Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 36/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 36/A/2008 | |
Ședința publică 1 februarie 2008 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Viorica Crișan | - - |
JUDECĂTOR 2: Traian Dârjan | - - |
GREFIER: | - - |
S-au luat în examinare apelul declarat de reclamanta, și, respectiv, aderarea la apel formulată de pârâții - ȘI împotrivasentinței civile nr. 882 din 12 octombrie 2006,pronunțată de Tribunalul Cluj îndosarul nr-,privind și pe pârâții, G, precum și pe chemații în garanție PRIMARUL MUNICIPIULUI C-N, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N, MUNICIPIUL C-N ȘI MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, având ca obiect plângere în baza Legii nr. 10/2001.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de9 ianuarie 2008, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.882/12 oct.2006, pronunțată de Tribunalul Cluj în dos.civ.nr- a fost respinsă ca nefondată acțiunea principală formulată de reclamanta prin mandatar, împotriva pârâților G, și iar reclamanta a fost obligată să le plătească pârâților, și suma de 300 RON cheltuieli de judecată.
Prin aceeași sentință au fost respinse și cererile de chemare în garanție formulate de pârâții și împotriva chemaților în garanție Consiliul Local al Municipiului C-N, Municipiul C-N și Ministerul Administrației și Internelor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că prin acțiunea formulată reclamanta a cerut instanței obligarea pârâților la plata sumei de 1.148.000.000 ROL plus dobânzi aferente începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea sumei solicitată cu titlu de daune materiale pentru prejudiciul cauzat de pârâți prin neexecutarea culpabilă de către pârâți a îndatoririlor ce le reveneau în calitate de membrii ai Comisiei pentru aplicarea Legii 10/2001.
Reclamanta a arătat că prin Dispoziția nr.3157/2001 și a procesului-verbal nr-, emisă în temeiul Legii 10/2001, pârâtul G i-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în C-N,-, stabilindu-i-se doar dreptul la reparație prin echivalent, fără precizarea valorii despăgubirii.
Decizia sus menționată a fost apoi desființată în justiție, astfel că reclamanta apreciind fapta pârâților ca fiind cauzatoare de prejudiciu, săvârșită de către pârâți prin îndeplinirea cu rea credință a atribuțiilor de serviciu, existând încă de la începutul procedurilor administrative intenția de a respinge notificarea, în baza dispozițiilor art.41 al Legii 10/2001, actualmente art.33 din lege și art.998-999.civ. consideră justificată cererea ei de despăgubire pentru echivalentul lipsei de folosință a imobilului de la data emiterii dispoziției de respingere și până la data intrării în posesia imobilului pe baza hotărârilor judecătorești.
Pe baza probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că în cursul procedurii de soluționare a notificării formulate de către reclamantă cu privire la restituirea în natură a imobilului situat în C-N-, pârâții, și în exercițiul atribuțiilor de serviciu, au întocmit procesul-verbal nr.21062/ 452/ 13.11.2001. Conform acestui proces-verbal se recunoaște calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, conform art.3 din Legea nr.10/2001, însă s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, restituirea în natură nefiind posibilă datorită faptului că, pe de o parte, după preluarea imobilului în patrimoniul statului, acesta a suferit modificări substanțiale, rezultând un imobil nou (. nr. 3, 4, 9 și 12 și spațiile cu altă destinație) iar pe de altă parte, celelalte apartamente au fost vândute chiriașilor în temeiul Legii nr.112/1995.
În baza acestui proces-verbal, Primarul municipiului C-N pârâtul a HG emis Dispoziția nr.3157/2001 prin care a respins notificarea reclamantei cu privire la restituirea în natură și a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent.
Reclamanta a atacat în justiție dispoziția emisă, cu privire la restituirea în natură a apartamentelor nr.1,2,3,4,7,9 și 12 precum și a terenului și a obținut câștig de cauză din acest punct de vedere, prin Decizia civilă nr.81/2008 a Curții de APEL CLUJ reținându-se că nu se pot interpreta modificările efectuate la imobil după naționalizare ca transformare a acestuia într-un imobil nou.
În urma investirii cu formulă executorie a deciziei mai sus menționate, Consiliul local C-N a predat reclamantei posesia asupra apartamentelor și asupra terenului iar reclamanta a închiriat o parte din imobil, depunând la dosar contractele de închiriere.
Instanța a stabilit însă că chiar dacă întocmirea procesului-verbal și dispoziția de soluționare a notificării cădea în atribuțiile de serviciu ale pârâților nu poate fi vorba de fapte ilicite, Legea nr.10/2001 recunoscând libertate de apreciere a administrației în soluționarea oricăror cereri, atât în sens pozitiv cât și negativ.
Împotriva soluției adoptate persoanele interesate aveau la îndemână exercitarea acțiunii în justiție ceea ce reclamanta a și făcut obținând câștig de cauză.
Nu a putut fi reținută în cauză nici existența culpei, conform art.1899 civ. existența bunei credințe fiind prezumată, reclamanta nedovedind că pârâții au respins cererea sa de restituire în natură în mod intenționat, sau urmărind alte interese.
A mai arătat tribunalul că nici soluția de respingere în natură nu ar putea fi apreciată ca o culpă gravă a pârâților atâta timp cât Normele de aplicare a Legii nr.10/2001 sunt interpretabile, ele au fost adoptate cu mult după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, iar în perioada de soluționare a notificării nu există nici o practică judiciară unitară.
Nu s-a putut reține nici existența unui prejudiciu în cele 16 luni în care reclamanta a susținut că a fost lipsită de folosința imobilului său și prin urmare nu a putut culege fructele bunului, fiind în curs procedura de soluționare administrativă și judecătorească a notificării.
În concluzie, tribunalul constatând că nu sunt întrunite condițiile cu privire la existența faptei ilicite prejudiciu și raport de cauzalitate și că despre un eventual prejudiciu s-ar putea discuta doar după rămânerea definitivă și irevocabilă a.civ.nr.81/2003 a Curții de APEL CLUJ, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.
În privința cererii de chemare în garanție, aceasta a fost anulată la termenul de judecată din data de 18.01.2006 ca urmare a invocării de către chematul în garanție, Ministerul Administrației și Internelor a excepției de nulitate a cererii, motivată pe aceea că cererii îi lipsește obiectul, valoarea și temeiurile de fapt și de drept ale acțiunii în raport de acțiunea principală, motive pentru care chemații în garanție au fost în imposibilitate de a-și formula apărarea în cauză.
Împotriva sentinței de mai sus, în termen legal, reclamanta prin mandatar a declarat apel solicitând admiterea lui și schimbarea în totalitate a hotărârii în sensul admiterii acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.
După expunerea faptelor și rezumarea motivelor respingerii de către Tribunalul Cluja acțiunii, în motivarea apelului, reclamanta arată că în speță este vorba despre administrația publică locală a Mun. C-N, răspunzătoare de actul administrativ emis și procesul verbal ca operațiune material-tehnică anterioară emiterii dispoziției primarului.
În mod normal temeiul legal al acțiunii ar fi trebuit să-l constituie art.1 alin.1 și art.16 alin.1 din Legea nr.554/2004 însă aceste texte sunt inaplicabile întrucât Legea 10/2001 prevede o procedură specială de atacare a dispozițiilor iar conform art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004 nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură organică.
Este motivul strict formal pentru care în speță sunt aplicabile dispozițiile art.33 (fost art.41) din Legea nr.10/2001.
de răspundere reglementate conform textelor sus amintite constituie două forme ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998-999.civ.
Al doilea motiv de apel vizează existența în speță a tuturor condițiilor de angajare a răspunderii administrației respectiv fapta ilicită, culpa și dovada acesteia, prejudiciu și raport de cauzalitate.
În privința faptei ilicite apelanta arată că susținerile instanței ignoră parcă autoritatea de lucru judecat a.civ.nr.81/2003 a Curții de APEL CLUJ în care se stabilește caracterul ilegal al dispoziției atacate. Altfel spus, în viziunea instanței "este licit să emiți acte administrative ilegale", confundând astfel problema culpei cu aceea a faptei ilicite.
Făcând apoi referire la problema titularului răspunderii în sistemele de drept occidentale pentru greșeala personală - greșeala de serviciu, se arată că există trei posibile variante și anume:
- răspunderea funcționarului vinovat;
- partajul de răspundere între cei sus arătați.
Întrucât prima variantă aplicată rigid ar putea conduce la inconvenientul major ca nimeni să nu se mai angajeze în administrație de frica răspunderii pentru orice greșeală, iar cea de a doua prezintă dezavantajul că deschide calea abuzurilor funcționarilor care se știu imuni s-a adoptat cea de-a treia variantă a răspunderii. Criteriul de distincție îl reprezintă diferența dintre "greșeala de serviciu" și "greșeala personală".
Referitor la problema "libertății de apreciere" sau a "puterii discreționare", apelanta arată că noțiunile sunt definite în doctrina administrativă ca reprezentând "posibilitatea administrației de a alege una din două sau mai multe conduite, deopotrivă legale".
În esență, puterea discreționară a administrației este limitată de lege și în aceste limite instanța nu o poate cenzura iar funcționarii nu răspund față de terți. Funcționarul răspunde însă de îndată ce limitele legale au fost încălcate riscând angajarea răspunderii personale.
Astfel, constatarea instanței de fond conține o semnificativă doză de absurd întrucât membrii Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 au libertatea de a aprecia ceea ce exprimat altfel ar însemna că sunt suverani în apreciere, că pot face orice în exercițiul funcției "căci nimic nu-i poate atinge".
Concluzia apelului este aceea că emiterea unei dispoziții ilegale, anulată de instanță reprezintă o faptă ilicită, ce ține de realitatea obiectivă, iar fapta contrară legii indiferent de atitudinea psihică a autorului său trebuie să fie analizată la condiția culpei.
În privința culpei și dovezii acesteia, apelanta susține că în speță nu se poate discuta de aplicabilitatea prevederilor art.1899 civ.
Culpa ca atitudine psihică a autorului faptei prejudiciabile, în principiu se prezumă.
Cum prezumțiile sunt mijloace de probă în sensul art.1199-1203.civ. nu se poate spune că reclamanta nu a făcut dovada culpei.
S-a imputat instanței fondului eroare în apreciere la încercarea reclamantei de a produce mai multe dovezi prin interogatoriile pârâților și expertiza construcției.
Tot sub aspectul culpei, apelanta susține că dispoziția anulată a primarului a avut drept cauză, pe de o parte, intenția de a nu retroceda spațiul comercial d e la stradă, iar pe de altă parte aprecierea eronată a administrației de a aprecia ca imobil nou un imobil aflat în degradare.
Aspectele sus arătate au fost insuficient dovedite deoarece instanța a respins părții cererile de probațiune.
În concluzie, asupra elementului culpei se arată că deturnarea de putere și eroarea manifestată în apreciere reprezentând o culpă gravă a funcționarilor în cauză pot fi deplin dovedite prin administrarea probațiunii solicitată.
În privința prejudiciului apelanta invocă un raționament inversat al instanței și arată că a fost lipsită de folosința imobilului și culegerea fructelor timp de 16 luni iar aceasta reprezintă un prejudiciu ce s-a cauzat prin comportamentul culpabil al pârâților.
Referitor la raportul dintre procedura administrativă și cea judiciară de restituire a imobilelor în temeiul Legii nr.10/2001, se arată că rolul administrației era acela de a retroceda imobilele preluate abuziv ori de a acorda despăgubiri în vreme ce rolul justiției era acela de a îndrepta erorile ori chiar abuzurile administrației.
Cu alte cuvinte, în opinia apelantei procedura de restituire este una administrativă căci "faza judiciară" este una doar excepțională, de control care să corijeze eventualul comportament aberant al administrației.
În speță soluționarea incorectă de către administrație a notificării reprezintă un fapt ilicit cauzator de prejudicii.
În privința raportului de cauzalitate acesta se deduce din primele trei elemente ale răspunderii.
În concluzia apelului susținându-se întrunirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale în forma specifică activității administrației, acțiunea trebuia admisă iar persoanele indicate obligate la plata în solidar a sumelor indicate în acțiune.
Prin întâmpinările depuse la dosar pârâții, G, Ministerul Administrației și Internelor au cerut respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței tribunalului.
În aceeași cauză, în temeiul dispozițiilor art.293 alin.1 proc.civ. pârâții și au formulat cerere de aderare la apel în sensul admiterii ei și modificarea sentinței atacată în sensul modificării încheierii din data de 18.05.2006 și admiterii cererii de chemare în garanție.
În motivarea aderării la apel se arată că instanța fondului anulând cererea a încălcat prevederile art.114 proc.civ. de a pune în vedere completarea cererii de chemare în garanție sub sancțiunea anulării cererii.
În al doilea rând susținerea instanței privind lipsa obiectului și valorii cererii este nefondată, pârâții arătând clar în petitul cererii de chemare în garanție că solicită "angajarea răspunderii solidare cu subsemnații a chemaților în garanție a sumei solicitată de reclamantă prin acțiunea introductivă".
În urma administrării de noi dovezi, în fața instanței de apel respectiv a interogatoriilor pârâților, raportului de expertiză tehnică judiciară privind destinația spațiilor restituite în natură reclamantei prin.civ.nr.81/16 mai 2003 evaluării folosului de tras precum și a tuturor actelor ce au stat la baza soluționării notificării reclamantei cu nr.1695/5.04.2001 și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea va reține că apelul reclamantei este nefondat pentru următoarele:
La data formulării notificării imobilul înscris inițial în CF 2181 cu nr.top.16, compus la parter din 11 camere, 2 bucătării și dependințe, iar la etaj: 7 camere, 1 bucătărie și dependințe, cu teren curte de 198 stj.p. a fost împărțit pe baza unei documentații de împărțire efectuată în 1998 într-un imobil compus din 12 apartamente, transcrise în CF col.- și CF col.- C (filele 115,143-151, vol.I al dosarului Curții de APEL CLUJ ).
Potrivit răspunsurilor la interogator, pârâții pe baza noii situații juridice a imobilului rezultată din împărțire și a dispozițiilor art.18 al Legii 10/2001 au apreciat între altele că imobilul revendicat în natură de reclamantă este unul nou, nesupus restituirii.
În această privință, Curtea constată că potrivit prevederilor art.18 lit.c al Legii 10/2001, în conținutul și redactarea de la data soluționării notificării, restituirea în natură nu era posibilă în ipoteza în care "imobilul a fost transformat astfel încât a devenit un imobil nou în raport de cel preluat" fără ca legea să distingă între transformările de fapt, constructive și cele de carte funciară. Din aceste motive din partea entității investită cu soluționarea notificării a și fost posibilă confuzie.
Având în vedere cele de mai sus și în absența Normelor Unitare de aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 în cauză nu se probează că la data soluționării notificării pârâții ar fi acționat prin manifestarea unei puteri discreționare și rea credință în soluționarea la 23.11.2001 a notificării în sensul propunerii și respingerii cererii de restituire în natură a apartamentelor.
Dimpotrivă probele administrate în dosar dovedesc că chiar în condițiile în care actul emis s-a dovedit a fi nelegal, aceștia și-au exercitat atribuțiile cu bună credință neexistând nici o dovadă de vinovăție sau exces de putere așa cum nefondat pretinde apelanta.
Curtea va mai reține că în analiza elementului de culpă, de vinovăție în săvârșirea actului cauzator de prejudiciu, există standarde diferite care trebuie apreciate nu doar în raport de atitudinea subiectivă a pârâților funcționari publici în îndeplinirea atribuțiilor lor ci și în raport de cadrul de reglementare stabilit prin Legea nr.10/2001.
Astfel, conform art.18 din Legea 10/2001 - în redactarea inițială - însăși legea conferă o marjă de apreciere și ca urmare, propunerile și dispoziția emisă între aceste limite exclude atât fapta ilicită cât și vinovăția.
Apoi, așa cum corect a reținut și prima instanță, în conformitate cu prevederile art.22, 25 și 26 pct.5 al Legii 10/2001 în conținutul de la data soluționării cauzei, procedura de soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii 10/2001 cunoaște 2 etape: prima constituind-o etapa administrativă necontencioasă care poate pune capăt demersurilor notificatorului pe cale amiabilă iar cea de a doua judiciară, contencioasă pentru ipotezele în care notificarea nu s-a putut finaliza pe cale amiabilă în faza administrativă.
În această privință este total eronată susținerea apelantei conform căreia procedura de restituire este una exclusiv administrativă și că faza judiciară ar avea doar caracter "excepțional" deoarece așa cum s-a arătat mai sus, ambele etape constituie proceduri legale, deopotrivă "normale" în aplicarea legii reparatorii, elementul de diferență constituindu-l conform art.26 pct.3 și 4 al Legii 10/2001, voința și libera apreciere a notificatorului față de satisfacția acordată în faza administrativă necontencioasă.
Independent de neîndeplinirea cumulativă în cauză a tuturor condițiilor angajării răspunderii civile delictuale reglementată de art.998 civ. Curtea mai reține că în cauza de față angajarea răspunderii civile în temeiul art.33 al Legii 10/2001 este particularizată și limitată cazurilor de răspundere civilă reglementate de Legea 10/2001.
Cu alte cuvinte, față de condițiile generale din codul civil de angajare a răspunderii civile delictuale, răspunderea civilă angajată în temeiul art.33 al Legii 10/2001 este aplicabilă numai cazurilor și condițiilor prevăzute de Legea 10/2001.
Potrivit capitolului IV al Legii referitoare la răspunderi și sancțiuni, răspunderea civilă pentru contravaloarea lipsei de folosință a imobilului poate fi pretinsă conform art.40 al Legii 10/2001 numai deținătorului imobilului pentru ipoteza prevăzută de art.25 alin.5 al legii, fost art.23 respectiv de predare a imobilului pe bază de protocol în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziției ori deciziei de restituire a imobilului prin procedurile administrative.
Alte cazuri particulare de răspundere civilă au fost reglementate în cuprinsul Legii 10/2001 prin modificările aduse Capitolului referitor la răspunderi și sancțiuni în conținutul stabilit de modificările aduse prin Legea nr.247/2005, dispozițiilor art.42,43 și 453.
În concluzie, legea specială reglementând acțiunea în justiție în restituirea în natură a imobilului ca etapă distinctă utilă și necesară în primul rând în verificarea legitimității drepturilor afirmate și doar în plan secund un control special de legalitate al dispoziției primarului, nu constituie fapt cauzator de prejudiciu dispoziția administrativă de respingere a cererii de restituire în natură, situație în care acțiunea în despăgubiri intentată de reclamantă este neîntemeiată și lipsită de temei legal.
Față de cele ce preced, Curtea apreciind nefondat apelul reclamantei, în temeiul art.282 și 206.proc.civ. îl va respinge.
Și în privința aderării la apel, criticile formulate sunt nefondate pentru următoarele:
Pârâții și au formulat cerere de chemare în garanție la 6 febr.2006, în timp ce acțiunea în justiție ce formează obiectul cauzei de față a fost înregistrată la 24 nov.2004.
Conform prevederilor art.61 proc.civ. cererea de chemare în garanție formulată de pârât se depune cel mai târziu până la prima zi de înfățișare.
Cererea de chemare în garanție a fost formulată prin apărător calificat, neregularitățile cererii au fost invocate prin întâmpinare de către chemații în garanție, s-a acordat termen în acest sens și au fost puse în discuția contradictorie a părților astfel că nu i se poate imputa instanței neîndreptarea lipsurilor cererii și acordarea de termene pentru completările necesare.
Conform actelor de la dosar, Curtea constată că cererea de chemare în garanție a fost anulată conform încheierii ședinței publice din 18 mai 2006 pentru neconformitatea cererii cu dispozițiile art.112 proc.civ. și ca urmare chemarea în garanție nu a mai fost susținută nici la cuvântul în fond și nici prin concluziile scrise.
Față de cele de mai sus, criticile din aderarea la apel fiind nefondate, în baza dispozițiilor art.293, 292 și 296.proc.civ. cererea va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta și aderarea la apel formulată de pârâții - ȘI împotriva sentinței civile nr. 882 din 12 octombrie 2006 Tribunalului Cluj, pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 1 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - -
Red.CV
Dact./18ex.
19.05.2008
Președinte:Viorica CrișanJudecători:Viorica Crișan, Traian Dârjan
