Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 346/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 346/A/2008
Ședința publică din 15 decembrie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Nicorici
JUDECĂTOR 2: Anca Adriana Pop
GREFIER: - -
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului C-N, reprezentat prin Primar împotriva sentinței civile nr. 442 din 16 septembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind pe reclamantul și pe pârâtul Primarul municipiului C-N, având ca obiect acțiune în despăgubiri.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 8 decembrie 2008, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.442 din 16 septembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Consiliul local al municipiului C N și, în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului 8000 lei, reprezentând daune morale.
S-a respins petitul privind obligarea pârâtului la plata de daune materiale.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul față de pârâtul Primarul Municipiului C N, ca nefondată.
Pârâtul Statul Român, prin Consiliul local al municipiului CNa fost obligat să plătească reclamantului 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința nr. 149 din 17.02.1959 a Tribunalului Militar București, tatăl reclamantului, G, a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinei sociale, fiind dispusă confiscarea totală a averii personale a acestuia.
La data de 21.01.1994, Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 1921/1993 a admis recursul în anulare și a anulat Sentința penală nr. 149/17.02.2â1959 a Tribunalului Militar București privindu-l pe G, și s-a înlăturat măsura confiscării averii inculpatului.
După pronunțarea recursului în anulare, reclamantul a făcut demersuri în vederea revendicării imobilelor care au aparținut tatălui lui și care au fost confiscate, astfel că prin Sentința civilă nr. 10294.09.1997, pronunțată în dosar nr. 4323/1997 al Judecătoriei Cluj -N, i-a fost admisă acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român prin Consiliul Local C-N să-i recunoască, în calitate de moștenitor al proprietarului tabular, def. G, decedat la 5.02.1972, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în C-N,-, fost nr. adm. 92, înscris în Cf 9659 C-N, sub, nr. topo 10273, respectiv s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de moștenire, ca bun propriu.
Începând cu 11.11.1996, apartamentele compunând imobilul cu privire la care reclamantului i s-a stabilit dreptul de proprietate, au fost înstrăinate chiriașilor, în conformitate cu legea 112/1995.
Reclamantul a solicitat anularea contractelor de vânzare cumpărare, astfel că prin Decizia civilă nr. 369/A/19.02.2004 a Curții de APEL CLUJ, s-a admis apelul reclamantului și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare. (decizia a fost menținută prin decizia nr. 1024/R/28.04.2006 a Curții de APEL CLUJ ).
După apariția legii 10/2001, în termenul stabilit de dispozițiile legale, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului mai sus menționat, notificare care a fost admisă, astfel că prin Dispoziția de restituire nr. 1509/27.02.2008, emisă de Primarul Municipiului C-N, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în C-N,-, fost nr. adm. 92, înscris în Cf 9659 C-N, sub, nr. topo 10273.
Instanța a apreciat că acțiunea reclamantului este parțial întemeiată, prin prisma faptului că deși i-a fost recunoscută calitatea de proprietar asupra imobilului din-, acesta nu a intrat în posesia imobilului, nici în prezent, situație care este imputabilă exclusiv pârâtului Statului Român.
Deși în acțiunea inițială apare ca pârât Consiliul Municipiului C-N, prin precizarea de acțiune, se arată cu claritate că are calitatea de pârât Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului C-
Tribunalul apreciază că a fost încălcat art. 6 al.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit dispozițiilor menționate, dreptul de acces la instanță trebuie să fie efectiv, neexecutarea unei hotărâri putând duce la lăsarea fără conținut a acestui drept (pct. 65, Cauza RUIANU împotriva ROMÂNIEI - Hotărârea din 17 iunie 2003, Monitorul Oficial nr.1139 din 2 decembrie 2001).
S-a constatat că, deși reclamantului îi fusese recunoscut dreptul de proprietate în mod irevocabil prin sentința civilă din 1997, acesta nu a putut-o executa, întrucât apartamentele au fost vândute cu rea credință de către stat, chiriașilor, în conformitate cu Legea 112/1995.
Reclamantul a promovat acțiunea în anul 1996, astfel că pârâtul Statul Român prin Consiliul Local al Mun. C-N avea cunoștință despre intențiile reclamantului, dar cu toate acestea, a vândut apartamentele chiriașilor, înainte de a se pronunța o hotărâre în cauză.
Se apreciază că nu se poate imputa reclamantului faptul că acesta nu a pus în executare sentința civilă din 1997 (pct. 66 cauza Ruianu), prin prisma faptului că la data pronunțării sentinței, apartamentele din imobil erau vândute chiriașilor.
Într-adevăr, reclamantul putea promova o acțiune în revendicare, însă aceasta era o sarcină exorbitantă și excesivă, dar și în această situație, chiriașii puteau să îi opună dreptul de proprietate rezultat din contractele de vânzare cumpărare.
Așadar, în perioada 1997, anul recunoașterii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului și anul 2006, anul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare ale chiriașilor, a coexistat atât dreptul de proprietate a reclamantului cât și cel al pârâților( pct. 73 - cauza Ruianu).
Convenția a fost încălcată și cu privire la art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, privind protecția dreptului de proprietate.
S-a apreciat că reclamantul avea "un bun" actual, în sensul convenției, respectiv dreptul de proprietate al acestuia era stabilit în mod irevocabil, încă din anul 1997.
Prin vânzarea apartamentelor către chiriași a avut loc o expropriere în fapt, în sensul celei de-a două teze a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 (pct. 19 - Cauza PĂUN împotriva ROMÂNIEI - Hotărârea din 24 mai 2007 ), ingerința care nu este însă justificată.
Apreciind că atingerea gravă adusă dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv, constatându-se și încălcarea art. 6 alin. 1, raportat la art. 20 din Constituția României, instanța va obliga pârâtul Statul Român, prin Consiliul local al municipiului C N, la plata sumei de 8000 lei, cu titlu de daune morale.
Reclamantul a solicitat și suma de 63.000 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând chiriile pe ultimii 3 ani, petit care va fi însă respins, întrucât nu s-a produs nici o probă în acest sens.
Într-adevăr, în probațiune s-a solicitat interogatoriul pârâților, probă care a fost respinsă de către instanță, însă acest mijloc de probă viza capătul de cerere privind daunele morale.
Referitor la renunțarea la judecată cu privire la petitul menționat mai sus, instanța nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 246 Cod de procedură civilă, întrucât s-a apreciat că actul de dispoziție menționat poate fi exercitat fie personal (ceea ce nu e cazul în speță), fie prin mandatar, însă în acest ultim caz mandatul este necesar a fi unul special. Or, avocatul reclamantului nu a făcut dovada că este titularul unui mandat special care să-i confere dreptul de a efectua acte de dispoziție.
Împotriva acestei sentințe pârâtul Consiliul Local al mun.CNa declarat apel în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În motivarea apelului pârâtul a arătat că deși prin sentința civilă nr.10295/1997 a Judecătoriei Cluj N, pronunțată în dosarul nr.4323/1997, instanța a recunoscut reclamantului calitatea de moștenitor după proprietarul tabular și intabularea dreptului de proprietate a reclamantului cu titlu de moștenire, nu a dispus și restituirea în natură a imobilului cum în mod eronat s-a susținut în fața instanței de fond. Reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada demersurilor făcute în vederea punerii în executare a acestei sentințe care, potrivit dispozițiilor legale în materie, se prescrie în termenul general de 3 ani.
În mod greșit instanța de fond a reținut culpa pârâtului pentru nepunerea în executare a acestei sentințe atâta timp cât nu s-a făcut dovada minimelor diligențe din partea reclamantului de a pune în executare această sentință.
Odată cu apariția Legii nr.10/2001, reclamantul a formulat notificare, în temeiul Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în CNs tr.- nr.108 și care a fost respinsă prin dispoziția Primarului mun.C N nr.3158/2001, propunându-se acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, motivat de faptul că imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr.112/1995. Reclamantul a atacat această dispoziție în instanță solicitând totodată și anularea contractelor de vânzare cumpărare, motiv pentru care nu se poate reține culpa pârâtului. Nu se poate reține existența unui prejudiciu în perioada în care reclamantul susține că a fost lipsit de folosința imobilului și prin urmare nu a putut culege fructele acestuia, atâta timp cât, erau în curs de soluționare procedura administrativă și judecătorească a notificării.
În legătură cu temeiul de drept invocat de reclamant, pârâtul arată că, față de condițiile generale prevăzute de art.998 Cod civil, răspunderea angajată în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001, este aplicabilă numai cazurilor prevăzute de această lege.
Daunele morale sunt consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs înafara unui cadru contractual. Reclamantul nu a dovedit în nici un fel dovada drepturilor pretinse, instanța de fond rezumându-se doar la faptul că s-au încălcat prevederile art.1 din Protocolul nr.1 și cele ale Constituției României.
Intimatul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului pârâtului ca nefondat, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată (13-15).
În susținerea poziției procesuale reclamantul a arătat că Statul Român prin Consiliul Local al mun.CNa acționat atât în anul 1997 cât și ulterior, cu rea credință deoarece deși a avut calitatea de parte în dosarul civil nr.4323/1997 al Judecătoriei Cluj N, în perioada derulării acelui litigiu a împărțit imobilul litigios în apartamente pe care le-a vândut chiriașilor, motiv pentru care reclamantul a fost în imposibilitatea de a pune în executare sentința civilă nr.10295/1997 a Judecătoriei Cluj N, datorită modificărilor regimului juridic al imobilului.
Dacă Statul Român nu ar fi acționat cu rea credință, reclamantul și-ar fi putut înscrie dreptul de proprietate asupra imobilului în anul 1997 și nu ar fi fost nevoie de apariția Legii nr.10/2001 și de 11 ani de litigii pentru a reuși recuperarea proprietății familiei reclamantului.
În mod corect instanța de fond a stabilit reaua credință a Statului Român și a aplicat art.1 din Protocolul 1 și art.6 alin.1 din CEDO raportat la art.20 din Constituția României.
morală a reclamantului este evidentă, deoarece a suferit o traumă reală în timpul celor 11 ani, timp în care a purtat nouă litigii de redobândire a proprietății. Statul Român prin manoperele sale i-a adus o gravă atingere dreptului reclamantului la demnitate, la familie, la recuperarea amintirilor personale, la recuperarea bunurilor, la reabilitarea numelui tatălui reclamantului care a suferit condamnări de natură politică și de la care acest imobil a fost preluat în mod abuziv.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate și a apărărilor formulate, Curtea în temeiul art. 295.pr.civ. reține următoarele:
Astfel, prin acțiunea introductivă reclamantul a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al municipiului C-N și Primarul municipiului C-N solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 lei reprezentând contravaloarea pagubelor suferite din culpa exclusivă a Statului Român care l-a împiedicat și îl împiedică să intre în posesia imobilului din C-N, str. - nr. 108 restituit prin sentința civilă nr. 10295/04.09.1997 a Judecătoriei Cluj -N, dosarul nr. 4323/1997. În drept, au fost invocate prevederile art. 24 și 25 din Legea nr. 114/1996, art. 480 cod civil și art. 274.pr.civ. Legea nr. 10/2001.
Ulterior, la data de 05.05.2008 reclamantul și-a modificat acțiunea inițială și a arătat că înțelege să se judece cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local al municipiului CNi ar din totalul pretențiilor solicitate, 63.000 lei reprezintă daune materiale, ținând cont de împrejurarea că, dacă Statul Român ar fi soluționat notificarea imediat după anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii din imobil, reclamantul ar fi putut încasa 1750 lei/lună, respectiv 63.000 lei pentru 3 ani. Daunele morale solicitate sunt în sumă de 937.000 lei calculate începând cu anul 1997 întrucât Statul Român a acționat cu rea credință și a vândut imobilul în cursul procesului. În drept, s-au invocat prevederile art. 23 alin. 4, art. 453și art. 48 alin. 11din Legea nr. 10/2001; art. 998-999 Cod civil ( 80, 84 dosar fond).
Instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Consiliul Local al municipiului C la plata sumei de 8.000 lei reprezentând daune morale în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției stabilind că atingerea gravă adusă dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării textelor legale mai sus arătate.
Conform art. 998 Cod civil, orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil statuează că, omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijență sau imprudența sa.
Aceste prevederi legale constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale care poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele cerințe, și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Prima instanță nu a analizat îndeplinirea cumulativă a acestor condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale ci s-a limitat a arăta că fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că, deși reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de proprietar asupra imobilului de pe str. - nr. 108, acesta nu a intrat în posesia imobilului nici până în prezent, situație imputabilă pârâtului deoarece apartamentele din imobil au fost vândute cu rea credință de către stat, chiriașilor, în baza Legii nr. 112/1995.
Este real că, prin sentința civilă nr. 10295/04.09.1997 a Judecătoriei Cluj -N, dosar nr. 4323/1997, s-a admis acțiunea reclamantului împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul Local al municipiului C-N, pârât care a fost obligat să recunoască reclamantului, ca moștenitor al proprietarului tabular, defunctul G, decedat la 05.02.192, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în C-N str. - nr. 108, înscris în CF nr. 9659 C-N, nr. top nr. 213, dispunându-se intabularea dreptului de proprietate al reclamantului cu titlu de moștenire. ( 5 dosar fond ).
Însă, prin această hotărâre judecătorească nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului, respectiv predarea acestuia iar reclamantul nu a dovedit, în condițiile art. 1169 Cod civil, demersurile făcute pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești care, potrivit dispozițiilor legale în materie, se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani astfel încât în mod greșit s-a reținut culpa pârâtului privind neexecutarea sentinței civile mai sus menționate.
Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul său efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.
Prejudiciul moral reprezintă orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie statutul personalității umane sau prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin suferințele fizice sau psihice pe care le resimte persoana prejudiciată.
Daunele morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui drept sau interes personal nepatrimonial acestea nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Deși nu există o reglementare legală privind evaluarea și stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial instanța trebuie să raporteze această evaluare la o serie de criterii desprinse din jurisprudență, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori sau intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana prejudiciată.
Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii este necesar ca reclamantul să probeze conform art. 1169 Cod civil ce drepturi sau interese personale nepatrimoniale ocrotite prin lege i-au fost afectate și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul moral.
În speță, reclamantul nici măcar nu a menționat în ce constă prejudiciul moral pretins și nu a dovedit în nici un fel daunele morale solicitate, iar prima instanță s-a rezumat să stabilească daunele morale ca reprezentând o compensare a atingerii grave adusă reclamantului la respectarea bunurilor sale, confundând daunele morale, cu daunele materiale ce rezultă din nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului care este un drept patrimonial, cu costul economic și care poate fi evaluabil în bani.
Având în vedere că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de art. 998-999 Cod civil, Curtea apreciază că tribunalul în mod greșit a admis acțiunea modificată formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul Local al municipiului C-N, motiv pentru care, în temeiul art. 296.pr.civ. va admite apelul pârâtului, va schimba în parte sentința atacată, în sensul că, va respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul Local al municipiului C-N, menținând restul dispozițiilor sentinței apelante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului C-N împotriva sentinței civile nr. 442 din 16.09.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o schimbă în parte, în sensul că, respinge acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul Local al municipiului C-
Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 15.12.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - --- - - -
RED.
DACT.
7 EX./16.12.2008.
JUD.FOND:.
Președinte:Silvia NicoriciJudecători:Silvia Nicorici, Anca Adriana Pop
