Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 1668/2007. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂ NIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul II recurs |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR. 1668/R/2008
Ședința publică din data de 19 noiembrie 2007
PREȘEDINTE: Maria Galeș | - - | - JUDECĂTOR 2: Florica Roman |
- | - JUDECĂTOR 3: Gabriela Blaga | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorii, și, toți cu domiciliul ales în O, Parcul, nr. 1, județul B în contradictoriu cu intimații CONSILIULUI LOCAL cu sediul în O, nr. 1, județul B pentru Statul Român, - B, cu sediul în O,-, - 6, județul B, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI O, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, și, ambii cu domiciliul ales în O, Parcul, nr. 1,. 1, județul B împotriva deciziei civile nr. 930/R din 29 iunie 2006 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA în dosar nr. 219/2006.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că părțile prezente în ședința publică din 12 noiembrie 2008 au pus concluzii asupra recursului, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când în vederea deliberării s-a amânat pronunțarea la data de 19 noiembrie 2008, după care:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 930/R din 29 iunie 2006 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA s-a respins ca nefondat recursurile civile declarate de recurenții reclamanți, - în contradictoriu cu intimații pârâți CONSILIUL LOCAL al mun. - pentru Statul Român B SA, intimații chemați în garanție PRIMĂRIA mun. O, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și cu intimații pârâți -, --- împotriva deciziei civile nr. 511/ din 19 mai 2004 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA, pe care a menținut- menține în întregime.
Din considerentele deciziei se reține că otrivit p. deciziei nr. 523/22.09.1975 emisă de Consiliul Popular B în baza Decretului 223/1974, cota de 2/8 părți din apartamentul nr. 1 situat în localitatea O- parter, înscris în CF nr. 5377-O, având nr. top. 613, 614, proprietatea recurentei, a fost preluată de Statul Român cu acordarea unei despăgubiri de 10.000 lei. Prin decizia nr. 604/26.12.1977 emisă de Consiliul Popular al județului B, în baza aceluiași act normativ, s-a preluat de Statul Român cota de 3/8 părți din același imobil, proprietatea lui, cu stabilirea unei despăgubiri de 15.000 lei.
Aceste valori s-au calculat la valoarea maximă de despăgubiri de 40.000 lei ce se putea acorda pentru o locuință expropriată, conform anexei nr. 2 din 1675/1959, deși prin procesul verbal de evaluare - filele 85-88 dosar fond - s-a stabilit că imobilul avea o valoare mult mai mare, mai mult, aceste despăgubiri vizau doar construcția, iar terenul aferent s-a preluat fără plata vreunei despăgubiri. Cota de 3/8 părți, proprietatea recurentului, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de prescripție - Decretul nr. 218/1960 - conform înscrierilor din CF nr. 3377-O, foaia B nr. 83.
Chiar dacă recurenții nu au formulat un petit conform căruia să fi solicitat a se constata nevalabilitatea acestor titluri prin care Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin motivele invocate în acțiunea principală și în apel acest aspect a fost reiterat, astfel că nu se impunea a se constata nelegalitatea, ea putând fi analizată raportat la cele arătate ca un răspuns la motivarea recurenților.
Este cert că, indiferent de faptul că odată cu preluarea în baza Decretului 223/1974 sau stabilit și achitat despăgubiri pentru construcții, pentru terenul aferent preluarea a fost gratuită, ori, normele constituționale din acea vreme nu concepeau o schimbare legitimă a proprietarului decât dacă exista consimțământul său, iar în lipsa acestuia, în cazuri excepționale în schimbul acordării unor despăgubiri. Referitor la acordarea despăgubirilor pentru construcție, este cert, conform celor arătate mai sus, că acestea au fost subevaluate, încălcat fiind chiar principiul reglementat de Constituția României din 1948, conform căruia exproprierea putea avea loc doar cu plata unei juste despăgubiri, aspect față de care concluzia nu poate fi decât aceea că preluarea s-a făcut fără un titlu valabil. Cât privește Decretul nr. 218/1960, practica judiciară a statuat că acest act normativ nu poate fi invocat ca temei al dobândirii imobilelor cu titlu de uzucapiune, întrucât se referea la unele împrejurări intervenite anterior apariției sale, fiind deci cu efect retroactiv, consfințindu-se practic împiedicarea accesului la justiție a celui deposedat, punând statul la adăpostul oricăror acțiuni având ca obiect restituirea în natură a bunului intrat abuziv în posesia sa înainte de 01 iunie 1960, ori, față de cele expuse, este cert că prin acest act normativ nu s-au respectat dispozițiile constituționale din acea perioadă, tratatele internaționale la care România era parte, ale Codului civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Ca o consecință a celor expuse, concluzia nu poate fi decât aceea că imobilul în litigiu a fost preluat fără un titlu valabil, astfel că, în raport de acest aspect va fi analizat prezentul recurs.
La data de 24.07.1996, recurenta, sub nr. 458, adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 o cerere prin care a solicitat restituirea în natură a mai multor imobile, printre care și cel din litigiu. Ulterior, la 06.09.1996 sub nr. 328, B SA Oav ândut. nr. 1 situat în localitatea O- parter, în baza Legii nr. 112/1995, la intimații - și --, pentru un preț de 20.901.338 lei achitat integral, după care prin încheierea de întabulare nr. 3951/1997 s-au întabulat în CF nr. 3377-O, foaia B nr. 140-141 asupra cotei de 505/10.000 părți din nr. top. 613, 614, drept ce inițial a format dreptul de proprietate al antecesorilor recurentei și preluat abuziv de Statul Român, conform celor expuse mai sus. Intimații, conform actelor aflate în dosarul de fond, ocupau imobilul în calitate de chiriași din 1977.
Potrivit articolului 46 aliniatele 1, 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile ce cad sub incidența acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar actele având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul s-a încheiat cu bună credință.
În speță, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, conform celor expuse maia sus, se impune ca în conformitate cu dispozițiile articolului 46 aliniat 2 din Legea nr. 10/2001 să se analizeze doar dacă la data cumpărării foștii chiriași au fost sau nu de bună credință.
Așadar, criticile referitoare la respectarea sau nu în momentul vânzării de către cumpărători a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sunt neavenite, iar pentru analiza valabilității actului de înstrăinare se impune doar verificarea dacă prezumția bunei credințe instituită de articolul 1899 cod civil a fost răsturnată ori nu.
Potrivit articolului 1898 Cod civil, buna credință este credința persoanei că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea, iar conform articolului 1899 Cod civil, buna credință se prezumă întotdeauna, sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credință.
La data vânzării, Statul Român era întabulat în coala de CF în calitate de proprietar, nu exista notat vreun litigiu ori interdicție de înstrăinare, nu se află la dosar o notificare din care să reiasă că foștii chiriași au fost anunțați că imobilul e revendicat și în consecință să nu-l cumpere.
Se pune însă întrebarea dacă în momentul cumpărării foștii chiriași au fost sau nu de bună credință, dacă prezumția legală instituită în favoarea acestora a fost răsturnată sau nu, în sensul articolului 1899 Cod civil.
În speță, au fost audiați în calitate de martori - fila 130 dosar fond, verișoară a recurentei și - fila 146 dosar fond, vecină a intimaților și amică atât cu recurenta cât și cu aceștia, declarații din care însă nu reiese, în mod cert și lipsit de dubii, faptul că recurenta le-ar fi adus la cunoștință foștilor chiriași să nu cumpere imobilul. Doar a declarat că știe din spusele recurentei, deci nu a aflat personal, că aceasta a fost la o cină organizată de familia, ocazie cu care i-a anunțat că revendică imobilul și în consecință să nu-l cumpere. Așadar, această informație este rezultatul "spuselor" recurentei, direct interesată în cauză, care i-a adus la cunoștință acest aspect verișoarei sale, informație ce însă este contrazisă de însăși martora prezentă la acea cină, conform căreia acea cină a avut loc ulterior vânzării, fiind singurul martor prezent cu acea ocazie declarația acesteia este o probă directă, iar pentru motivele expuse, cea a martorei va fi înlăturată.
Nu au infirmat intimații că recurenta ar fi fost invitată la cină, dar au arătat că nu au discutat despre imobil și nici de revendicarea lui, fără însă a confirma că a avut loc anterior vânzării, declarații ce pot fi coroborate în mod cert cu cele ale martorei, nu însă și cu cea a martorei.
Așadar, cele două declarații de martor se contrazic, existând în mod cert un dubiu referitor la faptul dacă, într-adevăr, intimații au cunoscut ori li s-ar fi adus la cunoștință anterior cumpărării, că se revendică în natură imobilul și să nu cumpere, iar o notificare, o notare în CF a acestui aspect, nu există în speță. Neexistând probe certe, fără putință de tăgadă ce să ducă la concluzia că s-a răsturnat prezumția legală a bunei credințe, orice critici în acest sens sunt neavenite, dubiul profitând cumpărătorilor, conform principiilor dreptului civil.
Practica Curții de APEL ORADEA este în sensul arătat mai sus, respectiv în măsura în care prezumția bunei credințe a fost răsturnată prin probe certe, inclusiv testimoniale, s-a dispus nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, dar, în speță, probele fiind în favoarea cumpărătorilor, aceasta nu poate fi urmată.
Chiar dacă s-ar fi trecut peste faptul că, într-adevăr, nu s-a solicitat expres constatarea nevalabilității dreptului Statului Român în baza căruia imobilul s-a transferat în proprietatea acestuia și chiar dacă ar fi fost valabilă acea trecere, în speță ar fi fost incidente doar dispozițiile articolului 46 aliniat 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că se impunea doar analiza respectării cu ocazia vânzării a condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995, ori, din analiza actelor aflate în dosarul de fond și apel, cu aplicarea corectă a acestor dispoziții, instanțele au reținut că au fost urmate întocmai.
Conform articolului 2 din Legea nr. 112/1995, beneficiau de restituirea în natură doar foștii proprietari ori moștenitorii acestora, dacă locuiau efectiv în calitate de chiriași în imobil, sau când era liber, în caz contrar li se acordau doar despăgubiri. Potrivit articolului 9, chiriașii titulari ai contractului de închiriere pentru apartamentele ce nu se restituiau în natură, puteau opta, după expirarea termenului prevăzut de articol 14, pentru cumpărarea acestui imobil, articol ce se referă la termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, în care cei îndreptățiți la restituirea în natură ori la despăgubiri puteau depune cereri în acest sens.
Așadar, condiția impusă de legiuitor pentru ca să poată chiriașii cumpăra imobilul în care locuiesc, era ca aceștia să locuiască în imobil cu contract de închiriere valabil (în speță încă din 1977 aceste condiții erau îndeplinite), să nu fi putut fi restituit în natură foștilor proprietari, să se fi respectat termenul de 6 luni, să nu fi fost liber în accepțiunea legii pentru a fi restituit în natură.
Din probele administrate, reiese în mod cert că intimații au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-a așteptat expirarea termenului de 6 luni, iar faptul că notificarea, la data vânzării, nu era soluționată, nu este un aspect ce să determine nulitatea, întrucât ar fi o derogare de la lege, s-a prevăzut doar un termen după care se putea opta pentru cumpărare, ce nu impunea însă neîncheierea contractului până la finalizarea procedurii administrative.
Doar prin HG 11/1997 se stipula în articolul 6 că această procedură este suspendată până la soluționarea litigiilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, ori imobilul s-a vândut anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, ce oricum nu putea retroactiva, iar pe de altă parte, referitor la imobilul în litigiu, nu există nici un litigiu în sensul legii pe rolul instanțelor.
Concluzia ce se impune față de cele expuse, este aceea că foștii chiriași au dobândit imobilul cu respectarea dispozițiilor legii, nu s-a răsturnat prezumția bunei credințe instituită de articolul 1898 din Codul civil în favoarea acestora, iar ca o consecință, foștii proprietari sunt îndreptățiți la a li se acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent. A proceda altfel, față de cele arătate, ar însemna implicit încălcarea dreptului de proprietate al intimaților, drept dobândit cu respectarea legii și plata prețului solicitat, ceea ce ar duce la încălcarea implicit și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO referitor la aceștia. Cât privește recurenții, nu au dobândit imobilul în natură având dreptul doar la acordarea conform legii speciale la măsuri reparatorii prin echivalent, între practica CEDO și prezenta cauză nefiind similitudine.
Împotrivaacestei decizii au formulat la data de 25 august 2005 contestație în anulare reclamanții, și solicitând instanței admiterea contestației și schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii recursului, casării sentinței civile nr. 5947/2003 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr. 21/2003 și a deciziei civile nr.511/A/2004 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA în dosarul nr. 415/2004 și ca urmare a reaprecierii materialului probator administrat în cauză să dispună admiterea acțiunii principale prin care au solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare art. 328/1996 încheiat între intimații - O și și și rectificarea înscrierilor din CF art. 3377 O, art. top 613 și 614, în sensul radierii înscrierilor de sub B 140 și B 141 și respingerii cererii reconvenționale.
În motivarea contestației în anulare se arată că hotărârea instanței de recurs este nelegală și netemeinică, ea fiind rezultatul unor greșeli materiale.
Consideră că greșeala materială principală constă în neobservarea de către instanța de recurs a ordinii cronologice de încheiere a actelor ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare incriminat de contestatori și prin nereținerea corectă a acelor date instanța de recurs a formulat un raționament greșit ce a dus la respingerea recursului acestora.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea art. 112/1995 pentru ca, chiriașii să fi putut cumpăra apartamentele pe care le dețineau cu titlu de chirie trebuiau să aibă calitatea de chiriași la data apariției legii.
Ori, pârâții nu aveau această calitate la data apariției legii, din situația cu privire la locatarii imobilului din litigiu reieșind foarte clar că titulară a contractului de închiriere atât în anul 1989 cât și în 1995- data apariției legii - era numita titulară a contractului de închiriere art. 31994 din 9 ianuarie 1978 și nu familia, aceștia devenind titularii unui contract de închiriere cu privire la imobilul în litigiu abia la data de 22 august 1996, când au încheiat contractul cu art. 113181 și aceasta în condițiile în care Legea art. 112/1995 a intrat în vigoare la 29 noiembrie 1995, iar contestatorii au formulat cererea pentru restituirea imobilului în natură la data de 24 iulie 1996. Prin urmare, nu era posibilă vânzarea către intimați a imobilului în litigiu, în cauză nefiind întrunite condițiile cerute de Legea art. 112/1995 pentru vânzarea către aceștia a imobilului aceștia neavând calitatea de chiriași la data formulării cererii de restituire în natură.
O a doua greșeală materială făcută de instanța de recurs constă în nesocotirea încălcării condițiilor cerute de Legea art. 112/1995 pentru vânzarea către chiriași a imobilelor deținute de aceștia cu titlu de chirie, deoarece pentru ca vânzarea să se fi putut face cu respectarea prevederilor art. 9 alin 6 din Legea art. 112/1995 trebuia ca anterior cumpărării de către chiriași a imobilului deținut cu titlu de chirie aceștia să dea declarație pe propria răspundere că nu are dobândit sau înstrăinat case sau apartamente proprietate personală în municipiul sau în alte localități din țară după 1 ianuarie 1990 și nu au locuință în curs de construcție cu Statul sau în regie proprie, numai pe baza acestor declarații dosarul putând fi socotit complet și vânzarea fiind posibilă în temeiul Legii art. 112/1995. Ori, în speța de față această condiție nu a fost îndeplinită, doar intimatul dând o astfel de declarație la data de 3 septembrie 1996. depunând o astfel de declarație, ulterior, datată 3 octombrie 1996.
Prin urmare, este o greșeală materială majoră a instanței de recurs care a reținut că au fost îndeplinite toate formalitățile cerute de Legea art. 112/1995 pentru încheierea legală a contractului neverificând data la acre au fost efectiv date aceste declarații, respectiv a intimatei la o lună după cumpărarea imobilului.
O a treia eroare materială majoră pe care o face instanța de recurs și care vizează tot aprecierea îndeplinirii procedurii de vânzare a imobilului în litigiu este considerarea ca normală și legală a cererii formulate de intimatul prin care acesta solicită vânzarea unui apartament care nu este de loc identificat prin indicarea numărului administrativ și a numărului de carte funciară sau prin indicarea datei întocmirii ei.
Consideră că, dacă aceste deficiențe ar fi fost observate de instanța de recurs soluția ar fi fost alta, respectiv de admitere a recursului declarat în cauză.
În drept se invocă dispozițiile art. 274 și 318 alin 1 cod procedură civilă.
Ulterior, contestatorii au formulat o completare a contestației în anulare arătând că hotărârea instanței de recurs este rezultatul mai multor greșeli materiale, invocând în acest sens că s-a reținut în mod cu totul eronat că martora ar fi declarat că acea cină unde s-a discutat motivul venirii în țară a recurentei și faptul că ar fi pus în vedere intimaților să nu cumpere apartamentul în litigiu fiindcă ar fi solicitat restituirea lui în natură ar fi avut loc ulterior vânzării, ori din simpla lecturare a declarației rezultă că aceasta nu a declarat că discuția ar fi avut loc ulterior vânzării, cum greșit reține instanța de fond, starea de fapt fiind astfel greșit reținută, ceea ce constituie o altă eroare gravă prin confundarea datelor esențiale ale cauzei.
Un alt motiv constă în reținerea de către instanța de recurs ca fundament al acțiunii sale exclusiv a declarației acestei martore și înlăturarea celorlalte probe administrate în cauză, deși din coroborarea acestei declarații cu celelalte probe scrise rezultă că această martoră nu a fost sinceră, aspect ce rezultă și din contradicțiile care există între declarațiile sale.
Invocă și faptul că în alte spețe similare judecate de Curtea de APEL ORADEAs -au pronunțat alte soluții diferite, constatându-se nulitatea contractelor de vânzare cumpărare.
Intimații și s-au opus admiterii contestației în anulare prin notele de ședință depuse la dosar arătând că decizia contestată este legală și temeinică, iar motivele invocate de contestatori sunt lipsite de orice fundament legal întrucât din cuprinsul acestora rezultă fără nici un dubiu că ne aflăm în prezența unui recurs la recurs în care sunt criticate aspecte privind fondul cauzei și a deciziei atacate, contestația în anulare nefiind admisibilă dacă înaintea instanței de recurs au fost invocate greșeli materiale săvârșite de altă instanță.
Intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului și Finanțelor a solicitat respingerea contestației în anulare invocând și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Examinând ansamblul materialului probator, instanța reține următoarele:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.
Contestatorii, și și-au fundamentat contestația în anulare formulată împotriva deciziei civile art. 930/R din 29 ianuarie 2006 pronunțată, în recurs, de Curtea de APEL ORADEA, pe dispozițiile art. 318 alin 1 cod procedură civilă, invocând în motivare că greșelile materiale ale instanței de recurs greșeli de fond, de apreciere a probelor administrate respectiv neobservarea ordinii cronologice de încheiere a actelor care au stat la baza încheierii contractului de vânzare în litigiu și neobservarea efectivă a unor probe din care reiese că, intimații nu au avut calitate de chiriași ai imobilului în litigiu la data apariției Legii art. 112/1995, chiriașă fiind numita și nici nu au îndeplinit condițiile impuse de aceasta pentru cumpărare, nefiind date declarațiile pe proprie răspundere privind proprietatea de către ambii soți, iar declarația martorei nu a fost coroborată cu alte probe.
Potrivit art. 318 cod procedură civilă, hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestatei în anulare în afara motivelor prevăzute de art. 317 cod procedură civilă când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându- numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Textul are în vedere greșeli pe care le comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau unor date materiale esențiale ale dosarului, cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei hotărâri eronate.
Prin urmare, eroarea materială avută în vedere de art. 318 cod procedură civilă se referă la aspectele formale ale judecății și nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației în anulare fiind greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.
Astfel, în jurisprudența noastră au fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 cod procedură civilă respingerea greșită ca tardiv a unui recurs, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate, aceste greșeli trebuind să fie evidente și săvârșite ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cum ar fi de exemplu neobservarea faptului că la dosar există chitanța privind plata taxei de timbru, ori recipisa de expediere recursului prin poștă înăuntrul termenului legal.
Fiind o cale de atac de retractare a unei hotărâri definitive, iar nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție unor probleme de fond ce au fost soluționate de instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de modificare sau de casare invocate de parte deoarece legea nu a urmărit să deschidă părților recursul la recurs care să fie soluționat de aceeași instanță pe motiv că s-a stabilit eronat starea de fapt.
Analizând motivele invocate de petenți în contestația în anulare inițială cât și în completarea ulterioară, instanța reține că prin acestea se invocă greșeli ce vizează fondul cauzei, greșeli de apreciere efectivă a probelor administrate și de interpretare a dispozițiilor legale, motive care nu se încadrează în ipoteza art. 318 cod procedură civilă.
Astfel, pretinsa neobservare de către instanța de recurs a ordinii cronologice de încheiere a actelor ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare incriminat, reprezintă în realitate un aspect ce vizează fondul pricinii și nu o greșeală materială la fel ca și motivul invocat referitor la nesocotirea de către instanța de recurs a încălcării condițiilor cerute de Legea art. 112/1995 pentru vânzarea către chiriași a imobilelor deținute de către aceștia cu titlu de chirie.
De altfel, această împrejurare nu a fost invocată de către contestatori în recurs pe parcursul soluționării cauzei iar declarațiile de felul celor menționate de petenți nu reprezentau o condiție de valabilitate a încheierii contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii art. 112/1995, vizând de asemenea fondul cauzei. Este evident că modalitatea în care instanța interpretează depoziția unui martor, sinceritatea sau nesinceritatea acesteia reprezintă aspecte ce vizează aprecierea probelor, fondul pricinii, inadmisibil a fi analizate sau cenzurate în cadrul unei contestații în anulare.
Cum aspectele invocate în contestația în anulare au făcut obiectul de analiză a instanței de recurs nu se poate vorbi de o greșeală materială a instanței de recurs, deoarece așa cum s-a reținut, greșeala materială trebuie să fie evidentă și doar în legătură cu aspectele formale ale judecății, să privească o problemă de procedură pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau reapreciere a probelor. Această cale de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.
Față de cele reținute în contextul considerentelor mai sus expuse, văzând că motivele de contestație vizează aspecte de fond ce nu pot fi reanalizate pe această cale, nefiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 318 cod procedură civilă, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată menținând ca legală și temeinică decizia atacată art. 930/R/2006 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA.
Fiind în culpă procesuală, contestatorii vor fi obligați, în temeiul art. 274 cod procedură civilă să plătească intimaților suma de 1000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii, și, toți cu domiciliul ales în O, Parcul, nr. 1, județul B în contradictoriu cu intimații CONSILIULUI LOCAL cu sediul în O, nr. 1, județul B pentru Statul Român, - B, cu sediul în O,-, - 6, județul B, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI O, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, și, ambii cu domiciliul ales în O, Parcul, nr. 1,. 1, județul B împotriva deciziei civile nr. 930/R din 29 iunie 2006 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA pe care o menține în întregime.
OBLIGĂ partea recurentă să plătească părții intimate suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 19 noiembrie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
- R - -
Red dcz
16.12.2008
Jud recurs,. E
Dact IC
2ex/19.12.2008
ROMÂ NIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul II recurs |
Dosar nr- |
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 12 noiembrie 2007
Președinte: | - - | - judecător |
- | - judecător | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorii, și, toți cu domiciliul ales în O, Parcul, nr. 1, județul B în contradictoriu cu intimații CONSILIULUI LOCAL cu sediul în O, nr. 1, județul B pentru Statul Român, - B, cu sediul în O,-, - 6, județul B, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI O, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, și, ambii cu domiciliul ales în O, Parcul, nr. 1,. 1, județul B împotriva deciziei civile nr. 930/R din 29 iunie 2006 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA în dosar nr. 219/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în reprezentarea contestatorilor, și, lipsă, avocat, în baza împuternicirii avocațiale din 12 octombrie 2006 emisă de Baroul Bihor - Societatea civilă profesională de avocați, intimații, personal și asistați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale din 11 octombrie 2006 emisă de Baroul Bihor -Cabinet Individual, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței faptul că prezenta contestație în anulare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, după care:
Reprezentantul contestatorilor solicită admiterea contestației și schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii recursului, casării sentinței civile nr. 5947/2003 pronunțată de Judecătoria Oradea și a deciziei civile nr. 511/A/2004 pronunțată de Curtea de APEL ORADEA și ca urmare a reaprecierii materialului probator administrat în cauză să se dispună admiterea acțiunii principale prin care au solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare art. 328/1996 încheiat între intimații - O și și și rectificarea înscrierilor din CF 3377 O, top 613 și 614, în sensul radierii înscrierilor de sub B 140 și B 141 și respingerea cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților solicită respingerea contestației, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA DE APEL
Pentru da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise și în vederea deliberării,
DISPUNE:
Amână pronunțarea cauzei la data de 19 noiembrie 2008, cam. 39, ora 9.00
Pentru când părțile au termen în cunoștință.
Dată în ședința publică din 12 noiembrie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
- R - -
Președinte:Maria GaleșJudecători:Maria Galeș, Florica Roman, Gabriela Blaga
