema esențială de drept în materia imobilelor din România preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22.12.1989 și restituie proprietarilor la momente diferite, prin aplicarea unor legi diferite, în ultimii 20 de ani. Față de acest aspect consideră că împrejurările noi survenite, de importanță fundamentală în calificarea juridică a situațiilor de fapt și de drept în materia imobilelor naționalizate în România în perioada comunistă, declanșate înainte de soluționarea recursului în dosarul nr-, dar al căror rezultat final s-a concretizat abia după data pronunțării instanței de recurs în același dosar, sunt de natură să ducă la retractarea deciziei civile nr.472R/11.11.2008 în sensul celor solicitate de revizuienți. Mai arată că punctul 9 al articolului 322 Cod procedură civilă deschide calea revizuirii în situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului prin hotărârea judecătorească atacată, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii naționale pronunțate, fiind vorba despre Hotărârile pronunțate în Cauzele împotriva României, și alții împotriva României, împotriva României. Concluzionând, solicită respingerea excepției privind inadmisibilitatea cererii și admiterea cererii de revizuire ca fiind întemeiată.
Reprezentantul intimatei reclamante solicită respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, a se avea în vedere că retractarea hotărârii prin revizuire nu se aplică în speță. Depune la dosar concluzii scrise și arată că în ceea ce privește cheltuielile de judecată solicită a se avea în vedere că vor fi solicitate pe cale separată.
Reprezentantul revizuienților - pârâți, și în replică, consideră că publicarea deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție este de natură să schimbe această situație și le permite revizuienților să formuleze prezenta cerere de revizuire.
Curtea reține cauza în pronunțare pe admisibilitatea cererii de revizuire.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.10115/10.12.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr-, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții, Masri și Masri, prin reprezentant legal Masri, având ca obiect evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-, parter, sectorul 2, pentru lipsa titlului locativ.
Prin decizia civilă nr. 800A/12.06.2008, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă, în contradictoriu cu pârâții, Masri și, împotriva sentinței civile nr. 10115/10.12.2007, pronunțate în dosarul nr-, de Judecătoria sectorului 2
Prin decizia civilă nr.472R/11.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuală a admis recursul formulat de către recurenta reclamantă împotriva deciziei civile nr. 800 A/12.06.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, Masri, Masri, a modificat decizia în sensul admiterii apelului reclamantei împotriva sentinței civile nr. 10115/10.12.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 pe care schimbat-o sentința, în sensul că a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în Municipiul B,-, parter, sector 2.
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut că ceea ce interesează în cauză este dacă titlul în baza căruia chiriașii ocupă imobilul restituit în natură, poate fi considerat ca fiind valabil, urmare a prelungirii de drept a duratei de închiriere a apartamentului, inițial ca efect al OUG 40/1999, ulterior ca efect al OUG 8/2004.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului conține trei norme distincte referitoare la: principiul respectării proprietății, privarea de proprietate (supusă anumitor condiții), respectiv recunoașterea puterii statelor de a reglementa folosința bunurilor, conform interesului general.
Conform practicii recente a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), materializată în hotărârile de condamnare a statului român din 02.11.2006 în cauzaRadovici și Stănescu României, respectiv din 08.03.2007 în cauza Popescu și Toader României, OUG 40/1999 reprezintă o reglementare a folosinței bunurilor, ce urmărește un scop de interes general, iar sistemul astfel implementat de autoritățile naționale, nu este criticabil în sine.
Cu toate acestea, s-a interpretat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că aplicarea art. 11 alin. 1 și art. 13 lit. d din Ordonanță (referitoare la prelungirea de drept a contractului de închiriere în cazul lipsei unei notificări către chiriaș provenind din partea proprietarului), ar impune o sancțiune proprietarului care a omis să se conformeze condițiilor de forma prevăzută de Ordonanță, prin obligația de a-i tolera timp de 5 ani pe chiriași în imobilul restituit, fără nici o posibilitate concretă și reală de a percepe chirie. Aceasta a fost apreciată ca o sarcină specială și exorbitantă, capabilă să rupă justul echilibru între interesele aflate în joc, din cauza prevederilor defectuoase și a lacunelor constatate de către CEDO în legislația națională de urgență privind spațiile cu destinația de locuințe.
Aceste restricții în privința utilizării bunului imobil au fost apreciate de către CEDO ca fiind disproporționate, considerându-se că statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, însă atâta timp cât există riscul ca proprietarul să suporte o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, autoritățile trebuiau să stabilească "mecanisme legislative previzibile și coerente", care să protejeze proprietarul împotriva unor intervenții arbitrale și imprevizibile în dreptul său de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că OUG 40/1999 nu cuprinde astfel de garanții.
Prin urmare, aplicarea dispozițiilor celor două ordonanțe de urgență conținând dispoziții defectuoase și lacunare, în contra drepturilor reclamantei, ar produce acesteia o ingerință disproporționată în exercitarea drepturilor recunoscute la respectarea bunului imobil, neputând fi lăsată pe seama proprietarilor neprotejați, suportarea costurilor legate de protecția pe care statul era dator aoa sigura chiriașilor din imobilele retrocedate în mod legal.
Totodată, o asemenea soluție, ar conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, act normativ a cărui aplicare are preponderență, în raport cu legislația națională, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție (privind prioritatea reglementărilor internaționale față de legile interne, în caz de neconcordanță).
Constatând că este inoperantă prelungirea de drept a contractului de închiriere al pârâților, prevăzută de OUG 8/2004 (în legătură cu OUG 40/1999), și că nu mai poate continua raportul de locațiune inițial stabilit și care a fost încheiat pe durată limitată, Curtea a constatat că în lipsa titlului locativ, cererea de evacuare este întemeiată, în concordanță cu practica recentă a CEDO și cu cerințele respectării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care garantează respectarea dreptului de proprietate.
Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire la data de 16.03.2009 revizuienții, Masri și Masri, solicitând schimbarea în tot a soluției din decizia civilă nr.472 R atacată, în sensul respingerii recursului formulat de către recurenta reclamantă și păstrării deciziei civile nr. 800A/12.06.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă ca urmare a respingerii apelului formulat de către recurenta reclamantă și păstrării Sentinței civile nr. 10115/10.12.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B Secția civilă, respectiv respingerea cererii de evacuare a subsemnaților din imobilul situat în Mun. B. 2.- formulată de către reclamantă.
În dezvoltarea cererii de revizuire, înregistrată pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală sub nr-, au fost invocate prevederile art.322 pct. 5 și pct. 9 Cod Proc.Civ.
Cu privire la motivul prevăzut de art.322. pct.5. proc. civ. varianta a doua, revizuienții au arătat că acesta este incident atunci când după darea hotărârii, s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
Cazul de revizuire este atras, în opinia revizuienților, de decizia Nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în: Monitorul Oficiul, Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, de decizia Curții Constituționale Nr. 1351 din 10 decembrie 2008 cu privire la constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial O, Partea I nr. 88 din 24 decembrie 2008, de Decizia Curții Constituționale Nr. 56 din 14 ianuarie 2009 cu privire la constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 46 din 27 ianuarie 2009 și de Legea Nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate În mod abuziv În perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 63 din 3 februarie 2009.
Astfel, s-a arătat că la data pronunțării Curții de APEL BUCUREȘTI Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală în Dosarul nr-, prin Decizia Civila nr. 472 R, se tranșase, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, problema esențială de drept în materia imobilelor din România preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și restituite proprietarilor la momente diferite, prin aplicarea unor legi diferite, în ultimii 20 (douăzeci) de ani: cum se aplică și legea nouă și legea veche dacă ambele sunt în vigoare concomitent și dacă una reprezintă legea specială în materie, iar cealaltă legea generală?!
Această rezolvare a unei chestiuni de drept intern (cu consecințe asupra unor largi categorii de cetățeni români), dar, totodată, internațional, ca urmare a ratificării de către România a Convenției europene a drepturilor omului conform 30/1994, s-a concretizat în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 reprezentând soluția recursului în interesul legii nr. 807/C/190/2007, 806/C/189/2007 declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 4 octombrie 2007, precizat și completat în data de 1 aprilie 2008, prin care s-a învederat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cum era și firesc, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 declanșat modificarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dar această lege de modificare și completare, Legea Nr. 1 din 30 ianuarie 2009 a fost adoptată de Parlament abia la data de 30 ianuarie 2009, întrucât proiectul său a fost de două ori supus controlului de constituționalitate:
prima oară, ca urmare a sesizării, făcută de 55 de deputați, trimisă Curții Constituționale de către secretarul general al Camerei Deputaților prin Adresa nr. 51/3.198 din 14.10.2008 și înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 11.042 din 14 octombrie 2008, formând obiectul Dosarului nr. 2002A/2008;
a doua oară, ca urmare a sesizării, făcută de Președintele României, trimisă Curții Constituționale prin Adresa nr. 3.132 din 23.12.2008 și înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 14.233 din 23 decembrie 2008, formând obiectul Dosarului nr. 22.726A/2008.
În cazul, controlul exercitat de Curtea Constituțională a României s-a materializat în Decizia Nr.1.351 din 10 decembrie 2008 cu privire la constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 având următorul dispozitiv: "Constată că Legea pentru modificarea Și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este constituțională. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea (. )"
În cazul II. controlul exercitat de Curtea Constituțională a României s-a materializat în decizia Nr. 56 din 14 ianuarie 2009 cu privire la constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 având următorul dispozitiv: "Constată că Legea pentru modificarea Și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este constituțională. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea (. )"
Având în vedere cele mai sus expuse, ținând cont de faptul că decizia, deși pronunțată la data de 9 iunie 2008, fost publicată în Monitorul Oficial abia în 23 februarie 2009, impus schimbarea fundamentală a modului în care instanțele judecătorești interpretează normele legale ce guvernează imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, revendicate și restituite celor în drept, îndrăznind a afirma că, odată definitivată soluția recursului în interesul legii nr.807/C/190/2007, 806/C/189/2007 declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 4 octombrie 2007, precizat și completat în data de 1 aprilie 2008 (prin care s-a învederat Înaltei Curți de Casație și Justiție că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) mai înainte de/cel mult la data de 11 noiembrie 2008, prezenta cerere a revizuientilor-pârâți nu și-ar mai fi avut rostul, consideră că împrejurările noi survenite. de importantă fundamentală în calificarea juridică a situațiilor de fapt și de drept în materia imobilelor naționalizate în România în perioada comunistă, declanșate înainte de soluționarea recursului în Dosarul nr-, dar al căror rezultat final s-a concretizat abia după data pronunțării instanței de recurs în același Dosar nr-, sunt de natură să ducă la retracta rea deciziei civile nr.472 R în sensul celor cerute de revizuienți-pârâți, în prezenta cauză.
Prin reglementarea instituției juridice "recurs în interesul legii" s-a urmărit interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești, deoarece este inadmisibil ca persoane aflate în situații juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.
Or, în viziunea intimatei-reclamante, revizuienții, în calitate de chiriași (ai statului) într-un imobil revendicat de proprietar pe calea dreptului comun în anul 1998, obținut în proprietate conform unei sentințe judecătorești (pronunțată în anul 2002, rămasă definitivă și irevocabilă în anul 2006) și dat în posesie acestuia printr-o dispoziție administrativă în 15.06.2007, ar fi supuși unei alte legislații decât aceea aplicabilă chiriașilor dintr-un imobil care ar fi fost revendicat de proprietar pe calea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989 și dat în posesie tot printr-o dispoziție administrativă.
Totodată, așa cum se poate constata din conținutul celor 3 (trei) hotărâri succesive Sentința civilă nr. 10115/10.12.2007, Decizia civilă nr. 800A/12.06.2008 și decizia civila nr.472 R, fiecare dintre instanțele judecătorești respective a interpretat normele legale ce guvernează imobilul revendicat și restituit intimatei-reclamante și raporturile acesteia cu revizuienții-pârâti, chiriași ai acestui imobil (interpretarea legii fiind un proces eminamente necesar În timpul soluționării cauzei cu care au fost învestite) într-un mod diferit, ceea ce a dus la erori în calificarea juridică a unor situații de fapt date de instanțele de fond, apel și recurs în prezenta cauză.
Fără a nega independența judecătorului în luarea deciziilor, desigur, în lumina supunerii sale numai față de lege, aceasta nu poate echivala cu aplicări diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție de interpretări subiective, pentru că astfel ar fi distrus principiul constituțional al egalității tuturor cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.
Acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.
Judecătorii instanței supreme, ce s-au pronunțat prin decizie, au dat o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare revizuienților-pârâți, chiriași într-un imobil naționalizat, revendicat pe calea dreptului comun; în materie, înainte de apariția Legii 10/2001, dar restituit și intrat în posesia celui ce a revendicat la 6 (șase) ani de la intrarea în vigoare a Legii 10/2001, ba ni se aplică, ba nu ni se aplică, în raporturile cu actualul proprietar, dispozițiile OUG40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe?!
Astfel, decizia nu are doar o valoare jurisprudențială, respectiv de informare în legătură cu desfășurarea unor procese, ci impune o anumită modalitate de rezolvare a litigiului. Această soluție legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la "un proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunțată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992) că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei . de independență față de puterea executivă.
În consecință, se constată că decizia are valoare doveditoare, în sensul Art.322. pct. 5.. proc. civ. deoarece, fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, ea își "extinde" efectele asupra terți lor, deci și asupra subsemnaților, revizuienții-pârâți, în așa fel încât să ne prevalăm de rezultatul judecății față de care am fost străini și să pretindem aceeași rezolvare a propriului litigiu.
Modificarea Legii nr.10/2001 prin Legea nr. 1/2009, necunoscută Curții de APEL BUCUREȘTI la data pronunțării deciziei civile nr.472 R, interzice, în cazul revizuienților-intimați, să se considere că termenul prevăzut, în contractul de închiriere nr. 11484, încheiat pe durata 19.04.1999-08.05.2004 și prelungit apoi până la data de 08.04.2009, a expirat și că în prezent nu mai deținem un titlu locativ, deoarece contractul de închiriere încheiat de revizuienți, nu este unul reglementat de dreptul comun în materie, care este Codul civil, ci de o normă specială, care este OUG40/1999.
Prin urmare, deși imobilul în care sunt chiriași a fost revendicat pe dreptul comun, la momentul intrării în posesia sa, adică în vara anului 2007, intimata-reclamantă avea obligația să se supună dispozițiilor Legii 10/2001, adică, implicit, dispozițiilor OUG40/1999 și OUG8/2004.
La data restituirii imobilului revizuienții-pârâți locuiau în respectivul imobil, în baza contractului de închiriere încheiat cu Primăria Municipiului B, nr. 11484, pe durata 19.04.1999-08.05.2004 și prelungit apoi până la data de 08.04.2009. Acest contract de închiriere nu a expirat.
Ca urmare, în raporturile dintre părți sunt aplicabile dispozițiile nr.OUG 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, astfel cum dispune art. 13 alin. (1) din Legea 10/2001.
Legiuitorul este îndreptățit, stabilind conținutul și limitele dreptului de proprietate, să țină seama nu numai de interesele proprietarilor, ci și de cele ale chiriașilor, cărora trebuie să le asigure dreptul la o locuință, realizând un echilibru Între cele două categorii de persoane.
Statul, chemat să medieze conflictul locativ dintre proprietarul persoană fizică și chiriaș, a procedat corect, asigurându-i primului posibilitatea valorificării atributelor dreptului său de proprietate, îngrijându-se totodată de protecția celui de-al doilea împotriva eventualelor abuzuri, prin instituirea unor exigențe rezonabile fără a căror satisface re chiriașul nu poate fi obligat să elibereze locuința.
Potrivit Constituției României (art. 44 alin. (1) teza a doua), exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii, iar potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limite rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. (Decizia 557/25.10.2005 publicată În Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 1.056 din 26.11.2005, Decizia nr. 655/08.12.2005, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 59 din 23 ianuarie 2006, și Decizia nr. 388/09.05.2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 507 din 12 iunie 2006.)
Nu poate fi primită aserțiunea susținută de reclamantă pe tot cursul fazelor procesuale, și acceptată de Tribunalul București și Curtea de APEL BUCUREȘTI, că imobilelor cerute pe dreptul comun nu li se aplică dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și implicit ale OUG40/1999 pentru că se susține, astfel, încălcarea principiului constituțional al egalității cetățenilor în fata legii și autorităților publice, creându-se astfel avantaje pentru o parte în proces, în raport cu cealaltă.
Dispozițiile Legii nr.10/2001 nu contravin nici Constituției României (art. 16) privind egalitatea în drepturi, întrucât acestea se aplică tuturor persoanelor aflate în situația reglementată de ipoteza normelor juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare și nici nu prevăd o restrângere a exercițiului unor drepturi sau suprimarea acestora.
Situația contractelor de închiriere a imobilelor cu destinația de locuințe încheiate cu statul, aflate în executare la data redobândirii imobilelor în proprietate de către cei în drept, a îndreptățit statul, în scopul prevenirii unor stări litigioase între chiriași și proprietari, să dispună obligația pentru proprietari de a încheia un nou contract de închiriere, în condițiile art.2-9, iar reglementarea adoptată de legiuitor are caracterul unor măsuri de protecție a chiriașilor, cu caracter temporar.
și proprietarii imobilelor cu destinația de locuințe fac parte din categorii juridice diferite, astfel încât statutul lor juridic nu poate fi identic.
Principiul egalității în drept nu este sinonim cu uniformitatea, prin urmare situația juridică diferită a anumitor categorii de persoane, respectiv chiriașii imobilelor cu destinația de locuințe și proprietarii acestora justifică aplicarea unui regim juridic diferit.
Articolele 7, 11 și 14 din OUG40/1999 reglementează anumite cazuri în care operează prelungirea de drept a contractului de închiriere, și anume în cazul în care, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, foștii proprietari sau moștenitorii acestora redobândesc imobilele respective pe cale administrativă sau prin hotărâre judecătorească (art.7 din OUG40/1999), precum și în cazul în care proprietarul nu-și îndeplinește obligația de notificare a chiriașului, în vederea încheierii unui nou contract (art. 11).
De asemenea, art.14 alin.(1) din prevede OUG dreptul chiriașului la reînnoirea contractului pentru aceeași perioadă dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii, iar în alin.(2) sun reglementate motivele pentru care nu operează reînnoirea contractului.
În consecință, aceste texte de lege, prin dispozițiile pe care le conțin referitoare la prelungirea raporturilor contractuale în materia contractului de închiriere, nu sunt de natură a aduce atingere dreptului de proprietate, întrucât această reglementare se referă exclusiv la drepturile locative ale chiriașilor și nu la exercitarea dreptului de proprietate.
S-a statuat în mod constant în jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, prin decizia nr.6 din 11.11.1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 48 din 4 martie 1993, dispozițiile constituționale referitoare la dreptul de proprietate nu sunt aplicabile în materia contractului de închiriere.
Prevederile legale ale OUG40/1999 ocrotesc în mod egal pe proprietar și pe chiriaș, stabilind, pe de o parte, ce măsură proprietarul poate refuza, în mod justificat prelungirea contractului, iar pe de altă parte, dând chiriașului posibilitatea de a-și păstra dreptul locativ, în condițiile în care nu i se poate reproșa vreo conduită culpabilă.
Este neîntemeiată și critica desfășurată de Curtea de APEL BUCUREȘTI referitoare la încălcarea prevederilor referitoare la protecția proprietății cuprinse în art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale.
Dimpotrivă, nr.OUG40/1999 este în deplină concordanță cu alin.(2) al acestui articol, potrivit căruia "Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general (. )".
Au susținut revizuienții că abia decizia civilă nr.472 R, ce susține că nu se aplică dispozițiile art. 10 și ale art. 14 din G nr.40/1999, și că, în general, nu se aplică dispozițiile OUG40/1999 în speța de față, deci nu există obligația legală a proprietarului care a redobândit imobilul de a încheia un contract de închiriere cu chiriașii acelui imobil, deci, abia acum se încalcă nu numai principiul constituțional al egalității în drepturi, ci și art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu producerea de consecințe inechitabile, creând o situație juridică mai grea chiriașului care locuiește într-un imobil al cărui proprietar nu na îndeplinit obligațiile impuse de art. 10 alin. (1), în raport de cel care a beneficiat de prevederile art. 10.
În dezvoltarea motivării întemeiate pe rt.322. pct.9. proc.civ. revizuienții au susținut că această situație intervine atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Îndeplinirea condițiilor acestui motiv se face prin raportare la situația concretă din hotărârea atacată și din cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată ca temei al revizuirii.
Punctul 9 al art. 322 deschide calea revizuirii în situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului prin hotărârea judecătorească atacată, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii naționale pronunțate.
Motivul, introdus prin nr.OUG 58/2003, a fost o consecință a realității practicii judiciare românești ulterioară ratificării de către România a Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv ulterioară anului 1994, și el presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) să existe o hotărâre a prin care s-a constatat că hotărârea națională încalcă anumite drepturi sau libertăți fundamentale ale omului pentru una din părțile procesului:
b) încălcarea, prin hotărârea națională, a drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului să aibă consecințe grave pentru părți;
c) consecințele grave ale încălcării în discuție să nu poată fi înlăturate prin alte căi procedurale.
Revizuienții au invocat Hotărârea din 7 februarie 2008 în Cauza împotriva României (Cererea nr. 75.849/01) a Curții Europene a Drepturilor Omului, publicată În Monitorul Oficial, Partea 1, Nr. 890/29.12.2008, Hotărârea din 29 iulie 2008 În Cauza și alții Împotriva României (Cererea nr. 5984/02) a Curții Europene a Drepturilor Omului, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, Nr. 67/04.02.2009 și Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în Cauza Împotriva României (Cererea nr. 23.066/02) a Curții Europene a Drepturilor Omului, publicată În Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 141/06.03.2009.
Intimata a formulat la data de 14.05.2009 o cerere cu valoare de întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, deoarece cererea nu îndeplinește condițiile cerute de art.322 pct. 5 și pct. 9 Cod Proc.Civ.
Examinând, conform art.326 alin.3 Cod Proc.Civ. admisibilitatea cererii formulate în raport de prevederile art.322 pct. 5 și pct. 9 Cod Proc.Civ. invocate în susținerea cererii de revizuire, curtea constată că aceasta esteinadmisibilă.
În privința cazului de revizuire prevăzut deart.322 pct. 5 Cod Proc.Civ.Curtea reține că textul reglementează două ipoteze distincte, respectiv pe de o parte situația când după darea hotărârii atacate cu revizuire s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori, pe de altă parte, dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Revizuienții au arătat în argumentarea cererii lor că invocă teza a doua a art.322 pct.5 Cod Proc.Civ. deci situația când s-a desființat sau modificat o hotărâre pe care s-a întemeiat hotărârea atacată.
Se impune a arăta, în primul rând, că textul se referă la o hotărâre judecătorească (care să fie modificată sau desființată) și nu la un alt act juridic sau de altă natură.
În al doilea rând, curtea constată că pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii, conform art.329 Cod Proc.Civ. nu întrunește cerința textului analizat, respectiv nu reprezintă modificarea sau desființarea unei hotărâri pe care s-a întemeiat instanța de recurs care a pronunțat decizia atacată cu revizuire.
Aceasta întrucât, pe de o parte, textul nu are în vedere în cuprinsul noțiunii de "hotărâre" deciziile pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii și, pe de altă parte, pentru că prin Decizia nr.33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a modificat sau desființat vreo hotărâre anterioară pe care să se fi întemeiat instanța care a pronunțat decizia supusă revizuirii.
De altfel, din interpretarea prevederilor art.329 alin.3 teza întâi Cod Proc.Civ. ("Soluțiile - deciziile pronunțate pentru soluționarea sesizărilor în scopul interpretării și aplicării unitare a legilor, red. - se pronunță numai în interesul legii,nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese"), rezultă că legiuitorul a intenționat a institui caracterul obligatoriu al interpretării date de instanța supremă pe această cale numai înlitigii viitoare.
Totodată, nici legiferarea ulterioară a raportului juridic dedus judecății în litigiul soluționat definitiv într-o altă modalitate (în speță situația invocată a adoptării Legii nr.1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001) nu poate îmbrăca forma cazului de revizuire reglementat de art.322 pct. 5, nefiind vorba despre desființarea sau modificarea unei hotărâri judecătorești, ci de intrarea în vigoare a unui act normativ.
Or, principiul neretroactivității legii se opune aplicării legii noi unei situații trecute, deja rezolvate definitiv și irevocabil prin hotărâre judecătorească.
Același raționament este aplicabil pentru constatările Curții Constituționale în cadrul sesizărilor de neconstituționalitate cu privire la Legea nr.1/2009, care nu întrunesc cerințele analizate.
În consecință, nici una dintre situațiile invocate de revizuienți nu poate constitui caz de revizuire conform art.322 pct. 5 teza a doua Cod Proc.Civ. cererea neputând fi primită pentru acest motiv.
Cu referire la cazul de revizuire prevăzut de art.322 pct. 9 Cod Proc.Civ. introdus prin OUG nr.195/2004, acesta este incident atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Din examinarea modalității de formulare a textului rezultă cu evidență cănumai hotărârea judecătorească internăîn privința căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omuluia constatat încălcareadrepturilor sau libertăților fundamentalepoate fi atacată cu revizuire.
Or, în privința deciziei civile nr.472R/11.11.2008 a acestei instanțe nu s-a constatat de către instanța europeană vreo încălcare. De altfel, nici nu a rezultat existența uneisesizăria Curții cu privire la vreo încălcare a convenției de către una din părțile din proces.
În nici un caz nu poate fi primită susținerea revizuienților în sensul că pronunțarea hotărârilor în cauzele împotriva României, și alții împotriva României sau împotriva României ar putea atrage revizuirea deciziei ce îi privește pe titularii cererii de față.
Unul dintre argumentele care sprijină această concluzie rezultă din scopul legiuitorului la reglementarea pct. 9 al art.322, și anume de a permite repararea pe plan intern a încălcării produse drepturilor și libertăților protejate de Convenție printr-o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională.
Câtă vreme o asemenea încălcare nu s-a constatat, o cerere de revizuire întemeiată pe textul analizat nu poate fi primită.
În consecința acestor considerații, Curtea constată că, prin raportare la textele legale invocate, că cererea de revizuire este inadmisibilă, motive pentru care, în temeiul art.326 alin.3 Cod Proc.Civ. o va respinge ca atare.
Văzând și dispozițiile art.328 alin.1 și art.377 alin.2 pct.4 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de revizuire formulată de către revizuienții-pârâți, și prin reprezentant legal Masri, toți domiciliați în B,-, sector 2,împotriva deciziei civile nr.472R/11.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimata - reclamantă, domiciliată în B,-, sector 2 ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
- -
GREFIER
Red.
.red. AP,
2 ex./03.06.2009
Jud. - Secția a IX-a
, și
Președinte:Andreea VasileJudecători:Andreea Vasile, Ileana Ruxandra Dănăilă, Antonela
