Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 292/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 292/
Ședința publică din 08 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Irina Bondoc
Grefier - -
Pe rol, pronunțarea asupra apelurilor civile declarate de:
1. apelanții reclamanți și intimați, cu domiciliul ales în B,--13,. 1, sector 4 și prin, domiciliată în B, șos. - nr. 2 B, bloc 4,. A,. 1,. 5, sector 4 și, cu domiciliul ales în B,--13,. 1, sector 4 și domiciliat în B,- A, sector 1;
2. apelanții pârâți și intimați CONSILIUL LOCAL și ORAȘUL PRIN PRIMAR, cu sediile în Sud,-, județul C;
3. apelanta pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, cu sediul în-, județul C,
împotriva sentinței civile nr. 360/26.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN, cu sediul ales C, în str. - nr. 18, județul C, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 26.11.2008, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 03.12.2009, respectiv 08.12.2009, dată la care a pronunțat următoarea soluție:.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 17.03.2003, reclamanta a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la restituirea în natură sau prin echivalent a terenului în suprafață de 600 mp situat în Nord, strada -, lot 174 și a terenului în suprafață de 392,40 mp situat în C, lot 30, careul 362,- și anularea eventualelor acte de înstrăinare efectuate cu privire la aceste imobile.
În motivarea acțiunii s-a arătat că ambele terenuri au aparținut în proprietate tatălui reclamantei, numitul, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4086/30.08.1924, transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr.4401/1924, încheiat cu Primăria orașului C - pentru terenul situat în C - și a celui încheiat cu Spitalelor Civile din B, autentificat sub nr. -.02.1928 și transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 4127/17.11.1928, pentru cel situat în.
A mai susținut reclamanta că are calitatea de moștenitor al proprietarului celor două terenuri, conform certificatului de moștenitor nr. 509/1964 eliberat de notariatul de Stat al Raionului - Regiunea B și certificatului de moștenitor suplimentar nr. 1171/1973, că acestea au fost preluate abuziv în proprietatea statului, în absența oricărui titlu de preluare, și că notificările formulate în temeiul Legii nr.10/2001 pentru restituirea acestora nu au fost soluționate de autoritățile administrative astfel investite până la data introducerii acțiunii.
La termenul din 10.04.2003, instanța a pus în discuția părților calitatea procesuală pasivă a Statului Român și excepția prematurității acțiunii, ca urmare a faptului că nu au fost emise dispoziții de soluționare a notificărilor.
Prin cererea depusă la 18.04.2003 reclamanta a solicitat completarea acțiunii prin chemarea în judecată, alături de Stat, și a Primăriei C și a Consiliului Local.
Consiliul Local a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat lipsa calității sale procesuale pasive și prematuritatea acțiunii.
Prin cererea depusă la termenul din 30.10.2003 reclamanta a renunțat la judecata cererii având ca obiect anularea actelor de înstrăinare efectuate cu privire la imobilele revendicate.
Prin sentința civilă nr.46/15.02.2004 Tribunalul Constanțaa admis excepția prematurității, a respins acțiunea reclamantei ca prematur formulată și a luat act de renunțarea la judecata cererii ce viza nulitatea actelor de înstrăinare.
La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere că formularea unei contestații potrivit art.23 și 24 din Legea nr.10/2001 este condiționată de emiterea unei decizii sau, după caz, a unei dispoziții motivate, de către unitatea deținătoare a imobilelor, ori un asemenea act nu a fost eliberat în cauză.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost respins ca nefondat de Curtea de APEL CONSTANȚA prin decizia civilă nr. 571/C/26.05.2004, în considerentele căreia s-a reținut că în cazul în care unitatea deținătoare nu răspunde în termenul de 60 de zile nu sunt incidente dispozițiile art.24 alin.7 și 8 din Legea nr.10/2001, referitoare la atacarea dispoziției sau deciziei care cuprinde oferta de restituire pentru că un asemenea act lipsește, iar textul este de strictă interpretare.
Prin urmare, cum tăcerea persoanei notificate nu are valoarea unui răspuns negativ la cererea persoanei îndreptățite, reclamanta are deschisă doar calea acțiunii având ca obiect obligarea persoanei juridice deținătoare la emiterea actului la care este ținută.
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamantă prin decizia civilă nr.4134/19.05.2005, prin care a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
S-a avut în vedere că termenul în care unitatea deținătoare este obligată să răspundă la notificări are un caracter imperativ, nu de recomandare, iar refuzul pârâtelor de a răspunde la notificările formulate de reclamantă echivalează cu lipsa unei rezolvări.
După casare, Curtea de APEL CONSTANȚAa admis apelul, a desființat hotărârea instanței de fond și a trimis cauza la Tribunalul Constanța pentru evocarea fondului reținând că soluția se impune față de împrejurarea că litigiul nu a fost soluționat de prima instanță pe fond și de prevederile art.297 alin.1 din Codul d e procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.219/2005, și art.725 din același cod.
Pe rolul Tribunalului Constanța dosarul a fost înregistrat sub nr. 2851/2006, iar la termenul din 15.12.2006 în cauză a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de numitul - admisă în principiu la termenul din 23.02.2007 - care a arătat că are aceleași drepturi ca și reclamanta și a solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor care au aparținut defunctului.
de acest litigiu, prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr-, reclamanții și au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local, Primăria orașului și Orașul prin Primar, anularea dispoziției Primarului orașului nr.366/08.09.2006 și obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului în suprafață de 600 mp ce a făcut obiectul notificării sau, în măsura în care aceasta nu este posibilă, la stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent, în raport de valoarea de piață a imobilului, precum și la plata unor daune de 100.000 lei (RON) pentru soluționarea cu întârziere a notificării.
În motivarea contestației s-a arătat că prin dispoziția atacată notificarea reclamanților a fost respinsă pentru nedovedirea calității de proprietar a autorului lor la data preluării abuzive a terenului și că hotărârea contravine actelor anexate - din care rezultă că a cumpărat acest teren de la Spitalelor Civile din B în anul 1928 și că reclamanții sunt moștenitorii proprietarului - și dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Referitor la despăgubirile pentru soluționarea cu întârziere a notificării s-a arătat că reprezintă lipsa de folosință a terenului a cărui restituire s-a solicitat de la expirarea termenului imperativ până la soluționarea cererii prin dispoziție și prejudiciul moral creat de Statul Român prin neaplicarea corespunzătoare a legii în scopul unei "restituiri echitabile".
Prin intâmpinare, pârâții au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei și pe cea a lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local, iar pe fond au solicitat respingerea contestației ca nefondată.
La termenul din 23.02.2007 Tribunalul Constanțaa conexat dosarul civil nr.3544/2006 la dosarul civil nr.2851/2006, a admis excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei și a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local.
S-a reținut că primăria nu există în plan procesual pentru că este o structură administrativ teritorială compusă din instituția primarului și din aparatul propriu de administrație, potrivit Legii nr.215/2001, lipsită de personalitate juridică și reprezentată de primar în raporturile cu terții.
Prin sentința civilă nr.360/26.03.2008 Tribunalul Constanțaa respins ca nefondată excepția prematurității acțiunii principale, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor în acțiunea principală și a respins acțiunea opusă acestuia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, a admis excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei orașului în acțiunea conexă, respingând această acțiune în contradictoriu cu pârâta menționată, a admis acțiunea principală și cererea conexă în parte, a anulat dispoziția nr. 366/08.09.2006 emisă de Primarul orașului, a obligat pârâții să acorde reclamanților teren echivalent valoric cu lotul 174 din și cu lotul 30, careul 362 sau să înainteze dosarul reclamanților Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a respins cererea de obligare a pârâților la daune, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî în acest sens instanța a reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, în calitate de succesori ai defunctului, că este evident refuzul autorității administrative de a nu răspunde notificării și de a nu restitui imobilele pretinse și că, pe cale de consecință, accesul la justiție al reclamanților nu poate fi condiționat de emiterea unei dispoziții sau decizii, acțiunea de față fiind, de altfel, singura pe care pe care aceștia, în calitate de persoane îndreptățite, o au la îndemână potrivit art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001.
A mai constatat instanța că autorul reclamanților nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra celor două terenuri pentru că a fost deposedat fără titlu, prin nerespectarea normelor legale în vigoare la acel moment, cu încălcarea tratatelor și a convențiilor la care România era parte, modalitatea abuzivă fiind reglementată de art. 6 din Legea nr. 213/1999, coroborat cu art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001.
Cum pârâții nu au probat în nici un mod despăgubirea proprietarului pentru imobilele preluate, acestea intră sub incidența art.2 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001 și pot face obiectul restituirii în condițiile expuse de acest act normativ.
S-a reținut și nelegalitatea dispoziției ce vizează terenul din ca urmare a faptului că reclamanții au făcut dovada calității de proprietar a autorului lor și pe cea a calității de succesori în drepturi a acestuia, precum și a incidenței actului normativ reparator asupra acestui imobil, fără a li se solicita în mod pertinent completarea documentației cu acte relevante.
Stabilind asupra naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților instanța a reținut pentru ambele imobile imposibilitatea restituirii în natură ca urmare a faptului că terenul din Nord este amplasat în zona hotelului - și este parțial afectat de trotuar și carosabil, în limita a 135 mp, și de spațiu, pentru 550 mp, și că cel situat în C, str. - este ocupat integral de liniile tramvaiului nr.102, de rampa de revizie și platformă betonată; s-a constatat, prin urmare, că reclamanții au dreptul la acordarea în compensare a unor alte terenuri de aceleași dimensiuni și valoare sau la acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc, prin trimiterea propunerii de către autoritatea administrativ teritorială către Comisia Centrală de stabilire a despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și și pârâții Consiliul Local, Orașul prin Primar și Primăria municipiului
Prin cererea inițială de apel reclamanții au invocat greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și nelegalitatea soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor pretinse pentru rezolvarea cu întârziere a notificării.
Sub primul aspect s-a arătat că, atât la data formulării notificării, cât la momentul introducerii acțiunii, Legea nr.10/2001 permitea chemarea în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor atunci când deținătorul bunului nu era cunoscut astfel că, față de refuzul autorităților din C de a emite dispoziție motivată, se impunea restituirea terenului în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. S-a solicitat totodată, invocându-se legislația europeană și jurisprudența CEDO, ca în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie acordate cu prioritate despăgubiri bănești, iar în subsidiar, un teren echivalent.
În susținerea criticii referitoare la despăgubirile datorate pentru rezolvarea cu întârziere a notificării s-a pretins că instanța de fond nu a motivat soluția dată acestei cereri și a ignorat prevederile art.21 alin.1 și 3 din Legea nr.10/2001.
Printr-o cerere ulterioară reclamanții și-au completat motivele de apel și au criticat soluția primei instanțe și sub următoarele aspecte:
- neadministrarea probei cu expertiză de evaluare prin care să se stabilească valoarea actuală de circulație a imobilelor solicitate prin notificări, probă care ar fi permis instanței să se pronunțe asupra acordării în echivalent a altor bunuri din patrimoniul unităților administrativ teritoriale pârâte și să aprecieze asupra cuantumului lipsei de folosință a terenului din.
Au susținut apelanții că este eronată aprecierea tribunalului, conform căreia modul de calcul al despăgubirilor este strict reglementat de Legea nr. 247/2005, iar acordarea acestora este atributul exclusiv al Comisiei Centrale de acordare a despăgubirilor deoarece, pe de o parte, Comisia nu poate avea în vedere cuantumul lipsei de folosință, ori posibilitatea acordării acestui tip de despăgubire a fost recunoscută în practica judiciară, iar pe de altă parte, pentru că acordarea despăgubirilor de către Comisie are caracter subsidiar, prioritară fiind acordarea de bunuri în compensare, conform art.26 alin.1 din Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește terenul din C, pentru care unitatea deținătoare nu a emis nici o dispoziție, s-a pretins că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 de la momentul formulării acțiunii, care permiteau determinarea și acordarea despăgubirilor bănești de către instanța de judecată.
- neadministrarea probei cu înscrisuri referitoare la bunurile care pot fi acordate în compensare de pârâți în sensul că, deși instanța de fond a încuviințat inițial depunerea la dosar a tabelelor care trebuie întocmite și afișate lunar conform art.1 alin.5 din Legea nr.10/2001, ulterior a acceptat depunerea cu acest titlu a unor relații contradictorii - cum sunt cele depuse de Primăria C care a afirmat, pe de o parte, că nu deține terenuri pentru atribuire în compensare, iar pe de altă parte, că pentru identificarea unor astfel de terenuri este nevoie de demersuri - sau incomplete - cum este adresa depusă de Primarul orașului, nedatată și neînregistrată, în care nu se arată bunurile ce se pot atribui în compensare, ci "zone" pe raza orașului în care s-ar putea acorda teren în echivalent.
- greșita apreciere a imposibilității de restituire în natură a terenului situat în C în condițiile în care acesta a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar față de prevederile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, existența unei hotărâri de guvern prin care bunul a trecut în domeniul public nu prezintă relevanță deoarece, nefiind proprietar, statul nu putea dispune de bun, cu atât mai mult cu cât șinele de tramvai care afectează terenul nu mai sunt folosite cu această destinație de foarte multă vreme.
Pârâții Orașul prin Primar și Consiliul Local au invocat greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr.10/2001 ca urmare a nedovedirii de către reclamanți atât a modalității abuzive de preluare a terenului din, cât și a dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului menționat.
Sub primul aspect s-a arătat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamanților cu Spitalelor Civile B în 1928, cumpărătorul avea obligația de a realiza o construcție "la roșu" în termen de 4 ani de la data punerii în posesie, iar neexecutarea oricărei obligații asumate dădea vânzătorului dreptul să considere contractul desființat de drept fără somațiune, judecată sau punere în întârziere.
Au susținut apelanții că deși vânzătoarea a aprobat prelungirea acestui termen cu încă 5 ani, reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor a realizat construcția până în 1946 sau că a efectuat demersuri pentru obținerea autorizației de construcție, astfel că neîndeplinirea obligației asumate a dat eficiență pactului comisoriu inserat în contract, cu consecința desființării necondiționate a actului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără a fi necesară intervenția instanței în pronunțarea rezoluțiunii.
A fost combătută și eventuala invocare a unei cauze de forță majoră care să împiedice executarea construcției în perioada menționată cu motivarea că în timpul celui de al doilea război mondial nu era interzisă total și absolut edificarea unor construcții în zona, iar reclamanții nu au probat că autorul lor a solicitat aprobările necesare și că cererile i-ar fi fost respinse de cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării.
S-a pretins că nu se poate reține caracterul abuziv al preluării nici în ipoteza în care nu s-ar reține rezoluțiunea convențională a actului prin care imobilul a fost dobândit deoarece chiar reclamanții au arătat că terenul nu figurează în anexa decretului cu imobile naționalizate, ori sarcina acestei probe le revenea conform art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În susținerea criticii care vizează inexistența dreptului de proprietate al autorului reclamanților asupra terenului în litigiu în perioada de referință a Legii nr.10/2001 s-a arătat că lotul nr.174 nu este înscris în registrele matricole vechi începând cu anul 1940 și că în adresa 228/2004 a Primăriei s-a precizat că autorul reclamanților figurează în proprietarilor de terenuri doar în anul 1940, nu și ulterior, ceea ce demonstrează că nu s-a făcut dovada proprietății la data presupusei preluări abuzive.
Apelanta Primăria municipiului Cai nvocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate sub următoarele aspecte:
- admiterea unei cereri de intervenție tardivă, care trebuia respinsă ca atare la termenul din 23.02.2007;
- neexaminarea lipsei capacității procesuale de dolosință a Primăriei municipiului C;
- greșita conexare a celor două dosare, în condițiile în care terenurile ce fac obiectul acestora sunt situate în localități diferite, iar litigiile se aflau în stadii procesuale diferite, unul fiind contestație la o dispoziție emisă;
- titlul statului a fost valabil constituit întrucât terenul a fost expropriat pentru uz și utilitate publică, iar destinația exproprierii s-a realizat;
- reclamanții nu au probat că despăgubirea acordată nu a fost justă și prealabilă în raport cu prețurile de circulație de la data exproprierii;
- greșita aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 la speța de față.
Consiliul Local și Orașul prin Primar au solicitat prin întâmpinare respingerea apelului reclamanților ca nefondat, iar în motivare au arătat că lipsa de calitate procesuală pasivă a Statului Român a fost corect apreciată și că obligarea la plata daunelor cominatorii pentru nerezolvarea notificării era posibilă doar în cadrul acțiunii prin care se solicita îndeplinirea acestei obligații de a face, ori în cauză o asemenea cerere nu a fost formulată, iar dispoziția de rezolvare a notificării a fost emisă de unitatea deținătoare anterior soluționării litigiului.
La solicitarea instanței, apelanții pârâți au depus la dosar adresele nr.26362/05.11.2008 a Orașului și nr.-/25.11.2008 a Primăriei municipiului C referitoare la situația bunurilor și serviciilor care pot fi acordate în compensare de cele două unități administrativ teritoriale.
Apelanții reclamanți au formulat concluzii scrise prin care au reluat, în principal, susținerile din cuprinsul cererilor de apel.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanța reține următoarele:
Cu privire la apelul reclamanților:
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român se constată că tribunalul a soluționat litigiul în cadrul fixat prin dispozițiile Legii nr.10/2001 și a apreciat corect asupra excepției care a vizat acest aspect.
În procedura contencioasă instituită de Legea nr.10/2001, chemarea în judecată a Statului intervine doar în situația prevăzută de art. 28 alin.3, respectiv atunci când unitatea deținătoare nu a fost identificată, caz în care persoana îndreptățită poate chema în judecată Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, "solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege".
În cauză, calitatea de unitate deținătoare a Orașului și a Municipiului C nu a fost contestată de nici una dintre părțile litigiului, iar în aceste condiții în mod corect s-a apreciat că legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi reținută, argumentarea reclamanților, referitoare la preluarea imobilelor fără titlu, nefiind suficientă pentru a justifica chemarea în judecată a statului într-o procedură specială, reglementată în mod expres de legiuitor sub aspectul autorităților competente să rezolve cererile de acordare a măsurilor reparatorii formulate de persoanele îndreptățite.
Nefondate sunt și criticile referitoare la aprecierea eronată a imposibilității de restituire în natură a terenului din C și la încălcarea dreptului la apărare al reclamanților prin neadministrarea tuturor probatoriilor necesare soluționării cererilor lor de restituire în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001 și ale reglementărilor comunitare.
Legea nr.10/2001 reglementează măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite (art.1 alin.1) și consacră principiul restituirii în natură.
Ca urmare, numai în situațiile în care ea interzice restituirea în natură prin dispoziții exprese sau prevede că măsurile reparatorii se pot acorda numai în echivalent, nu va avea loc o restituire în natură a imobilului.
Potrivit înscrisurilor dosarului, terenul situat în C,-, a cărui restituire în natură este solicitată de reclamanți, este ocupat de linia de tramvai nr. 102, de rampa de revizie tehnică a acestora și de platforme betonate, iar față de această destinație se constată că în mod corect a apreciat tribunalul că este afectat de amenajări de utilitate publică și că îi sunt incidente prevederile art.10 alin.2 și 10 din Legea nr.10/2001.
Potrivit alin.2 al textului de lege menționat, în cazul în care pe terenurile preluate abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Prin urmare, chiar legea care constituie fundamentul juridic al pretențiilor cu caracter reparator prevede posibilitatea refuzului restituirii în natură în cazurile expres reglementate prin art.10, iar instanța de fond nu putea ignora aceste dispoziții legale.
Soluția privitoare la acest imobil nu încalcă principiul restituirii în natură consacrat de legea specială, cum în mod eronat susțin reclamanții, deoarece tribunalul a constatat justificat că terenul nu este liber și că, pe cale de consecință, nu poate fi restituit în natură, iar în acest context singura modalitate de rezolvare a solicitării în cadrul Legii nr.10/2001 era acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Imposibilitatea restituirii în natură a fost corect apreciată pentru că actuala destinație a terenului intră în aria de cuprindere a sintagmei "amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale", astfel cum este determinată de prevederile art.10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001; astfel, din adresa nr.53321/18.05.2007 a Primăriei municipiului C (fila 86 din dosarul de fond) și raportul de expertiză efectuat de dl expert la instanța de fond, necontestat de reclamanți sub nici un aspect, inclusiv expertiza topografică efectuată de dl. expert în dosarul civil nr./C/2005 al Curții de APEL CONSTANȚA, reiese că pentru acest imobil au fost emise documentații de urbanism legal aprobate, că destinația lui actuală este menționată ca atare în planul cadastral întocmit în perioada 1994-1997, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, și că a fost inclus în domeniul public de interes local al unității administrativ teritoriale cu această destinație, fiind atestat cu acest caracter prin nr.HG904/2002.
Este reală susținerea conform căreia încadrarea terenului din C în domeniul public de interes local nu are relevanță în aprecierea posibilității de restituire în natură a acestuia pentru că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului, iar restituirea nu este echivalentă cu înstrăinarea lui și, pe cale de consecință, caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al proprietății publice nu i se aplică, însă această imposibilitate rezultă din destinația actuală a terenului - aceea de cale de circulație ce servește interesului public, stabilită ca atare în documentația de amenajare a teritoriului anterioară anului 2001 - ori potrivit art.10 alin.2 din lege, coroborat cu art.10.3 din normele ei de aplicare, terenurile cu asemenea destinație nu pot fi restituite în natură.
Cum în finalul cererii de completare a motivelor de apel reclamanții au arătat, implicit, că solicită restituirea în natură și a terenului situat în Nord, instanța de apel a verificat modul de aplicare a principiului consacrat de prevederile art.1 din Legea nr.10/2001 și cu privire la acest bun și a constatat că imposibilitatea restituirii lui în natură a fost în mod greșit stabilită de tribunal.
Astfel, potrivit raportului de expertiză imobiliară efectuat de dl. expert la instanța de fond și precizărilor aduse acestuia la 08.11.2007, ca și expertizei topografice efectuată în ciclul procesual anterior de dl. expert, din totalul de 660 mp situați în Nord, str. -, suprafața de 135 mp este ocupată de str. - și trotuar, iar diferența de 525 mp reprezintă spațiu pe care, potrivit adresei nr./15.01.2002 depusă de Primăria orașului în dosarul nr-, "se poate construi în condițiile Legii nr.50/1991, ale Legii nr.453/2001 și ale Regulamentului local de urbanism".
Rezultă, din cele ce preced, că terenul ocupat de spațiul este teren liber în sensul Legii nr.10/2001, nefiind ocupat efectiv de lucrările în scopul cărora s-a realizat deposedarea și nici necesar normalei utilizări a unei alte construcții sau amenajări de utilitate publică, iar restituirea lui în natură este pe deplin posibilă conform prevederilor art.1 și 9 din actul normativ menționat.
Această soluție este impusă și de dispozițiile art. 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care dispun că "persoanele și entitățile implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și în protocoalele adiționale la această convenție, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, precum și soluțiilor jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului", ca și de exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.
Din considerentele expuse rezultă că aprecierea potrivit căreia restituirea în natură trebuie convertită în măsuri reparatorii în echivalent este corectă doar în ceea ce privește terenul situat în C și pentru o parte a terenului din, în suprafață de 135 mp, afectată de amenajări de utilitate publică, iar potrivit art.26 alin.1 din lege, acordarea măsurilor reparatorii pentru aceste imobile se putea realiza, cum s-a stabilit în hotărârea instanței de fond, doar prin dispoziția motivată a primarului de atribuire în compensare a unui teren echivalent sau prin dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri.
Determinarea bunurilor care pot fi atribuite în compensare sau a cuantumului despăgubirilor bănești cuvenite pentru imobilul sau partea de imobil nerestituită în natură nu intră în competența instanței de judecată, iar față de aceste limite ale judecății impuse în mod imperativ de legiuitor, susținerile referitoare la insuficiența probelor administrate de tribunal sub aspectul măsurilor reparatorii în echivalent sunt în mod evident nefondate.
Este real că atribuirea de bunuri sau servicii în compensare constituie o obligație a unității deținătoare, dar acordarea unei astfel de reparații depinde nu numai de voința celui notificat și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate cu acest titlu, ori din probatoriile administrate la fond și în apel sub acest aspect rezultă cu certitudine că în patrimoniul celor două unități administrativ teritoriale pârâte nu există terenuri libere care pot fi obiect al măsurilor reparatorii prin echivalent. Chiar dacă în adresa depusă la fond de Primăria municipiului C se precizează că pentru indicarea unui teren ce s-ar putea atribui în compensare este nevoie de o analiză complexă, același înscris arată că la data întocmirii sale Municipiul C nu deține rezerve de teren care să poată fi acordate cu acest titlu, iar această concluzie este reluată și în adresa nr.-/25.11.2008, depusă în apel, conform căreia terenurile menționate în lista întocmită potrivit art.1 alin.5 din Legea nr.10/2001, pentru luna noiembrie 2008, au fost deja atribuite conform aceluiași act normativ, în baza unor sentințe definitive și irevocabile.
Aceleași au fost și relațiile comunicate instanței de Orașul prin Primar în sensul că, deși la instanța de fond s-a indicat posibilitatea atribuirii în compensare a unor terenuri situate în anumite zone ale orașului, prin adresa nr.26362/05.11.2008 s-a arătat că în urma demersurilor efectuate pentru atribuirea în compensare a unui teren având aceeași valoare cu imobilul în litigiu, nu a fost identificată nici o suprafață care să poată face obiectul compensării.
Rezultă că relațiile comunicate de unitățile notificate au caracter neechivoc și impun concluzia inexistenței în patrimoniul lor - la momentul soluționării cauzei la fond și în apel - a unor bunuri concret determinate care să poată fi atribuite în compensare astfel că, prin instituirea obligației primarilor de a emite o dispoziție conformă situației de fapt existentă la momentul respectiv instanța a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.26 alin.1 din lege.
În soluționarea criticii ce vizează insuficiența materialului probator trebuie avută în vedere și împrejurarea că, deși reclamanții invocă faptul că instanța de fond nu a cenzurat în mod corespunzător refuzul pârâților de a atribui în compensare terenuri corespunzătoare valoric imobilelor preluate abuziv și care nu se pot restitui în natură, în considerentele cererilor de apel au arătat în mod expres că "în raport cu legislația europeană și jurisprudența, în măsura în care restituirea în natură a ambelor imobile nu este posibilă" solicită acordarea cu prioritate a despăgubirilor bănești.
Dreptul la apărare al reclamanților nu a fost nesocotit nici prin respingerea probei cu expertiză de evaluare a celor două imobile preluate de stat deoarece în cauză sunt incidente prevederile alin.2 al art.16 din Legea nr.247/2005, fiind vorba de notificări nesoluționate până la data intrării ei în vigoare, ori prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.52/04.06.2007 s-a decis, pentru situația dată, că instanța trebuie să se limiteze doar la stabilirea dreptului persoanei care a formulat notificarea de a primi măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor prevăzute de noua lege, fără a mai putea statua asupra valorii acestora, întrucât art.16 din titlul VII al Legii nr.247/2005 conține norme de procedură care sunt de imediată aplicare.
Cum nici una dintre notificările formulate de reclamanți pentru imobilele din C și nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, instanța de judecată nu poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparații, reprezentând valoarea de circulație a bunurilor revendicate, această atribuție fiind doar apanajul autorității administrative, cu excluderea intervenției instanței, astfel că efectuarea expertizei tehnice de evaluare nu era utilă cauzei.
Necesitatea administrării acestei probe nu poate fi justificată nici din perspectiva cererii de acordare a despăgubirilor bănești datorate de Consiliul Local și Orașul prin Primar ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării formulată pentru terenul situat în Nord, str. -, lotul nr.174 deoarece, potrivit încheierilor de ședință întocmite în dosarul de fond, o asemenea cerere nu a fost formulată de reclamanți - care s-au limitat la solicitarea unei expertize de identificare a situației actuale a celor două terenuri și a uneia de stabilire a valorii lor de circulație - iar în lipsa unei asemenea cereri instanța de fond nu putea proceda la administrarea din oficiu a probei, pentru că s-ar fi încălcat principiul disponibilității în procesul civil, care lasă la libera apreciere a părții determinarea mijloacelor cu care își dovedește pretențiile.
Pe de altă parte, așa cum în mod constant s-a decis și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Androne împotriva României, paragraful 70, cauza Buzatu, paragraful nr.18), despăgubirea pretinsă cu titlu de lipsă de folosință nu poate fi acordată și din perspectiva faptului că instanța a dispus restituirea bunului ca reparație, în sensul art.41 din Convenție, ceea ce îi plasează pe reclamanți, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu ar fi fost încălcate, precum și pentru că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea un caracter speculativ deoarece posibilitatea închirierii terenului sau a utilizării lui cu o anumită destinație depinde de mai multe variabile.
Cum prin soluționarea cu întârziere a notificării s-au adus, însă, grave atingeri dreptului de proprietate, dreptului de acces la o instanță și dreptului la un proces echitabil, instanța apreciază că ele pot fi luate în calcul drept componentă a prejudiciului moral astfel că, statuând în echitate, va obliga pârâții Consiliul Local și Orașul prin Primar, cu titlu de reparație a prejudiciului moral suferit, la plata echivalentului în lei de la data efectuării plății a sumei de 3000 euro.
Cu privire la apelul pârâților Consiliul Local și Orașul prin Primar:
Prin contractul de vanzare-cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr.5002/15.02.1928, autorul reclamanților, a cumparat de la Spitalelor Civile din B "lotul însemnat pe planul parcelar cu nr.174, situat pe proprietatea i de la, județul C, în suprafață de circa 660 mp." în schimbul unui preț de 8250 lei, care se achitase deja la data perfectării vânzării.
În cuprinsul convenției de înstrăinare au fost stabilite în mod expres obligațiile cumpărătorului, printre care și aceea de "a clădi, adică să aibă construcțiunea terminată de roșu și învelită, în timp de 4 ani de la data punerii în posesie", precum și sancțiunea nerespectării acestei obligații, respectiv "un spor de plată" în folosul i de 10% pentru primii doi ani, iar după trecerea acestui termen, un procent sporit cu încă 5% din doi în doi ani.
Rezultă, deci, că potrivit actului translativ de proprietate invocat de reclamanți și necontestat de pârâți, neîndeplinirea obligației de a construi în termenul stipulat în cuprinsul său nu atrăgea desființarea necondiționată a vânzării de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire, cum în mod nefondat susțin apelanții, ci numai o sancțiune pecuniară, respectiv obligația de a plăti vânzătorului, cu titlu de despăgubire, parte din prețul vânzării. Este real că în articolul nr.12 al contractului părțile au stipulat și un pact comisoriu de grad IV, care are drept efect desființarea necondiționată a vânzarii indiferent de natura fortuită a neexecutarii sau culpa cumpărătorului, dar această clauză nu avea incidență în cazul nerespectării termenului de realizare a construcției pentru că sancțiunea încălcării lui a fost stabilită expres de părțile contractante.
Nefondată este și susținerea referitoare la lipsa caracterului abuziv al deposedării ca urmare a faptului că lotul nr.174 din nu apare menționat în anexele decretului de naționalizare deoarece, potrivit art.1 lit.e din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin nr.HG250/2007, atunci când nu se poate face dovada formală a preluării unui imobil de către stat, dar el se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a preluării, soluționarea cererii se face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituind o prezumție relativă de preluare abuzivă.
În speță, pârâții Consiliul Local și Orașul prin Primar nu au contestat că terenul identificat prin expertizele dispuse de instanță, aflat în prezent în domeniul public și privat al localității, este același cu terenul achiziționat de de la Spitalelor Civile B în 1928, care - potrivit adresei nr. din 15.01.2002 - a fost transmis prin nr.1207 din 1975 în folosința gratuită a Uniunii Generale a Sindicatelor din România, iar în raport de această împrejurare și de neconfirmarea caracterului convențional al deposedării, în mod corect a apreciat tribunalul că preluarea terenului din în proprietatea statului a avut caracter abuziv și că prevederile Legii nr.10/2001 îi sunt pe deplin aplicabile.
În mod întemeiat s-a apreciat prin hotărârea atacată și asupra existenței dreptului de proprietate al autorului reclamanților asupra terenului din Nord, lotul nr.174 pentru că neînscrierea acestuia în evidențele fiscale ale localității ulterior anului 1940 nu infirmă dreptul de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 1928 și nu conduce, în absența oricăror probe contrare actului translativ de proprietate, la concluzia inexistenței acestui drept în perioada de referință a Legii nr.10/2001, cu atât mai mult cu cât prin adresa 13472 din 26.07.1941 Spitalelor Civile i-a recunoscut lui calitatea de proprietar, comunicându-i - ca răspuns la cererea sa nr. 15827/1941 - că termenul de realizare a construcției pe terenul în litigiu a fost prelungit cu 5 ani, începând cu 24.07.1941.
Cu privire la apelul pârâtei Primăria municipiului C:
Potrivit art.50 alin.2 din Codul d e procedură civilă, cererea de intervenție în interes propriu se poate face numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor.
În speță, cererea de intervenție în interes propriu formulată de a fost depusă pe parcursul soluționării cauzei în fața primei instanțe, la cel de al doilea termen acordat litigiului, care a fost cu mult anterior dezbaterilor asupra fondului acestuia, astfel că tribunalul în mod corect a apreciat asupra respectării prevederilor legale menționate.
Nu prezintă relevanță în soluționarea acestei prime critici formulată de apelanta Primăria municipiului C împrejurarea că la data depunerii cererii de intervenție litigiul se afla în rejudecare, urmare a desființării primei sentințe de fond, deoarece expresia "înainte de închiderea dezbaterilor" se referă la dezbaterile care preced hotărârea finală a procesului, iar nu la cele anterioare altor hotărâri pronunțate în cauză sau la cele ce se iau prin încheieri interlocutorii.
La respingerea acestei critici trebuie avut în vedere, de altfel, și împrejurarea că la termenul din 23.02.2007, când tribunalul a discutat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, pârâta Primăria municipiului C nu a invocat tardivitatea acestei acțiuni, ci numai neîndeplinirea condițiilor specifice cererii de chemare în judecată și lipsa interesului intervenientului, iar ca urmare a caracterului relativ al excepției de tardivitate, ea nu poate fi invocată pentru prima dată în apel.
Referitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei municipiului C se reține că, potrivit art.19 din Legea nr.215/2001, comunele, orașele, municipiile și județele sunt persoane juridice de drept public și pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, respectiv primarii ori prefecții, conform art. 67 alin. 1 din același act normativ și art. 87 alin. 1 pct. 2 din Codul d e procedură civilă.
Chiar dacă legiuitorul, cu ocazia adoptării diverselor acte normative, nu a fost consecvent în folosirea acelorași termeni pentru desemnarea persoanelor juridice de drept public, ori cu privire la reprezentanții legali ai acestora, instanțele judecătorești, în baza principiului rolului activ prevăzut de art. 130 din Codul d e procedură civilă, au obligația de a califica, în raport de litigiul dedus judecății și de actele normative apreciate a fi incidente, care este persoana cu calitate procesuală pasivă în cauză.
Aceeași este și situația Legii nr.10/2001 unde, de exemplu, în cuprinsul art. 20, prin care se reglementează modalitățile în care persoanele juridice sunt obligate la restituire, se menționează în alin.3 că în cazul primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului B (adică a reprezentanților lor legali).
Este evident că prin dispoziția legală menționată legiuitorul a înțeles să folosească noțiunea de "primărie" pentru a desemna persoana juridică de drept public deținătoare a imobilului, comuna, orașul sau municipiul, nu o așa-zisă "structură funcțională", iar această interpretare se impune ca urmare a faptului că persoana juridică de drept public este cea care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosință și, respectiv, un patrimoniu în care se pot găsi bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.
De altfel, din cuprinsul întregului act normativ rezultă cu certitudine că în această procedură primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială, iar în îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin în această calitate, el o exercită și pe aceea stabilită de art. 67 din Legea 215/2001, în sensul că emite o "dispoziție motivată", intenția legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează notificările, iar nu de a-i stabili o obligație în nume propriu.
Din cele ce preced rezultă că în mod corect a apreciat instanța de fond că primăria are calitate procesuală pasivă în litigiile fundamentate pe dispozițiile Legii 10/2001, iar excepția lipsei capacității de folosință a acesteia - chemată în judecată în calitate de unitate deținătoare investită cu soluționarea notificării prin care reclamanții au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a terenului situat în C,- - nu poate fi primită.
Nefondată este și critica ce vizează greșita aplicare a prevederilor art.164 din Codul d e procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor legale menționate, pentru a se putea conexa două pricini se cere ca ele să se afle înaintea aceleiași instanțe sau în instanțe diferite de același grad, să fie între aceleași părți, iar obiectul și cauza lor să aibă o strânsă legătură.
Litigiile a căror conexare a fost dispusă de tribunal la termenul din 23.02.2007 îndeplineau toate aceste cerințe, în sensul că ele se aflau în curs de soluționare, în primă instanță, pe rolul Tribunalului Constanța, purtau între aceleași părți, deoarece atât în acțiunea ințială, cât și în contestația împotriva dispoziției nr.366/08.09.2006 a Primarului orașului pretențiile referitoare la lotul nr.174 au fost formulate de reclamanții și impotriva Consiliului Local și a Orașului prin Primar, iar între cele două pricini există o strânsă legătură.
Prin urmare, tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.164 din Codul d e procedură civilă, iar susținerile pârâtei sunt total nefondate pentru că terenul din Nord constituie obiectul material al ambelor pricini, iar existența unei dispoziții de soluționare a notificării pentru acest imobil, contestată în litigiul conexat la dosarul inițial, nu înseamnă că cele două pricini se află în stadii procesuale diferite.
Pretinsa legalitate a preluării terenului din C în proprietatea statului, ca efect al exproprierii lui pentru uz și utilitate publică, caracterul prealabil și just al despăgubirii acordate cu ocazia exproprierii și, pe cale de consecință, aplicarea greșită a prevederilor Legii nr.10/2001 la speța de față, sunt, de asemenea, critici lipsite de temei.
Pe de o parte, din adresele depuse la dosar de pârâtă nu rezultă modalitatea în care imobilul a fost preluat de stat, iar menționarea acestuia în planul de situație nr.1 al Decretului nr.353/1981, ca teren proprietate de stat, nu este suficientă pentru a conduce la concluzia deposedării autorului reclamanților ca efect al exproprierii.
Pe de altă parte, chiar și în ipoteza reținerii exproprierii, realizarea scopului pentru care aceasta a fost dispusă nu înlătură dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestuia la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru că, potrivit art.2 din acest act normativ, care definește noțiunea de preluare abuzivă și enumeră nelimitativ și în raport de modalitatea, motivul sau condițiile preluării, toate situațiile în care măsura a fost nelegală - deoarece s-a întemeiat pe acte normative, administrative de putere sau jurisdicționale, contrare regimului juridic constituțional de la data producerii lor și, totodată, contrare drepturilor și libertăților fundamentale consacrate în legislația internațională opozabilă în domeniu - preluarea este abuzivă și în cazul imobilelor "preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării" (art.2 lit. i).
Executarea lucrărilor pentru realizarea cărora s-a dispus exproprierea și ocuparea, în această modalitate, a terenului expropriat, are drept consecință aplicarea art.11 alin.4 din Legea nr.10/2001, respectiv acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru întregul bun, cu respectarea alin.8 din aceeași prevedere legală, conform căruia în situația reglementată de alin.4, "măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Nici eventuala acordare a unei despăgubiri pentru imobilul expropriat nu poate avea drept consecință lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.10/2001 pentru că dispozițiile art. 11 alin.7 dispun în mod expres că valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, ori în cauză nu s-a demonstrat probator că autorului reclamanților i-a fost acordată vreo despăgubire pentru terenul din C, str. -, la momentul preluării.
Din cele ce preced rezultă că îndreptățirea reclamanților la acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul din Caf ost în mod corect apreciată și că stabilirea acestor măsuri s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art.10 și 26 din Legea nr.10/2001.
Pentru considerentele expuse și în conformitate cu art.296 din Codul d e procedură civilă vor fi respinse ca nefondate apelurile formulate de Consiliul Local, Orașul prin Primar și Primăria municipiului C și se va admite apelul reclamanților, în sensul obligării pârâților Consiliul Local și Orașul prin Primar la restituirea în natură a terenului în suprafață de 525 mp din lotul nr.174 situat în Nord și la plata echivalentului în lei de la data efectuării plății a sumei de 3000 euro, cu titlu de despăgubiri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de apelanții pârâții PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C PRIN PRIMAR, cu sediul în C, B-dul. - nr. 51, județ C, CONSILIUL LOCAL și ORAȘUL PRIN PRIMAR, ambii cu sediul în Sud,-, județ C - împotriva sentinței civile nr. 360/26.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimați reclamanți, cu domiciliul ales în B,--13,. 1, sector 4 și prin, domiciliată în B, șos. - nr. 2 B, bloc 4,. A,. 1,. 5, sector 4 și, cu domiciliul ales în B,--13,. 1, sector 4 și domiciliat în B,- A, sector 1 și intimatul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN, cu sediul ales C, în str. - nr. 18, județul
Admite apelul reclamanților, și formulat împotriva sentinței civile nr. 360/26.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu intimații pârâții PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL, ORAȘUL PRIN PRIMAR și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că obligă pârâții Consiliul Local și Orașul să restituie reclamanților în natură, suprafața de teren de 525 mp din lotul 174 Nord, astfel cum a fost identificată prin expertiza tehnică imobiliară și precizările la aceasta.
Menține obligația acelorași pârâții de a emite dispoziția pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru diferența de 135 mp.
Obligă aceiași pârâții la plata către reclamanți a echivalentului în lei de la data efectivă a plății a sumei de 3000 euro, cu titlu de despăgubirii.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 2009.
Președinte, Pt. judecător
- - - -,
aflată în concediu de odihnă,
potrivit dispozițiilor art. 261(2)
Cod procedură civilă, semnează
Președinte Instanță
Grefier,
- -
Jud.fond -
Red.jud.dec./12.02.2009
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Irina Bondoc
