Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 360/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (174/2009)
Completul 1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 360
Ședința publică de la 23 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER - I
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - pârâtă, împotriva deciziei civile nr. 1339 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și.
are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta - pârâtă prin avocat care depune la dosar împuternicire avocațială nr. 10106/ 15.01.2009 emisă de Baroul București - cabinet Individual și intimații - reclamanți prin avocat G care depune la dosar împuternicire avocațială nr. 692 emisă de Baroul București - Cabinet Individual.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta - pârâtă nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar stabilit prin rezoluție.
Se mai învederează că prin serviciul registratură, la data de 11.02.2009, intimații - reclamanți au depus întâmpinare, în două exemplare.
Apărătorul recurentei - pârâte depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilită în cuantum de 5,00 lei - chitanța nr. -/1/23.02.2009 și timbru judiciar de 0,15 lei.
Curtea înmânează apărătorul recurentei - reclamante un exemplar al întâmpinării formulate de intimații - reclamanți.
Apărătorii părților, având pe rând cuvântul învederează că nu au alte cereri sau probe de administrat, apreciind cauza în stare de judecată și solicită acordarea cuvântului asupra recursului.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei - pârâte, solicită admiterea recursului învederând că instanța de apel a soluționat cauza în afara prevederilor legale care asigură protecția chiriașilor ce locuiesc în imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989.
În opinia sa, erau incidente în cauză dispozițiile art. 6 din OUG nr. 40/1999, care, deși reglementează situația chiriașilor ale căror contracte au fost desființate în instanță, ar fi trebuit aplicate de tribunal, printr-o interpretare logică și prin aplicarea metodei analogice, și în cazul recurentei - pârâte, care a pierdut imobilul intr-o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.
Conform acestui text de lege recurenta - pârâtă beneficia de toate dispozițiile de protectie prevăzute de OUG 40/1999, inclusiv de dispozițiile art. 10 și 11 și în condițiile în care i-a notificat pe reclamanți pentru încheierea unui contract de închiriere, contractul său se considera prelungit de drept. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților - reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat. În opinia sa tribunalul a reținut corect ca efectele OUG nr. 40/1999 au încetat la data de 08.04.2004 și atâta timp cât intimații - reclamanți au dobândit imobilul după această dată, nu pot fi obligați la încheierea unui contract de închiriere în favoarea pârâtei. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea retine cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată la data de 12.09.2007, sub nr-, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamanților, situat în B,-,.1,.8, sector 2 și obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în lipsa de folosință pentru imobil, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamanții au susținut că prin sentința civilă nr.2937/05.04.2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de ei împotriva pârâtei și a fost obligată aceasta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat mai sus.
În aceste condiții, reclamanții au apreciat că pârâta ocupă imobilul fără un titlu legal și deoarece a refuzat să predea imobilul de bunăvoie, a fost necesară intentarea acestei acțiuni.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca fiind neîntemeiată, susținând că deși nu mai are calitatea de chiriaș, beneficiază totuși de dispozițiile art.6 din OUG nr.40/1999, în sensul că reclamanții au obligația de a încheia cu pârâta, la cererea acesteia, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.
A apreciat pârâta că, deși condiția impusă de art.6 din OUG nr.40/1999 constă în desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr.112/1995, aceeași trebuie să fie situația și în cazul admiterii acțiunii în revendicare în contra dobânditorului imobilului în baza Legii nr.112/1995.
În opinia pârâtei, aceasta este soluția impusă de interpretarea logică și teleologică a textului legal, legiuitorul înțelegând să acorde protecție persoanelor care au cumpărat imobilul cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și cu atât mai mult, celor care au cumpărat imobilul cu respectarea acestui act normativ și cu bună-credință, dar care au pierdut imobilul într- acțiune în revendicare prin comparare de titluri.
Pârâta a mai susținut că s-a adresat reclamanților cu o cerere prin care solicita încheierea unui contract de închiriere pentru imobil, iar faptul că acest contract nu a fost încheiat până în prezent nu echivalează cu lipsa titlului său locativ, ci cu aplicarea dispozițiilor art.11 din OUG nr.40/1999, care sancționează refuzul nejustificat al proprietarului de a încheia un astfel de contract cu prelungirea de drept a fostului contract de închiriere.
La termenul de judecată din 28.11.2007, reclamanții au renunțat la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, renunțare de care instanța a luat act în conformitate cu dispozițiile art.246 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.9710/28.11.2007, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins acțiunea formulată de reclamanți ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr.2937/05.04.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, irevocabilă, a fost admisă acțiunea reclamanților împotriva pârâtei și a fost obligată pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.8 situat în imobilul din B,-,.1, sector 2.
În raport de această hotărâre, instanța a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art.6 din OUG nr.40/1999, în sensul existenței obligației legale în sarcina reclamanților de a încheia contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani cu pârâta, ai cărei părinți au cumpărat imobilul în baza Legii nr.112/1995 și al căror contract a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească.
S-a considerat în acest sens că, deși în cauză nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 de către părinții pârâtei, textul legal nu vorbește de "anulare" și de "desființare", noțiune care se circumscrie deopotrivă situației în care actul încheiat este lipsit de efecte ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor.
Cât privește procedura încheierii contractului de închiriere, s-a reținut că aceasta este cea reglementată prin dispozițiile art.9 și 10 din OUG nr.40/1999, iar în condițiile în care pârâta i-a notificat pe reclamanți în vederea încheierii unui nou contract de închiriere, iar aceștia nu au răspuns, sunt incidente dispozițiile art.11 din OUG nr.40/1999 privind prelungirea de drept a locațiunii pârâtei pentru o perioadă de 5 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțată în acțiunea în revendicare.
Împotriva sentinței instanței de fond au formulat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.6 din OUG nr.40/1999, care reglementează o altă situație juridică decât cea dedusă judecății în cauza de față.
Au susținut că ei sunt singurii proprietari ai apartamentului pe care pârâta îl ocupă fără nici un titlu și în condițiile în care între ei și pârâtă nu au existat niciodată raporturi juridice de locațiune, nu aveau de ce să se aplice dispozițiile art.6 și art.9 - 12 din OUG nr.40/1999.
A fost invocată de apelanți jurisprudența instanțelor interne cu privire la situațiile în care foștilor proprietari li se restituie imobilul prin hotărâre judecătorească de revendicare.
Prin decizia civilă nr.1339 A/28.10.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, schimbat în tot sentința instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii și evacuării pârâtei din imobilul în litigiu.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că în mod greșit instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr.40/1999, în condițiile în care, la data la care reclamanții au reintrat în proprietatea lor, dispozițiile ordonanței încetaseră.
S-a considerat de tribunal că în privința imobilelor restituite proprietarilor sunt incidente dispozițiile art.13 și 15 din Legea nr.10/2001, potrivit cu care, în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative sau prin hotărâre judecătorească, sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse în dispozițiile art.10 și 11 din OUG nr.40/1999, modificată și completată prin Legea nr.241/2001.
S-a reținut că este adevărat faptul că prevederile art.13 din Legea nr.10/2001 fac trimitere la dispozițiile OUG nr.40/1999, dar, după cum s-a arătat constant în practica judecătorească recentă, în interpretarea acestor dispoziții legale, ele produc efecte juridice numai în măsura în care retrocedarea imobilului sau desființarea contractului încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 ar fi intervenit în termenul de 5 ani prevăzut de OUG nr.40/1999, respectiv în perioada 08.04.1999 - 08.04.2004.
Câtă vreme hotărârea judecătorească, prin care s-a dispus obligarea intimatei - pârâte să lase apelanților - reclamanți în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu, a rămas definitivă și irevocabilă în 2006, deci în afara termenului prevăzut de OUG nr.40/1999, tribunalul a considerat că intimata - pârâtă nu mai poate beneficia de măsurile de protecție instituite de respectivul act normativ.
S-a considerat că prevederile art.13 și 15 din Legea nr.10/2001 raportat la art.6, 10 și 11 din OUG nr.40/1999, care impun proprietarului notificarea chiriașului pentru încheierea unui contract de închiriere în scopul asigurării protecției sociale a chiriașilor, sunt în contradicție cu reglementările internaționale la care România este parte prin aplicarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a Protocoalelor adiționale la această Convenție, prin aceea că impune foștilor proprietari care au redobândit proprietatea imobilelor în urma demersurilor juridice la instanțele naționale sau pe cale administrativă, să ofere protecție foștilor chiriași care au locuit în imobilele ce au fost restituite contra unei chirii lunare stabilită în limitele fixate de lege, protecția socială a chiriașilor, trebuind să fie asigurată de către stat.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs intimata pârâta, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs a susținut că instanța de apel a reținut greșit inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor OUG nr.40/1999, deși aceasta a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.241/2001, lege care iese din vigoare doar prin abrogare.
În condițiile în care ordonanța nu cuprinde nici o reglementare pentru situația în care chiriașul cumpărător este evins de bunul său, imobil într-o acțiune în revendicare de drept comun, s-a susținut de recurentă, că, instanța de apel ar fi trebuit să apeleze la criteriul interpretării logice prin metoda analogiei și să rețină incidența în cauză a dispozițiilor art.6 din ordonanță.
În opinia recurentei, încălcarea dreptului de proprietate al proprietarului recunoscut de justiție, prin aceea că nu poate intra imediat în posesia bunului imobil proprietatea sa, reținută de tribunal, este legală, fiind impusă de dispozițiile speciale de protecție cuprinse în OUG nr.40/1999, prin care se păstrează un just echilibru între modul de exercitare a dreptului de proprietate și dreptul oricăror alte persoane la un trai decent și la locuință. Statul are obligații atât față de cel care a pierdut abuziv proprietatea, cât și față de cel ce a pierdut proprietatea sau folosința locuinței, limitând pe o perioadă de timp rezonabilă dreptul de folosință a bunului de către proprietar pentru a se rezolva problema locativă a foștilor sau actualilor chiriași.
În finalul motivelor de recurs a fost invocată practica CEDO, susținându-se că aceasta ar fi reținut constant faptul că, în punerea în practică a politicilor sociale și economice și, mai ales, în domeniul locuințelor, legiuitorul trebuie să se bucure de o mare latitudine pentru a se pronunța atât asupra unor probleme de interes public existente și care cer o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă.
Analizând decizia instanței de apel în raport de dispozițiile art.304 pct.9 și de criticile dezvoltate de recurentă, Curtea va reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr.2937, pronunțată la data de 05.04.2006 de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr-, definitivă și irevocabilă, recurenta a fost obligată să lase intimaților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.8, situat în imobilul din B,-,.1, sector 2, reținându-se preferabilitatea titlului de proprietate deținut de către aceasta asupra apartamentului, în raport cu titlul de proprietate invocat de recurentă, un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, în baza Legii nr.112/1995.
Această situație de fapt a fost reținută corect și de către instanța de apel și nu mai poate fi repusă în discuție, în prezenta cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată de către părți doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii.
Fiind vorba de un imobil preluat abuziv de către stat, prin naționalizare, în perioada martie 1945 - decembrie 1989, retrocedat fostului proprietar în anul 2006, sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr.10/2001, care reglementează astfel de imobile, în vigoare la data retrocedării.
Este adevărat că art.13 din această lege specială de reparație face trimitere la dispozițiile OUG nr.40/1999, pentru cazul în care imobilul preluat abuziv de stat a fost restituit prin hotărâre judecătorească, dar o astfel de dispoziție nu poate duce la concluzia aplicării ordonanței și peste data la care efectele acesteia au încetat.
Efectele OUG nr.40/1999 au încetat la data de 08.04.2004, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, critica recurentei, în sensul că aceasta ar beneficia în prezent de dispozițiile art. 6 din ordonanță, fiind nefondată.
Încetarea măsurilor de protecție a chiriașilor din imobilele restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, contestată de recurentă, rezultă, în primul rând, din faptul că prin Legea nr.8/2001, legiuitorul a înțeles să prelungească de drept doar locațiunea privind imobilele aflate încă în proprietatea statului, nu și locațiunea asupra imobilelor restituite.
Susținerea recurentei, în sensul că instanța nu putea reține încetarea efectelor OUG nr.40/1999, în lipsa unei legi care să abroge expres legea prin care ordonanța a fost aprobată, nu poate fi reținută.
Încetarea efectelor unei legi poate fi expresă sau implicită, acest ultim caz survenind în situația în care, deși nu există o lege de abrogare, inaplicabilitatea legii rezultă implicit din mențiunile cuprinse într-o altă lege, în speță Legea nr.8/2004.
În condițiile în care, la data pronunțării hotărârii prin care imobilul a fost retrocedat intimaților-pârâți, efectele OUG nr.40/1999 încetaseră, Legea nr.8/2001 prelungind, astfel cum s-a arătat deja, doar locațiunea asupra imobilelor aflate încă în proprietatea statului, nu pot fi reținute nici criticile recurentei privind aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 6 din ordonanță.
O astfel de aplicare ar fi fost posibilă doar în situația în care efectele ordonanței s-ar fi putut produce la acel moment și nu ca urmare a unei interpretări logice a legii, prin metoda analogiei ci printr-o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 6 din ordonanță.
A interpreta altfel și a considera că OUG nr.40/1999 stabilește în favoarea chiriașilor un drept perpetuu la prelungirea locațiunii, astfel cum se susține în recurs, ar reprezenta, în mod evident, o lăsare fără conținut a dreptului de proprietate recunoscut intimaților-reclamanți în justiție, aceștia neputându-și practic exercita prerogativa esențială a acestui drept folosință.
Ar reprezenta totodată o încălcare a dispozițiilor art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO și a întregii jurisprudenței CEDO, care a reținut în repetate rânduri că dispozițiile ordonanței sunt defectuoase în ceea ce privește durata prelungirii contractelor de închiriere și nu asigură un echilibru just, contrar susținerilor recurentei, între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, concluzionând, în final, în sensul încălcării art.1 din Protocolul Adițional nr.1.
Instanța internațională a reținut, cu puterea obligatorie pentru instanța internă, conform art. 20 din Constituție, că,a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de OUG nr.40/1999 și a le impune o obligație atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul proprietatea lor, fără a se fixa un termen limită și în absența unei indemnizări, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă, de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc, încălcându-se astfel art.1 din Protocolul nr.1 (cauzele și, și, și etc.).
În consecință, reținând că recurenta ocupă spațiul locativ în litigiu fără titlu, iar responsabilitatea pe care statul ar trebui să o aibă față de aceasta, ca și față de celelalte persoane aflate în situația sa, nu poate fi transferată asupra proprietarului imobilului, lipsit abuziv pentru o lungă perioadă de timp de bunul său, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod procedură civilă, respingerea recursului ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1339A/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.02.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
I
Red.
Dact. /2 ex./01.04.2009
- Secția a IV-a Civ. -
-
Jud. Sectorului 2. -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă, Ioana
