Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 28/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr.28
Ședința publică din 7 februarie 2008
PREȘEDINTE: Florin Șuiu
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului T împotriva sentinței civile nr.2080/15.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat, având ca obiect Legea nr.10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, s-au prezentat reclamantul intimat, personal și asistat de avocat și consilier juridic în reprezentarea pârâtului apelant.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, reprezentanta intimatului depune delegație avocațială și un set de fotografii pentru a demonstra starea de degradare a imobilului.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în susținerea apelului.
Reprezentanta apelantului solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul respingerii contestației și menținerii dispoziției primarului.
Reprezentanta intimatului solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2080/15.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, s-a admis contestația formulată de reclamantul împotriva primarului municipiului T, dispunându-se anularea art.2 din Dispoziția motivată nr.1385/27.04.2007 emisă de către pârât, cu consecința restituirii către reclamant, în natură, și a cotei de parte din imobilul înscris în CF 20908 T, nr.top.4868-4869/3/1, situat în T,-..1, cotă ce a aparținut fostei soții a reclamantului,.
Instanța de fond a constatat că imobilul evidențiat în CF 20907 T, CF ind.20908, nr.top.4868-4869/3/I, situat în T,-,. 1 fost în proprietatea comună a reclamantului și soției acestuia -, fiind dobândit prin cumpărare, sub durata căsătoriei, în anul 1978.
Ulterior, în temeiul Decretului nr.223/1974, prin decizia nr.145/24.01.1984, o cotă de din această proprietate a trecut în proprietatea statului, cu plată (în cazul soției reclamantului), iar cealaltă cotă de proprietate a fost naționalizată fără plată (în cazul reclamantului).
După apariția Legii nr.10/2001, prin notificarea nr.542/23.10.2001, reclamantul a revendicat în natură întregul apartament, însă prin dispoziția nr.1385/27.04.2007 s-a dispus restituirea în natură doar a unei cote de din această proprietate, cu argumentul că cealaltă cotă de, aparținând soției reclamantului nu poate fi restituită întrucât aceasta nu a formulat notificare.
Tribunalul a constatat în continuare că art.2 din dispoziție nu este în concordanță cu normele Legii nr.10/2001, reținând în primul rând că în dosarul administrativ de la Comisia de soluționare a notificărilor, reclamantul a depus sentința de divorț și partaj, încă de la data de 08.04.2002, hotărârea judecătorească fiind emisă de Judecătoria Dallas, statul Texas, SUA, hotărâre recunoscută în România prin sentința civilă nr.112/17.02.2003 a Tribunalului Timiș. În cuprinsul sentinței de divorț și partaj s-a luat act în mod expres de tranzacția încheiată de cei doi foști soți în privința împărțirii bunurilor comune, inclusiv a imobilului din litigiu, cota de proprietate a soției revenind în întregime, în natură, reclamantului.
S-a mai reținut că, deși este adevărat că hotărârea judecătorească străină a fost pronunțată și recunoscută ulterior depunerii notificării, totuși, art.23 din Legea nr.--republicată prevede clar că actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor ce decurg din legea reparatorie, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Or, în faza administrativă de soluționare a notificării, deci anterior soluționării acesteia și emiterii dispoziției motivate, reclamantul a depus toate dovezile necesare, inclusiv hotărârile judecătorești irevocabile care îi atestă dreptul de proprietate exclusivă asupra întregului imobil vizat a fi restituit.
Mai mult, în aceeași perioadă, s-a depus la dosarul administrativ și declarația autentificată a fostei soții a reclamantului, prin care aceasta arată că nu revendică imobilul din litigiu întrucât părțile s-au înțeles în cadrul partajului judiciar, însă nici această probă nu a fost luată în considerare de către comisia administrativă.
Prin urmare, dispoziția contestată, respectiv art.2 al acesteia, este evident rezultatul ignorării dispozițiilor art.23 din Legea nr. 10/2001 și al evaluării eronate a probelor dosarului administrativ, astfel că în mod greșit nu s-a dispus și restituirea celei de a doua cote de către reclamant, cotă ce a aparținut fostei sale soții.
Totodată, tribunalul a mai adăugat că nu poate reține apărările pârâtului potrivit cu care imobilul nu ar putea fi restituit în natură pentru că ar fi ocupat de chiriași, acest aspect neavând nicio relevanță din perspectiva Legii nr.10/2001, câtă vreme proprietarul va fi obligat să observe dispozițiile de protecție ale chiriașilor, reglementate prin OUG40/1999.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen, pârâtul primarul municipiului T, reiterând apărările formulate prin întâmpinarea depusă la tribunal și susținând că soluția instanței de fond este nelegală întrucât notificarea depusă de reclamantul - intimat nu putea viza decât o cotă de parte din imobil, respectiv chiar cota acestuia, care a trecut în proprietatea statului fără plată, în temeiul Decretului nr.223/1974, în timp ce soția reclamantului a fost despăgubită pentru cota ei de parte.
Astfel, în opinia apelantului, reclamantul are calitate de persoană îndreptățită dosar pentru o cotă de din imobil, aspect întărit și de faptul că soția reclamantului nu a formulat notificare, iar imobilul din litigiu este ocupat de către un chiriaș.
Totodată, apelantul a susținut că nu prezintă nicio relevanță depunerea de către reclamant, la dosarul administrativ, a sentinței de divorț și nici a hotărârii de exequatur întrucât aceste documente au fost depuse după înregistrarea notificării și în plus, soții nu puteau tranzacționa în cadrul partajului cu privire la un bun ce nu se mai afla în patrimoniul lor, ci în proprietatea Statului Român.
Curtea, analizând apelul declarat de pârât, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea dispozițiilor art.282 și următoarele Cod procedură civilă raportat la art.296 Cod procedură civilă, va constata că acesta este întemeiat doar parțial.
În primul rând, Curtea va constata că este datoare să clarifice situația juridică privitoare la dreptul de proprietate al soților.
Din această perspectivă, probele administrate în cauză atestă foarte clar faptul că imobilul a fost achiziționat de către reclamant în anul 1978, împreună cu soția sa, în timpul căsătoriei acestora. Astfel, imobilul avea regim de bun, potrivit art.30 Codul familiei, ce se afla în coproprietate în devălmășie și nicidecum pe cote - părți, cotele părți urmând a fi eventual identificate doar în urma unui partaj voluntar sau judiciar, în urma desfacerii căsătoriei, potrivit dispozițiilor art.36 Codul familiei.
Or, la data naționalizării imobilului, în anul 1984, părțile erau căsătorite, astfel că Decretul nr.223/1974 a fost aplicat în mod defectuos, naționalizându-se o Jd in imobil fără plată, respectiv o cotă de parte care era inexistentă din punct de vedere juridic, în timp ce cealaltă J, respectiv cota fictivă de a soției a fost naționalizată cu plată. În aplicarea Decretului nr.223/1974, statul nu putea proceda în această manieră, decât eventual după ce ar fi încercat să ceară el însuși partajarea bunurilor soților, ceea ce nu s-a întâmplat. În realitate, această partajare și transformare a coproprietății în devălmășie în coproprietate pe cote părți s-a realizat doar în anul 2002, când a intervenit divorțul dintre reclamantul-intimat și soția sa, divorț și partaj ce au fost recunoscute și executate și în România, ca urmare a sentinței de exequatur nr.112/2003 a Tribunalului Timiș, definitivă și irevocabilă.
Consecința directă a acestor erori comise în timpul procedurii de naționalizare atrag nulitatea titlului Statului Român asupra imobilului din litigiu, astfel că reclamantul și soția sa sunt considerați a fi proprietarii de drept ai imobilului din litigiu, în mod neîntrerupt, din anul 1978 - data achiziției imobilului de către aceștia și până în anul 2002 - data divorțului și partajului, moment în care reclamantul - intimat a dobândit proprietatea exclusivă, ca efect al hotărârii judecătorești de divorț și partaj, în acord și cu dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001-republicată.
Pe de altă parte, curtea va constata că restul motivelor de apel, care reprezintă practic o reiterare a motivelor de apărare indicate prin întâmpinare sunt la rândul lor nejustificate, tribunalul interpretând corect dispozițiile art.23 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, curtea va constata la rându-i că, prin notificarea nr.542/23.10.2001, reclamantul a revendicat în natură întregul apartament, însă prin dispoziția nr.1385/27.04.2007 s-a dispus restituirea în natură doar a unei cote de din această proprietate, cu argumentul că cealaltă cotă de, aparținând soției reclamantului nu poate fi restituită întrucât aceasta nu a formulat notificare.
În acest context, art.2 din dispoziția motivată a Primarului nu este în concordanță cu normele Legii nr. 10/2001, pentru că în dosarul administrativ de la Comisia de soluționare a notificărilor, reclamantul a depus sentința de divorț și partaj, încă de la data de 08.04.2002, hotărârea judecătorească fiind emisă de Judecătoria Dallas, statul Texas, SUA, hotărâre recunoscută în România prin sentința civilă nr.112/17.02.2003 a Tribunalului Timiș. În cuprinsul sentinței de divorț și partaj s-a luat act în mod expres de tranzacția încheiată de cei doi foști soți în privința împărțirii bunurilor comune, inclusiv a imobilului din litigiu, cota de proprietate a soției revenind în întregime, în natură, reclamantului.
Articolul 23 din Legea nr.10/2001-republicată prevede clar că actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor ce decurg din legea reparatorie, pot fi depuse oricând, până la data soluționării notificării. Or, în faza administrativă de soluționare a notificării, deci anterior soluționării acesteia și emiterii dispoziției motivate, reclamantul-intimat a depus toate dovezile necesare, inclusiv hotărârile judecătorești irevocabile care îi atestă dreptul de proprietate exclusivă asupra întregului imobil vizat a fi restituit.
Mai mult, în aceeași perioadă, s-a depus la dosarul administrativ și declarația autentificată a fostei soții a reclamantului-intimat, prin care aceasta arată că nu revendică imobilul din litigiu întrucât părțile s-au înțeles în cadrul partajului judiciar, însă nici această probă nu a fost luată în considerare de către comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte însă, curtea va constata un aspect ce a fost omis de către instanța de apel, respectiv faptul că soția reclamantului a obținut o sumă cu titlu de despăgubire, ca urmare a aplicării în cazul ei a dispozițiilor decretului de naționalizare nr.223/1974, suma primită de aceasta în anul 1984 fiind de 4.730 lei. În această ipoteză, ca urmare a restituirii în natură a imobilului, în acord cu dispozițiile art.12 din Legea nr.10/2001-republicată, persoana îndreptățită este obligată să restituie entității deținătoare, suma primită cu titlu de despăgubire, la momentul naționalizării, în valoare reactualizată.
Prin urmare, doar sub acest aspect, curtea, în temeiul prevederilor art.296 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de pârâtul primarul municipiului T împotriva sentinței civile nr.2080/15.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, pe care o va schimba în parte, doar în sensul că va obliga reclamantul - intimat să restituie pârâtului - apelant suma de 4.730 lei primită cu titlu de despăgubiri, în valoare reactualizată și va menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
Va constata că nu sunt aplicabile dispozițiile art.274 și următoarele Cod procedură civilă întrucât intimatul - reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului T, cu sediul în T, Bd. - nr.1, împotriva sentinței civile nr.2080/15.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că obligă reclamantul-intimat, cu domiciliul ales în T, str.-.- nr.30 - la avocat, să restituie pârâtului-apelant suma de 4.730 lei cu titlu de despăgubiri, în valoare reactualizată.
Menține în rest sentința.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 7 februarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red./13.02.2008
Tehnored. /4 ex./14.02.2008
Prima instanță:
Președinte:Florin ȘuiuJudecători:Florin Șuiu, Cristian Pup
