Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 129/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 129/
Ședința publică din 30 mai 2008
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Irina Bondoc
JUDECĂTOR 2: Mihaela Popoacă
Grefier - - -
S-a luat în examinare apelul civil declarat de apelanta reclamantă, cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat, în B, strada - cel M nr. 254, județul B, împotriva sentinței civile nr. 1777, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 16 octombrie 2007, în dosarul nr- (număr în format vechi 4802/2006), în contradictoriu cu intimații pârâți STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B, cu sediul în-, sector 5, MUNICIPIUL C prin PRIMAR, cu sediul în-, județul C, "", cu sediul în, 26, județul C, "", cu sediul în, județul C și " ", cu sediul în,-, județul V, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28.05.2008, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 30.05.2008, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la 30.04.2002, pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat să-i restituie în natură terenul situat pe plaja, lotul nr.30 din careul nr.56 și construcțiile aferente, iar în cazul imposibilității restituirii în natură, să-i acorde măsuri reparatorii în echivalent.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctului, care a dobândit calitatea de proprietar al terenului în litigiu cu actul de vânzare-cumpărare nr.705/18.02.1936, și că, deși a notificat Primăria municipiului C conform art.26 din Legea nr.10/2001, în scopul identificării unității deținătoare a imobilului, solicitarea sa nu a fost încă rezolvată.
Prin sentința civilă nr.259/13.06.2002 Tribunalul Brăilaa admis excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe, invocată de pârât prin întâmpinare, și a declinat competența soluționării litigiului în favoarea Tribunalului Constanța reținând incidența prevederilor art.13 din Codul d e procedură civilă.
La această din urmă instanță reclamanta și-a modificat acțiunea prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, și a Consiliului Local al municipiului
Prin sentința civilă nr.433/02.04.2003 Tribunalul Constanțaa admis excepția prematurității acțiunii - invocată din oficiu - și a respins cererea reclamantei ca fiind prematur formulată, iar în motivare a reținut că, atâta timp cât nu s-au făcut demersuri pentru identificarea persoanei deținătoare a imobilului aflat în litigiu, reclamanta nu poate chema în judecată Statul Român, ci poate cere doar obligarea primăriei la emiterea dispoziției de soluționare a notificării formulată în baza Legii nr.10/2001.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost respins ca nefondat de Curtea de APEL CONSTANȚA prin decizia civilă nr.75/01.07.2003, în considerentele căreia s-a reținut că, în raport de prevederile art.24 din Legea nr.10/2001, controlul judecătoresc se limitează la decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare, astfel că persoana îndreptățită nu poate ataca pe calea legii speciale refuzul de a răspunde la notificare și nu poate solicita direct în justiție, înainte de finalizarea procedurii administrative, restituirea în natură a imobilului revendicat.
Prin decizia civilă nr.5271/30.05.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată decizia din apel și desființată sentința instanței de fond, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal.
La pronunțarea hotărârii s-au avut în vedere prevederile art.28 alin.3 din Legea nr.10/2001 și s-a reținut că, atâta vreme cât reclamanta s-a adresat cu notificare pentru identificarea unității deținătoare și nu i s-a răspuns în termenul stabilit de lege, putea să cheme în judecată Ministerul Finanțelor Publice pentru realizarea pretențiilor întemeiate pe dispozițiile legii speciale, iar excepția de prematuritate a acțiunii nu este întemeiată.
În fond, după casare, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a persoanelor juridice deținătoare ale imobilului în litigiu, respectiv, și, și a solicitat obligarea lor la restituirea în natură a terenului deținut, potrivit art.20 din Legea nr.10/2001.
Pârâtele și au invocat excepția lipsei calității procesuale active și au arătat, în esență, că titlul autorului reclamantei a fost desființat prin aplicarea pactului comisoriu de gradul IV prevăzut în cuprinsul său, urmare a neîndeplinirii obligației de a construi.
a invocat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive - motivat de faptul că nu mai este deținătoarea terenului în litigiu ca urmare a divizării societății - iar a invocat excepția prematurității acțiunii formulată împotriva ei - în susținerea căreia a arătat că nu a fost notificată de reclamantă, pentru a se parcurge faza prealabilă și obligatorie potrivit Legii nr.10/2001 - și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de limitele litigiului, astfel cum au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată și decizia de casare.
La termenul din 11.09.2007 reclamanta și-a precizat din nou cadrul procesual și a arătat că pârâții cărora le opune acțiunea sunt Municipiul C prin Primar, și, și că excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român este întemeiată.
Excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a au fost respinse de instanța de fond la termenul din 09.10.2007.
Prin sentința civilă nr.1777/16.10.2007 Tribunalul Constanțaa admis excepția lipsei calității procesuale pasive a, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală și a respins ca nefondată acțiunea opusă pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Municipiul C, și, astfel cum a fost completată și precizată.
Pentru a hotărî în acest sens prima instanță a reținut următoarele:
- prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0922 pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei părți din terenul în litigiu, aferent activului, dar în urma procesului de divizare a acestei societăți, intervenit în 2001, activul a fost inclus în capitalul persoanei juridice nou constituite, respectiv 2001 A; ulterior, pachetul de acțiuni deținut de Ministerul Turismului la această din urmă societate a fost achiziționat de, care a fuzionat prin absorbție cu 2001, în calitate de societate absorbantă, iar aceasta și-a schimbat apoi denumirea în
Prin urmare, obligația de a răspunde pretențiilor reclamantei revine doar acestei din urmă pârâte, care are calitate procesuală pasivă, iar pârâta, nu mai are nici o obligație cu privire la terenul în litigiu.
- reclamanta a făcut dovada că este moștenitoare a defunctului - care a dobândit terenul în litigiu cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 705/18.02.1936 la Tribunalul Brăila - dar, față de natura clauzelor stabilite în cuprinsul acestui act, preluarea s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul intervenirii ei, iar prevederile Legii nr.10/2001 nu sunt incidente.
A reținut instanța de fond că actul de vânzare-cumpărare din 1936 a fost încheiat de autorul reclamantei în condițiile generale stabilite prin Decizia nr.25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei C, aprobată prin Decretul nr.76/1906 pentru terenurile situate în zona plajei din Stațiunea și că pactul comisoriu inserat în contractele încheiate pentru loturile din avea drept consecință, în caz de neîndeplinire a obligației de a construi, desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare a construcției, fără intervenția instanței.
- decizia administrativă nr.22043/1958, prin care creditorul și-a manifestat voința de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, nu a constituit un act de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, ci a constatat că a operat rezoluțiunea de drept a contractelor de vânzare-cumpărare ca urmare a neexecutării obligațiilor de către cumpărători.
- posibilitatea edificării construcției a existat atât anterior intrării României în război, pentru că realizarea acestora nu a fost interzisă total și în mod absolut de Legea nr.4215/1938, cât și ulterior finalizării acestui eveniment, până la emiterea deciziei nr.22043/1958.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta și a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
- recunoașterea efectelor pactului comisoriu cu nerespectarea termenului de prescripție în care creditorul obligației putea exercita dreptul de a invoca efectele acestei prevederi contractuale.
A susținut apelanta că potrivit clauzelor stipulate în contractul autorului său, Primăria municipiului C putea pune în executare clauza penală numai "prin investirea cu formulă executorie a actului" și cum acest drept nu a fost exercitat până în 1958, se impune concluzia unei renunțări tacite la punerea în executare a acestui drept, cu atât mai mult cu cât imobilul s-a aflat în continuare în proprietatea și posesia cumpărătorului.
- insuficienta clarificare a situației juridice a imobilului în condițiile în care, potrivit înregistrărilor din rolul fiscal, terenul se afla "înregistrat și impus ", iar ulterior apare înscris ca "bun fără stăpân" - mențiune care, prin ea însăși, conduce la concluzia că nu trecuse în nici un mod în proprietatea statului și că ulterior anului 1945 a fost abandonat de proprietarul său, urmare a tratamentului de care se bucurau proprietarii de terenuri în regimul trecut.
- greșita reținere a rezoluțiunii actului de vânzare cumpărare câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească prin care să se constate îndeplinirea condițiilor pactului comisoriu.
a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat, iar în motivare a arătat că, deși beneficiul invocării pactului comisoriu aparține exclusiv creditorului care a executat sau se arată să execute obligația sa, pactul comisoriu sever operează de drept, în condițiile contractuale stipulate, fără nici o altă manifestare prealabilă de voință, iar renunțarea creditorului îndreptățit la acest beneficiu trebuie să fie expresă sau să rezulte din împrejurări neechivoce, ori în cauză nu a intervenit o asemenea renunțare și nici nu au fost dovedite situații din care ea să poată fi dedusă în mod neechivoc.
Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întemeiată pe prevederile art.25 din Decretul nr.31/1954, art.3 alin.1 lit.A, pct.48 din nr.HG386/2007, art.21 și art.26 din Legea nr.10/2001.
a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu motivarea că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.1 alin.1 și art.2 din Legea nr.10/2001 întrucât preluarea imobilului în proprietatea statului nu a fost abuzivă, ci consecință a pactului comisoriu de grad IV stipulat în contract.
Respingerea apelului ca nefondat a fost solicitată și de, care prin notele scrise depuse la dosar a arătat că dreptul de proprietate al autorului reclamantei a dispărut ca efect al rezilierii contractului pentru neexecutarea obligației asumată de cumpărător.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanța reține următoarele:
Prin contractul de vanzare-cumparare autentificat de Tribunalul județului C la 18.02.1936, sub nr.705, autorul reclamantei, a cumparat de la Primaria C suprafața de 358,08 mp teren situat pe plaja, ce constituia lotul nr.30 din careul nr.56, în schimbul unui preț de 21.484 lei.
În cuprinsul convenției de înstrăinare au fost stabilite în mod expres obligațiile cumpărătorului, printre care și aceea de a construi o casă sau o in termen de 4 ani de la momentul autentificării actului, precum și sancțiunea nerespectării acestor obligatii, respectiv "rezilierea de plin drept a prezentei vânzari. fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere", cu dreptul vânzătorului Municipiul C de a intra în posesiunea terenului vândut "de plin drept", "fără nici o altă formalitate, cu pierderea din partea cumpărătorului a tuturor sumelor plătite drept preț, putând dispune Municipiul Constanta de lotul de mai sus cum va voi".
Rezultă, deci, că în titlul exhibat de reclamantă drept cauză a acțiunii sale, părțile au convenit asupra unei clauze rezolutorii exprese, mai exact asupra unui pact comisoriu de gradul IV - care are drept efect desființarea necondiționată a vânzarii de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligatia să fi fost dusă la îndeplinire - iar potrivit vointei exprimată a acestora și dispozițiilor art.969 Cod civil, această sancțiune intervenea indiferent de natura fortuită a neexecutarii sau culpa cumpărătorului.
Nu este întemeiată critica referitoare la pretinsul caracter judiciar al rezoluțiunii pentru că pactul comisoriu de grad IV inserat în titlul autorului reclamantei are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fi fost îndeplinită și înlătură în totalitate rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării acestei sancțiuni, care intervine de drept, ca efect direct al neexecutării obligației debitorului.
Prin stipularea rezoluțiunii de drept, deci prin voința lor, părțile au renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al acestei sancțiuni, iar în măsura în care într-o asemenea situație s-ar apela, totuși, la procedura judiciară, instanța nu poate decât să constate neexecutarea de către debitor a obligațiilor asumate, fără a avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluțiunii sau să acorde un termen de grație.
În ceea ce privește momentul la care intervine desființarea contractului ca efect al pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul său trebuie reținut că sancțiunea nu este numai efectul unei împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligațiilor de către unul dintre contractanți, ci și al manifestării de voință a creditorului obligației neexecutate de a face efectivă această sancțiune.
În cauză, această manifestare de voință a fost exprimată în anul 1958, prin decizia nr.22043 - prin care titlul autorului reclamantei a fost declarat "desființat și reziliat de plin drept" - care nu constituie prin ea însăși un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, ci materializează dreptul creditoarei Primăria C de a invoca pactul comisoriu de grad IV stipulat în favoarea sa, conform art.1021 și art.1079 din Codul civil, și de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu, fără a avea drept consecință desființarea convenției de înstrăinare și pierderea dreptului de proprietate al debitorului cumpărător.
Susținerea reclamantei, conform căreia manifestarea de voință a creditorului a fost exprimată după împlinirea termenului de prescripție, nu poate fi reținută. Deși în apel nu arată care este termenul de prescripție la care partea se raportează, instanța constată că termenul de 3 ani până la care creditorul trebuia, în opinia reclamantei, să ceară constatarea rezoluțiunii contractului, este aplicabil doar rezoluțiunii judiciare.
Contractul încheiat de autorul reclamantei, care prevede că sancțiunea rezoluțiunii convenționale se produce de drept, fără intervenția instanței, doar prin manifestarea voinței creditorului exprimată neîndoielnic, nu este supus termenului de prescripție de 3 ani, reglementat prin Decretul nr.167 din 10 aprilie 1958, pentru că a fost încheiat în 1936, iar până la data apariției actului normativ menționat anterior, debitorul se putea apăra doar prin invocarea prescripției achizitive, conform art.1890 din Codul civil, care prevede că "toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție,se vor prescrie prin 30 de ani,fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință".
Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil obligațiilor născute în temeiul contractului din 1936 era cel prevăzut de art.1890 Cod civil, de 30 de ani, iar nu termenul de 3 ani stabilit de Decretul nr.167/1958, care a intrat în vigoare la 15 iulie 1960 (Buletinul Oficial nr.11 din 15.07.1960) și nu conține dispoziții care să permită aplicarea lui retroactivă.
Nefondată este și critica referitoare la insuficienta clarificare a situației juridice a terenului în litigiu pentru că înscrierea lui în evidențele fiscale aferente anului 1950 pe numele autorului reclamantei, ca bun fără stăpân, nu are semnificația unei renunțări a creditorului cumpărător la dreptul de a invoca efectele pactului comisoriu stipulat în contract, cum în mod nefondat susține reclamanta, și nici nu poate conduce la concluzia că bunul a fost preluat de stat ca urmare a abandonării lui de către proprietar.
Astfel, sub primul aspect se reține că renunțarea la dreptul de a invoca beneficiul rezoluțiunii convenționale nu se presupune, ci trebuie să fie expresă sau să rezulte în mod neîndoielnic din acte, fapte sau împrejurări care demonstrează intenția de a renunța, ori mențiunea din registrul fiscal invocată de reclamantă nu valorează o astfel de renunțare, cu atât mai mult cu cât creditorul și-a manifestat în mod expres voința aplicării pactului comisoriu prin decizia din 1958, cu respectarea termenului de prescripție stabilit de reglementările în vigoare la acel moment.
Nu poate fi reținută nici împrejurarea preluării terenului de către stat ca efect al aplicării unor alte reglementări ale regimului comunist pentru că situația bunurilor fără stăpân a fost reglementată de prevederile Decretului nr.111/1951, care a intrat în vigoare la 27.07.1951, deci ulterior datei la care s-a făcut mențiunea din registrul fiscal invocată de reclamantă, iar în speță nu s-a dovedit sau pretins existența hotărârii judecătorești prin care să se fi constatat îndeplinirea condițiilor acestui act normativ cu privire la terenul revendicat.
Considerentele ce preced conduc la concluzia că în actul de vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă drept cauză a acțiunii sale părțile au prevăzut desființarea lui de plin drept în cazul neexecutării obligațiilor asumate de cumpărător, fără îndeplinirea nici unei formalități și fără curs de judecată, și că, urmare a needificării construcției până la momentul manifestării voinței creditorului de a da eficiență acestei clauze rezolutorii exprese, convenția de înstrăinare s-a desființat potrivit voinței părților contractante și prevederilor art.969 din Codul civil, indiferent că neexecutarea s-a datorat unui caz fortuit sau culpei cumpărătorului.
Pe cale de consecință, în mod corect a apreciat tribunalul că autorul reclamantei nu avea calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu și că prevederile Legii nr.10/2001 nu sunt incidente în cauză astfel că, în temeiul art.296 din Codul d e procedură civilă, apelul va fi respins ca nefondat.
În temeiul art.274 alin.1 din același cod, apelanta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecata către intimații și Municipiul C prin Primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă, cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat, în B, strada - cel M nr. 254, județul B, împotriva sentinței civile nr. 1777, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 16 octombrie 2007, în dosarul nr- (număr în format vechi 4802/2006), în contradictoriu cu intimații pârâți STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B, cu sediul în-, sector 5, MUNICIPIUL C prin PRIMAR, cu sediul în-, județul C, "", cu sediul în, 26, județul C, "", cu sediul în, județul C și " ", cu sediul în,-, județul
Obligă apelanta la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata "" și la 357 lei cheltuieli de judecată către intimatul Municipiul C prin Primar.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2008.
Pentru Președinte de complet, aflat în concediu de odihnă, conform art. 261(2) Cod procedură civilă, semnează Președinte de instanță, | Pentru judecător, aflat în concediu de odihnă, conform art. 261(2) Cod procedură civilă, semnează Președinte de instanță, |
Pentru grefier - -, aflat în concediu de odihnă,
conform art. 261(2) Cod procedură civilă,
semnează Grefier șef de secție,
Red.hot.jud.fond
Red.dec./tehnored.jud./14.07.2008
Gref.AB/8 ex./23.07.2008
Emis 6 com, azi, ___________2008
Președinte:Irina BondocJudecători:Irina Bondoc, Mihaela Popoacă
