Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 38/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.38/
Ședința publică din 20 Februarie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
Grefier: - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului civil declarat de pârâtul, domiciliat în P,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.103 din 6 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanta, domiciliată în B,--6,.9, sector 1, pârâtele, cu sediul în P,-, județul A, B, cu sediul în B, strada -.-., nr.50, sector 1 și - prin lichidator, cu sediul în Câmpulung,-, județul
Procedura este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 18 februarie 2008 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie:
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Constată că, prin acțiunea înregistrată la data de 20.12.2001, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții P, și () -, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare succesive încheiate între și și respectiv între aceasta din urmă și; totodată a solicitat să fie obligați pârâții să-i restituie reclamantei imobilul situat în P,-, compus din teren în suprafață de 310 mp și casă.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în anul 1946 tatăl său, - a cumpărat pentru ea și fratele ei, imobilul menționat, compus din 1886 mp teren și două corpuri de casă, reclamanta a primit clădirea de la stradă, curtea aferentă și J din grădină.
S-a mai arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr.92/1950 în condițiile în care reclamanta era minoră, elevă, iar tatăl ei era mic meseriaș, iar după 1990 i s-a restituit în proprietate grădina în suprafață de 563,5 mp. și că la încheierea actelor succesive de vânzare-cumpărare pârâții au fost de rea credință.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii susținând, în esență că, reclamanta nu are calitate procesuală activă în acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B și, deoarece s-au transferat acțiuni, ci nu dreptul de proprietate asupra imobilului; pe de altă parte privatizarea SA s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, astfel încât reclamanta este îndreptățită doar la despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001.
La rândul său pârâta APAPS a formulat întâmpinare, susținând că nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu poate fi obligată la restituirea imobilului, între pârâți operând o vânzare de acțiuni, ci nu de active.
Tribunalul Argeș prin sentința civilă nr.145 din 10.07.2002 a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții SA P și să restituie reclamantei imobilul; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acești pârâți; a fost respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului încheiat de APAPS ( fostul ) cu SA.
Tribunalul a motivat că, întrucât prin dispoziția administrativă a prim arului s-au restituit reclamantei circa 500 mp grădină, această suprafață constituie un tot unitar cu restul imobilului, ce trebuie de asemenea retrocedat.
În privința contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții SA P și, s-a arătat că acesta este nul, întrucât constituie o vânzare a lucrului altuia, respectiv al reclamantei.
Apelul declarat de pârâta SA a fost respins prin decizia civilă nr.85 din 18.11.2002 a Curții de APEL PITEȘTI.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs aceeași pârâtă, criticând-o pentru motivele prev. de art.304 pct.6, 7, 9 și 10 Cod procedură civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr.5389 din 30.09.2004 admis recursul și a casat decizia și sentința civilă nr.145 din 10.07.2002 a Tribunalului Argeș cu trimitere spre rejudecare la această din urmă instanță.
Prin decizia de casare s-a reținut că instanțele nu au examinat apărarea pârâtei recurente în sensul că, referitor la trecerea bunului în proprietatea statului cu titlu, în cauză operează autoritatea de lucru judecat.
A fost invocată cu autoritate de lucru judecat decizia civilă nr.296/2001 a Curții de APEL PITEȘTI prin care aceleiași reclamante i s-a respins irevocabil acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâtei SA cu privire la același imobil, reținându-se că naționalizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr.92/1950, reclamanta nefiind exceptată de la naționalizare.
S-a dispus punerea în discuție a acestei excepții, firește în limitele privind acțiunea în revendicare, dat fiind că în cea de a doua acțiune obiectul cuprinde și anularea contractelor succesive, cu precizarea că este esențială în cauză pentru că, dacă se constată trecerea bunului în proprietatea statului cu titlu, devin incidente prevederile art.27 din Legea nr.10/2001.
S-a dispus de asemenea prin decizia de casare, verificarea caracterului admisibil al cererii în revendicare de drept comun de față, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, constatându-se că în condițiile art.129 Cod procedură civilă instanțele aveau îndatorirea să se pronunțe din oficiu și cu prioritate asupra admisibilității acțiunii.
Cu privire la primul contract s-a dispus ca instanța să verifice dacă reclamanta are calitatea procesuală de a ataca un act de privatizare și să analizeze care sunt cauzele nulității absolute invocate.
Cu privire la cel de-al doilea contract de vânzare-cumpărare, s-a dispus ca instanțele să verifice dacă modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate invocate de vânzătoare în actul juridic - certificat de atestare a dreptului de proprietate și înscriere în cartea funciară, pentru teren, posesie de peste 30 de ani, pentru construcție - pot fi infirmate prin susținerea că părțile au fost de rea credință la încheierea actului, susținere neverificată prin probatorii.
Prin decizia de casare s-a mai statuat și că nulitatea contractului ar rămâne fără nici un suport în condițiile în care titlul statului și al pârâtei vânzătoare sunt valabile.
După rejudecare, Tribunalul Argeș prin sentința civilă nr.103 din 6.04.2007 a respins excepțiile invocate de pârâte și a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.664 din 15.02.2001 încheiat între SA P și, a obligat pe acești pârâți să restituie reclamantei imobilul situat în P,-, compus din 319 mp teren, cu vecinătățile: N-, - proprietate publică, E- str. - și V- proprietatea și construcția P + 1 situată pe acest teren. A fost respinsă cererea privind constatarea nulității contractului nr.170/11.03.1999 încheiat între FPS și SA.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că excepția autorității de lucru judecat este neîntemeiată; astfel, pe de o parte prin hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat, acțiunea în revendicare a fost respinsă, astfel că nu poate determina putere de lucru judecat într-o altă cauză ce are alt obiect, iar pe de altă parte, potrivit art.2 al.1 din Legea nr.10/2001 pct.a, prin imobile preluate abuziv se înțeleg și cele naționalizate, la pct. h din același text fiind evidențiate imobilele preluate fără titlu valabil.
Tribunalul a constatat în acest sens că s-a statuat cu putere de lucru judecat doar asupra existenței unui titlu valabil al statului la preluare, în timp ce în art.2 lit.a din legea reparatorie nu se face distincție între imobilele preluate cu titlu valabil sau fără acest titlu, toate fiind considerate preluări abuzive și supuse restituirii. Astfel s-a arătat că nu se poate reține că statuările din decizia invocată ar fi intrat în puterea de lucru judecat prin prisma distincțiilor prevăzute în mod expres de legiuitor.
Cu privire la admisibilitatea acțiunii s-a reținut că, întrucât imobilul se afla în deținerea altei persoane decât cea notificată, iar prin Dispoziția nr.652/2001 Primarul Municipiului P i-a retrocedat reclamantei terenul liber de 563,5 mp nu se poate reproșa reclamantei că nu a utilizat procedura contestației prevăzută de Legea nr.10/2001, sub acest aspect.
De asemenea s-a arătat că, fundamentul juridic al acțiunii formulată de reclamantă se situează chiar pe dispozițiile legii speciale, de restituire și reparație, fiind indicate dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001.
Pe fond s-a reținut că reclamanta a făcut dovada de proprietar al imobilului cu actul autentic din anul 1946, că i-a fost preluat abuziv, în sensul dispozițiilor art.2 din Legea nr.10/2001 imobilul, prin decretul de naționalizare, că titlul statului nu este valabil, deoarece reclamanta era elevă la data naționalizării și imobilul nu făcea parte dintre cele supuse naționalizării și nu corespundea scopului preluării de către stat prin Decretul nr.92/1950.
S-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu valabil în sensul art.2 lit.i din Legea nr.10/2001, astfel că, reclamanta și-a păstrat calitatea de proprietară pe care o poate exercita după primirea deciziei sau a hotărârii de restituire, conform art.2 al.2 din aceeași lege.
S-a arătat însă că reclamanta a notificat-o pe pârâtă ca unitate deținătoare să-i restituie imobilul, însă aceasta nu a soluționat în nici un mod, în termenul de 60 de zile cererea, astfel că reclamanta este îndreptățită să solicite instanței restituirea imobilului pentru care statul nu are titlu valabil la preluare.
În consecință s-a reținut că nici pârâtei SA nu i s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, și nici nu a făcut dovada că ar fi dobândit acest drept prin prescripția achizitivă.
Contractul de vânzare cumpărare încheiat între această pârâtă și s-a apreciat a fi nul absolut, vânzătoarea neavând titlu de proprietate pentru bunul vândut, iar prezumția bunei credințe fiind răsturnată prin dovedirea faptului că încă din anul 1995 reclamanta a făcut demersuri pentru revendicarea imobilului. În plus s-a avut în vedere faptul că vânzarea a avut un preț derizoriu, s-a încheiat între societatea vânzătoare și cumpărătorul asociat la societatea vânzătoare, relevându-se tocmai scopul de a scoate din patrimoniul societății bunul față de care reclamanta îi notificase intenția de restituire; au fost invocate în acest sens disp.art.966 -968 Cod civil.
S-a apreciat că reclamanta nu are calitatea procesuală să solicite nulitatea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel:
- nu s-au respectat statuările deciziei de casare referitoare la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr.296/2001, în ceea ce privește valabilitatea titlului statului. Cum prin decizia ÎCCJ s-a dezlegat problema de drept în sensul că titlul statului asupra imobilului nu mai poate fi pus în discuție din nou, deoarece s-a statuat prin decizia anterioară că naționalizarea s-a realizat cu respectarea prevederilor Decretului nr.92/1950, ulterior nu se mai poate susține nevalabilitatea titlului statului;
- acțiunea în revendicare nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, situație în care se impunea admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acesteia. Apelantul invocă în acest sens jurisprudența.
Cât timp instanța supremă a calificat acțiunea reclamantei ca acțiune în revendicare de drept comun, instanța de fond nu putea reține că acțiunea ar avea ca temei dispozițiile legii speciale.
- imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, astfel că în cauză nu se poate dispune restituirea în natură, ci doar prin echivalent. Titlul de preluare a statului a fost Decretul nr.92/1950, iar între preluarea fără titlu și preluarea abuzivă legiuitorul a făcut o distincție stabilind că toate preluările în perioada de referință 1945 - 1949 au fost abuzive, existența titlului fiind relevantă numai în stabilirea modalității de restituire - în natură sau echivalent.
În plus, nu numai că statul a preluat cu titlu, dar titlul este și valabil, deoarece naționalizarea a respectat prevederile decretului, la data naționalizării reclamanta devenise majoră, însă decretul nu excepta de la naționalizare nici pe minori. De asemenea imobilul fusese destinat închirierii, astfel că putea fi naționalizat.
- în mod greșit tribunalul, în urma procedării comparării titlurilor a constatat că este preferabil titlul reclamantei. Transmiterea valabilă din patrimoniul reclamantei în cel al statului acordă preferință trecerii ulterioare a imobilului din patrimoniul acestuia în patrimoniul societății și apoi al apelant ului.
- B credință a subdobânditorului împiedică anularea contractului de vânzare cumpărare, indiferent dacă se au în vedere dispozițiile dreptului comun sau ale legii speciale. B credință a apelantului constă în faptul că la momentul încheierii contractului, imobilul nu era supus vreunui litigiu și nici vreunei cereri de restituire în natură. Astfel, prin decizia invocată cu autoritate de lucru judecat se respinsese în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva pârâtei vânzătoare al cărei drept s-a consolidat astfel. Greșit s-a apreciat reaua credință a apelantului pe considerentul că imobilul fusese solicitat încă din 1995, câtă vreme toate procedurile de restituire fuseseră epuizate de reclamantă, instanțele respingându-le, iar prezumția de bună credință nu a fost răsturnată prin alte probe, iar la data încheierii contractului societatea nu fusese notificată cu o cerere de restituire în condițiile Legii nr.10/2001, astfel că nu exista în desfășurare procedura de restituire.
Apelul este nefondat.
Prin decizia de casare s-a dispus să se verifice apărarea pârâtei P, în sensul de a se stabili dacă este întemeiată excepția autorității de lucru judecat, respectiv îndeplinirea cerinței triplei identități prevăzută de art.1201 Cod civil.
În mod greșit susține apelantul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi statuat în drept cu privire la existența autorității de lucru judecat; în realitate, prin decizia de casare s-a dispus doar să se analizeze temeinicia acestei excepții, astfel că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art.315 Cod procedură civilă.
Analizând această excepție, se constată că este neîntemeiată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat decizia civilă nr.296/R din 07.02.2001 a Curții de APEL PITEȘTIa soluționat acțiunea formulată de aceeași reclamantă împotriva aceleiași pârâte P, pentru același obiect.
Cauza acțiunii de față este însă alta decât cauza acțiunii soluționată prin hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat.
În speță, între cele două acțiuni există o identitate a cauzei cererii de chemare în judecată (causa debendi) fără a exista însă o identitate a causei petendi, respectiv a cauzei acțiunii.
În cazul acțiunii în revendicare de față, cauza cererii de chemare în judecată, adică causa debendi, este aceeași în ambele acțiuni și o constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6523/1946, prin care imobilul a intrat în patrimoniul reclamantei, acesta constituind fundamentul dreptului invocat de reclamantă. Cauza acțiunii de față o constituie însă deținerea abuzivă a imobilului de către pârâtă și voința reclamantei de a face ca această deținere să înceteze, în acțiunea anterioară cauza constituind-o deținerea imobilului de către pârâtă în temeiul unui titlu ce s-a invocat nevalabil.
În prima judecată, instanța a verificat numai valabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul de la reclamantă, în lumina legislației și jurisprudenței de la acea dată, însă nu a verificat caracterul abuziv al acestei preluări.
Instanța anterioară nu a verificat valabilitatea titlului statului, în sensul conformității Decretului de naționalizare și a actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituția, cu Tratatele Internaționale la care România era parte, precum și cu legile în vigoare la data la care bunul a trecut în patrimoniul statului, deoarece, în lipsa unei atare conformități statul nu avea un titlu valabil și prin urmare nu dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului.
Instanța anterioară a analizat valabilitatea titlului statului în raport de accepțiunea pe care această sintagmă o avea la momentul acela; astfel noțiunea de "titlu valabil" a avut un caracter extrem de fluctuant dat în primul rând de legislație(HG20/1996, Legea nr.112/1995, nr.HG11/1997, Legea nr.10/2001) și abia apoi de jurisprudență.
Legea nr.10/2001 califică drept abuzive naționalizările operate de regimul comunist și prevede obligația restituirii în natură a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări.
Așadar s-a apreciat, în judecata anterioară cauza acțiunii-deținerea fără titlu valabil a imobilului de către pârâtă, spre deosebire de judecata de față în care s-a apreciat asupra cauzei acțiunii-deținerea abuzivă a bunului, cele două noțiuni-fără titlu valabil și respectiv abuziv având alte accepțiuni, cea din urmă fiind definită prin dispozițiile art.2 din Legea nr.10/2001. Este astfel evident că cele două acțiuni au cauze diferite, causa petendi fiind diferită în fiecare, astfel că elementul de structură al acțiunii de față-cauza, este diferit de cel din acțiunea invocată cu autoritate de lucru judecat, deoarece numai luate împreună cele două aspecte ale cauzei(causa petendi și causa debendi) ne dau noțiunea de cauză.
Se constată deci că nu există autoritate de lucru judecat a hotărârii anterioare.
Cât privește susținerea că acțiunea în revendicare nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, Curtea apreciază că este de asemenea neîntemeiată. Astfel, deși potrivit art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificație decât aceea a pierderii beneficiului acestei legi de către persoana îndreptățită, efect ce nu poate fi extins asupra altor acțiuni pe care persoana îndreptățită le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare. Faptul că potențialul beneficiar al Legii nr.10/2001 prin nerespectarea cerințelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul legii, nu împiedică posibilitatea ca acesta să intenteze o acțiune în revendicare de drept comun. Legea nr.10/2001 este o lege specială în materia restituirilor, care derogă de la norma generală de drept comun, prin aceea că impune anumite exigențe procedurale, fără a împiedica însă pe potențialul beneficiar să recurgă la procedura de drept comun a acțiunii în revendicare. După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă și atunci când vizează imobile înstrăinate prin acte de dispoziție altor persoane de către unitatea deținătoare, caz în care trebuie să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate deținute de părți. Efectele deposedării reclamantei de imobilul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar pe care a avut-o la data preluării, efect consacrat expres și prin disp.art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001.
De altfel acest text reproduce în cuprinsul legii speciale dispozițiile din dreptul comun conținute de art.480 cod civil și dă vocația titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare pentru a obține recunoașterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalității urmărite.
Nici Legea nr.10/2001, ca lege specială, nu cuprinde dispoziții care să interzică a se face uz de mijloacele dreptului comun iar acțiunea în revendicare întemeiată pe disp.art.480 Cod civil este mijlocul procedural cel mai eficient. Faptul că potențialul beneficiar al Legii nr.10/2001, prin nerespectarea exigențelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Legea nr.10/2001 nu a fost de natură să suprime acțiunea în revendicare de drept comun pentru că astfel s-ar elimina accesul la justiție și s-ar încălca art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest act normativ vine doar să perfecționeze sistemul reparator într-o procedură specială, nu să-l suprime, instituind doar un izvor complex de raporturi juridice ca temei al nașterii dreptului de retrocedare. Așadar și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este neîntemeiată.
Și cel de al treilea motiv de apel este de asemenea neîntemeiat. Așa cum s-a arătat, imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, astfel că invocatul "titlu valabil" de către pârâtă, are altă accepțiune, preluarea
făcându-se în mod abuziv. Distincția între preluarea fără titlu și preluarea abuzivă este relevantă în stabilirea modalității de restituire în procedura Legii nr.10/2001, în cauza de față-acțiune în revendicare de drept comun, deținerea abuzivă a bunului fiind temei pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare.
Așa cum s-a arătat mai sus, statuarea asupra calificării modului de preluare de către stat, respectiv a stabilirii noțiunii de "titlu" al statului a fost deosebit de fluctuantă, ultima modalitate stabilită de jurisprudență fiind aceea că naționalizarea trebuia să respecte prevederile decretului, ale actelor administrative de aplicare a acestuia în raport cu Constituția în vigoare la acea vreme, cu Tratatele Internaționale la care România era parte, precum și cu legile în vigoare la data la care bunul a trecut în patrimoniul statului.
Așa fiind în mod corect tribunalul, în urma comparării titlurilor a constat că este preferabil titlul reclamantei, deoarece nu s-a transmis valabil dreptul de proprietate din patrimoniul vânzătoarei în cel al statului, transferul fiind abuziv.
Cât privește B-credință a subdobânditorului care împiedică anularea contractului de vânzare-cumpărare, se constată următoarele:
După apariția Legii nr.10/2001, avându-se în vedere caracterul abuziv al titlului statului, așa cum este definit prin însăși norma legală, se poate determina dacă cumpărătorul subdobânditor avea sau nu cum să-și dea seama că statul era sau nu proprietarul bunului la momentul vânzării, trebuind să îndeplinească doar niște diligențe rezonabile pentru a clarifica situația juridică a unui imobil pus în vânzare.
Se constată că prin vânzarea imobilului unui terț de către pârâtă
s-a încălcat art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenția Europeană, care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor".
Pârâtul-cumpărător a încheiat cu pârâta-vânzătoare contractul de vânzare-cumpărare a imobilului la data de 15.02.2001, adică la o zi după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, menționând în contract un preț de 20.000.000 lei vechi pentru un teren în suprafață de 257,73. curți-construcții și o clădire situate în centrul Municipiului P și precizând totodată în cuprinsul actului că renunță la verificarea registrului de sarcini.
Din probatoriul administrat rezultă că reclamanta a solicitat încă din anul 1990 retrocedarea imobilului. Pentru ca prezumția de bună-credință a dobânditorului să nu fie răsturnată nu este suficient că a cunoscut că s-a statuat prin hotărârea pronunțată în anul 2001 asupra valabilității titlului statului. Reaua-credință a cumpărătorului rezultă fără echivoc din faptul că la momentul încheierii contractului a cunoscut, ori putea cunoștea cu minime diligențe, că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, că fosta proprietară contestă valabilitatea preluării acestui imobil pe calea unei acțiuni directe în justiție.
Chiar împrejurarea că imobilul a fost cumpărat pe un preț derizoriu raportat la prețurile ce se practicau în 2001 pentru astfel de imobile, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de ing. (98-101), că dobânditorul-cumpărător avea calitate de acționar la societatea vânzătoare și în acest mod cunoștea despre demersurile și solicitările repetate de retrocedare a imobilului sunt de natură să răstoarne prezumția de bună-credință. Faptul că pe rolul instanțelor s-a aflat o acțiune în revendicare a imobilului în litigiu, formulată anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare și faptul că pârâtul a cumpărat imobilul de la pârâta chiar a doua zi după apariția Legii nr.10/2001, lege în temeiul căreia reclamanta ar fi putut solicita din nou în procedura acestui act normativ imobilul în discuție, constituie prezumții simple, ca probe ce pot răsturna prezumția de bună-credință a cumpărătorului.
Rezultă deci că s-a făcut dovada relei credințe a pârâtului-dobânditor, dovedindu-se astfel complicitatea la fraudă a cumpărătorului alături de vânzător, atât prin aceea că prețul inserat în contract este derizoriu, chiar dacă neseriozitatea prețului nu conduce la nulitatea actului, și nici nu
s-a invocat un atare motiv de nulitate, cât și prin aceea că s-a încercat scoaterea imobilului de sub incidența Legii nr.10/2001 prin vânzarea acestuia a doua zi după apariția legii, în condițiile în care ambele pârâte cunoșteau
despre demersurile făcute de reclamantă pentru redobândirea imobilului.
Pentru toate aceste considerente se constată că apelul este nefondat și în temeiul disp.art.296 Cod procedură civilă urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECI DE
Respinge, ca nefondat, apelul civil declarat de pârâtul, domiciliat în P,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.103 din 6 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanta, domiciliată în B,--6,.9, sector 1, pârâtele, cu sediul în P,-, județul A, B, cu sediul în B, strada -.-., nr.50, sector 1 și - prin lichidator, cu sediul în Câmpulung,-, județul
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.02.2008, la Curtea de APEL PITEȘTI -Secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red.
Dact.
7 ex./19.03.2008
Jud.Fond.
Președinte:Ion RebecaJudecători:Ion Rebeca, Georgiana Nanu
