Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 15/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 15/
Ședința publică din 27 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
Grefier - -
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor civile formulate de apelanții
pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, MUNICIPIUL C, PRIN PRIMAR, ambii cu sediul în C, b-dul. - nr. 51, județ C, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat prin, cu sediul în C, b-dul. -. - nr. 18, județ C, și C,cu sediul în C, b-dul. - nr. 46, județ C, împotriva sentinței civile nr. 666/19.05.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, domiciliat în C,-, județ C, domiciliată în C, b-dul. - 340, blo. C2,. 11, județ C, G,domiciliat în C, b-dul. - nr. 211, -.10,.11, județ C și intimat pârât REGIA AUTONOMĂ "EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT" C, cu sediul în C, b-dul. 1 -, nr. 21, - parter, județul C, având ca obiect "revendicare imobiliară".
Dezbaterile asupra apelurilor au avut loc în ședința publică din
data de 20.01.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 în referire la art. 146 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea asupra apelurilor la data de 27.01.2010, când a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA:
Asupra apelurilor civile de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța sub nr-, ca urmare a disjungerii din dosarul nr-(format vechi nr.10066/1999), reclamanții, și -. au solicitat instanței să oblige pe pârâții Municipiul C prin primar, Consiliul local C, Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, C și SC C SA să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în C, b-dul. - nr.44 ( cu str. - -).
În motivare, au arătat că imobilul a aparținut fraților (, G și ). În anul 1902, în urma decesului lui, s-a întocmit "tranzacție și desfacere de societate" prin care s-au împărțit bunurile aparținând SC. Printre alte bunuri, imobilul din- a revenit în proprietate fiicelor minore ale defunctului, și, reprezentate de mama lor, "tutoricea".
În timp, str. - și-a schimbat în str. - -, iar bd. - a devenit și în prezent bd. -. Se pare că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, la adresa nr.44, proprietatea moștenitorilor lui Imobilul avea prăvălii la parter și locuință la etajul I, păstrându-și practic configurația până în prezent.
Cele două surori coproprietare, și, s-au căsătorit devenind și. Conform convenției lor, aceasta din urmă a locuit cu familia ei ăn imobil, până în momentul în care au fost dați afară din casă.
a avut 2 fiice, căsătorită și căsătorită. Ambele sunt decedate, iar reclamanții sunt succesorii acestora.
În drept, au invocat disp. art.480 Cod civil.
În susținerea acțiunii au solicitat administrarea probei cu expertiză tehnică imobiliară pentru identificarea imobilului și a probei cu înscrisuri.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP Cai nvocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece terenul se află în domeniul privat al municipiului C conform nr.420/2001, iar construcția este în parte în administrarea SC SA și în parte proprietate particulară. Ministerul Finanțelor reprezintă în justiție interesele statului în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu.
Prin încheierea pronunțată la data de 2.04.2001 în dosarul nr- (format vechi nr.10066/1999) judecata a fost suspendată în temeiul art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 raportat la art.242 pct.1 din Codul d e procedură civilă.
Prin încheierea din 3.04.2007 Tribunalul a încuviințat cererile de repunere pe rol a cauzei, formulate de reclamanții din dosarul nr.10066/1999 și de intervenienții din acel dosar-reclamanții din cauza de față, respingând excepția de perimare. Dispoziția de respingere a excepției de perimare a fost menținută ca urmare a reiterării excepției de către pârâta SC C SA, care s-a prevalat de decizia ÎCCJ nr.1348/22.02.2005 prin care a fost respinsă în mod irevocabil, ca fiind tardivă, contestația formulată împotriva deciziei SC C SA nr.173/2.10.2001, de respingere a notificării formulate de reclamanți. Pe lângă considerentele menționate în încheierea respectivă, tribunalul reține și faptul că decizia SC SA și hotărârile judecătorești pronunțate au vizat numai construcția, deși notificarea reclamanților a vizat și terenul aferent. Cum imobilul solicitat de reclamanți, construcție și teren, reprezintă un tot unitar, fiind solicitat în procedura administrativă ca atare, nu se poate opune reclamanților perimarea în acțiunea în revendicare de față în condițiile în care cererea lor cu privire la teren a rămas nesoluționată în procedura Legii nr.10/2001.
Ca urmare a decesului reclamantului survenit la data de 26.02.2007, a operat transmiterea calității procesuale active către fiica sa, coreclamanta.
Prin încheierea din 13.11.2007 judecata a fost suspendată în temeiul art.244 pct.1 din Codul d e procedură civilă, până la soluționarea în mod irevocabil a acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C SA și, având ca obiect un apartament din imobilul revendicat, judecata fiind reluată ca urmare a cererii de repunere pe rol formulată de reclamanți la data de 25.04.2008.
Prin sentința civilă nr.666/19 mai 2009, Tribunalul Constanțaa respins excepția calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și. în contradictoriu cu pârâții SC C SA, Municipiul C prin Primar, Consiliul Local C și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de.
Au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în C, bd. - nr.44, compus din 166 mp teren și construcție - respectiv subsol, parter, mansardă și suprafața locativă de 61,54 mp situată la etajul
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 458.964 lei reprezentând contravaloarea apartamentului situat la etajul I al imobilului, înstrăinat către numitul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/30.06.1997.
S-a respins ca nefondată cererea reclamanților de obligare a pârâților Municipiul C prin primar și Consiliul local C, în solidar cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei menționate mai sus cu titlul de echivalent bănesc.
S-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Au fost obligați reclamanții către pârâta C la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu expert) și respinge ca nefondată cererea reclamanților privind obligarea pârâților la cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că reclamanții s-au legitimat ca succesori legali ai defuncților și, care în calitate de succesoare ale defunctului, au fost proprietarele imobilului situat în C,- conform actului de tranzacție și desfacere de societate nr.964/18.03.1902, transcris sub nr.178/1902 la Tribunalul Constanța. Tribunalul a mai reținut că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr.92/1950, fiind consemnat la poziția nr.251 din anexa la decret, la adresa (fostă str.- și actualul -) nr.44, proprietatea moștenitorilor, iar prin expertiza efectuată la instanța de fond a fost identificat în prezent în C,-, cu - -.
Comparând titlurile de proprietate exhibate de reclamanți și de C, prima instanță a reținut că este preferabil titlul reclamanților. S-a reținut că SC C SA, nu a dobândit în cadrul procesului de privatizare imobilele în litigiu prin acte de înstrăinare cu titlu particular, în sensul art.46 din Legea nr.10/2001, astfel că nu are calitatea de subdobânditor și nu poate opune nici buna credință în cadrul acțiunii în revendicare.
Referitor la apartamentul dobândit de pârâtul în temeiul Legii nr.112/1995 s-a reținut că titlul acestuia a fost validat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind respinsă acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că deși preluat în mod abuziv de stat, nu mai poate fi restituit în natură adevăratului proprietar.
Prin urmare, în condițiile în care restituirea în natură a acestui bun către reclamanți nu mai este posibilă, iar reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acestui loc, pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceștia, statul, care a preluat în mod abuziv imobilul și ulterior în baza Legii nr.112/1995 l-a înstrăinat chiriașului, este obligat conform art. 1 din protocolul 1 la CEDO să plătească reclamanților o despăgubire egală cu valoarea de circulație a bunului.
Întrucât terenul aferent acestei construcții se află în posesia Municipiului C, acesta a fost obligat să îl restituie reclamanților care au exhibat un titlu mai bine caracterizat.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar și SC C SA.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor a criticat legalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:
- În mod eronat instanța a respins excepția lipsei procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, prima instanță aplicând greșit disp. art.25 din Decretul nr.31/1954.
Bunul în litigiu a fost vândut de către SC C SA chiriașului, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.9/30.06.1997, statul nefiind implicat în această tranzacție și nu se află în posesia vreunei părți din imobil (construcție și teren).
- Hotărârea este nelegală sub aspectul obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata de despăgubiri pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr.112/1995.
Unitatea deținătoare a imobilului a fost SC C SA, iar prin Decizia nr.173/2.10.2001 s-a respins cererea de restituire în natură a construcției, despăgubirea foștilor proprietari pentru prejudiciul înregistrat, urmând a fi realizată conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Faptul că statul, prin autoritățile implicate, gestionează procesul de acordare al despăgubirilor în procedura prev. de Titlul VII al Legii nr.247/2005, nu-i conferă calitate procesuală proprie în litigiile fondate pe disp. Legii nr.10/2001, stabilirea cuantumului despăgubirilor fiind în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
II. Pârâții Municipiul C și Consiliul Local C au criticat legalitatea hotărârii primei instanțe sub următoarele aspecte:
- Reclamanții nu s-au legitimat ca proprietari ai imobilului revendicat în baza unui titlu translativ de proprietate, Înscrisul exhibat de aceștia intitulat - tranzacție și desfacere de societate - nu face dovada dreptului de proprietate; fiind un act cu efecte declarative iar nu constitutive, nu poate face proba absolută a dreptului de proprietate, fiind practic imposibil de verificat, dacă bunul a intrat în patrimoniul autorilor reclamanților de la un adevărat proprietar.
- Instanța de fond a apreciat în mod greșit că pârâta SC C SA nu justifică un titlu de proprietate asupra construcțiilor, soluția fiind în contradicție cu probele administrate în cauză.
III. La rândul ei pârâta SC C SA a criticat legalitatea și temeinicia hotărârii Tribunalului Constanța, sub următoarele aspecte:
- în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei excepții din perspectiva inexistenței unei cereri scrise, completatoare, de obligare a acestui pârât la plata de despăgubiri.
- Greșit instanța de fond a respins excepția de perimare a judecății cererii la repunerea pe rol a acesteia.
- Greșit instanța de fond a obligat toți pârâții chemați în judecată la restituirea imobilului revendicat. Deși pârâta SC SA nu deține în proprietatea sa decât construcția, aceasta a fost obligată alături de ceilalți pârâți, inclusiv Statul Român, să restituie întregul imobil.
- În mod greșit prima instanță, neglijând faptul că a fost investită cu o acțiune de drept comun a apreciat că reclamanții au calitate procesual activă, mai ales că, într-un proces anterior s-a stabilit în procedura Legii nr.10/2001 că aceștia nu au această calitate.
- Instanța nu s-a pronunțat cu privire la incidența în cauză a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, în contestația formulată de reclamanți în procedura Legii nr.10/2001 și consecințele acestor hotărâri judecătorești asupra acțiunii în revendicare.
- Cu privire la titlul de proprietate asupra construcției situate în B-dul - nr.44, aparținând SC C SA, instanța de fond a reținut în mod greșit inexistența acestui drept, omițând să analizeze actele succesive care au dus la dobândirea acestui drept cu bună credință.
Analizând legalitatea hotărârii apelate, în raport cu criticile pârâtelor, Curtea constată că toate apelurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelorse va reține că este vădit nefondat prin prisma negării calității sale procesual pasive în prezentul litigiu și al oricărei răspunderi pentru consecințele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.
Motivele de apel dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerința comparării titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun, fără a evalua însă situația, premisa care a generat această situație și ignorându-se că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, în temeiul Decretului nr.92/1950. Se ignoră deopotrivă faptul că într-o asemenea speță nu se ridică numai problema "titlului celui mai bine caracterizat", ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a asigurării unei reparații echitabile în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice.
Chestiunea aplicării principiului prevalenței validității aparenței de drept și statuarea prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei credințe a chiriașilor cumpărători ai bunului la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, a fost dezlegată corect de prima instanță și în raport de decizia civilă nr. 133/C/23.04.2008 pronunțată de Curtea de APEL CONSTANȚA, prin care s-a respins irevocabil acțiunea intervenienților de anulare a contractului de vânzare-cumpărare.
Jurisprudența CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr.112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât "persoane care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (Cauza Pincorec și Pinc contra Republica Cehă, nr.365/1997, 2002- VIII; Cauza Raicu contra României, hotărâre din 19.10.2006).
Nu are relevanță atât pentru judecătorul național, cât și pentru CEDO care a fost autoritatea publică sau instituția implicată în procedura vânzării imobilului preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar și prin prisma entităților administrative teritoriale și al organelor administrative publice decentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă, când se pune în discuție încălcarea de către stat sau de către un organ al administrației publice, a unui drept fundamental statuat prin Constituție și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Statul nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital integral de stat, creată conform Legii nr.15/1990, bunuri preluate fără titlu legal de la adevărații proprietari, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și ulterior înstrăinate conform legii nr.112/1995 chiriașilor, el fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituțional, cât și mecanismele de funcționare ale acestuia, necesare soluționării situației juridice a caselor naționalizate (Cauza Faisillat contra României).
O privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea dreptului său, Curtea Europeană a reținut că, în absența unei compensații reparatorii, art.1 din Protocolul 1 la CEDO nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate în totală contradicție cu dispozițiile Convenției (cauza James și alții contra Marii Britanii, 1986).
Privarea de proprietate impune, așadar statului obligația de a-l despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului înstrăinat de stat unui terț subdobânditor de bună credință, măsura constituire o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale.
Trimiterea făcută de apelantul pârât Statul Român la dispozițiile din Titlul VII al Legii nr.247/2005 intră în contradicție cu chestiunea responsabilității în ce privește respectarea preeminenței dreptului și cu imperativul dezvoltat în jurisprudența recentă a CEDO, de a se asigura de către stat o reparație echitabilă în acord cu art.41 din Convenție, iar nu a uneia iluzorii și îndepărtate, cum este cea reglementată prin Titlul VII al Legii nr.247/2005 (cauza Porțeanu contra României, cauza Matache contra România și cauza Faimblat contra României).
Prin urmare, trimiterea făcută de către apelantul pârât la procedura administrativă statuată de Legea nr.247/2005 este superfluă și irelevantă, în condițiile în care Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunțate încă din anul 2006 și culminând cu cea din ianuarie 2009 în cauza Faimblat contra României asupra nefuncționalității Fondului Proprietatea și a incapacității acestui mecanism de a răspunde imperativului menționat.
Deși Legea nr.247/2005 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Curtea Europeană a reținut în mod explicit că "numărul mare de cereri înaintate Curții, de hotărârea care statuează încălcarea art.1 din Protocolul 1 în anumite cazuri a art.6 din Convenție, precum și miile de dosare de restituire trimite către și care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art.1 din Protocolul 1"(cauza Viașu contra României).
Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele alocate cu titlu de reparație echitabilă prev. de art.41, ci de asemenea de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, după caz individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de C și pentru a anula pe cât posibil, consecințele acestei încălcări (cauza Braniowski contra Poloniei, hotărârea din 22 iunie).
Se reține că, în condițiile în care statul "nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare" și mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește în prezent funcțional, iar reclamanții nu beneficiază în prezent de o dispoziție care să le confirme cel puțin dreptul la despăgubiri, după mai bine de 9 ani de procese, statul este răspunzător de indemnizarea reclamanților pentru prejudiciul suferit ca urmare a naționalizării imobilului proprietatea autorilor săi, și înstrăinat terțului cumpărător, conform Legii nr.112/1995.
Contrar celor susținute atât de apelantul Statul Român, cât și de apelanta pârâtă SC SA C, Curtea reține că această obligație a Statului, de plată a valorii de circulație a imobilului înstrăinat chiriașului cumpărător, conform contractului de vânzare cumpărare nr.9/1997, nu excede obiectului acțiunii intervenienților - revendicarea imobilului situat în C,-, ci reprezintă o modalitate de soluționare a acțiunii în revendicare a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură, cu respectarea drepturilor dobândite de terții de bună credință, cât și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene, obligatorii pentru judecătorii naționali conform art. 11 și art.20 din Constituția României.
Însăși Curtea Europeană a precizat că "hotărârile sale au nu numai rolul de a soluționa cauzele cu care este sesizată, ci și pe acela ca, pe un plan mai larg, să clarifice, să salvgardeze și să dezvolte normele Convenției, contribuind astfel la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care acestea și le-au asumat în calitatea lor de părți contractante (Hotărârea din 18 ianuarie 1978 în cauza Irlanda contra Regatului Unit).
Pentru considerentele expuse, instanța de apel, constatând că Tribunalul Constanța - conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, ținând cont și de principiile afirmate în jurisprudența CEDO în materia acordării de despăgubiri - a dezlegat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecății, va respinge apelul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor ca nefondat.
II.În referire la apelul formulat de Consiliul Local al Municipiului C și Municipiul C prin Primar, Curtea constată că toate criticile pârâților sunt nefondate și urmează a se respinge apelul pentru următoarele considerente:
Revendicarea este acțiunea reală prin care o persoană, care se pretinde proprietara unui lucru, cere restituirea acelui lucru împotriva aceluia ce deține lucrul. În acțiunea în revendicare, reclamantul care se pretinde proprietarul bunului revendicat, trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.
Relativ la titlu în materie de probă a proprietății, literatura de specialitate este unanimă: prin "titlu" se înțeleg nu numai titlurile translative de proprietate, ca în materie de uzucapiune, adică titluri ca vânzarea, schimbul, donația, etc. care crează un drept de proprietate nou în patrimoniul dobânditorului, ci se înțeleg și titlurile declarative, ca sentințele judecătorești și partajele care recunosc numai un drept de proprietate. Ambele feluri de titluri pot fi invocate în susținerea proprietății în egală măsură (Tratat de Drept civil român, -, Al., Editura. 1998, volum II, pag.67; Dr., Acțiunea în revendicare, Editura 1998, pag.83).
În cauză, prima instanță a reținut în mod corect că reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul revendicat, cu actul intitulat "tranzacție și desfacere de societate", transcris sub nr.178/1902 la Tribunalul Constanța în Registrul de transcripțiuni, act prin care s-a convenit asupra împărțirii patrimoniului SC " ", ca urmare a decesului coasociatului.
reclamantului, și -., au fost ulterior înscrise în cartea funciară conform procesului vernal din 16.10.1940 ca proprietare ale imobilului situat în C,- cu str. - -. Cota de 1/2 din acest imobil a constituit dota căsătorită cu -.
Imobilul a fost preluat de stat în anul 1950, conform Decretului de naționalizare nr.92/1950, fiind înscris în listele anexă la poziția 251.
Menționarea autorilor reclamanților în decretul de naționalizare, constituie o prezumție relativă de proprietate în beneficiul acestora, prezumție ce nu a fost răsturnată de apelanții pârâți. Deși aceștia afirmă că autorii reclamanților nu erau proprietarii imobilului la data deposedării, deoarece dețineau numai un contract de tranzacție și un partaj voluntar, acestea nu au administrat nici o probă prin care să dovedească împrejurarea că bunul revendicat era în anul 1950 proprietatea unui terț, care ar putea pretinde un drept de proprietate asupra acestui bun.
În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de fond nu a reținut că SC SA justifică un titlu mai bine caracterizat cu privire la construcție, deși în principiu, pârâții Municipiul C și Consiliul Local nu justifică un interes legitim pentru soluționarea acestei probleme de drept, întrucât prima instanță nu a stabilit nici o obligație în sarcina acestor apelanți cu privire la construcție, Curtea reține că și această critică este nefondată, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate cu ocazia analizei apelului SC SA.
III.Cu privire la apelul formulat de SC C, Curtea reține următoarele:
Critica apelantei pârâte C ce vizează modalitatea de soluționare a excepției de perimare a acțiunii reclamanților reține a fi vădit nefondată.
Acțiunea în revendicare imobiliară promovată de intervenienți a fost suspendată la data de 02.04.2001, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 (încheierea din 02.04.2001, dosar nr- al Tribunalului Constanța ).
Conform dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001 "Prevederile prezentei legi sunt aplicabile în cadrul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea prezentei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Pornind de la ideea fundamentală a acestei reglementări, și anume de la faptul că legea nr. 10/2001 reprezintă legea cadru în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a urmărit să asigure noii legi aplicabilitate cât mai întinsă, motiv pentru care a prevăzut că, în principiu, noua lege este de imediată aplicare chiar și în cazul acțiunilor în curs de judecată având ca obiect imobilele care fac parte din domeniul său de activitate.
Intervenienții au optat în cauză pentru suspendarea judecății acțiunii în revendicare, înțelegând să încerce valorificarea dreptului lor în procedura Legii nr. 10/2001.
Suspendarea reglementată de art. 47 din Legea nr. 10/2001 este o suspendare legală facultativă care durează până la finalizarea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, procedură complexă ce include acțiuni de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii în temeiul Legii nr. 112/1995 sau acțiuni în anularea actelor de privatizare a societăților comerciale deținătoare ale bunurilor notificate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis constat în practica sa, în analiza caracterului rezonabil al unei proceduri, că aceasta include atât procedura administrativă cât și procedura judiciară, până la realizarea dreptului invocat de persoana îndreptățită (cauza Nichifor contra României, hotărârea din 13 iulie 2006).
În cauză se reține că procedura de restituire conform legii nr. 10/2001 a imobilului situat în C, B-dul. - nr. 44, compus din teren în suprafață de 166 mp și construcție a fost declanșată la data formulării notificărilor înregistrate sub nr. 1804/02.08.2001 și nr. 1805/02.08.2001 la BEJ adresate atât C - deținătoarea construcției, cât și Municipiului C - titularul dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției, iar în perioada 2001-2008 intervenienții reclamanți au promovat și o serie de acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 45 și 47 din Legea nr. 10/2001 republicată pentru anularea actelor de privatizare, cât și a actului de vânzare-cumpărare nr. 9/30.06.1997 prin care o parte din imobilul notificat a fost înstrăinat unui chiriaș conform Legii nr. 112/1995.
Soluționarea irevocabilă a acțiunii în nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare încheiat între C și chiriașul s-a realizat la data de 23.04.2008, în urma pronunțării deciziei civile nr. 133/23.04.2008 a Curții de APEL CONSTANȚA (filele 205-210, dosar fond).
De asemenea se reține că notificarea nr. 1805/2001 adresată Municipiului Car ămas nesoluționată până în prezent, Municipiul C, prin Primar, neînțelegând să emită vreo dispoziție cu privire la restituirea în natură a terenului sau să facă o propunere de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005 - Titlul VII.
Se reține în cauză atât pasivitatea unității deținătoare a terenului -Municipiul C, cât și consecvența intervenienților de a opta pentru realizarea tuturor procedurilor reglementate de art. 26,45 și 47 din Legea nr. 10/2001 - atât contestarea unei decizii emise de C (conform art. 26), cât și parcurgerea procedurilor de contestare a actelor de privatizare și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaș conform Legii nr. 112/1995 (art. 45 și 47 din legea republicată).
Întrucât perimarea sancționează numai neglijența manifestată prin abandonarea dosarului, iar opțiunea de a suspenda judecata acțiunii în revendicare pentru realizarea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 aparține exclusiv notificatorilor -intimații intervenienți din prezenta cauză - se reține că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 248 Cod proc. civilă pentru constatarea perimării acțiunii intervenineților. La data repunerii pe rol a cauzei - 3.04.2007(fila 86, 87 fond) nu fuseseră finalizate irevocabil toate acțiunile promovate de intimați în temeiul Legii nr. 10/2001, - pe rol se află încă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții C și chiriașul cumpărător, iar Municipiul C nu emisese nicio dispoziție cu privire la modalitatea de soluționare a notificării intervenienților ce viza restituirea terenului în suprafață de 166.
Critica ce vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice se reține a fi vădit nefondată. Întrucât această critică a fost analizată pe larg în cadrul apelului formulat de pârâtul Statului Român, nu vom mai relua considerentele ce au stat la baza respingerii acesteia, reținând numai faptul că ele rămân valabile și pentru susținerea caracterului nefondat al prezentei critici.
Este nefondată și urmează a fi respinsă și critica ce vizează caracterul contradictoriu și nelămuritor al dispozitivului sentinței apelate sub aspectul obligațiilor stabilite în sarcina pârâților implicați în acțiunea în revendicare.
Prima instanță a constatat că este fondată acțiunea reclamanților în revendicare reținând că titlul exhibat de aceștia este preferabil tuturor titlurilor invocate de Statul Român, Municipiul C și C
Principalul efect al acțiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului, în natură, liber și fără sarcini, în patrimoniul proprietarului și numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situația în care bunul a fost înstrăinat, iar validitatea titlului subdobânditorului a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă, restituirea se va face prin echivalent.
Reținând că din întregul imobil - teren în suprafață de 166. și construcție - a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 un singur apartament chiriașului, în mod judicios prima instanță a constatat că pârâții posesori neproprietari - Municipiul C și C - sunt obligați să restituie bunurile pe care le posedă fără titlu legal, în timp ce Statul Român va plăti despăgubiri corespunzătoare valorii de circulație a apartamentului înstrăinat chiriașului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/30.06.1997.
Raportat la C, instanța de fond a motivat de ce titlul invocat de această pârâtă cu privire la construcție nu îi conferă un drept de proprietate și de ce nu poate fi opus reclamanților, dar ca posesor al bunului-construcție are obligația să lase în deplină proprietate reclamanților, astfel cum s-a dispus în mod explicit prin hotărâre - subsolul, parterul, mansarda și suprafața locativă de 61,54. situată la etajul I al construcției.
Și criticile ce vizează caracterul preferabil al dreptului de proprietate al C asupra construcției revendicate și nevalorificarea de către instanța de fond a hotărârilor judecătorești pronunțate în materia Legii nr. 10/2001 se rețin a fi nefondate.
Procedând la compararea titlurilor invocate de părțile aflate în conflict, judicios în mod corect prima instanță a dat preferință titlului reclamanților. Deși apelanta pârâtă C invocă în susținerea valabilității titlului său Legea nr. 15/1990 ca temei al transferului către această societate a dreptului asupra imobilului, în condițiile invalidării titlului transmițătorului - preluare realizată în baza Decretului nr. 92/1950 - Statul Român prin Prefectuta Județului C, dreptul de proprietate nu s-a putut transmite către apelantă în temeiul acestui act normativ, prin art. 20 alin. (2) din legea invocată stipulându-se că intră în regimul proprietății private a societății comerciale create conform legii doar bunurile dobândite cu titlul de proprietate de către aceasta, cele dobândite cu un alt titlu neputând fi incluse în patrimoniul societății sub acest regim. În aceste condiții, nu se poate susține că la data constituirii C - succesoare a unei alte societății comerciale cu capital integral de stat - - statul i-a transferat acestei societăți un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului reclamanților pentru că"nemo plus juris cd alium transfere potest quam ipse holet sau nemo dat quad non hobet".
Prin decizia nr. 124/1991 s-a stabilit transmiterea unor imobile, printre care și imobilul revendicat, din administrarea Confort C - societate specializată în administrarea locuințelor din fondul locativ de stat - în administrarea societății nou înființate - - autoarea pârâtei C, societate comercială care s-a privatizat ulterior, conform Legii nr. 58/1991 și a Legii nr. 55/1995 (fila 221 dosar fond) prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 241/12.04.1996.
Prima instanță a reținut în mod judicios că la data transferului, chiar dacă a fost un transfer cu plată între Confort C și, ceea ce s-a transferat a fost numai dreptul de administrator asupra imobilului, noua societate comercială nedobândind un drept de proprietate, întrucât aceasta avea capital integral de stat.
Prin urmare, nu se poate reține că la nivelul anului 1991-prin adoptarea deciziei nr. 124/1991 Statul Român prin Prefectura Județului C, a înțeles să transfere societății înființate în temeiul Legii nr. 15/1990dreptul de proprietate asupra acestui imobil, atât timp cât se prevede în mod expres în decizie că dobândește doar un drept de administrare.
Apelanta pârâtă nu poate opune nici un eventual contract încheiat cu bună credință pentru apărarea dreptului său de proprietate, pe de o parte pentru că nici un contract care să aibă temeiul într-un act normativ care să permită vânzarea acestui bun în anul 1992 nu a fost depus de apelantă, iar pe de altă parte pentru că prin operațiunea juridică de constituire a unei societăți comerciale prin preluarea unor bunuri de la alte societăți comerciale de stat transformate a avut loc o transmisiune cu titlu universal a tuturor bunurilor către persoana juridică deținătoare care rămâne ținută de aceleași drepturi și obligații ca și persoana juridică transmițătoare. B-credință invocată în raport de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu numai că nu se aplică decât în cazul înstrăinărilor cu titlu particular, ceea ce nu este cazul în speță, așa cum s-a arătat, dar ea se aplică numai subdobânditorilor, situație în care nu se regăsește pârâta, beneficiara unei transmisiuni rezultate prin reorganizare.
De altfel, chiar prin Decizia civilă nr. 791/23.02.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - invocată de apelanta pârâtă -, instanța supremă, analizând incidența disp. art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt expusă a reținut că pârâta nu a dobândit imobilul în litigiu ca efect al contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 241/1996 întrucât obiectul acestuia a constat în transmiterea proprietății asupra unui număr de acțiuni nominative ce au aparținut statului și nu asupra unor active imobiliare. Iar o astfel de privatizare a societății, prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor ce au aparținut statului nu este echivalentă cu înstrăinare a activelor, situație în care verificarea legalității și valabilității acestui contract "nu se încadrează în actele pe care legiuitorul le-a avut în vedere în cele stipulate în art. 46 din Legea nr. 10/2001 (fila 242, penultimul paragraf - dosar fond).
În raport de aceste considerente, și având în vedere că niciunul dintre procesele desfășurate anterior între părți conform Legii nr. 10/2001 nu s-a analizat fondul dreptului litigios-respectiv legalitatea preluării bunului reclamanților de către stat, natura dreptului de administrare dobândit de autoarea pârâtei C asupra imobilului în litigiu, și nici modalitatea concretă de reparare a prejudiciului suportat de reclamanți-(nefiind emisă până în prezent nicio dispoziție care să constate dreptul reclamanților la despăgubiri, în condițiile în care pârâta deținătoare a contractului ar fi fost privatizată cu respectarea disp. art. 29 din Legea nr. 10/2001), în mod corect prima instanță a reținut că apelanta pârâtă C nu poate opune reclamanților, cu autoritate de lucru judecat, existența unui titlu de proprietate mai bun caracterizat decât cel exhibat de reclamanți cu privire la imobilul în litigiu.
Recunoașterea validității contractului de vânzare-cumpărare de acțiunii încheiat între B și C și opozabilitatea față de reclamanți a acestei recunoașteri odată cu respingerea acțiunii în constatarea nulității vânzării prin decizia civilă nr. 369/com/23.12.2004 a Curții de APEL CONSTANȚA, irevocabilă prin decizia civilă nr. 79/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are ca efect dobândirea unui caracter preferabil titlului pârâtei C, odată pentru rațiunile exprimate în precedent cu privire la caracterul transmisiunii bunurilor în patrimoniul societății și apoi pentru că, așa cum s-a reținut chiar prin hotărârea instanței comerciale, contractul validat nu a avut ca obiect imobilul în litigiu, ci un drept asupra unei părți a capitalului social, respectiv un drept de proprietate mobiliară corporală.
Argumentele rămân valabile și în raport de hotărârea judecătorească pronunțată conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, fondul dreptului litigios nefăcând niciodată obiectul analizei unei instanțe judecătorești până în prezent, contestația formulată de reclamanți împotriva dispoziției nr. 172/2.10.2001 emisă de C fiind respinsă ca tardivă.
Întrucât realizarea dreptului reclamanților nu s-a realizat în procedura Legii nr. 10/2001 (care nu a fost finalizată până în prezent prin emiterea unor dispoziții care să constate dreptul reclamanților cel puțin la despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - în măsura în care societatea comercială deținătoare a contractului ar fi fost integral privatizată, cu respectarea disp. art. 29 din Legea nr. 10/2001, care scuteau de obligația restituirii în natură numai societățile comerciale integral privatizate ce dețineau bunuri preluate de stat cu titlu valabil) reclamanții au optat în mod legal, cu respectarea disp. art. 47 din Legea nr. 10/2001, pentru repunerea pe rol a acțiunii în revendicare și compararea titlurilor de proprietate exhibate de fiecare parte interesată din proces.
Pentru considerentele expuse în baza art. 296 Cod proc. civilă se vor respinge ca nefondate toate apelurile formulate de intimații pârâți.
Conform art. 274 Cod proc. civilă vor fi obligați toți apelanții pârâții la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de apelanții pârâții CONSILIUL
LOCAL AL MUNICIPIULUI C, MUNICIPIUL C, PRIN PRIMAR, ambii cu sediul în C, b-dul. - nr. 51, județ C, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat prin, cu sediul în C, b-dul. -. - nr. 18, județ C, și C,cu sediul în C, b-dul. - nr. 46, județ C, împotriva sentinței civile nr. 666/19.05.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, domiciliat în C,-, județ C, domiciliată în C, b-dul. - 340, blo. C2,. 11, județ C, G,domiciliat în C, b-dul. - nr. 211, -.10,.11, județ C și intimat pârât REGIA AUTONOMĂ "EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT" C, cu sediul în C, b-dul. 1 -, nr. 21, - parter, județul C, ca nefondate.
Obligă apelanții pârâți la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond -
Red.dec.apel-jud./02.02.2010
Tehnored.gref./11.02.2010
Emis 8 com./11.02.2010
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Gabriel Lefter
