Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 630/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 630
Ședința publică din 24 iunie 2008
PREȘEDINTE: Dr. - -
JUDECĂTOR 1: Adriana Corhan
JUDECĂTOR 2: Maria Lăpădat
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta și pârâta Primăria municipiului T împotriva deciziei civile nr.102/A/11.02.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții, și, având ca obiect reziliere contract închiriere.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-au prezentat reclamanta recurentă, asistată de av., pentru pârâta recurentă Primăria municipiului T, consilier juridic și pentru pârâții intimați, și, av..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei, după care s-au depus la dosar împuternicirile avocațiale, reprezentanta pârâților intimați a depus la dosar întâmpinare, ce s-a comunicat cu reprezentanții recurenților, și arată că nu le-au fost comunicate motivele de recurs formulate de pârâta Primăria municipiului T, după care reprezentanta acesteia din urmă arată că se obligă să comunice pârâților un exemplar din motivele de recurs.
Instanța, verificând actele și lucrările dosarului, respectiv, dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu pârâții intimați, constată că acestora le-au fost comunicate motivele de recurs și, nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului reclamantei și respingerii apelului pârâților, cu cheltuieli de judecată în toate instanțele.
Reprezentanta pârâților intimați solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită respingerea recursului reclamantei, admiterea recursului pârâtei, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii principale.
Reprezentantul reclamantei solicită respingerea recursului pârâtei Primăria municipiului
Reprezentanta pârâților intimați solicită admiterea recursului pârâtei Primăria municipiului
R E A,
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 102/11.02.2008 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa respins apelurile formulate de reclamanta și pârâta Primăria municipiului T împotriva sentinței civile nr. 7248/2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-.
A admis apelul declarat de pârâții, și, împotriva aceleiași hotărâri, pe care aas chimbat-o în parte, în sensul că a respins petitul din acțiunea principală având ca obiect rezilierea contractului de închiriere nr. 4206/30.07.2003 încheiat între Primăria T și pârâtul, a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate și a obligat intimații și Primăria T să plătească apelantului suma de 615,15 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reținut în motivarea deciziei că prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara reclamanta a chemat în judecată pe pârâții, și și Primăria municipiului T prin Primar, solicitând rezilierea contractului de închiriere nr. 4206/30.07.2003 încheiat între Primăria T și pârâtul, evacuarea necondiționată a pârâților persoane fizice din imobilul situat în T str. - nr. 13,. 2 și 3 și obligarea acestora la plata chiriei restante, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii a arătat că imobilul i-a fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001, că asupra acestui imobil pârâții au avut încheiat contract de închiriere care a încetat la 7.04.2004 și că i-a somat pe aceștia prin intermediul avocatului său pentru încheierea unu nou contract de închiriere, dar fără rezultat.
În drept a invocat dispozițiile art. 1018, 1020, civ. art. 112. pr. civ. și art. 14 alin. 2 lit. a și h din nr.OUG 40/1999.
Pârâții, și au formulat acțiune reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la încheierea unui nou contract de închiriere în temeiul art. 10 din nr.OUG 40/1999, astfel cum a fost modificată, iar în eventualitatea admiterii acțiunii principale în ce privește rezilierea contractului de închiriere și evacuarea lor, au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 5280 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului și instituirea unui drept de retenție în favoarea lor, arătând că notificarea reclamantei nu a respectat dispozițiile art. 10 din nr.OUG 40/1999, astfel că a operat prelungirea locațiunii.
Prin sentința civilă nr. 7248/3.07.2007, Judecătoria Timișoaraa admis în parte acțiunea reclamantei în sensul că dispus rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâților din imobil, respingând capătul de acțiune privind plata chiriei restante.
Totodată, a admis în parte și cererea reconvențională a pârâților și a obligat-o pe reclamantă să le plătească suma de 5835 lei, instituind în favoarea pârâților un drept de retenție până la achitarea acesteia.
În esență, instanța de fond a reținut că imobilul din litigiu a fost restituit reclamantei în temeiul Legii nr. 10/2001 și a fost închiriat de Primăria municipiului T pârâților, locațiunea acestora expirând la 7.04.2004.
A reținut că reclamanta s-a conformat dispozițiile art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001, în sensul că i-a notificat pe pârâți în vederea încheierii unui nou contract de închiriere în sensul arătat de art. 7 din nr.OUG 40/1999, dar, față de refuzul pârâților, a apreciat că în temeiul art. 11 alin. 2 din nr.OUG 40/1999, se impune rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâților, precum și respingerea cererii pârâților de obligare a reclamantei de a încheia un nou contract de închiriere.
În ce privește obligarea pârâților la plata chiriei restante, instanța de fond a reținut că această pretenție a reclamantei nu a fost individualizată conform art. 112 pct. 3. pr. civ..
Instanța a avut în vedere că potrivit raportului de expertiză, îmbunătățirile aduse imobilului de pârâți, sunt necesare și utile, așa încât se impune obligarea reclamantei la a-i despăgubi pe pârâți cu această sumă, precum și instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâților asupra imobilului până la achitarea acestei sume.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile.
Reclamanta a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii capătului de acțiune privind obligarea pârâților la plata chiriei restante conform chitanțelor aflate la dosar și al respingerii în totalitate a cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului a criticat sentința primei instanțe pentru nelegalitate, arătând că instanța nu a pus în discuție conform art. 114 și 129. pr. civ. lipsa obiectului acțiunii.
Totodată, arată că obligarea la plata îmbunătățirilor este nelegală, deoarece pârâții nu au dovedit executarea acestor lucrări, aceste lucrări s-au făcut fără acordul proprietarului, iar în anul 1994 când expertul localizează executarea lucrărilor, pârâții nu aveau calitatea de chiriași ai imobilului.
Reclamanta critică și reducerea nelegală a cheltuielilor de judecată, susținând că aceasta este contrară art. 132 și 133 din Statutul profesiei de avocat și invocă în acest sens jurisprudența instanței supreme.
Pârâții, și au solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii în întregime a acțiunii reconvenționale, motivând că în mod greșit instanța a apreciat că reclamanta a respectat procedura de notificare, câtă vreme aceasta s-a făcut prin intermediul unui avocat, iar nu al unul executor judecătoresc cum prevede art. 10 alin. 1 din nr.OUG 40/1999.
De asemenea, arată că în mod greșit instanța a apreciat că locațiunea a expirat la 7.04.2004, din moment ce prin art. 1 din nr.OUG 8/2004, locațiunea lor a fost prelungită pentru o perioadă de 5 ani.
Pârâta Primăria municipiului T - prin Primar a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii acțiunii reconvenționale în totalitate, motivând că reclamanta este un terț față de contractul de închiriere și nu putea cere rezilierea, iar notificarea reclamantei nu se referă la încheierea unui nou contract de închiriere, ci la rezolvarea amiabilă a evacuării și că locațiunea pârâților nu a expirat conform art. 15 din Legea nr.10/2001.
Prin întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea apelurilor pârâților, iar pârâții au solicitat respingerea apelului declarat de reclamantă.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Examinând apelurile, tribunalul a apreciat că se impune respingerea apelului reclamantei și al pârâtei Primăria municipiului T ca neîntemeiate și admiterea apelului declarat de pârâții.
A reținut că aceștia au deținut imobilul în baza unui contract de închiriere încheiat la 7.02.1995, prelungit succesiv, ultima dată prin contractul nr. 4206/30.07.2003, până la 7.04.2004, după care a fost din nou prelungit în temeiul nr.OUG 8/2004.
A reținut că pârâții au deținut în proprietate anterior anului 1995 un imobil situat în T- - 80, înscris în CF 5788 T, pe care l-au înstrăinat numitei, iar ca urmare nu erau îndreptățiți la închirierea unei locuințe și apoi la prelungirea locațiunii conform art. 13 lit. d din nr.OUG 40/1999.
Tribunalul a apreciat că un astfel de contract de închiriere nu poate fi opus reclamantei pentru a atrage incidența în cauză a art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001 și a nr.OUG 8/2004.
Cu toate acestea, reclamanta nu poate cere rezilierea locațiunii pârâților deoarece este terț față de raportul de locațiune.
A mai reținut că pârâții au fost somați de reclamantă prin avocat, dar această împrejurare nu prezintă relevanță juridică întrucât operează față de pârâți interdicția prelungirii locațiunii, prevăzută de art. 13 lit. d din nr.OUG 40/1999.
Drept urmare, a apreciat că se impune respingerea capătului de acțiune privind rezilierea contractului de închiriere.
Cât privește îmbunătățirile aduse imobilului, tribunalul a reținut că din declarațiile martorilor audiați la prima instanță rezultă că imobilul era în stare de degradare avansată la data preluării de către pârâți, iar aceștia au montat uși, geamuri, au tencuit, au zugrăvit și au introdus curentul electric, lucrări confirmate de expertiza tehnică efectuată și apreciate ca necesare și utile, fără ca lipsa acordului expres al proprietarului să prezinte relevanță, din moment ce acesta a acceptat această situație.
Drept urmare, tribunalul a apreciat că pârâții au dovedit aceste pretenții, așa încât în mod corect reclamanta a fost obligată la plata lor.
Tribunalul a apreciat că în ce privește obligarea pârâților la plata chiriei restante, reclamanta nu a indicat nici perioada și nici cuantumul acestora, cuantum precizat doar în apel, așa încât, în condițiile în care aceasta a avut apărare calificată, nu i se poate imputa primei instanțe lipsa de rol activ, iar această critică nu poate fi reținută pentru a determina schimbarea sentinței.
Mai mult, sub acest aspect a reținut că potrivit chitanței de la fila 61 din dosarul de fond, pârâții au făcut dovada achitării chiriei în cuantum de 100 lei, aspect necontestat de reclamantă.
Cât privește reducerea cheltuielilor de judecată, tribunalul a apreciat că în raport de dispozițiile art. 274 pct. 3. pr. civ. și de aspectele ce vizează complexitatea cauzei, valoarea pricinii și munca depusă de avocat, această critică a reclamantei este neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen reclamanta și pârâta Primăria municipiului
Reclamanta solicită modificarea ambelor hotărâri, în sensul admiterii acțiunii principale și respingerii acțiunii reconvenționale.
În motivarea recursului invocă dispozițiile art. 304 pct. 9. pr. civ. în raport de care arată că imobilul i-a fost restituit prin dispoziția nr. 772/24.02.2005 a Primarului municipiului T, cu sarcina și obligația de a respecta prevederile art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001, însă, contractul de închiriere al pârâților a expirat la 7.04.2004, iar aceștia nu au dat curs notificării de a încheia un nou contract de închiriere.
Reclamanta arată că pârâții nu sunt îndreptățiți la prelungirea locațiunii, față de împrejurarea că în anul 1995 au înstrăinat un imobil și sunt astfel aplicabile dispozițiile art. 13 lit. b din nr.OUG 40/1999, situație în care locațiunea nu-i poate fi opusă.
Reclamanta arată că nu a primit chiria de 100 lei și i-a notificat pe pârâți prin avocat, astfel că în lipsa răspunsului acestora se impune evacuarea lor necondiționată.
Reclamanta mai arată că pârâții nu mai locuiesc în imobil, acesta fiind abandonat, iar datorită neuzului imobilul este supus degradării.
Reclamanta mai arată că potrivit art. 14 alin. 2 lit. a și din nr.OUG 40/1999, proprietarul poate refuza reînnoirea contractului de închiriere, dacă locuința este necesară pentru satisfacerea nevoilor sale de locuit, și dacă nu s-a achitat de către chiriași chiria pentru o perioadă de cel puțin 3 luni consecutiv, situații dovedite în cauză.
Reclamanta arată că în apel a criticat sentința primei instanțe în ce privește respingerea capătului de acțiune având ca obiect obligarea pârâților la plata chiriei restante și a cheltuielilor de judecată integral, precum și în ce privește obligarea sa la plata contravalorii îmbunătățirilor și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, în favoarea pârâților.
În acest sens, arată că pârâții nu au pus la dispoziția expertului documente din care să rezulte natura lucrărilor, data executării acestora, precum și costurile acestora.
Totodată, arată că pârâții nu au avut acordul proprietarului imobilului potrivit art. 26 din Legea nr. 114/1996, lege care în art. 30, stabilește procedura de urmat în cazul lucrărilor ce cad în sarcina proprietarului.
Reclamanta critică neobligarea pârâților la plata chiriei restante, cu toate că acest aspect al neindicării cuantumului pretențiilor nu a fost pus în discuția părților, precum și reducerea arbitrală și abuzivă a onorariului avocatului, cu încălcarea art. 132 și 133 din Statutul profesiei de avocat.
În motivarea recursului, reclamanta invocă și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în raport de care dreptul de proprietate al reclamantei nu poate fi limitat prin impunerea obligației de a respecta locațiunea pârâților, precum și practică judiciară în această materie.
Pârâta Primăria municipiului T solicită în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, modificarea ambelor hotărâri în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii acțiunii reconvenționale.
În motivarea recursului arată că imobilul a fost restituit reclamantei în temeiul Legii nr. 10/2001, acesteia fiindu-i impusă obligația de a respecta dispozițiile art. 13 și 15 din acest act normativ referitoare la protecția chiriașilor.
Arată că pârâții nu au fost notificați în vederea încheierii unui nou contract de închiriere, ci numai pentru soluționarea amiabilă a evacuării, ceea ce înseamnă că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin decizia de retrocedare.
Arată că locațiunea pârâților nu a expirat la 7.04.2004, ci, în conformitate cu art. 6 din nr.OUG 40/1999, s-a prelungit pentru încă 5 ani în temeiul OUG nr. 8/2004.
De aceea, pârâta arată că în mod greșit au fost respinse apelurile pârâților.
Pârâta mai arată că în mod greșit instanța de apel a respins numai capătul de acțiune privind rezilierea contractului de închiriere, rămânând dispoziția de evacuare a pârâților, dispoziții ce sunt contradictorii.
Pârâta arată, de asemenea, că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată față de pârâții, din moment ce a susținut temeinicia apărărilor și pretențiilor acestora.
În drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9. pr. civ..
Pârâții au depus note de ședință prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, arătând că reclamanta nu a contestat dispoziția de retrocedare sub aspectul obligațiilor stabilite în sarcina sa, ceea ce prezumă că le-a acceptat și urma să se conformeze acestora, iar art. 10 alin. 1 din nr.OUG 40/1999, impune ca aceasta să îi notifice pe chiriași prin intermediul executorului judecătoresc, iar nu prin intermediul avocatului, în vederea încheierii unui nou contract de închiriere.
Mai arată că locațiunea lor nu a expirat la 7.04.2004, ci a fost prelungită prin nr.OUG 8/2004, pentru o perioadă de 5 ani, anterior retrocedării imobilului.
Mai arată că reclamanta invocă situații de fapt noi, ce nu au făcut obiectul aprecierii în primă instanță.
În fine, mai arată că pârâtul este persoană cu handicap gradul I și că situația financiară a familiei lor este foarte grea.
Analizând recursurile în raport de criticile formulate, de motivele invocate, de probele dosarului și de dispozițiile art. 299 - 312. pr. civ. Curtea apreciază că se impune admiterea ambelor recursuri, după cum urmează.
Curtea apreciază că reclamanta, neavând calitatea de parte în contractul de locațiune, nu poate cere rezilierea acestui act juridic pentru temeiurile de drept invocate în acțiunea introductivă, respectiv art. 1020. civ. aceste dispoziții legale putând fi valorificate numai de părțile din contract.
Curtea apreciază, de asemenea, că susținerile reclamantei sunt contradictorii, câtă vreme aceasta susține că locațiunea pârâților a expirat la 7.04.2004, dar cu toate acestea, solicită rezilierea contractului de închiriere.
În același sens, Curtea apreciază că și motivarea deciziei recurate este contradictorie, câtă vreme instanța de apel pe de o parte, reține că reclamanta nu poate solicita rezilierea locațiunii pârâților, iar pe de altă parte, reține că locațiunea nu este opozabilă acesteia datorită împrejurării că pârâții nu beneficiază de prelungirea locațiunii datorită faptului că au înstrăinat un imobil în anul 1995 și sunt incidente în cauză dispozițiile art. 13 lit. b din nr.OUG 40/1999.
Curtea are în vedere împrejurarea că imobilul în cauză a fost închiriat pârâților în anul 1995, iar acest act juridic nu a fost desființat prin constatarea nulității lui, cu toate că împrejurarea invocată de reclamantă putea fi valorificată în acest sens.
Locațiunea pârâților a fost prelungită ultima dată prin nr.OUG 8/2004, având în vedere că la data adoptării acestui act normativ contractul de închiriere era în curs de executare și imobilul constituia proprietate de stat.
Curtea apreciază astfel că susținerile privind expirarea locațiunii la 7.04.2004 sunt neîntemeiate, atât față de această stare de fapt reținută, cât și în raport cu dispozițiile art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001, cu conținutul dat ca urmare a modificării prin Legea nr. 247/2005.
Imobilul a fost restituit reclamantei prin dispoziția nr. 772/24.02.2005 în temeiul Legii nr. 10/2001, iar după cum rezultă din conținutul acesteia, reclamanta are obligația de a respecta dispozițiile art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001, cu privire la protecția chiriașilor.
Este adevărat că o practică anterioară considera că prin nr.OUG 40/1999, contractele de închiriere ale chiriașilor au expirat la 7.04.2004, iar ca urmare, se impunea evacuarea acestora.
Însă legiuitorul prin Legea nr. 247/2005, a dat alt conținut dispozițiilor art. 13 și 15 din Legea nr. 10/2001, care trimit la.OUG nr. 40/1999, act normativ ce nu și-a încetat astfel efectele juridice.
Drept consecință, persoanele care redobândesc în proprietate imobile în temeiul Legii nr. 10/2001 și în continuare, au obligația de a respecta dispozițiile nr.OUG 40/1999, mai exact, pe acea de a demara procedura notificării chiriașilor conform art. 10 din acest act normativ.
În cauză, reclamanta nu a respectat aceste dispoziții legale, întrucât notificarea adresată pârâților nu s-a făcut prin intermediul executorului judecătoresc, ci prin intermediul avocatului și nu se referă la încheierea unui nou contract de închiriere, ci la soluționarea evacuării amiabile a pârâților.
În aceste condiții, Curtea apreciază că reclamanta nu poate cere evacuarea pârâților a căror locațiune s-a prelungit până la încheierea unui nou contract de închiriere.
Sub acest aspect, Curtea apreciază că deși locațiunea pârâților s-a prelungit pentru o perioadă de 5 ani prin nr.OUG 8/2004, titlul locativ al acestora este opozabil reclamantei în condițiile art. 13 și 15 din Legea nr. 10/20001 și ale nr.OUG 40/1999, ceea ce înseamnă că locațiunea se prelungește prin efectul art. 11 din nr.OUG 40/1999.
Curtea mai are în vedere susținerile reclamantei, în sensul jurisprudenței invocate în recurs, care face referire la protecția dreptului de proprietate conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Această protecție este însă limitată conform alin. 2 al acestui articol, astfel că se impune doar aprecierea asupra proporționalității dintre protecția dreptului reclamantei și sarcina impusă acesteia de a-i proteja pe pârâții chiriași.
Această sarcină nu este însă una excesivă, având în vedere că pentru concretizarea obligației asumate prin dispoziția de restituire, reclamanta trebuia să-i notifice pe pârâți cu respectarea dispozițiilor legale, iar pentru nerespectarea acestei obligații este atrasă consecința prelungirii locațiunii pârâților, însă numai până la încheierea unui nou contract de închiriere. Cu alte cuvinte, locațiunea pârâților nu dăinuie timp de 5 ani conform nr.OUG 8/2004, ci numai până la încheierea unui nou contract de închiriere și apoi potrivit unei eventuale convenții a părților.
Substituind astfel motivările instanței de fond și instanței de apel, și apreciind ca întemeiate susținerile pârâtei Primăria municipiului T, Curtea reține că se impune admiterea recursului declarat de această pârâtă în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 alin. 3. pr.civ. cu consecința modificării deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de aceasta și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii principale
Totodată, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului declarat de reclamantă în baza acelorași dispoziții legale, având în vedere că atâta timp cât pârâții continuă locațiunea, aceștia nu pot pretinde plata contravalorii lucrărilor, și nici instituirea unui drept de retenție asupra imobilului.
Curtea apreciază că în raport de cele reținute, reclamanta nu este îndreptățită să solicite plata chiriei restante, deoarece și-ar valorifica propria culpă, ceea ce nu este admisibil.
Totodată, apreciază că susținerile acesteia referitoare la reducerea onorariului avocatului sunt neîntemeiate în raport de dispozițiile art. 274 alin. 3. pr. civ. deoarece aceste sume pot fi suportate de pârâți, ca părți căzute în pretenții, numai în baza principiului general ce se deduce din dispozițiile art. 998. civ. în raport de care se are în vedere culpa procesuală, precum și paguba pricinuită de cel în culpă prin purtarea procesului.
Ca urmare, instanța a apreciat corect că pârâții pot fi obligați să suporte cu titlu de cheltuieli de judecată numai o parte a onorariului de avocat, respectiv acea parte ce reprezintă pierderea datorată procesului, prin aprecierea de către instanță a acestei valori, după criteriile arătate în decizia reculată, diferența rămânând a fi suportată potrivit raportului contractual dintre avocat și client, fără ca instanța să intervină în vreun fel în acest raport juridic pentru ca această intervenție să fie contrară art. 132 și 133 din Statutul profesiei de avocat.
În concluzie, Curtea apreciază că în mod corect s-a impus pârâților numai paguba datorată de aceștia cu titlu de cheltuieli de judecată din onorariul de avocat, având în vedere că raporturile dintre avocat și client permit acestora să negocieze onorariul, după cum este reglementat și onorariul de succes, însă acestea rămân guvernate de convenția părților și nu pot fi imputate asupra cheltuielilor de judecată.
Curtea urmează așadar să admită și recursul declarat de reclamantă și să modifice decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de aceasta și al respingerii apelului declarat de pârâții, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reconvenționale.
Având în vedere efectele admiterii recursurilor, raportat la dispozițiile art. 48 și 296. pr. civ. decizia recurată va fi modificată în tot, după cum și sentința primei instanțe va fi schimbată în tot, respectându-se principiul neagravării situației părților și dându-se efect coparticipării procesuale pasive.
În temeiul art. 274. pr. civ. Curtea apreciază că se impune respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta și pârâta Primăria municipiului T împotriva deciziei civile nr.102/A/11.02.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva sentinței civile nr. 7248/3.07.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- și respinge apelul declarat de pârâții, și împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge atât acțiunea principală formulată de reclamanta împotriva pârâților sen., și Primăria municipiului T, cât și acțiunea reconvențională formulată de pârâții, și împotriva reclamantei, ca neîntemeiate.
Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 24 iunie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Ion Graur
Dr. - - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /02.07.2008
Tehnored. 2 ex./02.07.2008
Instanța de apel:;
Prima instanță:
Președinte:Adriana CorhanJudecători:Adriana Corhan, Maria Lăpădat, Ion Graur
