Exequator Recunoasterea hotararilor straine. Decizia 235/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2141/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 235
Ședința publică din 13.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de apelantul petent, împotriva sentinței civile nr. 997 din 10.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru exequator.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 30 martie 2009, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amâna pronunțarea la data de 6 aprilie, apoi la 13 aprilie 2009 și a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III a Civilă, la data de 10 aprilie 2008, sub nr-, petentul a solicitat recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii de divorț pronunțată la 13 decembrie 2005 de Tribunalul din,.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin hotărârea pronunțată de Tribunalul din, s-a desfăcut căsătoria încheiată de reclamant cu numita, hotărârea fiind definitivă potrivit legislației americane.
În dovedirea acțiunii a fost anexată hotărârea de divorț pronunțată de Tribunalul din,.
Analizând cererea prin prisma înscrisurilor atașate, tribunalul a constatat că hotărârea de divorț nu este apostilată în conformitate cu prevederile art. 171 din Legea nr. 105/1992, apostila de la pagina șase cuprinzând alte mențiuni față de cele prevăzute în anexa Convenției cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine.
Față de considerentele arătate și în conformitate cu art. 167 și următoarele din Legea nr. 105/1992 tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 997 din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, petentul a formulat apel, criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei, pentru că sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină. După ce a enunțat prevederile art.167 și 168 din Legea nr. 105/1992, apelantul a arătat că din hotărârea apelată, nu rezultă care condiții legale nu au fost îndeplinite, pentru a se respinge cererea. A precizat că în apostilă, sunt consemnate toate cerințele art.167 din Legea nr. 105/1992, respectiv faptul că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, este conformă cu art.3 și 4 din Convenția d l Haga. Conținutul apostilei nu este cel reglementat de Legea nr. 105/1992, ci cel redat în anexa la convenție și care este identic cu cel al apostilei din prezenta cauză.
A solicitat în consecință, admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii.
Și-a întemeiat apelul, pe prevederile art.299 și 3041Cod procedură civilă.
În cursul judecării apelului, Curtea a dispus din oficiu, în baza art.129 al.5 Cod procedură civilă care privește rolul său activ, dar și a art.292 al.1 și 295 al.2 Cod procedură civilă, administrarea de probe noi, necesare pentru soluționarea cauzei, probe impuse de art.167 și art.171 din Legea nr. 105/1992, pe care le-a enumerat prin încheierile de ședință din 13.10.2008 și 09.02.2009, la ultimul termen de judecată din 30.03.2009, apelantul precizând expres că nu mai are alte înscrisuri de depus în cauză.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să judece prezentul apel, date fiind prevederile art.3 Cod procedură civilă și ale art.282 Cod procedură civilă.
Verificând, în limitele cererii de apel, conform art.295 Cod procedură civilă, corecta stabilire a situației de fapt și aplicare a legii de către tribunal, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.167 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat"Hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul;
c) există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.
Dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine, poate fi invocat numai de către acea persoană".
Pe de altă parte, potrivit art.168 din aceeași lege,"Recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată în unul dintre următoarele cazuri:
1. hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;
2. hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român; constituie un asemenea temei de refuz al recunoașterii încălcarea dispozițiilor art. 151 privitoare la competența exclusivă a jurisdicției române;
3. procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se afla în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine.
Recunoașterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internațional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române".
Art.171 din același act normativ prevede:"Cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerințelor prevăzute de legea procedurală română și va fi însoțită de următoarele acte:
a) copia hotărârii străine;
b) dovada caracterului definitiv al acesteia;
c) copia dovezii de înmânare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea;
d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește celelalte condiții prevăzute de art. 167.
Actele prevăzute în alin. 1 vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu respectarea dispozițiilor art. 162. nu se cere în cazul în care părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate".
Dacă în ceea ce privește condițiile referitoare la competența de judecată a instanței americane, la depunerea la dosar, a copiei legalizate și apostilate a hotărârii străine în original (filele 21-24 dosar apel), a copiei dovezii de înmânare a citației și a cererii de chemare în judecată, din dosarul american (filele 26-27 dosar prezent), depunându-se chiar și răspunsul acesteia față de cererea de chemare în judecată (filele 28-31 dosar prezent), respectiv referitoare la depunerea copiei legalizate a hotărârii străine traduse (fila 25 dosar prezent), Curtea le apreciază în urma probatoriului administrat în apel, ca fiind îndeplinite, totuși constată că în ceea ce privește condiția prevăzută de art.167 al.1 lit.a din același act normativ, condiție referitoare la existența caracterului definitiv al hotărârii a cărei recunoaștere se cere, apelantul nu a realizat această dovadă, deși instanța i-a pus în vedere în mod repetat, atât prin încheierea din 13.10.2008, cât și prin cea din 09.02.2009, să efectueze această dovadă, potrivit obligației derivate din prevederile art.1169 cod civil și art.129 al.1 Cod procedură civilă.
Cu toate aceste demersuri din oficiu ale instanței, apelantul a precizat Curții, la ultimul termen de judecată acordat în cauză, faptul că nu mai are alte probe de administrat, înscrisuri de depus în afara celor deja administrate și a solicitat să se judece.
Plecând de la această situație de fapt și ținând cont de împrejurarea că totuși, procesul civil rămâne un proces al intereselor private, guvernat de principiul disponibilității, raportându-se la probele a căror încuviințare s-a realizat din oficiu, de către instanța de apel, Curtea constată că acestea nu dovedesc caracterul definitiv al hotărârii străine.
Astfel, la cererea instanței în sensul de a proba acest caracter, apelantul a depus inițial, la dosar, o cerere adresată instanței americane (fila 41 dosar) și dovada de citare a sa cu privire la această cerere (fila 40 dosar), căreia i s-a stabilit termen de judecată în decembrie 2008, traducerile legalizate ale acestor înscrisuri aflându-se la filele 54,56 dosar prezent. Curtea constată că nici unul dintre aceste înscrisuri nu a fost supralegalizat sau apostilat conform Convenției d l Haga, pentru a se putea ține cont de ele în România, singurele acte apostilate fiind cele referitoare la hotărârea de divorț din decembrie 2005 (filele 21-24 dosar). Indiferent, chiar dacă am aprecia ca veridic demersul pentru obținerea unei dovezi a caracterului definitiv al hotărârii din 2005, Curtea constată că la ultimul termen de judecată, apelantul a depus la dosar, doar în minuta hotărârii judecătorului american, fără aos upralegaliza sau apostila și fără măcar aot raduce în limba română, cu sprijinul unui traducător autorizat (filele 75-76 dosar prezent). Lecturând totuși acest document, Curtea constată că el nu atestă caracterul definitiv al hotărârii, ci indică doar prevederile legale, incidente și principiul care guvernează divorțul. De altfel, chiar și din memoriul apelantului (fila 77 dosar), rezultă că judecătorul american doar a statuat asupra legalității hotărârii sale, necertificând caracterul său definitiv.
Ca atare, în prezența tuturor acestor carențe și aspecte, Curtea apreciază că aceste înscrisuri nu realizează dovada caracterului definitiv al hotărârii americane, cerință legală imperativă pentru recunoașterea sa în România.
Este adevărat că art.167 al.3 din lege prevede o excepție de la regula îndeplinirii acestei condiții (respectiv lasă la latitudinea pârâtului de a invoca acest caracter nedefinitiv, dar doar dacă el decurge din necitarea acestei părți), însă aplicând principiul conform căruia "exceptio este strictissimae interpretationis aplicationis" (excepția este de strictă interpretare și aplicare), rezultă că în celelalte cazuri, trebuie să facă dovada caracterului definitiv al hotărârii. Caracterul definitiv al unei hotărâri presupune nu doar legarea sa de faptul citării părților, ci și de faptul vreunei eventuale nemulțumiri față de hotărâre (chiar dacă părțile au fost de acord cu divorțul), nemulțumire care poate fi intervenit, până la expirarea termenului de contestare a hotărârii de primă instanță. Ca o paralelă cu sistemul român, de exemplu în cadrul divorțului unor cetățeni români, prin comun acord, hotărârea mai poate fi atacată totuși, pe anumite capete de cereri, ea nefiind irevocabilă integral.
Or, pentru a recunoaște efectele unei hotărâri pe teritoriul României, instanțele trebuie ca, dată fiind importanță consecințelor juridice, să urmărească îndeplinirea tuturor condițiilor legale prevăzute și să nu admită cu ușurință astfel de cereri, doar datorită dificultății de obținere a înscrisurilor doveditoare necesare, de către părți.
Nu mai puțin, Curtea constată că această excepție instituită de art.167 al.3 din lege, ar fi putut cel mult fi aplicabilă în cauză, doar dacă soția petentului ar fi fost parte în cauză (pentru a se putea din punct de vedere procedural să, aprecieze asupra invocării sau nu, a acestui caracter nedefinitiv). Or, cadrul procesual fixat de instanța de fond, în urma cererii petentului, dat fiind principiul disponibilității, nu o cuprinde și pe.
Cu privire la condiția caracterului definitiv, Curtea constată în continuare, că apărarea apelantului cu prilejul dezbaterilor, a fost aceea că apostila nu se poate aplica decât unei hotărâri definitive. Curtea nu își însușește acest punct de vedere deoarece potrivit art.171 și 167 din Legea nr. 105/1992, una dintre condițiile distincte pentru recunoaștere, pe lângă cea a caracterului definitiv al hotărârii a cărei recunoaștere se cere, este aceea a depunerii hotărârii supralegalizate la dosar. Cele două texte legale enunțate - art.171 și art.167 din lege, enunță în mod distinct, cele două condiții necesare.
Or, apostila presupune exclusiv atestarea veridicității semnăturii, calității în care semnatarul actului a acționat, dacă este cazul, identitatea sigiliului sau timbrului cu care acel act este învestit. De asemenea, apostila nu interesează, conținutul propriu-zis al actului oficial adiacent.
Toate acestea sunt expuse în prezentarea generală a Convenției d l Haga din 05.10.1961 privind suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine (Convenția ""), unde se arată:"Obiectivul principal al Convenției este de a facilita circulația actelor oficiale emise de la un stat parte al Convenției, și care trebuie prezentate într-un alt stat parte al Convenției. De asemenea, Convenția înlocuiește complicatele și deseori costisitoarele formalități de legalizare ale unui act oficial prin simpla eliberare a unei apostile de către autoritățile competente ale Statului de origine al documentului. Convenția și-a demonstrat marea sa utilitate chiar și pentru țările care, prin dreptul lor intern nu cer legalizări; întradevăr, justițiabilii din aceste țări, vor profita de avantajele Convenției de fiecare dată când ei vor trebui să prezinte un act oficial național în altă țară.
Actele oficiale
Convenția nu se aplică decât actelor oficiale. Este vorba despre documente care emană de la o autoritate sau de la un funcționar privind o jurisdicție a statului (înțelegând aici documentele care emană de la o jurisdicție administrativă sau constituțională, de la ministerul public, de la un grefier sau de la un executor judecătoresc); este vorba despre documente administrative, acte notariale, de declarații oficiale așa cum sunt ele înregistrate, vize pentru o anumită dată și certificări de semnătură, sigilii pe un act sub semnătură privată. Principalele exemple de acte publice pentru care apostilele sunt eliberate în practică, cuprind certificatele de naștere, de căsătorie, de deces, extrasele registrelor comerciale sau alt fel de registre, brevete, decizii emise de un tribunal, acte notariale (înțelegând aici și certificatele de semnături), diplomele școlare sau universitare emanând de la o instituție publică (pentru diplomele emanând de la o instituție privată, nu va putea fi eliberată decât pentru a certifica semnătura și calitatea de notar, atunci când diploma va fi autentificată de către un notar sau va certifica semnătura și calitatea semnatarului unei copii pentru conformitate) etc.
Convenția nu se aplică în schimb nici documentelor stabilite de agenți diplomatici sau consulari, nici documentelor administrative care se referă direct la o operație comercială sau vamală (de exemplu certificatele de origine sau licențele de import - export), aceste documente fiind de fapt majoritatea celor care cer cel mai mult timp pentru legalizare
Efectele unei apostile
O apostiIă are ca singur efect să ateste veridicitatea semnăturii, calitatea în care semnatarul actului a acționat, dacă este cazul, identitatea sigiliului sau timbrului cu care acel act este investit. De asemenea, apostila nu interesează conținutul propriu-zis al actului oficial adiacent!"
Întradevăr, scopul apostilei este doar acela de a înlocui cerința supralegalizării, fapt dedus din art.2 și 3 ale Convenției "", convenție la care România a aderat prin Ordonanța nr.66/1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000, cu modificările ulterioare.
Nu mai puțin, în cadrul art.1 lit.a al Convenției, nu se prevede cerința caracterului definitiv al documentului emis de o jurisdicție internă (cum e cazul hotărârii judecătorești străine), ceea ce denotă concluzia posibilității apostilării și a unei hotărâri nedefinitive, fapt dedus implicit și din prezentarea generală a Convenției - Raportul Explicativ al Domnului, enunțat anterior, unde nu se impune vreo interdicție de acest gen.
În concluzie, apărarea apelantului că aplicarea apostilei (al cărei unic scop este acela al atestării semnăturii și calității semnatarului, neinteresând conținutul propriu-zis al actului) dovedește caracterul definitiv al hotărârii, nu este întemeiată.
Nu mai puțin, Curtea constată faptul că mențiunea de la începutul hotărârii de divorț ("final judgement" - sentință finală), mențiune reluată și în înscrisul de la fila 76 dosar (amendament la sentință finală - "amend Final judgement"), nu atestă caracterul definitiv al hotărârii, ci doar împrejurarea că la acea dată, a avut loc actul ultim de judecată la acea instanță, adică pronunțarea hotărârii. Această concluzie rezultă din coroborarea acestui înscris, cu conținutul citației adresate soției apelantului, din care rezultă că aceasta era citată la 05.12.2005, pentru "final hearing" (audierea finală) pentru desfacerea căsătoriei (filele 26,27 dosar). Așadar, la 05.12.2005, a avut loc ultima audiere, instanța pronunțându-se în continuare, asupra cauzei deduse judecății sale. Termenul "final" din sintagma "sentință finală" are semnificația dezînvestiriiaceleiinstanțe de cauză și nu semnificația caracterului definitiv prevăzut de legea procesual română.
Așa cum s-a arătat și în practica instanței supreme (a se vedea în acest sens, decizia nr.4119/17.10.2003 a secției civile), "în privința verificării legii care trebuia să servească verificării caracterului definitiv, al hotărârii, din punct de vedere al determinării căilor de atac și al termenelor pentru exercitarea lor, se aplică legea statului unde a fost pronunțată hotărârea". Or, așa cum am expus, în pofida tuturor solicitărilor repetate ale Curții, apelantul petent nu a realizat această dovadă, nerealizând de altfel, nici dovada dreptului american cu privire la aceste aspecte, pentru ca, în lipsa unui înscris constatator, Curtea să aprecieze ea însăși asupra eventualului caracter definitiv al hotărârii judecătorești în discuție.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că în cauză, deși probatoriul a fost suplimentat în apel, apelantul nu a reușit să realizeze dovada îndeplinirii tuturor condițiilor legale pentru recunoașterea hotărârii americane, concret, nu a dovedit caracterul său definitiv, astfel încât soluția de respingere a cererii este una legală, chiar dacă motivarea tribunalului nu a fost una corectă (deoarece hotărârea de divorț a fost apostilată conform Convenției d l Haga ), ea fiind însă, substituită de prezentele considerente. În consecință, apelul declarat va fi respins ca nefondat, conform art.296 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul - petent cu domiciliul ales la av. în B,- A, -. D,. 1,. 163, sector 6, ca nefondat.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 aprilie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red. /18.06.2009
. /
3 ex./22.06.2009
- 3. -
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena
