Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 400/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (1216/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.400
Ședința publică de la 24 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.291 din 04.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și.
are ca obiect - Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic, pentru apelanta Primăria Municipiului B prin Primarul General, lipsind intimații reclamanți Și.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței depunerea, prin serviciul registratură, la data de 23.06.2009, a unei cereri de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, cerere formulată de către intimații reclamanți Și.
Reprezentantul apelantei pârâte arată că nu se opune amânării cauzei în sensul solicitat.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de amânare formulată de către intimații reclamanți Și, pentru lipsă de apărare, apreciind că nu sunt întrunite dispozițiile art.156 Cod de procedură civilă, partea având suficient timp pentru a-și asigura apărarea.
Reprezentantul apelantei pârâte învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Curtea, ia act de declarația părții și constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul apelantei pârâte solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată al 18.03.2008 pe rolul Tribunalului București secția a III a civilă sub nr- reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta Primăria Muncipiului B prin Primar General solicitând instanței obligarea acesteia de a soluționa notificarea formulată în temeiul legii 10/2001 având ac obiect apartamentul nr. 25 situat în B, str. -. - nr. 5,. 3,.6, sector 1, notificare ce nu a fost soluționată în termenul legal prevăzut de art. 21 din lege.
Prin sentința civilă nr. 291/4.03.2009 Tribunalul București secția a III a civilă a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B prin Primar General. A obligat pârâta să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în B, str. -. - nr. 5,. 3,. 6,. 25, sector 1, condiționat de obligarea reclamantului de a restitui suma reprezentând valoarea despăgubirilor primite stabilite conform legislației în vigoare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia 397/2.04.1985 a Consiliului Popular al Municipiului B, cota de din apartamentul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu plată de la numitul, iar cota de aparținând reclamantei a trecut în proprietatea statului fără plată, în temeiul decretului 223/1974.
În raport de probele administrate, tribunalul a considerat că acțiunea este întemeiată și, în raport de faptul că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat în baza legii 112/1995 numiților și, a acordat măsuri reparatorii în echivalent, urmând ca reclamantul să restituie suma de 37077 lei, actualizată cu coeficientul de actualizare, sumă ce reprezintă contravaloarea despăgubiri,lor primite anterior.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Primăria Municipiului B, considerând că sentința civilă pronunțată de prima instanță a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele considerente:
Prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Așadar instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității apelantei - pârâte și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Pe de altă parte, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie dată depunerii actelor doveditoare (art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată - pct. 25.1 din HG nr. 250/2007).
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să urmeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării) pct. 25. 1 din HG nr. 250/2007).
Notificarea reclamanților, urmând a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va stabili că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitanții nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificarea în termen legal, se va emite o dispoziție conform art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Mai arătăm că termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, norma legală sus-menționată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ. De altfel, depășirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit în cauză.
Pentru aceste motive se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Examinând apelurile prin prisma criticilor formulate, curtea constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente.
Nu pot fi primite criticile formulate de apelanta -pârâtă referitoare la o eventuală subrogare în drepturile unității deținătoare urmare a soluționării de fond a contestației formulate de reclamanți. Din moment ce, potrivit dispozițiilor legii 10/2001 deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. 2 și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat, să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță.
Independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speță suntem în prezența unui refuz nejustificat de a răspunde notificării, formulate de intimații - reclamanți în iulie 2001, în condițiile în care, la acest moment pârâta nu a soluționat notificarea și, nici nu a depus nici un fel de dovezi în ceea ce privește necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.
Pentru aceste considerente în baza art. 296. pr. civ. Curtea respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.291 din 04.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, ambii cu domiciliul ales la Cabinhet Avocat, în B,--73,.11,.C,.8,.115, sector 6.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - - -
Red.
Tehnodact. /
5 ex./02.07.2009
- Secția a III-a Civ. -;
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu
