Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 28/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 28/
Ședința publică din 30 ianuarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Irina Bondoc
JUDECĂTOR 2: Mihaela Popoacă
Grefier - -
S-a luat în examinare apelul civil declarat de apelanții pârâți PRIMARUL MUNICIPIULUI C ȘI MUNICIPIUL C, cu sediul în C, bd.- nr.51,în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în B, str. -, nr. 11,. 49,. 1,.4,.20, sect. 3 și cu domiciliul ales în C,- ( la av. ), împotriva sentinței civile nr.1491 din 18.09. 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr-, având ca obiect Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanții pârâți Primarul municipiului C și Municipiul C prin primar prin av., potrivit împuternicirii avocațiale nr. -/2007 și intimata reclamantă prin av., conform împuternicirii avocațiale nr. -/2007.
Procedura este legal îndeplinită, în conf. cu disp.art. 87 și urm. Cod pr. civilă.
După referatul grefierului de ședință;
Luând act de precizările părților în sensul că nu mai au cereri prealabile de formulat ori înscrisuri de depus la dosar, instanța, fiind lămurită asupra cauzei, în temeiul art. 150 Cod pr. civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Având cuvântul pentru apelanții pârâți, apărătorul acestora solicită admiterea apelului pentru motivele expuse în scris, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru intimata reclamantă, avocatul acesteia pune concluzii de respingere a apelului ca nefondat. Apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect inexistența culpei reclamantului în neexecutarea contractului datorită forței majore. Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în anul 1939, dată la care cel de-al Mondial începuse, iar termenul în care construcția trebuia edificată acoperea întreaga perioadă de 1939- 1945. Și schimbarea regimului politic, ce a atentat grav la dreptul de proprietate, constituie o cauză exoneratoare de răspundere, putând fi asimilată forței majore. În lipsa culpei, exclusă de plano de existența forței majore, rezilierea nu putea interveni. De altfel, terenul nu putea să reintre în proprietatea primăriei decât în urma unei decizii administrative, decizie care nu menționează în componența comisiei de preluare și un proprietar, un reprezentant al tuturor celor care cumpăraseră terenuri în.
Hotărârea apelată fiind legală și temeinică, se impune respingerea apelului. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la 06.08.2007, reclamanta a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului C și Municipiul C prin Primar, anularea dispoziției nr.2582/15.06.2007 emisă de Primarul Municipiului C și obligarea pârâților la acordarea unui teren în compensare sau la efectuarea unei propuneri de acordare de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 341,92 mp situat în C, Stațiunea, lotul nr. 10, careul 61, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că terenul în litigiu a aparținut în proprietate bunicilor reclamantei, și G, și a fost preluat abuziv în proprietatea statului.
Notificarea prin care reclamanta a solicitat restituirea bunului în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001 a fost respinsă cu motivarea că terenul nu intră sub incidența actului normativ menționat, iar în referatul de fundamentare a dispoziției s-a arătat că el a revenit în proprietatea Primăriei municipiului C ca urmare a rezilierii de plin drept a actului prin care a fost cumpărat, consecință a încălcării obligațiilor asumate de cumpărător, referitoare la plata prețului și la ridicarea construcției în termenele fixate.
A susținut reclamanta că actul de vânzare-cumpărare prin care autorii săi au dobândit bunul s-a încheiat în anul 1939, când începuse deja al II-lea mondial și că, deși România nu era atunci parte beligerantă, ul constituie o cauză exoneratoare de răspundere civilă, care justifică imposibilitatea realizării construcției, iar în lipsa culpei celui căruia i se impută neexecutarea, sancțiunea rezilierii nu poate interveni, chiar dacă s-ar accepta că există un pact comisoriu de ultim grad.
S-a invocat drept cauză exoneratoare de răspundere și schimbarea regimului politic, cu motivarea că regimul comunist a atentat grav la dreptul de proprietate, și s-a pretins că decizia prin care terenul a fost preluat de stat reprezintă un act de dispoziție al autorității publice, cu vădit caracter de clasă și aflat în contradicție cu Constituția din 1952, care ocrotea dreptul de proprietate privată, și că, pe cale de consecință, dispozițiile Legii 10/2001 sunt incidente în cauză.
Ca urmare a imposibilității restituirii în natură a terenului revendicat, dedusă din expertiza efectuată într-un alt litigiu, din care rezultă că acesta este ocupat de Hotelul, de cabluri și conducte, reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în atribuirea unui teren în compensare sau formularea unei propuneri de acordare de despăgubiri.
Prin sentința civilă nr.1491/18.09.2007 Tribunalul Constanțaa admis acțiunea și a obligat pârâtul să soluționeze notificările nr.676/06.08.2001 a și nr.1920/07.08.2001 a, fie prin acordarea de bunuri sau servicii în compensare, fie prin propunerea de acordare de despăgubiri.
La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu demonstrând că autorii săi au fost proprietarii terenului a cărui restituire o solicită și că acesta a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului.
Referitor la calitatea de moștenitor și la existența proprietății bunului s-a reținut că, prin certificatul de moștenitor nr. 124/1997 emis de BNP, reclamanta a făcut dovada că este unica moștenitoare a mamei sale, numita, care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat prin actul dotal autentificat sub nr.6913/1939, transcris sub nr. 7658/29.11.1939 la Grefa Tribunalului Prahova, prin care părinții săi, numiții și G au înzestrat-o - în vederea căsătoriei cu numitul - cu mai multe terenuri, printre care și imobilul din C, plaja, lot 10, careul 61. La rândul lor, bunicii reclamantei dobândiseră proprietatea terenului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2909/1939, transcris sub nr. 3315/1939 la Grefa Tribunalului Constanța, prin care au cumpărat de la Primăria Municipiului C un teren de construcție în suprafață de 341,92. lotul 10, careul 61, contra unui preț de 20.510 lei, plătit integral.
S-a constatat că modalitatea de deposedare a proprietarilor bunului litigios a avut caracter abuziv și că interpretarea clauzelor inserate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de cu Primăria municipiului C în 1939 - conform cărora cumpărătorul avea obligația de a construi o casă de locuit sau în termen de 4 ani (termen prelungit ulterior la 6 ani) și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare, sub sancțiunea rezilierii de plin drept a contractului, fără nici o altă formalitate sau punere întârziere - nu conduce la o concluzie contrară.
Sub acest aspect s-a reținut că cerințele rezoluțiunii trebuie îndeplinite și în cazul pactului comisoriu de gradul IV, când părțile înscriu clauza desființării de plin drept a contractului în situația neexecutării obligației, fără somație sau punere în întârziere, și s-a constatat că cerința culpei debitorului cumpărător în neexecutarea obligației de a construi nu este îndeplinită în cauză.
Astfel, termenul în care autorii reclamantei aveau obligația de a construi - 6 ani de la perfectarea vânzării - s-ar fi împlinit, în condiții normale, la 22.11.1945, însă în decembrie 1941 România a devenit parte beligerantă în, intrând în luptă alături de forțele.
Ulterior încheierii contractului a intrat în vigoare Legea nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, care prevedea căpot fi interzise, prin decizia Ministerului Apărării Naționale și Ministerului și, în tot sau în parte, construcțiile de orice natură la suprafață sau subterane ( art.9 pct.1), că orice construcție pe care orice particular vrea să o facă pe terenul situat într-o zonă militară,trebuie autorizată de cele două ministere(art.13) și că orice proprietar particular esteobligat să cedeze spre folosință terenurile ce erau situate în zonă militară, contra unei indemnizații.
Prin urmare, în privința terenurilor situate într-o zonă militară - cum în conformitate cu art.2 lit.c din Legea nr. 4215/1938 era și cel situat în apropierea plajei - exista un regim foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea dreptului de folosință asupra acestora - chiar în lipsa acordului proprietarului; această restricție echivala cu o scoatere din circuitul civil a bunurilor și atrăgea o imposibilitate fortuită de executare pentru proprietarul ținut la o obligație, cu consecința liberării lui de îndeplinirea acesteia.
A mai reținut instanța că și în ipoteza prorogării efectelor contractului de vânzare cumpărare încheiat de bunicul reclamantei până la încetarea cauzei care a generat imposibilitatea fortuită de executare, îndeplinirea obligației de construire nu a fost posibilă nici după încetarea ului pentru că ulterior a intervenit oimposibilitate morală, rezultată din regulile de funcționare a regimului politic dictatorial-opresiv instaurat la 6.03.1945, care nega principiile de organizare statală bazate pe democrație și reguli de drept, în care mijloacele de producție și bunurile solului și subsolului aparțineau întregului popor și în care inițiativa particulară, proprietatea privată și respectul acesteia, erau total negate.
În susținerea acestei imposibilități morale de executare a obligației de a construi au fost invocate și prevederile art.2 alin. 2 din Legea nr.10/2001 - care dispun că, pentru perioada 06.03.1945-22.12.1989, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar - precum și motivarea deciziei 22043/24.10.1958, care face vorbire de "hotărârea democrației populare de a valorifica pe plan social și politic litoralul balneo-climateric, care trebuie sau constituie un beneficiu legitim al oamenilor muncii".
Referitor la această din urmă decizie s-a arătat că a dispus o preluare la comun a tuturor proprietăților ce se aflau pe plaja Mării Negre din Stațiunea, indiferent că titularii lor își îndepliniseră sau nu obligațiile asumate - de construire sau de achitare a prețului - și că, pe cale de consecință, preluarea în proprietatea statului a terenurilor de genul celui deținut de autorii reclamantei a avut caracter abuziv, invocarea desființării de plin drept fiind doar o încercare de a da o aparență de legalitate unor acte de samavolnicie generate de "hotărârea democrației populare".
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că terenul în litigiu intră sub incidența prevederilor Legii nr.10/2001 și că unitatea deținătoare are obligația de a soluționa notificarea conform dispozițiilor art.26 din acest act normativ dat fiind faptul că din probele administrate rezultă că este ocupat de Hotelul și alei de acces și că este traversat în subteran de rețele de cabluri și canalizare, deci că nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Primarul municipiului C și Municipiul C și au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând greșita aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 și a celor referitoare la rezoluțiunea convențională, precum stabilirea eronată a situației de fapt.
Au susținut apelanții că incidența Legii nr.10/2001 a fost în mod greșit reținută pentru că preluarea terenului care a aparținut autorilor reclamantei nu a fost consecința unui act de autoritate abuziv, ci rezultatul aplicării unei clauze rezolutorii convenționale, iar decizia nr.22043/24.10.1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului C reprezintă doar exercitarea unui drept contractual, recunoscut de semnatarii convențiilor de înstrăinare ce au avut ca obiect terenurile de pe plaja, care a vizat doar contractele în care cumpărătorii nu și-au respectat obligația de plată a prețului și pe cea de edificare a construcției.
Împrejurarea că decizia nr.22043/1958 a vizat doar contractele ai căror cumpărători nu-și îndepliniseră obligațiile asumate rezultă din chiar considerentele ei, iar includerea, în aceste considerente, a unor texte ce fac referire la politicile comuniste nu este suficientă pentru a-i atribui natura unui act de preluare, cum în mod nejustificat a reținut instanța de fond.
Au mai arătat apelanții că temeiul revenirii terenului în litigiu în proprietatea vânzătorului se află chiar în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantei cu Primăria C, în care a fost inserat un pact comisoriu de grad IV care sancționa neexecutarea obligației de a construi în termenul stipulat de părți cu desființarea de plin drept a convenției, fără intervenția instanței de judecată, și că, dat fiind că în cauză nu s-a susținut și nici nu s-a probat în vreun fel realizarea construcției pe terenul cumpărat, atitudinea reclamantei echivalează cu recunoașterea implicită a neîndeplinirii obligației asumate, care atrage consecința desființării convenției de înstrăinare conform prevederilor contractuale.
A fost criticată și susținerea referitoare la existența unei situații de forță majoră care a împiedicat executarea obligației de a construi cu motivarea că posibilitatea edificării construcției a existat pe întreg intervalul cuprins între data încheierii contractului și cea a emiterii deciziei prin care s-a manifestat dreptul creditorului de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv posesia terenului; astfel, în perioada anterioară intrării României în edificarea construcțiilor nu era interzisă și nu exista nici un impediment legal în acest sens, iar Legea pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, din 1938, creat doar condițiile necesare unei bune apărări a teritoriului țării, fără a institui și măsuri specifice stării de, ori reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a solicitat autorizație de construcție conform prevederilor art.13 din acest act normativ.
Intimata reclamantă a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat, iar în motivare a arătat că terenul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, că sancțiunea rezoluțiunii impune intervenția instanței judecătorești și că în urma verificărilor efectuate în cauză de tribunal s-a constatat, corect, că nu există culpa debitorului obligației de a construi în neexecutarea ei pentru că neexecutarea s-a datorat unui caz de forță majoră.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanța reține următoarele:
Din extrasul de pe actul de vânzare nr. 3315/23.11.1939 eliberat de Arhivele Statului rezultă că bunicul reclamantei, Gac umpărat de la Primăria C "un teren ce este delimitat sub lotul nr.10, careul nr.61 în planul de sistematizare a plajei, având suprafața de 341,92 mp" în schimbul unui preț de 20.516 lei, ce s-a achitat integral.
Actul de înstrăinare menționat anterior a fost încheiat de autorul reclamantei conform Deciziei nr.25/30.12.1905 a Primăriei C, aprobată prin Decretul nr.761/1906, care stabilea condițiile generale de vânzare-cumpărare pentru terenurile situate în zona plajei din Stațiunea și prevedea că acestea se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o în termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare. Printre condițiile generale ale vânzării s-a stabilit și sancțiunea aplicabilă în caz de neexecutare a vreuneia dintre obligațiile asumate de cumpărător, respectiv rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără nici o altă formalitate sau punere în întârziere, iar această clauză constituia un pact comisoriu de grad IV pentru că desființarea convenției intervenea de drept, fără intervenția instanței judecătorești.
Prin urmare, deși la dosar nu a fost depus actul prin care bunicul reclamantei a cumpărat de la Primăria C terenul a cărui restituire se solicită în cauză, existența obligației de a construi și a clauzei rezolutorii exprese de grad IV rezultă cu certitudine din actele administrative care au stat la baza încheierii acestuia; pe de altă parte, existența celor două clauze nu a fost negată pe parcursul judecății, aspectele contestate de titulara acțiunii vizând necesitatea intervenției instanței de judecată în pronunțarea sancțiunii rezoluțiunii și lipsa oricărei culpe a autorilor săi în neexecutarea obligației de a construi.
Referitor la pretinsul caracter judiciar al rezoluțiunii se reține că pactul comisoriu de grad IV inserat în titlul pe care reclamanta își întemeiază acțiunea are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire și înlătură în totalitate rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării acestei sancțiuni, care intervine de drept, ca efect direct al neexecutării obligației debitorului.
Așa fiind, în mod nefondat a reținut tribunalul necesitatea intervenției instanței în pronunțarea rezoluțiunii contractului pentru că prin stipularea rezoluțiunii de drept, deci prin voința lor, părțile au renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al acestei sancțiuni, iar în măsura în care într-o asemenea situație s-ar apela, totuși, la procedura judiciară, instanța nu poate decât să constate neexecutarea de către debitor a obligațiilor asumate, fără a avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluțiunii sau să acorde un termen de grație.
În ceea ce privește momentul la care intervine desființarea contractului ca efect al pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul său trebuie reținut că sancțiunea nu este numai efectul unei împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligațiilor de către unul dintre contractanți, ci și al manifestării de voință a creditorului obligației neexecutate de a face efectivă această sancțiune.
În cauză, această manifestare de voință a fost exprimată în anul 1958, prin decizia nr.22043 - prin care titlul autorului reclamantei a fost declarat "desființat și reziliat de plin drept".
Această decizie nu constituie prin ea însăși un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci reprezintă doar materializarea dreptului creditoarei Primăria C de a invoca pactul comisoriu de grad IV stipulat în favoarea sa, conform art.1021 și art.1079 din Codul civil, și de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu, fără a avea drept consecință desființarea convenției de înstrăinare și pierderea dreptului de proprietate al debitorului cumpărător.
Caracterul general al deciziei, care nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu G, nu poate conduce, singur, la concluzia că ea reprezintă un act abuziv de preluare pentru că localizarea imobilului în litigiu se poate realiza prin raportare la actele dosarului, din care rezultă că parcela vândută autorului reclamantei face parte din suprafața cuprinsă între și Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei C, în 1905.
Greșit a apreciat tribunalul și asupra necesității restituirii prețului de către cumpărătorul care a optat pentru desființarea vânzării pentru că în cuprinsul actului administrativ care a stat la baza înstrăinării - și care a fost aprobat prin decret - s-a prevăzut că, în cazul neîndeplinirii obligației de a construi, terenul, deși plătit, rămâne în proprietatea comunei "fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător".
Rezultă, deci, că în cuprinsul contractului exhibat de reclamantă drept cauză a acțiunii sale părțile au prevăzut desființarea lui de plin drept în cazul neexecutării obligațiilor asumate de cumpărător, fără îndeplinirea nici unei formalități și fără curs de judecată, și că, urmare a needificării construcției până la momentul manifestării voinței creditorului de a da eficiență acestei clauze rezolutorii exprese, convenția de înstrăinare s-a desființat potrivit voinței părților contractante și prevederilor art.969 din Codul civil, indiferent că neexecutarea s-a datorat unui caz fortuit sau culpei cumpărătorului.
Sub acest din urmă aspect se reține că posibilitatea executării obligației de a construi a existat atât înainte de intrarea României în, în intervalul 1939-1941, cât și ulterior încheierii acestuia, iar reclamanta nu a făcut dovada că autorii săi au făcut vreun demers pentru obținerea aprobărilor necesare edificării unei construcții.
Legea nr.4215/1938, care reglementa situația terenurilor situate în zonele militare, nu a interzis edificarea construcțiilor particulare în asemenea perimetre, ci prevedea doar necesitatea obținerii aprobării prealabile a Ministerului Apărării Naționale și Ministerului și, stabilind în art.13 că "orice lucrare, construcție, plantație pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul și, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă și cerințelor apărării naționale".
Reclamanta nu a demonstrat probator că autorii săi au făcut demersurile necesare obținerii unei asemenea aprobări, nici înainte, nici după terminarea ului, iar pretinderea unui refuz notoriu al celor doua ministere de a elibera autorizații de construcție pentru zonele de interes militar - în ambele perioade - nu poate conduce în mod automat la concluzia existenței unei imposibilități obiective de a construi.
Prin urmare, chiar dacă s-ar reține că pentru perioada ului (1941-1945) neexecutarea construcției nu s-a datorat culpei debitorului obligației de a construi, ci intervenției unui caz de forță majoră, această cauză de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă și pentru intervalul următor, scurs până la emiterea deciziei nr.22043/1958, prin care creditorul vânzător și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de grad IV.
Față de cele ce preced, dar și de faptul că în cuprinsul convenției de înstrăinare încheiată de autorul reclamantei nu s-a făcut distincție între cauzele culpabile sau fortuite care pot avea drept consecință neexecutarea obligației de a construi, stabilindu-se doar că o asemenea neexecutare atrage rezilierea de plin drept a vânzării, fără judecată sau punere în întârziere, și cum aceasta obligație nu a fost îndeplinită, se constată că terenul a reintrat legal în patrimoniul statului și că e nefondată aprecierea instanței de fond, referitoare la existența unei preluări abuzive, întrucât revocarea contractului de vânzare-cumpărare din 23.11.1939 a intervenit de drept, pentru nerespectarea pactului comisoriu inserat în contract prin acordul de voință al părților contractante, iar nu ca urmare a unor măsuri luate de organele administrative, respectiv de Primăria
Considerentele expuse conduc la concluzia că autorii reclamantei nu aveau calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu și că prevederile Legii nr.10/2001 nu sunt incidente în cauză astfel că, în temeiul art.296 din Codul d e procedură civilă, apelul va fi admis și se va schimba în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii contestației reclamantei ca nefondată.
În temeiul art.274 alin.1 din același cod, intimata reclamantă va fi obligată la 357 lei cheltuieli de judecata către apelanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul civil declarat de apelanții pârâți PRIMARUL MUNICIPIULUI C ȘI MUNICIPIUL C, cu sediul în C, bd.- nr.51,în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în B, str. -, nr. 11,. 49,. 1,.4,.20, sect. 3 și cu domiciliul ales în C,- ( la av. ), împotriva sentinței civile nr.1491 din 18.09. 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr-.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca nefondată.
Obligă intimatul la 357 lei cheltuieli de judecată.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 ianuarie 2008.
Președinte, Judecător,
- - Grefier, - -
- -
Jud.fond
Red.dec.jud.
13.03.2008
Tehnored.gref.
5 ex./ 19.03.2008
Președinte:Irina BondocJudecători:Irina Bondoc, Mihaela Popoacă
