Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 132/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 132/
Ședința publică din 14 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Mihaela Popoacă
Grefier - -
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor civile formulate de apelantele
reclamante, cu domiciliul ales în B,-, sector 1 (la avocat ) și, domiciliată în, și domiciliul procesual ales în C, str. -. - nr. 1, județ C, reprezentată prin mandatar - declarate împotriva sentinței civile nr. 1097 din 03.10.2008, pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații,cu sediul în Stațiunea, 26, județ și,cu sediul în C, B-dul. - nr. 17, județ C, având ca obiectcontestație în temeiul Legii nr. 10.2001.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data
de 06 mai 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 în referire la 146.pr.civ. a amânat pronunțarea la data de 13 mai 2009, respectiv 14 mai 2009, dată la care a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin acțiunea modificată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr.3101/2003, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu SC SRL și SC SA, anularea Hotărârii nr.2164 din 4.07.2001 emisă de către SC SRL, obligarea pârâtei să-i restituie în natură imobilul 27 din Stațiunea și anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC SA și SC SRL, cu privire la imobilul în litigiu.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este succesoarea defunctului în baza certificatului de moștenitor succesiv nr.216 din 18.07.1996, autorul său fiind proprietarul imobilului situat în str.-.- nr.3, ce a făcut obiectul notificării și care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele G-ral.
Prin notificarea din 6.06.2001 reclamanta a solicitat pârâtei SC SRL restituirea imobilului nr.27, iar prin hotărârea nr.2164 din 4.07.2001 pârâta a respins cererea de restituire în natură motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, că imobilul a fost dobândit în mod legal de către SC SRL prin contractul de vânzare -cumpărare încheiat cu SC SA și că petenta poate cel mult să solicite măsuri reparatorii de la SC SA care a vândut activul și care este titulara dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât prin investițiile efectuate imobilul a devenit un imobil nou.
A susținut reclamanta că hotărârea adoptată este nelegală deoarece a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită, autorul fiind proprietarul imobilului înscris în anexa la Decretul de naționalizate la poziția nr.11, iar actul de înstrăinare este lovit de nulitate deoarece părțile au fost de rea credință câtă vreme pârâta SC SRL a avut cunoștință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de situația juridică a imobilului precum și de faptul că vânzătoarea nu deținea titlu de proprietate.
La data de 10.10.2001 reclamanta a investit aceeași instanță cu contestație împotriva hotărârii nr.2836 din 10.09.2001 emisă de către pârâta SC SRL, în referire la același imobil, solicitându-se anularea hotărârii și obligarea pârâtei să-i restituie în natură imobilul nr.27 și să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC SRL și SC SA, cu privire la imobilul litigios.
În fapt și drept, au fost invocate aceleași motive ca cele precizate în cererea principală.
Constatând existența unei legături strânse între cele două pricinii, în temeiul art. 164 Cod procedură civilă, prin Încheierea din 28.01.2002 Tribunalul a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului nr.3852/2001 la dosarul nr.3101/2001.
Prin întâmpinare pârâta SC SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității contestațiilor formulate.
Asupra inadmisibilității contestațiilor instanțele s-au pronunțat într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia nr. 7582 din 4.10.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul declarat de reclamante, au fost casate hotărârile pronunțate și cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.
În fond după casare, prin sentința civilă nr. 1097 din 3 octombrie 2008 tribunalul Constanțaa respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a respins cererea conexă formulată de către reclamanta, a respins ca nefondată cererea în anularea hotărârii nr.2164 din 04.07.2001 formulată de către reclamanta, respins ca nefondată cererea în anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.365 din 17.02.1997 formulată de către reclamanta și respins ca nefondată cererea de restituire în natură a imobilului nr.27 din Stațiunea către reclamanta.
Tribunalul a obligat reclamantele către pârâta SC SRL la plata sumei de 500lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei că, deși aceasta a declanșat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.10/2001, notificând în acest sens pe pârâta SC SRL, fapt care justifică legitimarea procesuală activă, reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu act autentic și nici nu justifică calitatea de persoană îndreptățită la restituire în condițiile în care a înstrăinat drepturile sale succesorale prin act de vânzare către.
Sub aspectul fondului contestației reclamantei, prim instanță a reținut că imobilul situat în Stațiunea, nr.27, a aparținut G-ral și a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Reclamanta s-a legitimat ca moștenitor legal al defunctului conform certificatului de moștenitor nr.216 din 18.07.1996.
După naționalizare imobilul a fost atribuit SC SA prin HG nr. 1041/1990 și a intrat în patrimoniul acestei societăți cu titlu de proprietate, titlu consolidat pe dispozițiile Legii nr.15/1990, art.20 alin.2 și art.645 din Codul civil.
A mai reținut tribunalul că transferul de proprietate de la SC SA la pârâta SC SRL a avut loc în baza Hotărârii AGA din 21 decembrie 1996, prin care s-a decis vânzarea prin licitație a activului 27, pârâta fiind declarată câștigătoare, iar procedura s-a finalizat prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr.365 din 17 februarie 1997 care nu cuprinde nici o clauză de răspundere față de un eventual proprietar, actul fiind încheiat în condiții de legalitate.
A apreciat tribunalul că, în aceste condiții, sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr.10/2001, republicată, situație în care pârâta SC este un dobânditor de bună credință al imobilului deoarece la data încheierii actului a avut reprezentarea că tranzacționează cu adevăratul proprietar al bunului, iar statutul de "verus dominus" al vânzătorului rezultă din împrejurarea că titlul exhibat de el își avea consacrare în Legea nr.15/1990.
A constatat prin urmare tribunalul că restituirea în natură nu este posibilă deoarece imobilul a intrat legal în proprietatea SC SRL, care este persoană juridică de drept privat, total străină de actele anterioare care au vizat situația juridică a imobilului.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele și.
În apelul formulat, reclamanta susține că decizia pronunțată de SC SRL, de respingere a cererii de restituire a imobilului 27 din Stațiunea, nu cuprinde și o ofertă de restituire în echivalent, reclamanta fiind nelegal îndrumată să solicite aceste despăgubiri de la SC SA.
De asemenea, arată că în mod greșit s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului cu motivarea că este un imobil nou, deoarece nu s-a dovedit că s-au adus modificări structurale în baza unei autorizații de construcție eliberată conform Legii nr. 50/1991.
Susține că în mod greșit instanța a respins cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare câtă vreme SC a cumpărat de la un neproprietar. Arată că SC nu a avut niciodată titlu de proprietate asupra imobilului și nu se poate prevala de dispozițiile Legii nr. 15/1990, aceasta neavând nici măcar un drept de administrare a imobilului. La data cumpărării imobilului SC a înțeles să cumpere pe riscul său, așa cum rezultă din adresa nr. 919, care demonstrează că SC SRL avea cunoștință că nu contractează cu adevăratul proprietar.
În apelul său, reclamanta a criticat hotărârea sub aspectul respingerii cererii sale pentru lipsa calității de persoană îndreptățită.
Arată apelanta că prin vânzarea moștenirii către a înțeles să înstrăineze numai bunurile mobile ce compuneau masa succesorală menționată în certificatul de moștenitor nr. 216/18.07.1996, pentru că a vândut toate drepturile succesorale pe care le-a dobândit conform certificatului de moștenitor. Această intenție este susținută și de prețul vânzării, de 1 milion lei vechi, preț care, la nivelul anului 1996, nu putea acoperi decât valoarea bunurilor mobile trecute în certificatul de moștenitor.
De asemenea, apelanta reclamantă susține că în mod greșit instanța nu a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat între SC SA și SC SRL, pentru că imobilul a fost preluat abuziv de stat, prin naționalizare, statul având doar detenția precară a bunului, iar nu un titlu valabil.
A criticat sentința și pentru că instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea de acordare de despăgubiri, în condițiile în care a constatat că imobilul nu mai poate fi restituit în natură.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport cu criticile formulate de reclamante, instanța constată următoarele:
Imobilul 27 din Stațiunea a fost inclus în patrimoniul SC SA în temeiul Legii nr. 15/1990, HG nr. 1041/1990 și Ordinul Ministrului Turismului nr. 154/1991 care a dispus că fac parte din capitalul SC SA, ca unități componente, toate unitățile de cazare și alimentație publică din Stațiunea.
Este indiscutabil că imobilul 27, care a aparținut generalului, a fost preluat abuziv prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, dar această împrejurare, respectiv preluarea abuzivă, nu determină în mod automat restituirea în natură a imobilului, ci dă naștere unei vocații fostului proprietar sau moștenitorilor lui de a obține, prin notificarea formulată în condițiile prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii prevăzute de această lege, fie că acestea sunt restituirea în natură sau prin echivalent a bunului preluat abuziv.
Prin urmare, pentru restituirea în natură a bunului și declararea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în legătură cu bunul în litigiu nu este suficient să se constate că imobilul a fost preluat abuziv, această condiție fiind suficientă doar pentru stabilirea îndreptățirii notificatorului de a beneficia de dispozițiile legii speciale de restituire.
Din dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, a căror incidență a fost corect reținută de instanța de fond rezultă că, pentru declararea nulității unui contract de vânzare cumpărare încheiat inclusiv în cadrul procesului de privatizare, trebuie să se constate, pe lângă respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și condiția încheierii cu bună credință a actului de înstrăinare.
În speță, prin Hotărârea AGA a SC SA din 21.12.1996 s-a decis vânzarea prin licitație a activului 27, în condițiile în care, conform datelor din dosar, nici o cerere de restituire a imobilului nu era depusă de către reclamante la unitatea deținătoare și nici o acțiune nu era înregistrată pe rolul instanțelor în legătură cu imobilul respectiv. Anterior acestei date proprietarii nu contestaseră nici valabilitatea preluării imobilului de către Stat. Încheierea contractului de vânzare cumpărare între SC SA și SC SRL a avut loc ulterior acestei date, respectiv la 17.02.1997, în aceleași condiții anterior menționate.
Apelantele reclamante au afirmat că instanța trebuia să constate nulitatea contractului astfel încheiat pentru că vânzarea imobilului s-a făcut de către un neproprietar.
Deși este știut faptul că încheierea unui contract de vânzare cumpărare cu un neproprietar nu este susceptibilă să strămute proprietatea către subdobânditor, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși, totuși dacă subdobânditorul a acționat cu bună credință, aflându-se la momentul încheierii contractului într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, doctrina juridică a înțeles să recunoască faptul că această eroare în care s-a aflat terțul cumpărător este susceptibilă să creeze un drept de proprietate în favoarea acestuia, independent de întrunirea oricăror alte cerințe. Principiul validității aparenței în drept, consacrat în adagiul latin "error communis facit jus", constă în aceea că, subdobânditorul unui bun, în speță, în accepțiunea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a unui imobil preluat fără titlu de către Stat, care s-a întemeiat cu bună credință pe o aparență juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăși realitatea, trebuie ocrotit juridicește, neputând fi vătămat prin înlăturarea ca nevalabil a actului pe care l-a încheiat astfel.
În speță, principiulerror communis facit juseste pe deplin aplicabil în condițiile în care consemnarea imobilului în anexa unui act normativ de naționalizare și apoi consemnarea lui în patrimoniul vânzătoarei prin ordinele guvernului au putut crea o situație de fapt aparentă, care deși nu corespunde realității, să fie una comună, împărtășită public, în sensul că vânzătorul era adevăratul proprietar al imobilului înstrăinat. În baza acestor acte ale Statului, buna credință a subdobânditorului este bazată pe convingerea sa fermă că cel care i-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului avea calitatea de proprietar în momentul încheierii actului juridic de înstrăinare cu titlu oneros, convingere întărită de faptul că, la data actului de înstrăinare, nici Statul, nici vânzătorul și nici terțul cumpărător nu fuseseră notificați în nici un fel de către adevărații proprietari în legătură cu intenția lor de a-și revendica imobilul.
Instanța nu poate considera, așa cu susțin reclamantele, că adresa nr. 919 din 23 februarie 1999 prin care SC SRL, solicitând Primăriei Municipiului C să-i înstrăineze terenul, consimte să își asume riscul evicțiunii în eventualitatea apariției unei cereri de revendicare din partea unui moștenitor, pentru că analiza valabilității contractului vizează momentul încheierii lui, respectiv 17.02.1997, iar adresa invocată privește un moment ulterior încheierii contractului. Raportat la data emiterii adresei, 23 februarie 1999, nu poate fi înlăturată prezumția bunei credințe a terțului cumpărător consacrată prin art. 1898 Cod civil.
Prin urmare, restituirea în natură a bunului nu poate fi dispusă pentru că imobilul 27 a fost înstrăinat unui cumpărător de bună credință, al cărui titlu a fost consolidat prin respingerea cererii în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare. Înstrăinarea imobilului către un terț cumpărător de bună credință constituie temeiul respingerii cererii de restituire în natură, iar nu apărarea pârâtei SC SRL în sensul că, prin lucrările de consolidare și îmbunătățire efectuate, imobilul a devenit unul nou. În aceste condiții, apărările formulate de reclamantă în apel, cu privire la autorizația de construcție pentru lucrările de îmbunătățiri la imobil nu sunt relevante și nu pot schimba soluția de respingere a cererii de restituire în natură.
Se constată însă că tribunalul, deși a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei și caracterul abuziv al preluării imobilului, nu a dispus asupra dreptului reclamantei de a primi despăgubiri în condițiile în care a constatat că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă.
Potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, "dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită". Textul art. 26 instituie o normă cu valoare de principiu în ceea ce privește aplicarea celorlalte măsuri reparatorii în cazul în care imobilul este imposibil de restituit în natură și instanța, constatând că deși sunt îndeplinite toate celelalte condiții impuse de Legea nr. 10/2001 nu poate dispune restituirea în natură a imobilului pentru un motiv prevăzut în lege, nu poate să nu aplice dispozițiile art. 26 sus citate, pentru că în acest caz s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor, respectiv repararea abuzurilor săvârșite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În privința persoanei care are obligația să propună acordarea măsurilor reparatorii, instanța reține că, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate măsurile reparatorii în echivalent se propun de către unitatea deținătoare care, în acest caz, este pârâta SC SA. Această societate a avut în patrimoniu imobilul în litigiu anterior înstrăinării către SC SRL și potrivit pct. 21.1 lit. e din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, societățile comerciale constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor.
Constatând prin urmare că, din momentul în care s-a demonstrat calitatea de persoană îndreptățită și preluarea abuzivă a imobilului, reclamanta trebuia să beneficieze, conform normelor legale sus amintite, de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de la autorul său, respingerea notificării prin hotărârea nr. 2164/04.07.2001 a SC SRL este nelegală și ea va fi anulată. Reținând, în același timp, că SC SRL nu are, potrivit art. 21.1 din Normele metodologice, calitatea de unitate deținătoare și că această calitate aparține SC SA, în virtutea art. 26 coroborat cu art. 22 alin.4 care dispune că "notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul
din Legea nr. 10/2001", va obliga pârâta SC SA să emită dispoziția prin care să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
Cât privește persoana care este îndreptățită la primirea măsurilor reparatorii pentru imobilul care a aparținut d-lui, instanța constată că tribunalul a reținut corect că numai reclamanta justifică această calitate.
Potrivit contractului de vânzare cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. 797/22.10.1996 la BNP, d-na, în calitate de moștenitoare a defunctului, a vândut d-nei "toate drepturile succesorale" pe care le-a dobândit conform certificatului de moștenitor nr. 216/18.07.1996 eliberat de BNP, pentru prețul de un milion lei vechi.
Din contractul astfel încheiat rezultă neîndoielnic intenția vânzătoarei de a înstrăina o universalitate, respectiv cota parte din activul moștenirii care îi revenea de pe urma defunctului și nu numai bunurile mobile trecute în certificat ca masă succesorală. Vânzarea nu a avut ca obiect drepturi sau bunuri determinate, expresia folosită în contract "toate drepturile succesorale" fiind edificatoare pentru calificarea intenției vânzătoarei de a transmite către cumpărătoare cota parte indiviză din moștenirea care îi revenea de pe urma defunctului.
Dacă vânzătoarea intenționa transmiterea prin vânzare a dreptului asupra unor bunuri menționate în certificatul de moștenitor, contractul de vânzare cumpărare astfel încheiat trebuia să urmeze regulile generale ale vânzării, cu indicarea bunurilor înstrăinate. Această individualizare a bunurilor nu a avut loc în contractul încheiat între cele două reclamante, ceea ce demonstrează intenția vânzătoarei de a transmite cota sa parte indiviză asupra unei universalități și nu numai bunuri determinate prin certificatul de moștenitor.
În aceste condiții instanța constată că tribunalul a reținut corect lipsa calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, apelul acesteia fiind, pentru motivele arătate, nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de ,
- împotriva sentinței civile nr. 1097 din 03.10.2008, pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimații pârâții, și
Admite apelul formulat de
cu domiciliul ales în B,-, sector 1 (la avocat ) - împotriva sentinței civile nr. 1097 din 03.10.2008, pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în, și domiciliul procesual ales în C, stradea -. - nr. 1, județ C, reprezentată prin mandatar intimații pârâții, cu sediul în Stațiunea, 26, județ C, și, cu sediul în C, B-dul. - nr. 17, județ
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că admite în parte acțiunea
formulată de reclamanta .
Anulează Hotărârea nr. 2164/4.07.2001 emisă de și obligă pârâta să înainteze notificarea și documentația aferentă către pârâta
Obligă pârâta să emită decizie prin care să acorde
reclamantei în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Stațiunea, nr. 27.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2009.
Președinte, Ptr. Judecător
- - - -
aflată în semnează
conf.art. 261 al.2
Președinte instanță,
Grefier,
- -
Jud.fond -
Tehnored. decPD/ 24.07.2009
Tehnored.disp.gref./8 ex./27.07.2009
Emis 4 com./27.07.2009
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Mihaela Popoacă
