Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 29/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.29
Ședința publică din 7 februarie 2008
PREȘEDINTE: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
GREFIER:- -
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1787/PI/10.09.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă - în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat PRIMARUL MUNICIPIULUI T, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Dezbaterile și susținerile care au avut loc în cauză au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și prin care a fost amânată pronunțarea cauzei la data de 7 februarie 2008.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5276/2005 la data de 23.05.2005, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului T, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Dispoziției nr. 113]/18.04.2005 emisă de pârât, constatarea calității sale de persoană îndreptățită la măsurii reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în T,- și restituirea în natură a imobilului menționat.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că dispoziția prin care i-a fost respinsă, de către primar, notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului antemenționat, încalcă prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii, calificând în mod greșit natura termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Se subliniază că art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 repune în drept succesibilii, în termenul de acceptare moștenirii, astfel că singurul element ce trebuie probat în cauză este vocația succesorală ce se dovedește prin acte de stare civilă din care să reiasă rudenia deci aptitudinea de a-l moșteni pe defunct, căci acceptarea succesiunii este dovedită prin depunerea notificării.
Se susține în aceeași idee, că depunerea unui certificat de calitate de moștenitor apare ca fiind inutilă, nefăcând să ateste decât fapte deja dovedite, iar potrivit art. 22.1 lit. c din Normele Metodologice probarea calității de moștenitor se poate realiza și cu acte de stare civilă. Totodată se arată că este greșit interpretată natura termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, acesta nefiind unul de decădere, ci de recomandare, articolul de lege amintit neprevăzând sancțiunea decăderii, pentru nerespectarea termenului, iar când legiuitorul a instituit un termen de decădere a prevăzut expres aceasta, de exemplu în cazul art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a mai învederat că este nepoata de fiică a defunctului proprietar tabular, însă nu a dezbătut succesiunea după bunicul său matern din lipsa de activ succesoral la momentul morții acestuia, la 16 august 1979, iar în prezent acest aspect se privește a fi inutil de cererea de restituire a imobilului care apare valoarea de acceptare a succesiunii pentru acest imobil.
În drept, au fost invocate prevederile art. 24 alin. 7 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând pe calea acesteia respingerea acțiunii, pentru motivele arătate în dispoziția contestată.
La termenul de judecată din 09.11.2005, reprezentantul reclamantei a învederat instanței că solicită anularea dispoziției emisă de primar, precum și obligarea acestuia la soluționarea pe fond a notificării, instanța apreciind că aceste concluzii echivalează cu o precizare a contestației.
Prin sentința civilă nr. 2726/16.11.2006, Tribunalul Timișa admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului T și a dispus anularea Dispoziției nr. 1131 din 08.04.2005, emisă de Primarul Municipiului T, obligând totodată pârâtul la soluționarea în fond a notificării nr. 3060/2001, formulată de către reclamantă, privind imobilul situat în T,-, înscris în CF 4871 T, nr. top. 10266 și 10267.
A respins cererea reclamantei privind constatarea calității de persoană îndreptățită la măsurii reparatorii și restituirea de către instanță a imobilului și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr. 1131/18.04.2005 a Primarul Municipiului Taf ost respinsă notificarea formulată de reclamanta, privind restituirea în natură a imobilului situat în T,-, înscris în CF 4871 T, nr. top. 10266 și 10267, întrucât dosarul nu a fost completat în termenul prevăzut de lege iar notificatoarea nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și nici a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Văzând dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a apreciat că această contestatoare este repusă în termenul de acceptare a succesiunii pentru imobilul în litigiu iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru acest imobil, drept pentru care soluția de respingere a notificării este netemeinică și nelegală.
Tribunalul a reținut că reclamanta nu a anexat notificării certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor, ci a depus acte de stare civilă, tinzând a dovedi legătura sa de rudenie cu fostul proprietar tabular, numitul, bunicul său.
Prima instanță a conchis totodată că pârâtul a interpretat greșit natura termenului pre văzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind un termen de recomandare și nu un termen de decădere, căci legiuitorul nu prevede expres sancțiunea decăderii pentru nerespectarea termenului.
Față de aceste considerente instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, respingând cererea reclamantei privind constatarea calității de persoană îndreptățită la măsurii reparatorii și restituirea de către instanță a imobilului, apreciind că aceste aspecte se impun a fi analizate cu ocazia soluționării fondului notificării și urmează a fi cenzurate eventual ulterior de către instanța de judecată după emiterea unei noi dispoziții.
Împotriva menționatei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta, pricina fiind înregistrată pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub nr. 1479/C/15.02.2006.
Criticile de nelegalitate și netmeinicie adresate hotărârii primei instanțe se referă la aspectul că nu răspunde cerinței soluționării cu celeritate a unor astfel de cauza, raportat la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001.
Apelanta a mai arătat că timp de 4 ani nu i s-a dat finalitate cauzei, iar stabilirea măsurii reparatorii, respectiv a retrocedării riscă să nesocotească termenul rezonabil, menționând că pârâtului nu-i poate profita propria-i culpă.
Prin decizia civilă nr. 105/A/22.03.2006, Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis apelul reclamantei, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că reclamanta și-a dovedit calitatea de succesore după bunicul său și implicita calitate de persoană îndreptățită, iar în situația în care cererea sa nu a fost soluționată în termen de 60 de zile, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, fiind evidentă tendința autorităților deținătoare de a tergiversa finalizarea procedurii speciale, prevăzută de acest act normativ, instanța sesizată cu contestația reclamantei, în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, are obligația să cerceteze fondul cauzei.
Împotriva menționatei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului T, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție B sub nr-.
Criticile de nelegalitate aduse deciziei civile nr. 105/A/22.03.2006, pronunțate de Curtea de APEL TIMIȘOARA, în dosarul nr. 1479/C/ 15.02.2006 se referă la faptul că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat, deoarece dosarul nu a fost completat în termenul prevăzut de lege.
Prin Decizia nr. 8341/19.09.2006, instanța de recurs a respins recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului T, în contradictoriu cu reclamanta.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență, iar conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, entitatea investită cu soluționarea notificării având obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, iar stabilirea momentului până la care, în etapa producerii administrative persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, investită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a soluționa procesul în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
S-a mai constatat că stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza actelor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea efect îngrădirea accesului la justiție, prev. de art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil.
Față de considerentele ante menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție Baa preciat că în mod corect instanța de apel a admis apelul reclamantei și în consecință a respins recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului T ca nefondat.
Ca urmare a respingerii recursului declarat de pârâtul Primarul Municipiului T, pricina a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș în dosarul nr. 8038/1/02.03.2007.
Prin sentința civilă nr. 1787/PI/10.09.2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș -secția civilă - respinge contestația formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtul intimat Primarul Municipiului
Pentru a hotărî astfel, prima instanță, din analiza actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:
Legitimarea procesului activă a reclamantei reprezintă o chestiune deja tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești amintite, hotărâri prin care tribunalul a fost obligat totodată la analizarea pe fond a notificării formulate de reclamantă în calitate de moștenitoare a bunicului său, cu privire la restituirea, în temeiul Legii nr. 10/2001, de reparație a imobilului evidențiat în CF nr. 4871 T, nr. top. 10266 și 10267 constând în casă și curte cu grădină, în-.
Din examinarea CF nr. 4871 T, se constată că imobilul supra individualizat a aparținut numitei, fiind preluat în 1959 de Statul Român cu titlu de confiscare, în baza adresei Secției Financiare nr. 55580/1959 și a sentinței penale nr. 301/1959 pronunțată în dosarul nr. 1104/1959 la Tribunalul Popular al Orașului
Cum la dosar a fost depus actual de preluare constând din sentința penală nr. 301/26.02.1959 a Tribunalului Popular al Orașului T, se observă că antecesorul reclamantei notificatoare a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 și 14 din Legea nr. 248/1947 constând în deținerea ilegală de monede de aur și valută, iar în temeiul art. 25 alin. III Cod penal s-a dispus confiscarea apartamentelor nr. 1 și 2 din imobilul situat în T,-, apreciindu-se în considerente că infracțiunea săvârșită a fost comisă în dauna economiei naționale.
Prin notele de ședință depuse de reclamantă la dosar se solicită instanței să constate trecerea fără titlu în proprietatea statului imobilului în litigiu, astfel cum este definită această noțiune în art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, susținându-se că Legea nr. 248/1947 a fost calificată drept abuzivă prin Legea nr. 591/2004 și că efectele acestei calificări nu pot fi restrânse doar la restituirea aurului confiscat, ele întinzându-se asupra tuturor măsurilor dispuse în temeiul Legii nr. 248/1947. Se susține, totodată că legea amintită este neconstituțională, încălcând prevederile privitoare la proprietatea din Constituția din 1948, precum și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ce garantează protecția proprietății, iar examinarea neconstituționalității unei dispoziții legale anterioare intrării în vigoare a Constituției din 1991, aparține instanțelor de judecată de drept comun. Reclamanta mai menționează că este lipsit de relevanță că titlul statului îl reprezintă o hotărâre judecătorească, de vreme ce Înalta Curte de Casație și Justiție B s-a pronunțat deja în acest sens.
Înainte însă de a analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului din perspectiva constituționalității de la aceea vreme a actului normativ ce a stat la baza preluării imobilului, în alte cuvinte, din perspectiva art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001, instanța, substituindu-se entității administrative, investite cu soluționarea notificării în respectarea riguroasă a prevederilor art. 315 Cod procedură civilă, este obligată a verifica dacă situația oferită de speța în discuție se subsumează noțiunii de preluare abuzivă de care face vorbire art. 1 alin. 1 al Legii nr. 10/2001, în interpretarea dată acestui articol de lege de către legiuitorul guvernamental prin nr.HG 250/2007 conținând Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 1.3 lit. c din Normele Metodologice amintite, nu constituie preluarea abuzivă și deci nu face obiectul Legii nr. 10/2001, situația confiscării unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanța judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârșirea unor infracțiunii economice.
Or, în speța dedusă judecății, sentința penală de preluare, cu titlu de pedeapsă complementară, a imobilului solicitat spre a fi restituit în baza Legii nr. 10/2001 califică infracțiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei ca fiind săvârșită în dauna economiei naționale, rezultând ca atare, în mod evident, față de textul legal al Normelor Metodologice supra evocat, că imobilul se sustrage sferei de aplicare a legii reparatorii.
În acest context interpretativ prima instanță de judecată apreciază că se impune respingerea contestației reclamantei notificatoare cu această motivare și cu mențiunea că reclamantei îi este deschisă calea dreptului comun pentru restituirea imobilului în litigiu, el neînscriindu-se în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.
Pentru considerentele ce preced, instanța, văzând dispozițiile art. 26 alin. 3 din legea nr. 10/2001 modificarea prin Legea nr. 247/2005, va respinge contestația reclamantei.
Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel, în termen legal reclamanta, solicitând modificarea ei, în tot, în sensul admiterii acțiunii, motivând în esență că prima instanță a făcut o greșită aplicare a art. 1.3 lit. c din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și a ajuns la o soluție nelegală și netemeinică, deoarece în speță este incident art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001(fost litera h, anterior republicării), conform căruia(din urmă text legal) fac obiect al Legii nr. 10/2001 "orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării" iar în speță titlul Statului îl constituie sentința penală de condamnare nr. 301/26.02.1959, dată în aplicarea Legii nr. 248/1947, prin care autorul ei - - a fost condamnat pentru deținere ilegală de aur dispunându-se totodată și măsura complementară a confiscării imobilului în litigiu dar Legea nr. 248/1947 a fost calificată drept abuzivă prin Legea nr. 591/15.12.2004 care dispune restituirea oricăror cantități de aur confiscate, indiferent de existența și natura titlului - act administrativ sau sentință judecătorească - nefiind posibilă crearea unei diferențe între proprietatea imobiliară și cea imobiliară, încât deci preluarea imobilului în cauză este abuzivă, în sensul art. indicat din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul intimat - Primarul Municipiului - prin întâmpinare solicită respingerea apelului reclamantei, motivând în esență că preluarea imobilului în litigiu nu este abuzivă, deoarece acesta a fost confiscat printr-o sentință penală de condamnare, ca pedeapsă complementară, urmare a săvârșirii infracțiunii în dauna economiei naționale, prev. de art. 2 și 14 din Legea nr. 248/1947 și ca atare litigiul nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Verificând sentința civilă apelată, în limitele cererii de apel și în raport de motivele invocate și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că este cazul admiterii prezentului apel al reclamantei, în sensul și pentru considerentele ce se vor expune în continuare, mai jos.
Astfel, Curtea constată că din cuprinsul sentinței penale nr. 301 din 26.02.1959 pronunțată în dosarul nr. 1104/1959, de fostul Tribunal Popular al orașului T - rămasă definitivă prin respingerea recursului inculpatului, conform deciziunii penale nr. 2640 /06.02.1959(fila 32 - 35 dosar fond),- rezultă că inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 și 14 din Legea nr. 248/1947 la 6 ani închisoare, iar în baza art. 25 al. III codul penal s-a dispus și confiscarea averii acestuia, constând din apartamentele 1 și 2 din imobilul situat în T,-, precum și confiscarea valutei corp delict - deținerea ilegală de 179 monede de aur și 748 dolari.
Curtea mai constată că prin sentința civilă nr. 5986 bis din 24.06.2004, pronunțată în dosarul nr. 12612/2003, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții (apelanta de față) și și a obligat pârâta Banca Națională a României - la restituirea către reclamanți a 179 monede aur (constând în două monede a 10 guldeni olandezi de 13,40 grame, 121 monede a 20 franci francezi de 777,80 grame, 53 monede aur a 20 franci elvețieni de 341, 20 gr, o monedă de 10 franci francezi de 320 gr. o monedă de aur medalie românească 1944 de 6,40 gr. aur, un ducat mic austriac cu efigia lui de 3, 50 grame aur) sau în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă obligă pârâta la plata despăgubirilor pentru cantitatea totală de 1145, 5 gr. aur, la prețurile aplicate de Banca Națională a României B de la data pronunțării acestei hotărârii judecătorești.
În cuprinsul acestei din urmă sentinței civile se reține, în esență, că prin sentința penală sus - indicată s-a dispus doar confiscarea valutei corp delict, nefăcându-se referire la cantitatea de aur, constând în 179 monede din aur, care au fost preluate abuziv de la defunctul, fiind incidente astfel dispozițiile art. 21 și 22 din nr.OG 190/2000, combinate și au art. 481 cod civil și Constituția României din 1952, precum și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, această cantitate de aur fiind confiscată de la, fără vreo despăgubire, deci cu nerespectarea dispozițiilor legala în vigoare la aceea vreme, persoană neputând fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa, căci orice persoană, are dreptul la o proprietate.
Aceasta din urmă sentință civilă a fost modificată prin decizia civilă nr. 150/R/18.02.2005, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 7810/C/2004, numai în partea referitoare la data obligării pârâtei Banca Națională a României B la plata contravalorii acestor bunuri, ca fiind cea corectă de la prețul Băncii Națională a României B practicat la data efectuării plății (în loc de data pronunțării hotărârii judecătorești, fila 18 - 19 dosar).
Așa fiind, Curtea stabilește că prima instanță nu a stăruit prin toate mijloacele de probă în cercetarea fondului cauzei, nemanifestând rolul activ, impus de art. 129 al. 5 Cod procedură civilă, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, impunându-se astfel, în temeiul art. 297 al.1 Cod procedură civilă, admiterea prezentului apel al reclamantei și desființarea sentinței civile apelate, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași prima instanțe, (respectiv Tribunalul Timiș ), care, cu prilejul reluării judecății, va examina dacă există sau nu o vădită disproporție între fapta de natură penală a autorului reclamantei apelante - - și măsura confiscării imobilului în litigiu, sancționată chiar de Constituția acelei vremi (1959), fiind ținută așadar, să stabilească, pe fond, dacă reclamanta justifică și dreptul de proprietate imobiliară pretins, precum și dacă acest imobil poate fi restituit sau nu în natură ori în echivalent, în raport și de exigențele Legii nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12. 1989), criteriul formal al existenței hotărârii penale de condamnare (în 1959), nefiind conform cu Constituția vremii din 1952, (care garanta și proteja proprietatea, statuând că nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, în mod arbitrar).
Această soluție se impune, în considerarea ideii de judecată unitară, de vreme ce s-a stabilit prin hotărârile judecătorești sus-menționate, intrate în puterea lucrului judecat, că prevederile Legii nr. 284/1947(în baza căreia s-a pronunțat condamnarea și confiscarea imobilului), încalcă dispozițiile legale privind proprietatea, în vigoare la aceea dată, respectiv prev. de art. 481 Cod civil(conform cu care nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire), precum și ale art. 8 din Constituția din 1948, în vigoare la aceea vreme, care la fel, garanta proprietatea particulară, ca și de asemenea, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România aderase și care garanta protecția proprietății. Ca atare, față de toate aceste încălcări ale dispozițiilor legale urmează a se examina dacă imobilul a fost preluat cu titlu de către Stat, și dacă acest titlu al statului (o hotărâre judecătorească) poate constitui un impediment la restituirea imobilului, avându-se în vedere ideea de reparare a abuzurilor comise în trecut, de regimul comunist, instanțele de judecată (de drept comun) fiind investite cu puterea și competența de a analiza și compara titlului Statului (și a examina constituționalitatea Legii nr. 248/1947), în raport cu legea în baza căreia a fost emis și dacă este sau nu cazul a se face distincția care organ al Statului - administrativ sau judiciar - a emis acest titlu, ori între proprietatea imobiliară și proprietatea mobiliară,(prin prisma art. 44 din actuala Constituție, care garantează și ocrotește în mod legal, indiferent de titular, dreptul de proprietatea privată) și deci, în concluzie, dacă a avut loc sau nu, în sensul Legea nr. 10/2001, o trecere abuzivă și fără titlu în proprietatea Statului a imobilului în litigiu, așa cum este definită această noțiune la art. 2 alin. 1 lit. i, (fost h) din Legea nr. 10/2001(adică orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării).
În consecință, avându-se în vedere toate considerentele ce preced, și pentru a se lămuri cele astfel arătate, fără de care Curtea nu poate realiza controlul judiciar de legalitate, în temeiul dispozițiilor art. precitat va fi admis apelul de față, al reclamantei și se va desființa sentința civilă apelată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1787/PI/10.09.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă - în dosarul nr-, pe care o desființează, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Tribunalul Timiș.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 7 februarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Se comunică cu:
Reclamanta apelantă
- T,-,. C,. 14, jud.
Pârâtul intimat
PRIMARUL MUNICIPIULUI T - B-dul -, nr. 1
Red. /25.02.2008
Tehnored /27.02.2008
Ex.4
Primă instanță:
Președinte:Trandafir PurcărițăJudecători:Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat
