Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 4/2010. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - Legea 10/2001 -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CIVILLĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA Nr. 4
Ședința publică din 22 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Timofte Cristina
JUDECĂTOR 2: Plăcintă Dochița
Grefier - -
Pe rol, judecarea apelului declarat de pârâtul Municipiul F prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1083 din 11 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr-.
La apelul nominal a răspuns consilier juridic pentru pârât apelantul Municipiul F, lipsă fiind reclamant intimații și.
Procedura legal îndeplinită, lipsa de procedură cu reclamant-intimata determinată de lipsa confirmării de primire a citației fiind considerată acoperită, având în vedere că adresa de domiciliu a reclamanților este comună, reclamantul semnând personal de primire pe dovadă (fila 102), iar memoriul adresat instanței pentru termenul din 13 ianuarie 2010 este semnat de ambii reclamanți (filele 103,105).
S-a făcut referatul cauzei după care, s-a constatat că prin intermediul Serviciului arhivă apelantul a depus în dublu exemplar răspuns cu privire la precizările formulate de reclamant - intimați, arătând că nu a existat o ofertă de atribuire de imobile în natură, în compensare, făcută de primărie, constând în casele cu teren situate în str. - nr. 15 și- (filele 109-112), iar reclamant-intimații și-au exprimat punctul de vedere față documentele înaintate la 16 decembrie 2009 (filele 103-108). Un exemplar al acestor din urmă înscrisuri a fost înmânat consilierului juridic.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată a dat cuvântul la dezbateri.
Consilier juridic, pentru pârât-apelantul Municipiul F, a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat și acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
CURTEA,
Asupra apelului de față, constată:
Prin dispoziția nr. 1155 din 18 august 2006, Municipiul F - prin primar, a respins cererea de restituire în natură a casei de locuit din- și a terenului aferent în suprafață de 450 mp,-, formulată de reclamanții și, cu motivarea că imobilul construcții a fost demolat, iar terenul este ocupat de construcții autorizate, fiind afectat de utilități publice, și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile prevederilor speciale.
Împotriva dispoziției au formulat contestație reclamanții, motivat de nepronunțarea intimatei și cu privire la pct. D și E ale notificării, care se referă la suprafața de 315 mp teren din- și respectiv suprafața de 264,89 mp din-.
În motivare, au arătat că notificarea a cuprins toate imobilele moștenite pe raza mun. F, solicitând restituirea în natură și a suprafeței de 315 mp din-, moștenit de la și preluat la stat în baza Decretului nr. 324/1981, în vederea edificării unor blocuri, precum și restituirea prin echivalent pentru suprafața de 264,89 mp, dobândit prin cumpărare de autorii lor în anul 1940 și preluat la stat în mod abuziv.
Intimata, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare și nu a fost reprezentată în instanță.
Prin sentința civilă nr. 552 din data de 1 aprilie 2008, Tribunalul Suceavaa admis, în parte, plângerea având ca obiect Legea nr. 10/2001 formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâta Primăria mun. F, jud. S și a constatat dreptul petenților la despăgubiri prin compensare și pentru suprafața de 264,89 mp teren situat în mun. F-.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin notificările din 6 iulie 2001, petenții au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor moștenite de la autoarea lor, fiica autorului deposedat. Deși notificările vizează și suprafața de 264,89 mp din str. - - 42, intimata a omis să se pronunțe și cu privire la aceasta. Potrivit actului de veșnică vânzare din 15 martie 1940 autentificat la fostul Tribunal B (fila 9), autorii petenților au dobândit suprafața de 264,89 mp teren în str. - - 42. Cum petenții au făcut dovada dreptului de proprietate al terenului solicitat, iar intimata nu a contestat susținerea acestora privind trecerea în mod abuziv a terenului la stat, instanța a admis în parte plângerea, în sensul că a constatat dreptul petenților la despăgubiri prin compensare și pentru suprafața de 264,89 mp în mun. F-. Cât privește suprafața de 315 mp din-, din motivarea dispoziției contestate a rezultat că pentru acest imobil a fost emisă Dispoziția nr. 230 din 8 august 2001, comunicată petenților.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul F, care a criticat-o sub două aspecte. Astfel, în motivare, a arătat că instanța a ignorat perimarea cererii de chemare în judecată și că această sancțiune trebuia să opereze, deoarece judecata a fost suspendată pentru lipsa părților, la 23 ianuarie 2007, cauza fiind repusă pe rol din inițiativa instanței la 15 ianuarie 2008, când din nou judecata a fost suspendată pe același temei. A urmat o nouă repunere pe rol când instanța, în loc să se pronunțe cu privire la perimare a pășit la soluționarea fondului.
Totodată, apelantul a arătat că notificarea referitoare la suprafața de 264,89 mp teren din str. - - a fost formulată tardiv, la data de 15 august 2003, cu depășirea termenului prevăzut de lege, expirat la 14 februarie 2003, iar pe fond că nu au cu ce să compenseze pe reclamanți și că notificarea nr. 146/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 230 din 8 august 2001.
La data de 12 septembrie 2008, reclamanții au formulat cerere de aderare la apelul pârâtului și au sesizat că instanța a omis să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere, respectiv asupra notificărilor nr. 144 și 145/2001, dar și faptul că Dispoziția nr. 230/2001 nu li s-a comunicat vreodată.
Prin decizia civilă nr. 116 din data de 24 octombrie 2008, Curtea de apel Suceavaa admis apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului F - prin primar, a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanți și a desființat sentința civilă nr. 552/1 aprilie 2008 Tribunalului Suceava - Secția civilă, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru judecarea fondului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că primul motiv al apelului este nefondat și nu a fost luat în considerare dat fiind că, în conformitate cu art. 252 al. 3 Cod procedură civilă, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima dată în apel. Aceasta înseamnă că, atunci când perimarea acțiunii nu a fost invocată în fața primei instanțe, sancțiunea se acoperă, iar hotărârea nu va mai putea fi schimbată pe acest motiv, de o instanță de control.
Referitor la apelul reclamanților introdus la instanță în ziua primei înfățișări, calculată conform art. 134 Cod procedură civilă, s-a reținut că este întemeiat în ceea ce privește nesoluționarea tuturor cererilor formulate. acțiunea, reclamanții s-au arătat nemulțumiți pentru faptul că li s-a refuzat restituirea în natură a casei din- și a terenul de 450 mp din-; că nu li s-a rezolvat în vreun fel cererea din notificarea nr. 146/9 iulie 2001 și nici cererea din 15 august 2003. Ori, prima instanță, pășind la judecată, nici în minută, nici în dispozitiv și nici în considerente nu a făcut vreo referire la cererile de restituire în natură a imobilelor casă și teren din-, respectiv terenul din-, eschivându-se practic de la judecată. O atare nepronunțare reprezintă o evidentă necercetare a fondului și atrage aplicarea art. 297 al. 1 Cod procedură civilă, cu consecința finală a desființării sentinței și trimiterea spre rejudecare. Întrucât parte din cerificările pe care trebuie să le facă instanța de fond sunt legate de cel de-al doilea motiv de apel al apelului pârâtului și acesta a fost admis alături de apelul incident al reclamanților.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 14 ianuarie 2009 sub nr-.
Reclamanții au formulat precizări prin care au arătat că își mențin solicitarea de acordare a compensărilor pentru fiecare dintre imobilele notificate cu identificarea concretă a imobilelor prin care se poate efectua compensarea. Având în vedere principiile ce guvernează regimul juridic al restituirii imobilelor, au considerat nelegală dispoziția de acordare în mod direct a despăgubirilor bănești. Au mai arătat ca înțeleg să investească instanța și cu contestație împotriva Dispoziției nr. 230/8 august 2001 emisă de primarul Municipiului
Prin sentința civilă nr. 1083 din 11 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava, a fost respinsă ca tardiv formulată cererea reclamanților privind restituirea în natură a imobilului - teren în suprafață de 264,89 mp situat în- din Municipiul F, a admis contestația reclamanților împotriva dispozițiilor nr. 230/8.08.2001 și nr. 1155/18.08.2006 emise de primarul Municipiului F, pe care le-a anulat, constatând dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în compensarea cu imobile disponibile la data executării, în domeniul public sau privat al mun. F, echivalente celor expropriate, iar în caz de imposibilitate obiectivă de executare, a constatat dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru aceste imobile în cuantumul stabilit de Comisia centrală.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin notificările înregistrate la Prefectura județului S sub nr. 144/9 iulie 2001 și nr. 145/9 iulie 2001, adresate prin executorul judecătoresc, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru casa de locuit situată în mun. F,- și pentru suprafața de 450 mp teren situată în mun. F,-, imobile preluate în baza Decretului nr. 324/1981. Prin Dispoziția nr. 1155/18 august 2006 emisă de primarul Municipiului F, s-a respins cererea de restituire în natură a sus-menționatelor imobile pe motiv că imobilul construcție a fost demolat în totalitate și că imobilul teren este ocupat de construcții autorizate, fiind afectat de utilități publice, propunându-se acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților.
De asemenea, printr-o altă notificare, înregistrată prin executorul judecătoresc sub nr. 146/9 iulie 2001, aceeași reclamanți au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 315 mp situat în mun. F,-, trecut în proprietate statului în baza Decretului 324/1981 în vederea construirii de blocuri. Prin Dispoziția nr. 230/8 august 2001 emisă de primarul Mun. Faf ost respinsă cererea de restituire în natură a terenului sus-menționat și s-a propus oferta de restituire în echivalent de despăgubiri bănești.
Din coroborarea dispozițiilor art. 1 al. 2, art. 26 din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007 rezultă căîn principalmăsurile reparatorii în echivalent trebuie să constea în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent și numaiîn subsidiarîn despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.
În același sens s-a conturat și jurisprudența Curții Europene pentru apărarea Drepturilor Omului, care în cauza Păduraru contra României a statuat că, în cazul proprietarilor care ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot intra în posesia bunurilor deținute anterior și preluate abuziv de către stat, legea le conferă posibilitatea acordării de imobile prin echivalent, prin jocul combinat al art. 18 lit. d și 46 al. 2 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, în cauza Porțeanu contra României, CEDO conchide că Legea nr. 247/2005 oferă doar o posibilitate teoretică de despăgubire, măsura firească și primordială fiind aceea a reconstituirii dreptului în natură sau compensare. Cum în speță reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate conform evidențelor de la registrul agricol 1958-1961 pentru casa de locuit ce a fost situată pe- (matricola 184), pentru terenul în suprafață de 450 mp din- (matricola 186) și pentru terenul de 315 mp situat pe-, iar pârâtul nu a contestat susținerea că aceste imobile au fost trecute la stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 324/1981, raportat la situația juridică a imobilelor - imposibil de restituit în natură - și la principiul sus-menționat, în mod greșit autoritatea administrativă a stabilit ca unică modalitate de reparație acordarea de despăgubiri bănești, în condițiile în care prevala compensarea cu alte bunuri.
Stabilirea obligației alternative nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop evitarea pronunțării unei hotărârii a cărei executare să fie imposibil de realizat. Pe de altă parte, identificarea unor astfel de bunuri, aprecierea asupra caracterului lor disponibil (inclusiv posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică și trecerea lor în proprietatea privată a statului) sunt în competența entității investite cu soluționarea notificării, în procedura judiciară nefiind necesar de a se administra probe pe acest aspect pentru ca instanța să aibă putere de apreciere. Pentru ipoteza în care entitatea obligată la restituire (pârâta) nu poate identifica în patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în compensare, imposibilitate care să fie obiectivă și justificată, hotărârea nu va fi lipsită de eficiență juridică, subzistând obligația de stabilire și acordarea despăgubirilor in condițiile legii speciale.
Cât privește cererea de restituire a imobilului - teren în suprafață de 264 89 cm situat în mun. F, str. - al --lea nr. 42, s-a observat că a fost formulată la 15 august 2003, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (14 februarie 2002-termenul limită), reținându-se ca fiind dată excepția tardivității invocată prin întâmpinare, pentru acest motiv urmând a fi respinsă respectiva cerere de restituire.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul F - prin primar, care a criticat soluția ca nelegală și netemeinică soluția pronunțată, întrucât instanța a dispus acordarea reclamanților atât a dreptului la compensare cu alte bunuri și servicii din domeniu public sau privat al municipiului, cât și a dreptului de beneficia de despăgubiri acordate prin dispoziția Comisiei centrale de acordare a despăgubirilor. Apelantul a susținut că nu este legal a se stabili dreptul de a beneficia de compensare cu alte bunuri și serviciu din domeniul public, dat fiind caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al bunurilor din domeniul public, iar în domeniul privat nu există bunuri imobile care să poată fi atribuite reclamanților, aspect cu privire la care aceștia au fost încunoștiințați.
Reclamanții intimați au formulat întâmpinare prin care au contestat susținerile apelantului privind lipsa bunurilor din domeniul privat care să poată fi atribuite în compensare, susținând că în anul 2001 au fost invitați la sediul Primăriei municipiului F unde le-a fost prezentată o listă cu 45 de imobile (case cu teren) din care și-au ales două case pe care au acceptat să le primească în compensare. Deși au comunicat acest accept cu privire la atribuirea caselor situate în- și-, apelantul nu le-a mai comunicat nici un răspuns, rămânând nesoluționată și solicitarea cu privire la despăgubirile ce li se cuvin pentru imobilele situate în municipiul F,- (casă cu 387 mp teren),- (teren în suprafață de 450 mp),-, respectiv str. - al - lea nr. 42 (teren în suprafață de 254 mp).
reclamanților intimați au fost însoțite de copia Certificatului de călătorie nr. - (filele 31, 40), copia certificatului eliberat de Arhivele Naționale ale României privind bunurile aparținând defunctei (filele 32, 41), copia adeverinței nr. 12928/2.07.2001 a Primăriei municipiului F (filele 33, 42), copia notificării din 15 august 2003 (filele 34, 43), copia extrasului actului de vânzare cumpărare nr. 355 din 15 mai 1940 (filele 35, 44), copia adeverinței Primăriei municipiului F nr. 12947 din 4 iulie 2001 (filele 36,45), copia listei imobilelor (filele 37, 46).
Prin întâmpinarea formulată de apărătorul reclamanților (filele 48-51), s-a solicitat respingerea apelului formulat de pârâtă, susținându-se că în mod corect s-a dispus de către prima instanță obligația de compensare cu bunuri și servicii, ca obligație principală, iar compensarea prin echivalent bănesc, ca obligație subsidiară, acesta fiind spiritul dispozițiilor Legii 10/2001, precum și al principiilor Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din hotărârile pronunțate împotriva României cu privire la bunuri naționalizate. Același punct de vedere privind posibilitatea stabilirii unor obligații alternative, prioritară fiind aceea a compensării cu alte bunuri și servicii, a fost exprimată și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile de speță indicate cu titlu de exemplu.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată apelul ca fiind neîntemeiat.
În ceea ce privește criticile formulate de către pârâtul apelant, instanța constată că prin sentința criticată s-a stabilit în sarcina sa o obligație alternativă constând în principal în compensarea cu bunuri imobile aflate în domeniul public sau privat a municipiului, și în subsidiar, în cazul în care se va face dovada imposibilității obiective de îndeplinire a acestei obligații, reclamanții urmând a primi despăgubiri în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Obligația astfel stabilită în sarcina pârâtului nu presupune cumularea celor două tipuri de măsuri reparatorii, ci îndeplinirea primei obligații, în măsura în care există posibilități de atribuire a unor bunuri imobile reclamanților, cea de-a doua obligație urmând a fi executată doar în măsura în care cea dintâi se va dovedi imposibilă.
În măsura în care în domeniul privat al municipiului nu există bunuri care să poată fi atribuite în compensare reclamanților, nimic nu împiedică pârâtul să procedeze la efectuarea demersurilor necesare, conform dispozițiilor legale în vigoare în vederea trecerii din domeniul public în domeniul privat al municipiului a unor bunuri care să poată satisface pretențiile reclamanților.
Potrivit art. 1 al. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aceeași reglementare, pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă, e conținută de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc, în principal, ca măsură reparatorie, compensarea cu alte bunuri și, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
Potrivit pct. 1.7. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 al. 2 și al. 3 din lege, permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține și sunt acceptate de persoana îndreptățită. În acest sens, entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptățite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri ca terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente sau alte bunuri mobile.
Reclamanții intimați au arătat prin întâmpinarea formulată personal că au existat la nivelul Primăriei municipiului F, în anul 2001, discuții privind atribuirea unor imobile în compensare, oferta pârâtului apelant nefiind finalizată și concretizată printr-o dispoziție de atribuire. Fără a contesta existența acestor demersuri și negocieri, instanța constată că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri care să confirme susținerile reclamanților, lista unor bunuri imobile, parte subliniate, parte tăiate, nu poartă nici o ștampilă sau semnătură din partea pârâtului apelant, și nici din partea reclamanților intimați, astfel încât instanța nu poate reține ca fiind dovedite afirmațiile privind derularea unor negocieri între părți. Chiar dacă reclamanții și-ar fi exprimat un acord/accept privind atribuirea a două imobile, în lipsa unei oferte ferme și neîndoielnice din partea pârâtului apelant, instanța nu poate considera ca fiind reală oferta de compensare invocată. Mai mult, după ce pârâtul apelant a comunicat instanței situația actuală a celor două imobile indicate de reclamanți, aceștia din urmă nu au mai comunicat instanței un punct de vedere din care să rezulte că aceștia insistă în a le fi atribuite în compensare aceste imobile (fila 105). Față de această situație, instanța nu poate considera că din partea apelantului există ori a existat o ofertă de compensare care să vizeze atribuirea celor două imobile, astfel că nu poate suplini eventualul acord al apelantului și să procedeze la atribuirea bunurilor către reclamanți.
Constatând că pârâtul apelant nu a făcut dovada existenței vreunui motiv de natură a atrage schimbarea soluției apelate și nici reclamanții intimați nu au făcut dovada existenței unor bunuri individualizate care să poată fi atribuite în compensare, în conformitate cu dispozițiile art. 10 al. 10 din Legea nr. 10/2001, în baza art. 296 din Codul d e procedură civilă, instanța va respinge ca nefondat apelul pârâtului.
Pentru aceste motive,
În numele Legii
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul F prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1083 din 11 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr-.
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 22 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
5 ex./01.03.2010
Președinte:Timofte CristinaJudecători:Timofte Cristina, Plăcintă Dochița
