Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 521/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.521
Ședința publică de la 02.12.2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Aglaia Vălan
JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 3: Andreia Liana
GREFIER -
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât G împotriva deciziei civile nr. 1494/20.11.2007, pronunțată de Tribunalul București Secția a Va civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR ROMSILVA - DIRECȚIA SILVICĂ
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 18.11.2008 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și întrucât Curtea a avut nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 25.11.2008 și 02.12.2008 când în aceeași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub numărul 2187/21.03.2005 la Judecătoria Buftea, reclamanta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA - Direcția Silvică Bac hemat în judecată pe pârâtul G, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea pârâtului din locuința situată în com., cantonul silvic nr. 18, șos. - nr. 17, jud.
În motivarea cererii astfel formulate s-a arătat în esență că pârâtul a ocupat postul de pădurar în cadrul Secției - subunitate a Regiei Autonome a Pădurilor ROMSILVA, calitate în care a avut posibilitatea de a locui în cantonul menționat anterior pe perioada deținerii respectivului post.
S-a mai arătat că menționatul canton silvic este evidențiat în amenajamentul Ocolului Silvic, V 23, fiind bun accesoriu bunului principal, respectiv terenului pe care este construit. Terenul face parte din fondul forestier proprietate publică a statului, având atributul de a fi inalienabil.
Față de încetarea calității pârâtului de pădurar titular al cantonului silvic în cauză, respectiv de încetarea calității lui de angajat al instituției reclamante ca urmare a desfacerii contractului de muncă încă din anul 1993, arătat reclamanta că acesta ocupă abuziv spațiul în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 1782/7.06.2005 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 2187/2005 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA - Direcția B împotriva pârâtului G, dispunându-se evacuarea pârâtului din cantonul silvic nr. 18, situat în com., sos. - nr. 17, jud.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut în esență că pârâtul a fost angajat al reclamantei în calitate de pădurar începând cu anul 1977, că în această calitate a ocupat și folosit cantonul silvic nr. 18 ca locuință de serviciu, iar prin decizia nr. 28/23.12.1992 pârâtului i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă. S-a mai reținut că prin sentința civilă nr. 1413/21.05.1993 pronunțată de Judecătoria Bufteaa fost admisă acțiunea formulată de G constatându-se ca acesta este constructor de bună-credință al cantonului silvic 18, cu o valoare de 6.575.148 lei la data de 20.12.1992, cu o contribuție de 405.907 lei din partea pârâtei Romsilva SA, respectiva sentință devenind irevocabilă prin decizia civila nr. 1479/13.12.1994 pronunțată de Curtea de Apel București.
Prima instanța a mai reținut că terenul aferent și cantonul silvic 18 este inclus în amenajamentul silvic, făcând astfel parte din fondul forestier proprietate publică a statului aflat în administrarea reclamantei, că pârâtul nu a putut face dovada unui titlu în temeiul căruia să ocupe cantonul silvic în litigiu. Invocarea calității de constructor de bună credință recunoscută prin sentința civilă nr. 1413/21.05.1993 nu constituie un titlu. Pârâtul a ocupat cantonul ca locuința de serviciu în virtutea calității sale de angajat al reclamantei, calitate care însă a încetat odată cu desfacerea contractului de munca, respectiv la data de 23.12.1992.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul arătând că, deși prima instanță a făcut vorbire de sentința 1413/1993, a admis acțiunea, că reclamanta nu a făcut dovada ca i-ar fi achitat paratului suma cu care acesta a contribuit la ridicarea construcției, că prin soluția pronunțată prima instanță a încălcat calitatea pârâtului de constructor de bună-credință, acesta neputând fi evacuat în condițiile în care s-a comportat ca proprietar.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului.
La 6.09.2007 apelantul a depus o cerere de completare a motivelor de apel prin care a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei, arătând că aceasta nu este proprietara cantonului, ci doar are în administrare fondul forestier proprietate publica a statului, precum și excepția inadmisibilității cererii în evacuare, arătând că între părți nu au existat raporturi de locațiune, motiv pentru care nu este admisibilă acțiunea în evacuare.
Intimata a invocat excepția perimării cererii de apel, excepție respinsă de tribunal la termenul din 6.11.2007.
Prin decizia civilă nr. 1494/20.11.2007 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul astfel formulat.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Calitatea de administrator al fondului forestier și, implicit, a cantonului silvic din care se solicită evacuarea, calitate necontestată de apelant, conferă reclamantei calitate procesuală activă în prezenta cauză, întrucât acțiunea în evacuare nu este rezervata proprietarului, așa cum pretinde apelantul, ci acelor persoane care sunt titulare ale unui drept în conținutul căruia intra dreptul de folosință asupra unui imobil.
In consecință, întrucât dreptul de administrare include în conținutul sau juridic dreptul de folosință asupra bunului aflat în administrare, reclamanta are calitate procesuală activă în prezenta cauză, prin acțiunea formulată solicitând apărarea într-un mod specific a unui drept pe care îl are în patrimoniu.
Ca atare, s-a constatat că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, invocată de apelant ca motiv de apel.
Nu s-a reținut ca întemeiată nici excepția inadmisibilității acțiunii în evacuare. În susținerea acestei excepții apelantul arăta că acțiunea în evacuare este specifică doar raporturilor locative și, întrucât între părți nu au existat astfel de raporturi, nici acțiunea în evacuare nu poate fi promovată. A apreciat instanța de apel că sunt nefondate aceste susțineri întrucât acțiunea în evacuare este specifică raporturilor de folosință a unui imobil, iar nu strict raporturilor de locațiune, putând fi promovata de orice titular al unui drept care are în conținutul juridic și dreptul de folosință împotriva oricărei persoane care exercită în mod nelegal atributul folosinței imobilului asupra căruia poartă dreptul respectiv. Susținerea potrivit căreia în cauza ar putea fi promovata doar acțiunea în revendicare nu poate fi primită pentru considerentul arătat și, totodată, și în considerarea faptului că acțiunea în revendicare este necesar a fi promovata doar în măsura în care pârâtul invoca un drept real sau o posesie ca stare de drept, negând dreptul reclamantului. Or, în cauză, pârâtul-apelant nu a invocat vreun drept real asupra imobilului sau o posesie ca stare de drept, ci doar o detenție precară întemeiată pe calitatea sa constructor de bună-credință recunoscută judecatorește, calitate care însă nu îi conferă decât un drept de creanță.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că în mod corect prima instanță a constatat întemeiată cererea și a dispus evacuarea pârâtului, întrucât acesta nu a făcut dovada că ar fi titularul unui drept care să îi confere posibilitatea de a folosi cantonul silvic în litigiu. Apelantul susține că în calitatea sa de constructor de bună-credință, calitate recunoscută judecatoreste, ar avea dreptul să locuiască în cantonul silvic menționat, susținere ce nu poate fi primită, întrucât constructorul de bună-credință nu are un drept de folosință asupra bunului construit, ci are un drept de creanță, respectiv dreptul de a fi despăgubit de proprietarul bunului în condițiile art. 494.civ. Dreptul de creanță al apelantului a fost stabilit prin sentința civila nr. 1413/1993, așa încât, de la momentul la care aceasta sentință a devenit executorie, apelantul a avut posibilitatea să execute silit reclamanta pentru creanța respectivă, iar faptul că nu a făcut acest lucru nu îi conferă vreun alt drept care să justifice rămânerea sa în folosința bunului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-pârât.
In susținerea recursului s-au invocat dispozițiile art. 304 pct.9 pr.civ.
Astfel, s-a susținut în esență că:
In mod eronat instanța de apel a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în evacuare. După cum se poate constata, intimata - reclamantă a solicitat instanței de fond să dispună evacuarea recurentului-pârât din imobilul în cauza, motivând că îl ocupă abuziv și fără titlu, că părțile nu au încheiat niciodată un contract de locațiune și că imobilul face parte din fondul forestier proprietate publică a statului român.
Susține recurentul că între obiectul cauzei și motivarea acțiunii de fond există o evidenta contradicție: prin obiectul sau, acțiunea este în evacuare, dar motivarea aparține acțiunii în revendicare, după natura dreptului și scopul urmărit. Cele două acțiuni prezintă, însă, deosebiri esențiale. Acțiunea în revendicare este una reală, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.
Această acțiune reală servește la realizarea dreptului de proprietate, în condițiile în care reclamantul - proprietar este lipsit de posesia asupra bunului, iar pârâtul exercită aceasta posesie, având atât "animus" cât și "corpus".
Acțiunea în evacuare, pe de altă parte, este o acțiune personală, care prezumă că reclamantul întrunește în persoana sa toate prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv posesia, însă nu are detenția asupra bunului, iar pârâtul deține bunul, însă nu în numele său, ci în numele proprietarului, neavând "animus sibi habendi".
Fondată pe prevederile art.1410 si urm. civil, acțiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locațiune.
Raporturile juridice din materia locațiunii sunt raporturi de obligații.
Se observă, astfel, că, prin acțiunea în revendicare se urmărește obținerea posesiei asupra bunului de la posesorul neproprietar, iar prin acțiunea în evacuare se dorește obținerea detenției bunului.
În cauza de față, între părți nu au existat raporturi de obligații derivate din locațiune, ci raporturi de drept real, constând în exercitarea ("abuziv și fără titlu", așa cum motivează intimata-reclamanta) de către pârât a posesiei asupra imobilului proprietatea publica a statului In raport de acestea, consideră recurentul că dreptul real de proprietate nu poate fi apărat decât pe calea acțiunii în revendicare, nicidecum pe calea acțiunii în evacuare.
Instanța de fond a admis în mod eronat acțiunea intimatei-reclamante, stabilind, fără a avea acest drept, caracterul de acțiune în revendicare al petitului, dar eludând legea taxelor de timbru (avându-se în vedere că intimata avea obligația de a timbra la valoarea bunului revendicat), iar instanța de apel a menținut aceasta soluție nelegală!
II. În privința fondului cauzei, arată recurentul că, în calitate de constructor de buna credință, calitate recunoscuta de către instanțele judecătorești, a edificat, cu acordul intimatei reclamante, pe terenul cu o suprafață de 310 mp proprietatea acesteia, o construcție cu destinația de locuință personală. în aceasta de cca. 20 de ani.
-se ca un proprietar, cu bună credință, a înregistrat construcția pe rolul fiscal al Administrației Financiare a comunei, plătind taxele și impozitele legale aferente, începând din anul 1995.
Dacă, în ceea ce privește terenul pe care este edificată construcția, acesta este inclus în amenajamentul silvic, făcând, astfel, parte din fondul forestier proprietate publică, aceasta prezumție legală nu este incidentă și în cazul construcției.
Nu sunt întemeiate susținerile intimatei - reclamante că aceasta ar fi, la rândul său, inclusă în amenajamentul silvic, ca locuința de serviciu, având în vedere ca, de mai bine de 16 ani, aceasta nu a înțeles să își mai exercite atribuțiunile de administrare cu care a fost investita prin dispozițiile Codului Silvic.
Desigur, nimic nu o împiedică pe intimata - reclamantă să îi permită în continuare folosirea locuinței, în condițiile tacitei relocațiuni (art.143 Cod civil), care este fără termen, dar, în aceasta situație, acțiunea în evacuare trebuia sancționată, de către instanța de fond, cu respingerea ca prematură, în lipsa unei prealabile puneri în întârziere.
În fapt, Direcția B nu a făcut, în această ultimă perioadă (16 ani), niciun act în administrarea respectivului amenajament silvic și nicio diligența vizând obținerea posesiei asupra construcției și a terenului în cauza.
Intervine, așadar, în cauză, prezumția extincției prin neuz a caracterului de locuința de serviciu pentru construcție, sancționată, pe cale de consecință, prin respingerea acțiunii în evacuare din lipsa legitimului interes în promovarea acesteia.
La data de 22 mai 2008, recurentul a depus memoriul intitulat "completare la motivele de recurs" prin care a înțeles să invoce următoarele excepții:
1. Excepția tardivității introducerii acțiunii reclamantei.
Excepția astfel formulată fost motivată în sensul că prin art. 2, 6, 7 din Decretul 167/1958 este prevăzut - pentru acțiunile cu caracter patrimonial, ca și pentru cele întemeiate pe obligația de a face - un termen de 3 ani. Cum sent. civ. nr. 1413, prin care s-a constatat că recurentul este constructor de bună credință, a rămas definitivă și irevocabilă în anul 1993, introducerea acțiunii în evacuare la 15 ani după această hotărâre arată clar că acțiunea reclamantei este prescrisă.
2. Excepția lipsei calității de reprezentant. În susținerea acestei excepții se arată că dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea 46/2008 privind Codul silvic prevede că fondul forestier poate fi proprietate publică a unităților administrativ teritoriale, proprietate publică a statului, proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale sau proprietate privată a persoanelor fizice și juridice. Prin art. 10 alin. 2 din același act normativ se arată că administrarea pădurilor se realizează prin ocoale silvice. În prezent, pădurea este administrată de ocolul silvic, ceea ce demonstrează că reclamanta nu este administratorul pădurii și, prin urmare, nu are calitate de reprezentant în proces.
3. Excepția lipsei calității procesuale active. Arată recurentul, în susținerea acestei excepții, că reclamanta afirmă în mod fals că dreptul de proprietate asupra pădurii este reprezentat de amenajamentele silvice, în condițiile în care art. 19 alin. 1 din Legea 46/2008 prevede că modul de gestionare a pădurilor se realizează prin amenajamente silvice care au o valabilitate de 10 ani. Prin urmare, proprietatea nu este reprezentată prin aceste amenajamente, care oricum sunt expirate - fiind întocmite în anul 1987 conform probelor administrate. Simpla afirmație a reclamantei în sensul că această pădure ar fi în proprietatea publică a statului român, nedovedită prin acte de proprietate, nu o legitimează procesual activ. Dovada dreptului de proprietate trebuie făcută în condițiile art. 480.civ.
4. Excepția lipsei de obiect. Această excepție este motivată de pârâtul-recurent în sensul că a fost predat cantonul nr. 18, și a fost eliberat odată ce acesta nu a mai lucrat în funcția de pădurar, iar locuința de serviciu a fost demolată în anul 1977 datorită stării avansate de uzură în care se afla, acum existând o locuință nouă deținută în proprietate de către recurent.
Recurs legal timbrat.
Intimata a formulat întâmpinare, pe această cale susținând în esență că nu se poate reține o exercitarea unei posesii utile de către recurentul-pârât asupra imobilului-construcție canton silvic deoarece bunurile proprietate publică nu pot fi uzucapate, acestea fiind inalienabile.
Dovada naturii juridice a acestui teren o constituie înscrisul "amenajamentul silvic al Ocolului ", care reprezintă titlul de proprietate al statului potrivit prevederilor Legii 46/2008.
Mai susține intimata că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii și pentru faptul că recurentul-pârât nu a exercitat o posesie utilă și nu deține un just titlu. Sentința civilă nr. 1413/1993 nu constituie just titlu pentru că prin aceasta se recunoaște numai calitatea pârâtului-recurent de constructor de bună credință, iar nu calitatea de proprietar asupra construcției.
În privința excepției lipsei de reprezentant, susține intimata netemeinicia acesteia prin raportare la prevederile art. 11 alin. 1 și 2 din Legea 46/2008 și ale art. 9 alin. 1, 2 și 3 din Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, aprobat prin HG 1105/2003, norme în raport de care Regia Națională a Pădurilor Romsilva are calitate legală de administrator al fondului forestier proprietate publică a statului. Prin H- menționată s-a delegat competența de reprezentare în teritoriu a intereselor Regiei către direcțiile silvice.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active se susține, de asemenea, netemeinicia raportat la faptul că reclamanta are calitatea de administrator al fondului forestier proprietate publică a statului evidențiat în amenajamentele silvice în vigoare potrivit dispozițiilor art. 6 lit. A și art. 9 alin. 2 din HG 1105/2003.
În susținerea intimatei, este nefondată și excepția lipsei de obiect, invocată de către recurent, în condițiile în care obiectul material al acțiunii întroductive este în ființă, acesta fiind reprezentat de cantonul silvic nr. 18.
În susținerea recursului, recurentul a depus un set de înscrisuri, respectiv: adeverința nr. 5246/2005 eliberată de Primăria com., adresa nr. 14471C/2008 emisă de OCPI I, certificat de atestare fiscală nr. 13166/2008, extras din planul cadastral al teritoriului administrativ al comunei.
Analizând excepțiile invocate de către recurent, precum și recursul declarat împotriva hotărârii instanței de apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele impuse prin art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Dintre excepțiile invocate de către recurent - care se impun a fi analizate cu precădere față de aspectele referitoare la fond, corespunzător exigențelor art. 137 alin. 1.pr.civ. - Curtea apreciază că se trebuie analizată cu precădere excepția lipsei calității procesuale active pentru că aceasta se referă la una dintre condițiile de exercițiu al acțiunii civile, așa încât în ipoteza în care s-ar constata temeinicia ei ar însemna că nu sunt îndeplinite condițiile cerute pentru legala investire a instanței cu judecarea pricinii, devenind nerelevante orice alte neregularități procedurale de natură a împiedica judecata însăși a acțiunii promovate.
Această chestiune este evident în strânsă legătură cu aceea referitoare la calitatea de reprezentant, însă și aprecierea asupra calității de reprezentant implică stabilirea în prealabil a persoanei care justifică legitimarea procesuală de a pretinde pârâtului să îi predea folosința imobilului construcție (consecință specifică oricărei acțiuni în evacuare).
Astfel, Curtea apreciază că se impune observația că verificarea legitimării procesuale active a reclamantei-intimate trebuie făcută prin raportare atât la momentul sesizării instanței cât și la obiectul concret al litigiului, și anume la cererea de evacuare formulată de către reclamantă și la argumentele evocate de aceasta în privința modului în care pârâtul-recurent a dobândit folosința imobilului-construcție din care se solicită evacuarea și a împrejurării că a încetat să mai existe raporturile juridice (de muncă) care au determinat o atare transmisiune.
Astfel, recurentul-pârât înțelege să argumenteze excepția lipsei calității procesuale active a reclamatei prin prisma dispozițiilor Legii 46/2008, act normativ care nu era în vigoare la data la care reclamanta a promovat acțiunea în evacuare pendinte.
Calitatea procesuală fiind una dintre condițiile de exercițiu al acțiunii civile, se analizează în mod necesar corespunzător contextului legislativ existent la momentul la care respectiva acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței, numai astfel putându-se da eficiență principiului neretroactivității legii consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constituția României și prin art. 1 din civ.
Cum potrivit Legii 26/1996 - codul silvic - în vigoare la data de 21.03.2005 (când a fost promovată acțiunea pendinte) nu era reglementat un drept de proprietate publică aparținând unităților administrativ teritoriale asupra fondului forestier distinct de cel ce aparținea statului, iar pârâtul-recurent primise folosința imobilului în litigiu de la instituția reclamantă în considerarea unor raporturi de muncă ce s-au derulat anterior între aceștia, legitimarea procesuală activă a reclamantei în demersul prin care tinde la redobândirea folosinței bunului apare ca fiind pe deplin justificată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin art. 10 din Legea 26/1996 era stabilit în mod expres că "administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia Națională a Pădurilor", un atare drept de administrare incluzând atributul folosinței pretins de către instituția reclamantă.
Modificările legislative ce au avut loc în cursul procesului pendinte, corespunzător prevederilor art. 7 din Legea 46/2008, puteau să conducă cel mult la o constatare în sensul transmisiunii calității procesuale, dar numai în condițiile în care s-ar fi dovedit împrejurarea că imobilul în litigiu, respectiv ocolul silvic în care este amplasat, ar fi trecut în patrimoniul public (sau chiar privat) al unității administrativ teritoriale pe al cărei teritoriu se află situat.
Potrivit art. 16 din Legea 26/1996 "Modul de gospodărirea fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate a statului și stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice și social-economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor." Astfel, extrasele certificate ale amenajamentelor silvice depuse de către reclamanta-intimată (ultimul dintre ele fiind corespunzător anului 2001, și nu anului 1987 cum pretinde recurentul-pârât) sunt pe deplin relevante în a proba apartenența imobilului în litigiu la domeniul proprietății publice a statului, asupra căruia reclamanta are dreptul de administrare.
În ceea ce privește calitatea reclamantei de reprezentant al titularului dreptului, Curtea constată că și sub acest aspect trebuie avut în vedere momentul sesizării instanței cu acțiunea în evacuare și cadrul legislativ de la acea dată care - astfel cum s-a reținut în considerentele expuse pe larg în analiza excepției lipsei calității procesuale active - conferea acesteia dreptul de administrare asupra fondului forestier aflat în proprietatea publică a statului - titular al dreptului subiectiv - dar și prevederile art. 9 alin 1 și 2 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva aprobat prin HG 1105/2003 conform cărora "Regia Națională a Pădurilor - Romsilva are în structura sa unități fără personalitate juridică - direcții silvice. Directorii și consilierii juridici ai unităților fără personalitate juridică din structura Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități."
Sesizând instanța cu acțiunea în evacuare de față, și susținând această acțiune, directorul Direcției silvice B, și respectiv consilierii juridici ai acestei Direcții silvice au acționat cu respectarea mandatului legal acordat prin actul normativ menționat, așa încât nu poate fi reținută lipsa calității de reprezentant.
Chestiunea legată de existența sau neexistența obiectului acțiunii, care implică și determinarea acestuia se impune a fi analizată prioritar față de "excepția tardivității" în conținutul cărei recurentul invocă practic prescripția extinctivă a dreptului la acțiune pentru că și această din urmă excepție implică o analiză corespunzătoare obiectului ce se va determina.
Invocând "excepția lipsei de obiect", recurentul pretinde că pe de o parte că a predat și eliberat cantonul 18, iar pe de altă parte că locuința de serviciu a fost demolată în anul 1977, în prezent existând o construcție nouă.
Asemenea susțineri, pe lângă faptul că sunt contradictorii, se depărtează de obiectul cererii concret formulată de către reclamantă.
În speță, reclamanta a solicitat ca pârâtul recurent să fie obligat să elibereze imobilul construcție existent pentru că nu justifică vreun drept asupra acestuia.
Pârâtul recurent, prin toate susținerile făcute în timpul procesului, a recunoscut că ocupă construcția care există în prezent, înțelegând însă să opună reclamantei dreptul său de a folosi respectivul bun fundamentat pe sentința civilă 1413/1993 pronunțată de Judecătoria Buftea.
Într-un astfel de context este lipsită de relevanță împrejurarea că pârâtul a predat sau nu reclamantei gestiunea avută în timpul ocupării funcției de pădurar, chestiunea litigioasă fiind legată de legitimitatea ocupării de către acesta, în prezent, a imobilului existent pe amplasamentul cantonului silvic 18.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 "dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege" iar conform art. 3 din același act normativ "termenul prescripției este de 3 ani".
În art. 6 al aceluiași Decret se face vorbire de prescripția dreptului de a cere executarea silită.
În speță, prin acțiunea promovată de către reclamantă se tinde la valorificarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, și anume folosința.
Ca și în cazul acțiunii prin care se apără dreptul de proprietate - acțiunea în revendicare - care este imprescriptibilă extinctiv, și aceea în care se reclamă încălcarea unui dezmembrământ al acestui drept real este imprescriptibilă, cel căruia i se opune o astfel de pretenție neputându-se prevala de prevederile Decretului 167/1958 spre aop araliza.
Altfel spus, în speță nefiind vorba de o acțiune patrimonială sau de una prin care se urmărește condamnarea pârâtului la executarea unei obligații(legale sau contractuale) de a executa o anumită prestație, nu își găsesc aplicare prevederile Decretului 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Este lipsită de relevanță, din această perspectivă, sentința civilă 1413/1993 a Judecătoriei Buftea, care conferă un drept de creanță recurentului-pârât împotriva reclamantei-intimate, fără a produce vreo consecință asupra dreptului real apărat în speță prin acțiunea în evacuare.
Față de aceste considerente, Curtea constată că este neîntemeiată și excepția prin care recurentul invocă "tardivitatea" formulării acțiunii.
Soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, pronunțată de instanța de apel, este corectă în condițiile în care - astfel cum s-a reținut în analiza excepțiilor referitoare la calitatea procesuală activă și calitatea de reprezentant - reclamanta urmărește redobândirea atributului folosinței, corespunzător dreptului de proprietate publică a statului pentru care are un drept de administrare dat prin lege.
În criticile pe care recurentul le aduce acestei soluții, pornește de la premisa greșită că reclamanta apără în speță însuși dreptul de proprietate, situație care nu este însă reală.
Dealtfel, recurentul însuși recunoaște - în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs - că părțile erau, la data promovării acțiunii, în situația tacitei relocațiuni, această situație fiind dată de împrejurarea că acesta a ocupat imobilul ca și chiriaș pe perioada ocupării postului de pădurar (potrivit atât art. 51 alin. 1 și 2 din Legea 5/1973 cât și art. 51 din Legea 114/1996 între angajatorul deținător al locuinței de serviciu și angajatul căruia primul îi asigură beneficiul unei asemenea locuințe încheindu-se contract de închiriere), iar ulterior încetării acestor raporturi de muncă nu s-a mai încheiat vreo altă convenție prin care reclamanta să își exprime acordul pentru folosința bunului de către recurentul-pârât.
Este lipsită de suport susținerea recurentului în sensul că instanța de fond ar fi stabilit că acțiunea pendinte are caracterul unei acțiuni în revendicare; nici considerentele și nici dispozitivul hotărârii nu cuprind elemente care să conducă la concluzia că instanța ar fi judecat acțiunea corespunzător unei asemenea calificări.
Efectele sentinței civile nr. 1413/1993 a Judecătoriei Buftea au fost judicios apreciate de instanța de apel, ca și de aceea de fond, ca reprezentând un titlu ce conferă recurentului un drept de creanță.
Nu are nici un fundament susținerea recurentului potrivit căreia respectiva hotărâre judecătorească i-ar conferi un drept de proprietate asupra imobilului-construcție în litigiu, împrejurarea că diferite instituții aparținând administrației locale au înregistrat respectiva hotărâre și au încasat impozite și taxe în raport de aceste înregistrări nefiind aptă să confere acestuia drepturi mai largi decât rezultă din însuși conținutul hotărârii.
Neexercitarea, de către reclamanta-intimată, a dreptului de a pretinde recurentului-pârât predarea folosinței imobilului, respectiv tolerarea acestuia în imobil timp de aproximativ 16 ani nu poate avea drept consecință pierderea acestui drept prin neuz sau "extincția prin neuz a caracterului de locuință de serviciu", neexistând temei legal pentru reținerea unor astfel de sancțiuni juridice.
Nici prematuritatea cererii de evacuare nu poate fi reținută, corespunzător situației existenței unei tacite relocațiuni, în condițiile în care prin efectul cererii de chemare în judecată s-a realizat punerea în întârziere (anunțarea concediului) a locatarului, legiuitorul - prin art. 1436 alin. 2.civ. sau prin vreo altă normă - necondiționând declanșarea procedurilor judiciare de redobândire a folosinței bunului închiriat de denunțarea prealabilă a unei astfel de locațiuni.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea - în opinie majoritară - apreciază nefondate atât excepțiile invocate (ca și motive de recurs de ordine publică) de către recurent, cât și criticile aduse deciziei recurate, urmând a dispune, potrivit dispozițiilor art. 31.pr.civ. respingerea recursului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge recursul formulată de recurentul pârât G împotriva deciziei civile nr. 1494/20.11.2007, pronunțată de Tribunalul București Secția a Va civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR ROMSILVA - DIRECȚIA SILVICĂ B, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 2.12.2008.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
Red. GS
.red. AP
2 ex.
Cuopinia separatăa doamnei judecător
Prin completarea la motivele de recurs, pârâtul a invocat excepția de ordine publică a lipsei calității de reprezentant a reclamantei, pretinzând că, în prezent, administrarea pădurilor se realizează prin ocoale silvice, astfel cum rezultă din prev. art. 7 alin 1 coroborat cu art. 10 alin. 2 din Legea nr. 46/2008.
În drept, excepția invocată vizează de fapt lipsa capacității procesuale active de folosință a reclamantei.
Conform art. 41 alin. 1 Cod procedură civilă, orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar conform art. 42 Cod procedură civilă, persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate, ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.
În speță, acțiunea este intentată și susținută pe tot parcursul ei de către Direcția Silvică B, prin directorul și consilierul juridic al acestei instituții.
La dosarul cauzei nu există nici o dovadă din partea Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, precum că ar fi autorizat sau și-ar fi însușit acțiunea.
Or, conform art. 11 alin. 1 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic - fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, regia autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Totodată, conform art. 12 din aceeași lege, fondul forestier proprietate publică a unităților administrativ - teritoriale se administrează prin ocoale silvice private, iar în baza art. 13 alin. 1, pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice administrarea și / sau serviciile silvice, după caz, se realizează prin ocoale silvice private, care funcționează similar asociațiilor și fundațiilor sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice.
În aplicarea prevederilor legii, prin hotărârea 1105 din 25 septembrie 2003 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, s-a stabilit în mod expres, prin art. 2 că Regia Națională a Pădurilor - Romsilva este persoană juridică.
Totodată, prin art. 9 din același nou act normativ s-a stipulat în mod expres că Regia Națională a Pădurilor - Romsilva are în structura sa unități fără personalitate juridică - direcții silvice etc.
Faptul că prin alin. 2 al aceluiași articol se menționează că directorii și consilierii juridici ai unităților fără personalitate juridică din Regia Națională a Pădurilor - Romsilva reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități, nu conferă personalitate juridică direcțiilor silvice și nu le îndreptățește pe acestea să-și asume drepturi și obligații și să stea în justiție în nume propriu.
Atribuțiile suscitate vizează exercitarea dreptului de administrare și nu a drepturilor persoanelor juridice însăși ce vizează acte de dispoziție, cum este și prezenta cerere de chemare în judecată.
În consecință, acțiunea putea fi intentată, fie de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, fie de ocolul silvic, în funcție de titularul dreptului de administrare, și nici într-un caz de către direcția silvică.
Cum Regia Națională a Pădurilor - Romsilva nu și-a însușit acțiunea nici în faza recursului, aceasta trebuia să fie respinsă pentru lipsa capacității de folosință a persoanei juridice, sens în care se impunea admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea sentinței.
PREȘEDINTE
- -
Red. VA
Președinte:Aglaia VălanJudecători:Aglaia Vălan, Georgeta Stegaru, Andreia Liana
