Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 136/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 136/
Ședința publică din 22 mai 2009
PREȘEDINTE: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 2: Maria Petria Martinescu
GREFIER: - -
S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului A și de pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială a Județului A împotriva sentinței civile nr.42/28 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, având ca obiect Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura completă.
Apelurile au fost declarate în termenul legal și sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.
Dezbaterea în fond a apelurilor și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 11 mai 2009, cele declarate fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de 18 mai 2009, iar apoi pentru astăzi.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- la ribunalul Arad la data de 6 aprilie 2007, reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Aac hemat în judecată pârâta Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Arad, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea art. 5 din dispoziția de restituire, modificarea art.7 din această dispoziție, calcularea termenului de 3 ani începând cu data de 23.09. 2005 și modificarea dispoziției în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei doar asupra părții din imobil care îndeplinește criteriile legale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a formulat notificare în dosarul execuțional nr. 566/16.07.2001, având ca obiect restituirea imobilului situat în A-, iar pârâta a emis decizia atacată abia la data de 09.03.2007, cu depășirea termenului rezonabil în care trebuia rezolvată orice cerere adresată unui organ al statului.
Reclamanta susține că decizia este nelegală pentru că îi încalcă drepturile protejate de lege.
În primul rând, imobilul nu îi este restituit așa cum prevede legea, fiind condiționată restituirea sa de plata unei sume in conturile pârâtei, deși inclusiv prin sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arada fost obligată la emiterea dispoziției de restituire, fără nici o condiționare, întrucât legea nu o prevede, art. 48 din Legea nr. 10/2001 referindu-se la imobilele cu destinația de locuință.
Pârâta ar fi trebuit să emită decizia de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data modificării Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, adică cel târziu la 25.09.2005, însă aceasta intenționează să prelungească dreptul său de folosință timp de încă 3 ani în condiții de chirie preferențială.
De asemenea, menținerea afectațiunii se referă în mod greșit la întregul imobil, deoarece numai o parte din acesta este folosit de pârâtă, restul fiind folosit de alte instituții publice care l-au închiriat de la pârâtă și pentru care nu este motivată incidența dispozițiilor art.16 din Legea nr.10/2001 și a anexei 2 lit.a pct.3 la această lege.
Prin întâmpinare, pârâta Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Arada solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și netemeinică, arătând că într-adevăr reclamanta a depus notificare în dosarul execuțional nr.566/2001, din care a lipsit dovada că actuala A este continuatoarea vechii Direcțiuni Comerciale Județene A constată prin hotărâre judecătorească, această dovadă fiind depusă doar la 04.04.2003.
Potrivit legii la momentul respectiv, imobilul nu se retroceda în natură, astfel încât, prin adresa cu nr.989/7.04.2003 B aduce la cunoștința reclamantei că imobilul a fost inclus pe lista imobilelor care potrivit art.16 din Legea nr.10/2001, nu se retrocedează în natură și pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
După apariția Legii nr.247/2005 și în urma reclamației administrative a Aî nregistrată sub nr.5676/9.08.2006, prin care aceasta a solicitat emiterea dispoziției de retrocedare, pârâta i-a răspuns, în sensul că pentru emiterea acesteia trebuie să aflăm datele de identificare ale A iar aceasta trebuie să returneze suma de 1.339.478 lei reprezentând investiții făcute de pârâtă la clădire, lucru cu care reclamanta nu a fost de acord.
Prin sentința civilă nr.68 din 24.01.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Arad, pârâta a fost obligată la emiterea dispoziției.
Decizia de restituire cu nr.1526 a fost emisă în data de 9.03.2007, după modelul din normele metodologice publicate în Monitorul Oficial al României nr.324/2003 și a fost comunicată reclamantei în aceeași dată.
Potrivit dispozițiilor art.16 din Legea nr.10/2001, reclamanta trebuie să mențină afectațiunea imobilului pentru cel mult trei ani de la data emiterii dispoziției de retrocedare, deci calculată din data de 9.03.2007.
Mai susține că toată corespondența privind retrocedarea imobilului s-a purtat între Camera de Comerț, Industrie și Agricultură A și B, situație despre care nu a avut cunoștință până în momentul citării în dosarul sus menționat.
În baza principiului îmbogățirii fără just temei reclamanta trebuie să restituie sporul de valoare adus imobilului.
Susținerea potrivit căreia pârâta a închiriat imobilul altei instituții este neadevărată, prin statutul organizatoric al instituției publice fiind interzisă obținerea de venituri din chirii.
Cu privire la folosința faptică a imobilului, arată că parterul este folosit de Casa Județeană de Pensii A (582,4 mp), etajul 1 de către A (197,6 mp), iar etajul 2 de către Inspectoratul Teritorial d e Muncă A (232,1 mp), A și Casa Județeană de Pensii A, potrivit unui protocol de folosință.
Prin cerere reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.339.478 lei și la menținerea afectațiunii imobilului pentru o perioadă de până la trei ani de la data emiterii dispoziției de restituire, învederând faptul că potrivit modelului dispoziției de restituire din normele metodologice publicate în Monitorul Oficial al României nr.324/2003, în cuprinsul acesteia trebuie indicate și obligațiile corelative ale beneficiarului restituirii.
Reclamanta are obligația corelativă de a restitui pârâtei sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate de aceasta care constau în: consolidarea și modernizarea clădirii, a structurii de rezistență a imobilului, modernizarea rețelei de instalații sanitare, a instalațiilor electrice și de încălzire, lucrări de amenajare și compartimentare.
Au fost invocate disp.art.484, 493, 494, 497, 1618, 1619, 1730 pct.4 din Codul civil și principiul îmbogățirii fără just temei.
Prin întâmpinare la cererea reconvențională, reclamanta a solicitat judecarea separată celor două cereri, a invocat lipsa calității procesuale active a A, deoarece investițiile respective au fost făcute de către stat din fonduri bugetare, inadmisibilitatea cererii reconvenționale, deoarece situația din litigiu este incompatibilă cu principiul îmbogățirii fără justă cauză fiind guvernată de norme speciale care nu prevăd nici o obligație de acest gen în sarcina persoanei îndreptățite, lipsa îmbogățirii reclamantei, deoarece și ea a fost lipsită pe nedrept de folosința imobilului de la preluare și până astăzi și lipsa însărăcirii reclamantei.
Reclamanta contestă și cuantumul sumei în discuție, întrucât înscrisurile probatorii depuse nu sunt pertinente.
Prin precizare de acțiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata chiriei pentru folosința imobilului din litigiu, după cum urmează:
-de la data preluării de către stat și până la data de 23.09.2005 suma de 2.000.000 lei cu titlu de despăgubiri în baza principiului îmbogățiri fără justă cauză;
-de la 23.09.2005 până la 10.01.2007, în lipsa unui cadru legal privind cuantumul chiriei suma de 683.827,2 lei reprezentând chirie la prețul pieței pentru întregul imobil în suprafață de 896 mp;
-de la 10.01.2007 până la 23.09.2008 plata chiriei conform HG 1886/2006 pentru suprafața de 197,6 mp, în cuantum de 31.472 lei;
-de la 10.01.2007 până la 23.09.2008 plata chiriei la prețul pieței pentru restul de suprafață din imobil, folosit de alte persoane decât pârâta, respectiv 533.019 lei,
Cu obligarea pârâtei la daune moratorii în cuantumul legal.
În motivarea acestei precizări reclamanta a arătat că, dacă pârâta are dreptul să solicite sumele cheltuite din bugetul de stat pentru întreținerea imobilului, tot ea are și obligația să plătească despăgubirile pe care statul le datorează pentru folosința gratuită a imobilului în toată perioada de la preluare.
Nici după emiterea deciziei atacate reclamanta nu poate beneficia de contravaloarea folosinței imobilului, datorită modului nelegal de emitere a deciziei, existând astfel o ingerință disproporționată asupra dreptului său de proprietate, cauzată de stat prin organele sale.
Daunele moratorii sunt datorate, deoarece obligația de plată a contravalorii folosinței imobilului s-a născut de la data la care proprietatea asupra acestuia ar fi trebuit să-i fie transferată și această obligație nu a fost executată în termen.
Prin precizare la acțiunea reconvențională, pârâta a arătat că suma solicitată reprezentând spor de valoare adus imobilului este de 3.410.272, 3 lei conform expertizei efectuate în cauză.
Prin notele de ședință, reclamanta a arătat că cererea formulată prin precizarea de acțiune are caracter subsidiar pentru suma de 4.906.429,36 lei rezultată din expertiza contabilă, fiind susținută în cazul în care va fi considerată admisibilă cererea reconvențională a pârâtei, situație în care solicită și compensarea celor două datorii reciproce.
Prin precizarea depusă al ultimul termen de judecată, reclamanta arată că solicită suma de 1.207.282,68 lei cu titlu de chirie și dobânzi pentru perioada care începe de la 24.09.2005, obligarea pârâtei la plata chiriei la nivelul pieței până la predarea folosinței imobilului, iar în subsidiar, alături de suma indicată mai sus, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 4.906.429, 36 lei cu titlu de îmbogățire fără justă cauză.
Prin concluziile scrise depuse în termenul de amânarea pronunțării, pârâta își modifică cuantumul pretențiilor bănești la suma de 4.163.195,47 lei, modificare de cerere de care instanța nu va ține seama, întrucât a avut loc după închiderea dezbaterilor.
Prin sentința civilă nr.42/28.01.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului A împotriva pârâtei Direcția de Muncă Solidaritate Socială și Familie Arad.
S-a dispus anularea art. 5 din Dispoziția nr.1526/9.03.2007 emisă de directorul executiv al pârâtei și modificarea parțială a art. 7, în sensul că afectațiunea avută de imobilul situat în A,-, încetează la 25.09. 2008.
A fost respinsă cererea de modificare a dispoziției sus - menționate în sensul restrângerii dreptului de folosință al pârâtei.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 306.993,14 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și chirie pentru imobilul sus - menționat pentru perioada 25 septembrie 2005 - 25 septembrie 2008.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei, începând cu 26 septembrie 2008 și până la punerea în posesie asupra imobilului, o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 3440,6 euro, cu titlul de contravaloare folosință imobil.
Au fost respinse restul pretențiilor reclamantei.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei și excepția de inadmisibilitate a acțiunii raportate la acțiunea reconvențională formulată de pârâtă.
A fost admisă în parte acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâtă împotriva reclamantei.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.410.272,3 lei reprezentând contravaloarea investițiilor realizate de pârâtă ce au sporit valoarea imobilului.
A fost respins capătul de cerere al acțiunii reconvenționale privind obligarea reclamantei la menținerea afectațiunii imobilului pentru o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției sus-menționate.
A fost compensată creanța de 306.993,14 lei sus - menționată cu creanța de 3.410.272,3 lei sus-menționată până la concurența celei mai mici creanțe și a fost obligată după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei.
Au fost compensate cheltuielile de judecată ale părților.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, conform extrasului CF 6631 și colii CF 6631 A, imobilul intravilan cu casă top 7807/1387 din A-, în suprafață de 896 mp a fost proprietatea tabulară a Camerei de Comerț Industrie Alimentară a Județului A sub B 1.
În baza art.1 și 2 din Decretul nr.74/25.02.1949, Camera de Comerț și Industrie A se desființează, iar patrimoniul acesteia este preluat de Statul Român, care își intabulează dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus - menționat sub B4, prin aceiași încheiere de CF nr. 1762/ 11 mai 1949 notându-se sub B5 atribuirea imobilului către Ministerul Comerțului și Alimentației.
Prin încheierea de CF nr.10682/27 noiembrie 1981 se notează asupra imobilului sub B6 dreptul de administrare operativă în favoarea Muzeului Județean A, iar prin încheierea de CF nr.5152 din 22.06.1990 se notează asupra aceluiași imobil dreptul de administrare directă în favoarea pârâtei.
Întrucât pârâta, ca instituție publică, s-a găsit în subordinea Ministerului Muncii (denumirea acestui minister a suferit modificări repetate în timp), parte din spațiul imobilului din litigiu a fost sau este ocupat și de alte instituții publice, desprinse din structura pârâtei (Casa Județeană de Pensii, Inspectoratul Teritorial d e Muncă, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă), instituții care nu au fost introduse în cauză ca părți.
În drept, situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr.10/2001, acesta înscriindu-se la art.2 lit.h din lege, respectiv fiind un imobil preluat cu titlu valabil de către stat.
De altfel, faptul că acest imobil a fost preluat cu titlu valabil este arătat expres și în dispoziția de restituire emisă de pârâtă și pe care reclamanta o contestă, însă nu sub alte aspecte decât cel al încadrării juridice ca imobil preluat cu titlu valabil.
Nu este contestată de către pârâtă calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii, ce reiese din art.3 lit.c din lege, și din împrejurarea că potrivit datelor dosarului, pârâta este una și aceiași persoană cu persoana juridică desființată în 1949, aspect stabilit prin sentința civilă nr.1081/2002 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia civilă nr.680/2002 a Tribunalului Arad și irevocabilă prin decizia civilă nr.7/2003 a Curții de Apel Timișoara.
Anterior modificărilor aduse de Legea nr.247/ 2005, art.16 al Legii nr. 10/2001, prevede că imobilele preluate cu titlu valabil ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social - culturale sau de instituții publice etc. nu se restituie foștilor proprietari în natură, dacă sunt necesare în vederea continuării activităților de interes public, social - cultural sau obștesc, fiind acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest context legislativ, demersurile reclamantei nu au fost finalizate cu restituirea în natură a imobilului ci prin înscrierea acestuia pe lista imobilelor pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr.247/2005, art.16 al Legii nr.10/2001 a suferit modificări care, raportate la imobilul în speță, dispuneau în esență restituirea către fostul proprietar a imobilului, cu obligația acestuia din urmă de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la trei ani.
Implicațiile acestei modificări legislative asupra situației concrete a părților vor fi analizate în detaliu, cu raportare la cererile și apărările formulate de acestea.
În calitate de deținătoare a imobilului în litigiu, pârâta a emis dispoziția de restituire nr.1526 din 09.03.2007, contestată de către reclamantă în prezenta cauză.
Un prim aspect care trebuie stabilit este cel al datei de la care se calculează termenul de până la trei ani în care fostul proprietar este obligat să mențină afectațiunea imobilului.
În mod evident, legiuitorul nu a intenționat să lase la latitudinea unității deținătoare data la care să emită dispoziția de restituire, chiar dacă prin modificarea adusă art.16 din Legea nr.10/2001, nu a prevăzut un termen limită în acest scop. În mod rezonabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. 1 din lege, care se raporta la notificarea inițială, urmează a fi utilizat și în această situație, raportat la data la care regimul juridic al imobilului s-a schimbat, în sensul că acesta a devenit restituibil în natură.
De altfel, prin sentința civilă nr.68/24 ianuarie 2006 pronunțată în dosar nr- a Tribunalului Arad, irevocabilă, s-a statuat că termenul până la care trebuia emisă dispoziția de restituire în natură a expirat la 25.09 2005, calculat potrivit raționamentului sus menționat în raport cu data de 25.07.2005 la care a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005.
Aceste statuări intrate în puterea de lucru judecat nu pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.
În acest context, apărările pârâtei potrivit cărora nu a avut cunoștință de existența notificării și că discuțiile pentru retrocedarea imobilului s-au purtat exclusiv între ministerul său tutelar și reclamantă sunt contrazise de adresa înregistrată sub nr.2074 din 4.04.2003, ce probează cu prisosință faptul că pârâta cunoștea situația juridică a imobilului și existența notificării din dosarul execuțional nr.569/16.07.2001, purtând o corespondență cu reclamanta în vederea completării probațiunii referitoare la calitatea acesteia de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/ 2001.
Rezultă așadar că, dispoziția de restituire a fost emisă cu întârziere, ceea ce implică necesitatea modificării art.7 din dispoziție, în sensul că afectațiunea actuală a imobilului trebuia menținută până la data de 25.09.2008.
Un al doilea aspect ce trebuie stabilit în cauză este acela al părții din imobil care îndeplinește criteriile legale pentru menținerea afectațiunii actuale, raportat la solicitarea reclamantei de restituire imediată a celeilalte părți a imobilului și mai ales la pretențiile reclamantei de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului.
Art.16 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/ 2005, face referire la imobilele " având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social - culturale".
aceste dispoziții legale cu enumerarea cuprinsă în anexa nr.2 lit.a) punctul 3, tribunalul apreciază că afectațiunea avută de imobil la data la care ar fi trebuit emisă dispoziția de restituire privea întreaga suprafață a acestuia, neputând fi restrânsă, deoarece întreaga clădire era folosită ca sediu al unor instituții publice (direcție județeană de muncă, casă județeană de pensii, inspectorat Teritorial d e muncă) ce fac parte din structura unui minister, fiind absolut necesare desfășurării activităților de interes public al acestora.
Un al treilea aspect este acela al posibilității condiționării restituirii efective a imobilului (punere în posesie) de plata unor sume reprezentând investiții și modernizări la imobil făcute de unitatea deținătoare, condiționare realizată de pârâtă prin art.5 al dispoziției contestate.
Sub acest aspect s-a reținut în primul rând că, pârâta prin cererile și apărările făcute, nu a invocat existența unui drept de retenție asupra imobilului, iar în al doilea rând, că atare condiționare nu este prevăzută de lege, fiind așadar nelegală.
. în cuprinsul art.5 din dispoziție a unor prevederi legale ce privesc imobilele cu destinație de locuință și raporturile de despăgubire generate de restituirea acestora este neavenită și urmează a fi înlăturată.
Pentru aceste considerente, în baza art. 26 și următoarele din Legea nr. 10/2001, dispoziția atacată urmează a fi cenzurată sub aspectul legalității, dispunându-se anularea art.5 și modificarea parțială a art.7, în sensul că menținerea afectațiunii are loc până la data de 25 septembrie 2008.
Prin precizarea de acțiune, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, începând cu data preluării imobilului de către stat și până la 23 septembrie 2008, precum și la plata de daune moratorii în cuantumul legal.
Prin notele de ședință de la filele 426 - 428, reclamanta a arătat că pretențiile sale la suma de 4.906.429,36 lei au caracter subsidiar, fiind menținute în măsura în care va fi admisă acțiunea reconvențională a pârâtei privind plata investițiilor făcute.
La termenul soluționării cauzei, reclamanta a precizat că solicită, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.207.282,68 lei cu titlu de chirie și dobânzi datorate pentru perioada care începe din 24.09.2005 și obligarea pârâtei la plata chiriei la nivelul pieței până la predarea folosinței imobilului, iar în subsidiar, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 4.906.429, 36 lei, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, fără a mai reitera cererea de daune moratorii.
Cu privire la aceste capete de cerere, instanța a reținut în primul rând că imobilul în discuție a fost preluat de Statul Român în anul 1949, cu titlu valabil, după cum s-a arătat mai sus, și nu a fost încă restituit reclamantei.
Spre deosebire de situația imobilelor preluate fără titlu valabil, în privința cărora art.2 alin. ultim din Legea nr.10/2001 precizează că se consideră a nu fi ieșit niciodată din patrimoniul foștilor proprietari, în cazul preluării cu titlu valabil, ca în speță, Statul Român a devenit proprietar, cu consecința că dreptul de proprietate asupra imobilului a ieșit din patrimoniul fostului proprietar, care va deveni proprietar asupra respectivului imobil, potrivit voinței legiuitorului, urmare a acordării acestui drept ca măsură reparatorie în condițiile Legii nr.10/2001. În plus este de observat că o mare parte a intervalului de timp pentru care se reclamă lipsa de folosință reclamanta nici nu a existat ca persoană juridică.
Așadar, în perioada de la preluarea imobilului de către stat și până la momentul emiterii dispoziției de restituire în baza art.16 din Legea nr.10/2001 modificată, reclamanta nu poate justifica în patrimoniul său existența unui drept de proprietate a cărui exercitare deplină să fie îngrădită cu consecința nașterii unui drept de despăgubire, cu corectivul la care s-a făcut referire mai sus privind depășirea termenului legal de emitere a dispoziției de restituire.
În concluzie, pentru perioada 1949 - 25 septembrie 2005 reclamanta nu poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului.
În ce privește calculul suprafețelor pentru care reclamanta este îndreptățită la plata contravalorii lipsei de folosință, instanța apreciază că în virtutea calității sale de unitate deținătoare titulară a unui drept de administrare directă înscris ca atare în cartea funciară asupra întregului imobil, pârâtei îi revine obligația de despăgubire, indiferent de natura juridică a raporturilor sale cu celelalte instituții publice care ocupă imobilul.
În privința cuantumului sumelor datorate cu acest temei, instanța a reținut că pentru perioada 25 septembrie 2005 - 10 ianuarie 2007 nu a existat o dispoziție legală expresă, deși art.16 alin.2 din Legea nr.10/2001 a fost modificat ulterior Legii nr.247/2005 prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.209/22 decembrie 2005, act normativ care a introdus în sarcina unității deținătoare obligația de plată a unei chirii, făcând referire la o viitoare hotărâre de Guvern care va stabili cuantumul acesteia.
În fapt, această hotărâre de Guvern (nr. 1886/2006) a intrat în vigoare la 10 ianuarie 2007, astfel că pentru perioada 25 septembrie 2005 - 10 ianuarie 2007, instanța a apreciat că o despăgubire echitabilă pentru lipsa de folosință o reprezintă chiria existență pe piața liberă.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul valoarea acestei chirii este de 208.559,66 lei, incluzând și contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului.
Întrucât, așa cum s-a menționat mai sus, întreg spațiul imobilului este ocupat de instituții publice, justificând în întregime menținerea afectațiunii pe o perioadă de trei ani, tribunalul nu a reținut modul de calcul propus de reclamantă, potrivit căruia cuantumul chiriei stabilit prin nr.HG1886/2006 este aplicabil exclusiv suprafeței ocupate de instituția pârâtă, iar nu și suprafețelor ocupate de celelalte instituții publice care nu au fost împrocesuate ( pentru care se solicită chiria la prețul pieței ).
Din acest considerent, pentru perioada 10 ianuarie 2007 - 25 septembrie 2008, cuantumul chiriei calculate în baza nr.HG1887/ 2006 și 343/2007 și datorate reclamantei de către pârâtă (conform expertizei 8 lei/ lună x 3,28 luni x 896 mp plus 7 lei/lună x 17,17 luni x 896 mp) este de 131.201,28 lei.
Având în vedere precizarea de acțiune făcută de reclamantă și faptul că de la 25.09.2008, pârâta nu mai deține un titlu legal pentru folosință imobilul, tribunalul în baza art. 480 și urm. Cod civil, a obligat pârâta ca de la această dată și până la punerea imobilului în posesia reclamantei să plătească acesteia o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 3440,6 euro, calculată ca produs între suprafața imobilului și valoarea chiriei pe metrul pătrat estimată de expert ca fiind de 3,84 euro pe piața liberă.
Cu privire la acțiunea reconvențională formulată și precizată de pârâtă, prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.337.478 lei reprezentând sporul de valoare adus imobilului și la menținerea afectațiunii imobilului pentru o perioada de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției de restituire a imobilului ( prin precizarea de acțiune ulterioară pretențiile fiind majorate la suma de 3.410.272,30 lei rezultată în urma expertizei), tribunalul a reținut în primul rând că cel de-al doilea capăt de cerere este neîntemeiat pentru considerentele ce au fost expuse cu ocazia analizei legalității dispoziției emise de pârâtă.
În ce privește primul capăt de cerere, statuând cu prioritate conform art.137 din Codul d e procedură civilă, asupra excepțiilor ridicate de reclamantă, tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.
Pârâta are calitate procesuală activă pentru a solicita sumele sus - menționate, întrucât cheltuielile de modernizare și consolidare au fost efectuate din bugetul propriu al acesteia ca persoană juridică, neavând relevanță că instituția este finanțată de la bugetul de stat.
Cererea reconvențională a reclamantei este de asemenea perfect admisibilă în condițiile în care, în lipsa unui temei legal expres care să prevadă obligația de despăgubire a unității deținătoare pentru sporul de valoare adus imobilului cu altă destinație decât cea de locuință, care a fost preluat de stat cu titlu valabil, se invocă incidența principiului îmbogățirii fără justă cauză.
În speță, pârâta a preluat în administrare directă în anul 1990 un imobil pe care ulterior l-a modernizat și consolidat pe cheltuială proprie (perioada 1997 - decembrie 1998) cu bună credință.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic judiciar -, aceste lucrări au adus imobilului un spor de valoare de 3.410.272,30 lei.
În cauză s-a efectuat, la cererea reclamantei, o nouă expertiză tehnică judiciară pentru a se stabili dacă lucrările de consolidare efectuate de pârâtă au fost necesare pentru o exploatare normală, ori au fost determinate de folosirea lui de către pârâtă în modul ales de aceasta, expertul tehnic judiciar concluzionând că valoarea actualizată a lucrărilor necesare pentru menținerea în exploatare a imobilului în litigiu este de 4.163.195,47 lei.
În mod evident, valoarea imobilului care se restituie reclamantei a crescut datorită lucrărilor efectuate de către pârâtă, existând o legătură directă între îmbogățirea reclamantei și însărăcirea pârâtei cu contravaloarea lucrărilor evidențiate de experți și al căror costuri le- suportat pârâta.
Pentru aceste considerente, acțiunea reconvențională formulată de pârâtă a fost admisă cu privire la acest capăt de cerere, în limita sumei de 3.410.272,30 lei solicitată prin precizarea de acțiune reconvențională.
Potrivit ordinelor de plată de la filele 431 - 441, pârâta a achitat reclamantei suma totală de 32.767,80 lei, reprezentând chirii, astfel încât creanța reclamantei față de pârâtă se reduce (pentru contravaloarea chiriei și lipsei de folosință datorate până la 25.09.2008) la suma de 306.993, 14 lei.
Având în vedere cererea de compensare a datoriilor reciproce formulată de reclamantă, în baza art.1143 și urm. Cod civil, instanța a realizat compensarea acestei creanțe de 306.993,14 lei deținută de reclamantă față de pârâtă, cu creanța de 3.410.272,30 lei avută de pârâtă față de reclamantă, până la concurența celei mai mici sume, urmând ca după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei.
Văzând că cererile ambelor părți au fost admise în parte, în baza art.276 Cod procedură civilă, tribunalul a compensat în totalitate cheltuielile de judecată ale părților.
Impotriva sentinței civile nr.42/28 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului A, la data de 18.03.2009, cât și pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială a Județului A, la data de 13.03.2009.
In apelul său, reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului a solicitat prin memoriul depus la data de 23.03.2009, admiterea lui, schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii în totalitate a contestației și respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâta Direcția de Muncă,Solidaritate Socială și Familie Arad.
Prin motivele de apel reclamanta a criticat sentința civilă ca nelegală și netemeinică în ceea ce privește admiterea în parte a cererii de obligarea pârâtei la plata chiriei pentru perioada 2005 - 2008, și față de modul de soluționare al capătului de cerere prin care a solicitat limitarea aplicării afectațiunii preferențiale stabilite de art.16 din Legea nr. 10/2001 la suprafața utilizată de intimată și la perioada de timp permisă de lege, precum și plata chiriei preferențiale numai pentru suprafața din imobil stabilită de lege.
Sub acest aspect, reclamanta susține că în mod nelegal Tribunalul Arada considerat că afectațiunea preferențială grevează întreaga suprafață a imobilului și nu poate fi restrânsă, întrucât întreaga clădire era folosită ca sediu a unor instituții publice, deși expertizele tehnice administrate în cauză au identificat două categorii de spații: spații folosite de pârâtă și spații folosite de alte instituții, cu acordul pârâtei. In acest sens, a precizat art.16 din Legea nr.10/2001 stabilește în mod expres entitățile publice care au dreptul de a folosi preferențial imobilele restituite în acest regim, pentru o perioadă determinată, în cauză numai pârâta fiind o entitate publică expres determinată de lege (prin hotărârea nr.343/2007 care enumeră instituțiile publice ce beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001) și beneficiul legii instituit prin art.16 se aplică doar spațiilor folosite exclusiv de aceasta.
Reclamanta a criticat și soluția de admitere a cererii reconvenționale formulată de pârâta, pe care o apreciază ca inadmisibilă întrucât cererea nu are bază juridică, dispozițiile Legii nr.10/2001 ca normă specială înlăturând dispozițiile Codului civil.
Reclamanta a susținut că instanța de fond a aplicat greșit principiul îmbogățirii fără justă cauză în sensul că a determinat cuantumul sumei pe care a obligat-o să o plătească pârâtei pornind de la premisa greșită că valoarea imobilului a sporit cu valoarea tehnică actualizată a lucrărilor necesare și utile realizate de intimată. In realitate, valoarea actualizată a lucrărilor reprezintă cuantumul total al însărăcirii invocate de aceasta, reclamanta susținând că eventuala îmbogățire nu putea rezulta decât din diferența unor valori de piață care pot fi determinate de un expert evaluator și nu a unor valori tehnice, determinate de un expert tehnic în construcții.
Pe de altă parte, susține reclamanta, cererea reconvențională este nefondată, întrucât lucrările făcute la imobil au fost necesare pentru a-i menține afectațiunea conform nevoilor speciale ale pârâtei, expertiza întocmită în cauză de expert ing. confirmând că folosința dată imobilului - ca sediu al unei instituții publice - a determinat aplicarea unor norme speciale care prevedeau termene imperative și obligații specifice pentru realizarea lucrărilor de consolidare. Prin urmare, reclamanta susține că ea nu poate fi obligată să suporte lucrări care au fost necesare pentru exploatarea și folosirea imobilului de către pârâtă în raport cu nevoile speciale ale acesteia, pentru reclamantă acestea fiind lucrări voluptorii.
Reclamanta a mai criticat și soluția de respingere a cererii subsidiare privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, subliniind că, dacă prima instanță a considerat admisibilă cererea reconvențională, același principiu juridic trebuia să opereze simetric și în favoarea ei.
Pentru aceste motive. Reclamanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile în sensul admiterii în totalitate a contestației și respingerea cererii reconvenționale.
Pârâta-apelantă Direcția de Muncă,Solidaritate Socială și Familie Arad în apelul declarat la data de 3.03.2009, a criticat sentința civilă ca nelegală, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile, în sensul obligării reclamantei Camera de Comerț, Industrie A să plătească suma de 4.163.195,47 lei reprezentând valoarea actualizată a reparației capitale efectuată la imobilul în litigiu; să mențină afectațiunea imobilului pe o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției de restituire a imobilului și să respingă plata sumei de 306.993,14 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și chirie pentru imobil, pentru perioada 25.09.2005 - 25.09.2008, precum și plata chiriei de 3440, 6 Euro pe lună, începând cu data de 26.09.2008, stabilite de instanță.
Prin motivele de apel depuse în scris la dosar, pârâta a subliniat că inițial, Legea nr.10/2001 excepta imobilul în litigiu de la restituirea în natură, întrucât acesta era utilizat de o instituție publică, urmând ca notificatoarea să primească măsuri reparatorii prin echivalent.
Ulterior, după apariția Legii nr. 247/2005, reclamanta a făcut mai multe demersuri pentru revendicarea și restituirea în natură a acestui imobil, și, deși s-a încercat efectuarea unei înțelegeri amiabile, reclamanta a procedat la chemarea în judecată a unității deținătoare.
Pârâta-apelantă susține că decizia nr.1526 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/1005 a fost emisă în data de 09.03.2007, ca urmare a corespondenței purtată o perioadă îndelungată de timp între părți, și în raport de disp.art.16 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, reclamanta trebuie să mențină afectațiunea imobilului pentru cel mult 3 ani de la data emiterii dispoziției de retrocedare, adică începând cu data de 09.03.2007.
Pârâta a criticat și dispoziția instanței de fond, în sensul obligării ei la plata către reclamantă a sumei de 306.993,14 lei, cu titlu de contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 25.09.2005 - 10.01.2007, deși - susține aceasta, imobilul a fost folosit de mai multe instituții, respectiv: la parter, etajul 1 și etajul 2 Casa Județeană de Pensii - suprafața de 1358,54. construcție și 585. la etajul 1 și etajul 2 A cu o suprafață de 396. clădire și 170. teren și la etajul 2 Inspectoratul Teritorial d e Muncă A cu o suprafață de 324, 75. clădire și 139. teren. In raport de această folosință, pârâta susține că ea nu poate fi obligată decât la plata chiriei aferentă spațiului strict folosit de către instituția pârâtă și nu și pentru celelalte instituții și pentru care trebuie să se ia în calcul o chirie de 990,025 lei/ pe lună.
In ceea ce privește cuantumul investițiilor realizate cu ocazia reparației capitale, susține că în mod greșit s-a admis suma de 3.410.272,3 lei și nu suma de 4.163.195,47 lei care a rezultat din expertiza tehnică contrară, susținându-se că nu a cerut aceste sume prin concluziile scrise, însă face precizarea că a solicitat oral cuantumul care rezulta din contraexpertiză.
Examinând apelurile, prin prisma motivelor invocate de cele două părți, în raport de obiectul contestației și al cererii reconvenționale formulată în cauză, având în vedere și actele depuse la dosar și disp.art.282 pr.civ. art.16 din Legea nr. 10/2001 modificată ulterior, art.484 - 494.civ. Curtea constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu situat administrativ în Municipiul A, str.-. -, nr.20, compus din casă și teren în suprafață de 896. fostă proprietate tabulară a CCIA a Județului A, a trecut în proprietatea Statului Român ca urmare a desființării A în baza art.1 și 2 din Decretul 74/1949, patrimoniul acesteia fiind preluat de Statul Român, fiind atribuit către Ministerul Comerțului și Alimentației.
Prin încheierea de CF nr.10682/27.11.1981 el a fost dat în administrarea operativă a Muzeului Județean A, iar prin incheierea de CF nr.5152 din 22.06.1990 se notează dreptul de administrare direct în favoarea pârâtei
Intrucât imobilul în litigiu se înscrie în categoria celor reglementate la art.2 lit. h din Legea nr. 10/2001, fiind un imobil preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, urmare a notificării formulată de petenta Camera de Comert și Industrie A la data de 16.07.2001, pârâta a emis dispoziția de restituire nr.1526 abia la data de 9.03.2007, după promovarea și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.
Sub acest aspect, Curtea apreciază că susținerea pârâtei, potrivit căreia reclamanta trebuie să respecte și să păstreze afectațiunea imobilului o perioadă de 3 ani ce urmează a se calcula de la data emiterii dispoziției de restituire în natură, este nefondată, pârâta având cunoștință de demersurile promovate de reclamantă pentru retrocedarea acestui imobil și mai mult, prin sentința civilă nr.68/24.01.2006 pronunțată de Tribunalul Arad, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că termenul până la care trebuia emisă dispoziția de restituire a expirat la 25.09.2005. In consecință, termenul de 3 ani de păstrare a afectațiunii imobilului a fost calculat în mod corect de la data expirării datei până la care trebuia emisă dispoziția conform legii, astfel încât afectațiunea imobilului trebuia menținută până la data de 25.09.2008.
Tot în acest sens, nu se poate susține că această afectațiune a folosinței imobilului trebuia dispusă parțial, numai pentru suprafața ocupată efectiv de către pârâtă, și nu și pentru restul imobilului ocupat de alte instituții publice întrucât, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond raportat la actele depuse la dosar, întregul imobil a fost folosit de instituții ce fac parte din structura aceluiași minister, respectiv Direcția Județeană de Muncă, Casa Județeană de Pensii și Inspectoratul Teritorial d e Muncă.
In ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință a reclamantei de către acest imobil, Curtea reține că dat fiind preluarea lui în proprietatea statului cu titlu valabil și redobândirea acestuia de către notificator, în baza Legii nr.10/2001, prin restituirea în natură, ca măsură reparatorie, precum și faptul că o mare parte de timp reclamanta nu a existat ca persoană juridică, ea poate pretinde despăgubiri pentru perioada expirării termenului de emiterea dispoziției (25.09.2005) și până la încetarea afectațiunii acestuia (25.09.2008), cum de altfel i s-au și acordat, conform expertizei tehnice judiciare întocmită în cauză de expert.
Pe de altă parte, în perioada de folosință a imobilului de către pârâtă, în concret de la data preluării in administrare directă a imobilului - anul 1990, aceasta a efectuat pe cheltuială proprie o serie de lucrări de consolidare și modernizare a construcției, stabilite și evaluate potrivit expertizei tehnice de specialitate întocmită de expert, la nivelul sumei de 3.410.272,30 lei, pe care reclamanta trebuie să le restituie pârâtei întrucât ele au adus un plus de valoare acestuia.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că instanța de fond, Tribunalul Arada făcut o justă și corectă interpretare a dispozițiilor Legii nr.10/2001 modificată ulterior și a Legii nr.247/2005, în raport cu probele administrate de ambele părți, astfel încât apelurile declarate în cauză sunt neîntemeiate și în baza art.296 pr.civ. le va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiate apelurile declarate de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului A și de pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială a Județului A împotriva sentinței civile nr.42/28 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 mai 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR,
- - - - -
GREFIER,
- -
Red.: /25.05.2009
Dact. // 4 ex./26.05.2009
Inst.fond.: jud.
Se comunică:
-recl.apel. -Camera de Comeț, Industrie și Agricultură Jud.A-A,-, jud.
-pâr.apel. -Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Arad -A, str.-. -, nr.20.
Jud.
Președinte:Marinela GiurgincăJudecători:Marinela Giurgincă, Maria Petria Martinescu
