Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 414/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (676/2006)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECȚIA A III-A CIVILĂ
SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.414
Ședința publică de la 25.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Claudiu Marius Toma
JUDECĂTOR 2: Sorina Gabriela Prepeliță
GREFIER: - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor promovate de apelanții - contestatori, G, -, de apelanta - intimată PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL și de apelantul MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1510 din data de 21.12.2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr- (4416/2003), în contradictoriu cu intimata PREFECTURA MUNICIPIULUI
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 04.06.2009, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea la 11.06.2009, 18.06.2009 și apoi la 25.06.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1510 din 21 decembrie 2005 Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii Municipiului B; a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții G, și, în contradictoriu cu pârâta Prefectura Municipiului B, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoana fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B; a anulat parțial dispoziția nr. 1740 din 13 noiembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului B, numai în ceea ce privește soluționarea cererii de restituire formulată prin notificarea nr. 3595/2001 de și; a obligat pârâta Primăria Municipiului B să emită o dispoziție de restituire prin echivalent a terenului aferent construcției din B,-, sector 1 - în suprafață de 227 mp. conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză de expert - în favoarea reclamanților și (conform cotelor părți indivize preluate de stat de la fiecare), prin acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005; a respins acțiunea, modificată și precizată, formulată de reclamantul G în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B, ca neîntemeiată; a luat act că nu s-a solicita acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalul București - Secția a III a Civilă la data de 11 decembrie 2003 reclamanții, și G au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B, să se dispună anularea dispoziției nr. 1740 din 01 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului B cu privire la soluționarea notificării înregistrate la executorul judecătoresc sub nr. 3595/2001, să se constate ca reclamanții au calitatea de proprietari ai unei părți din imobilul situat în B,-, sector 1, să se constate că imobilul, proprietate a reclamanților, a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, urmând a se dispune nulitatea deciziilor nr. 726 și 727 din 27 mai 1986 emise de fostul Consiliul Național al Municipiului B, și obligarea Primăriei Municipiului B de a restitui în natura imobilul respectiv.
În subsidiar, reclamanții au solicitat compensarea printr-un bun imobil similar sau despăgubiri bănești raportate la valoarea imobilului.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au notificat prin executor judecătoresc Primăria Municipiului B în vederea restituirii în natură a cotelor părți ce le revin din imobilul situat la adresa mai sus menționată, cerere ce a fost însă respinsă, fără a fi motivată dispoziția emisă.
Au mai susținut reclamanții că plecarea acestora din țară nu s-a realizat în condițiile restrictive ale Decretului nr. 223/1974, întrucât nu au fugit din țară și nu au plecat voit în Deoarece Gad esfășurat o activitate potrivnică idealurilor comuniste, acesta a fost supus presiunilor din partea regimului comunist și, în urma ecourilor pe care activitățile descrise le-au avut pe plan internațional și a reacțiilor din partea mai multor organisme și asociații de apărare a drepturilor omului, Guvernul Român a acceptat plecarea lor din țară în anul 1986.
În aceste condiții, reclamanții au fost deposedați abuziv de singurul imobil deținut în România, ulterior aceștia aflând că s-ar fi făcut aplicarea Decretului nr. 223/1974, deși deciziile de preluare nu le-au fost comunicate. Cu cinci zile înainte de plecarea din țară, autoritățile le-au condiționat plecarea de semnarea unor înscrisuri, despre care au aflat ulterior că atestau plata despăgubirilor pentru imobil, plată care însă nu s-a realizat niciodată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. 2 și art. 24 alin.7 din Legea nr. 10/2001, art. 23 și 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
La termenul de judecata din data de 20 ianuarie 2004 reclamanții au solicitat introducerea în cauză ca pârâtă și a Prefecturii Municipiului B, în vederea obținerii, în subsidiar, de despăgubiri bănești, precizându-și totodată acțiunea și arătând că primul capăt de cerere al acțiunii este cel principal, celelalte fiind capete accesorii acestuia și depinzând ca atare de modul de soluționarea al primului.
Tribunalul, față de modificarea acțiunii în ceea ce privește cadrul procesual, a dispus introducerea în cauză a Prefecturii Municipiului
Analizând în fond cauza, în raport de pârâta Primăria Municipiului B prin Primar General, tribunalul a constatat următoarele:
Prin dispoziția nr. 1740 din 13 noiembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului B, emisă ca răspuns la notificarea înregistrată sub nr. 3595/2001 și formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a respins cererea de restituire a unei părți din imobilul situat în B,-, sector 1, reținându-se că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitori, apreciindu-se totodată că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata, prin Deciziile nr. 726 și 727 din 1986.
Din analiza ansamblului probelor administrate în cauză, în ceea ce privește situația juridică imobilului situat în B,-, sector 1, tribunalul a reținut că acesta a fost trecut în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plată, foștii proprietari fiind reclamantul - pentru care s-a emis decizia Consiliu Popular al Municipiului B nr. 726 din 27 mai 1986 - și reclamanta - pentru care s-a emis decizia Consiliului Popular al Municipiului B nr. 727 din 27 mai 1986 (în acest sens fiind și adresa emisă de Administrația Fondului Imobiliar cu nr. SE/8196 din 27 aprilie 2004).
Calitatea reclamanților și de proprietari la momentul preluării de către stat a imobilului rezultă totodată din actul dotal autentificat sub nr. 503 din 05 ianuarie 1945 la Tribunalul Ilfov - Secția notariat, act prin care și i-au constituit fiicei lor, la căsătoria cu God otă constând în întreg imobilul situat în-, compus din două apartamente, parter cu subsol, etaj și două camere la mansardă, plus spălătoria și o cameră în fundul curții ("înzestrătorii" rezervându-și un drept viager de abitație pentru întreg apartamentul de la etaj și a celor două camere de la mansardă).
Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 Baa vut prin urmare în evidențele sale ca titular de rol fiscal pe reclamanta (căsătorită ), în perioada 1949 - 1974 pentru imobilul construcție și teren în suprafață totală de 163 mp. - situat la adresa mai sus menționată.
Față de clauzele "Convenției" autentificate sub nr. 4122 din 17 aprilie 1986 la Notariatul de Stat Local Sector 1 B, act constatator încheiat de coproprietarii imobilului menționat de la acea dată, tribunalul a reținut că prin actul autentificat sub nr. 8416 din 10 septembrie 1971 la același Notariat reclamanta a donat fiului său o parte din apartamentul dispus pe două nivele, subsol și parter (conform descrierii din convenție și schiței anexă), cotă parte indiviză aferentă de teren de 60 mp. din suprafața totală, precum și dreptul de proprietate indiviză asupra părților din imobil care prin natura lor sunt în folosința comună a tuturor coproprietarilor.
Prin aceeași convenție reclamanta menționează și celelalte înstrăinări succesive ale unor părți din imobil (în 1968 și 1974), confirmând că deținea în anul 1986 în proprietate exclusivă numai apartamentul de la etaj, împreună cu o cameră, wc și degajament la parter, podul și trei pivnițe, iar în coproprietate casa scării și un culoar.
A mai reținut tribunalul că în baza celor două decizii arătate adoptate în baza Decretului nr. 223/1974 s-au încheiat procesele - verbale de evaluare nr. 337 din 10 iulie 1986 și, respectiv, nr. 336 din 10 iulie 1986, prin care s-au stabilit despăgubirile cuvenite foștilor proprietari deposedați, iar a virat sumele stabilite astfel către Herăstrău (Ia data de 15 iulie 1986), făcându-se mențiunea achitării acestora către cei îndreptățiți în procesele - verbale încheiate la această unitate la data de 18 ianuarie 1986, acte depuse și la dosarul cauzei (filele137 - 138 dosar apel).
Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, au fost vândute prin Herăstrău Nord SA locuințele închiriate din imobilul menționat foștilor chiriași, așa cum reiese și din adresele emise de Administrația Fondului Imobiliar - Serviciul Fond Locativ depuse la dosarul cauzei, împrejurarea fiind confirmată și de expertiza efectuată în cauză, având ca obiectiv și posibilitatea restituirii în natura a imobilului, expertul arătând că această variantă de restituire este exclusă.
În raport de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat în actele doveditoare a dreptului de proprietate depuse de reclamanți la dosar, precum și din mențiunile deciziilor de preluare de către stat a imobilului din 1986 (ce pot fi avute în vedere în acest sens, potrivit art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată) că reclamantul G nu a probat existența dreptului său asupra imobilului a cărei restituire s-a solicitat în cauză, dispoziția pârâtei de respingere a cererii formulate prin notificare de acest reclamant fiind legală și temeinică.
Susținerile reclamanților referitoare la dovada acestui drept care s-a făcut prin actul dotal încheiat la data de 05 ianuarie 1945 nu pot fi primite, ținând seama de efectele juridice ale unui astfel de act raportate la Codul civil și regimul matrimonial consacrat de acest act normativ (bunurile dotale imobiliare fiind doar în administrarea și folosința bărbatului, dar inalienabile) și, respectiv de dispozițiile Codului familiei în vigoare din anul 1954 - fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 32/1954 (art. 4), conform cărora "bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a Codul familiei devin comune sau proprii, potrivit dispozițiilor acestui cod". S-a remarcat, de altfel, că în nici unul dintre actele juridice ulterioare încheiate cu privire la imobil, inclusiv înstrăinările unor părți din imobil, nu s-a reținut calitatea de proprietar a lui G, consecință a prevederilor legale menționate care nu recunoșteau existența vreunui asemenea drept în favoarea acestuia, decurgând din actul dotal arătat.
În ceea ce privește pe ceilalți doi reclamanți, titlul acestora de proprietari ai unor părți din imobil la momentul preluării lui de către stat nu poate fi pusă la îndoială, în dispoziția contestată reținându-se în mod greșit că aceștia nu și-au probat dreptul invocat în cadrul procedurii administrative prealabile.
Referitor la celelalte aspecte avute în vedere la respingerea notificării, s-a impus a se arata că pentru notificările formulate pentru imobile preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat, prin Normele metodologice pentru aplicarea unitara a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, se prevede că stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, considerând că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara - soluționarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită urmând a fi respingerea motivată a cererii (pct. 1.4 lit. b).
Întrucât Legea nr. 10/2001 nu a fost modificata prin Legea nr. 247/2005 în ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile în situația avută în vedere de Normele metodologice, tribunalul a apreciat că soluția adoptată prin dispoziția contestată, de respingere a cererii de restituire a construcției preluate de stat pentru care reclamanții au primit despăgubiri - conform proceselor - verbale din 18 ianuarie 1986 - este legală și temeinică.
Pe de altă parte, chiar și în ipoteza contrară susținută de reclamanți, în situația calificării preluării locuințelor în condițiile arătate ca fiind o preluare abuzivă, tribunalul a constatat că nu se putea da curs unei cereri de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, față de nerespectarea de către aceștia a dispozițiilor pct. 5.1 - 5.3 din Normele care condiționează rezolvarea favorabilă a cererii de depunerea unor declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din lege. Or, aceste înscrisuri nu au fost depuse în susținerea notificării, cu respectarea termenului legal, și nici ulterior, în cadrul probatoriului administrat în prezenta cauză.
Referitor însă la suprafața de teren aferentă construcției suprafața stabilita prin expertiză ca fiind în total de 227 mp. tribunalul a constatat că aceasta a trecut fără plată în proprietatea statului, împrejurare ce rezultă din chiar deciziile de preluare a imobilului, și prin urmare, constatând în acest caz preluarea abuzivă a bunului imobil, tribunalul a reținut că reclamanții și sunt îndreptățiți la restituirea prin echivalent a terenului solicitat, față de art. 1 alin. 2 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, reclamanții - contestatori solicitând de altfel să li se acorde despăgubiri.
În raport de opțiunea exprimată de contestatori potrivit legii pentru această variantă de restituire prin echivalent a imobilului, tribunalul a apreciat că trebuie să se țină seama la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri și la acordarea propriu-zisă a sumei ce li se cuvine cu acest titlu foștilor proprietari de prevederile imperative ale Legii nr. 247/2005, intrată în vigoare la momentul soluționării prezentei cauze, inclusiv în ceea ce privește procedura specială instituită în acest scop prin Titlul VII (art.16 și următoarele) al legii.
Numai în cadrul acestei proceduri, respectiv la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, se vor putea avea în vedere susținerile reclamanților referitoare la valoarea despăgubirilor pretinse prin acțiune, astfel cum a fost aceasta precizată ulterior.
Prin urmare, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și și a anulat parțial dispoziția contestată emisă de Primarul General al Municipiului B, numai în privința modului de soluționare a cererii acestora de restituire a imobilului în litigiu, dispunând obligarea pârâtei Primăria Municipiului B să emită o dispoziție de restituire prin echivalent a terenului aferent construcției, prin acordarea de despăgubiri, conform celor expuse mai sus.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă, tribunalul a luat act ca nu s-au solicitat cheltuielile de judecata în cauză.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel, G, Primăria Municipiului B prin Primarul General și Municipiul B prin Primarul General.
În esență Primăria Municipiului B pin Primarul General a invocat faptul că prin soluția dată sentinței este nelegală deoarece s-a făcut o apreciere greșită a art. 21 - 23 Lega nr. 10/2001 li art. 16 din Titlul VII cap. 5 din Legea nr. 247/2005, că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, omițând convenția nr. 4122 din 17 aprilie 1986 și ca atare nu s-a stabilit concret întinderea dreptului reclamanților (filele 5 - 7 dosar curte).
Apelul este nefondat.
În ce privește suprafața de teren de 227 mp. prima instanță a avut în vedere efectiv actele translative de proprietate imobiliară și dispozițiile legale în materie (în cauză fiind efectuată și o expertiză de expertul ) situația în care criticile formulate se referă la interpretarea dată de apelantă a acestor probe, argumentația primei instanțe cu privire la stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale, aceasta fiind corectă (inclusiv Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005).
Sub acest aspect sentința este legală și temeinică și criticile formulate în apel nu pot fi primite, apelul urmând a fi respins ca nefondat.
Referitor la apelul formulat de și
În esență se reține că, sentința este nelegală deoarece, conform actului dotal din 05 ianuarie 1945 fost gratificată atât fiica cât și ginerele și deci nu au relevanță, dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 32/1954.
De asemenea nu s-a făcut nici o corectă aplicare a Decretului nr. 223/1974 deoarece familia a plecat din țară fără să fi făcut cerere (plecarea lor fiind făcută datorită unor presiuni politice de A și pentru care România ar fi primit "clauza națiunii celei mai favorizate") fiind deposedați de imobil fără a le fi fost achitate pretinsele despăgubiri, nefăcându-se verificarea celor două procese - verbale din 18 iulie 1986, dacă semnăturile pretențiilor corespund și aparțin acestora.
De asemenea norma imperativă prevăzută de pct. 5.1 - 5.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu făcea parte din Legea nr. 10/2001 la momentul notificării.
Ca atare greșit nu s-a avut în vedere lipsa declarațiilor autentice ce trebuiau formulate în condițiile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și deci sentința este nelegală și netemeinică 8filele 24 - 29 dosar curte).
Apelul este nefondat.
Deși amplu argumentat și bazat pe un raționament riguros motivele de apel nu pot fi primite.
Referitor la actul dotal din 05 ianuarie 1945 și aplicarea art. 4 din Decretul nr. 32/1954 instanța de fond dă o corectă interpretare normei de drept respective în raport de acest mijloc de probă și critica formulată nu poate fi primită.
De asemenea, problema referitoare la aplicarea Decretului nr. 223/1974 (mai lase cele referitoare cu aspectele politice, care nu au fost probate și nici nu este atributul instanței să examineze aceste probleme) rămâne însă susținerea modului cum s-a făcut aplicarea acestui act normativ.
De necontestat, că în numeroase cazuri s-a făcut abuziv, dar în speță apelanții nu au făcut dovada acestor susțineri.
Eventualele abuzuri, lipsa sau neautenticitatea semnăturilor apelanților pe procesele verbale din 18 iulie 1986, putea fi probată (conform normelor de procedură civilă existente) or acest lucru nu s-a făcut.
A se solicita în apel că la fond nu s-a constat (sau în apel să se constate că semnăturile petenților nu aparțin acestora) se putea face prin solicitarea probei, inclusiv a art. 177 Cod de procedură civilă.
Dar instanța de fond, corect, apreciind probatoriile în ansamblul lor a reținut că nu se impune o eventuală verificare de scripte.
Oricum, analiza acestei susțineri a fost făcută la fond, iar instanța de apel apreciază ca fiind corectă argumentația primei instanțe și ca atare soluția fiind legală și temeinică, aceste motive de apel nu pot fi primite.
Totodată nici critica că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu ar fi fost publicate la momentul notificării, deoarece momentul important este acela al soluționării cauzei, când aceste norme existau.
Or Legea nr. 10/2001 (inclusiv Normele de aplicare) cât ș Legile de modificare nr. 247/2005, ulterior și Legea nr. 1/2009, sunt de imediată aplicare, relevant fiind ca ele să fie în vigoare la momentul soluționării cauzei.
Ca atare și sub acest aspect prima instanță a procedat corect și motivele de apel sunt neîntemeiate.
Întrucât se reține că motivele de apel sunt neîntemeiate, apelul va fi respins ca nefondat.
Așa fiind conform art. 296 Cod de procedură civilă sentința fiind legală și temeinică, apelurile vor fi respinse ca nefondate.
Văzând și art. 298 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de apelanții - contestatori G, și, toți cu domiciliul ales la cab. Av. " " în B,-, - 25,. 2,. 1,. 31, sector 3, de apelanta - intimată Primăria Municipiului B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5 și de apelantul Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1510 din 21 decembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr- (în format vechi 4416/2003), în contradictoriu cu intimata Prefectura Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5, ca nefondate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 iunie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
- - - - - - - -
Red.
.
8ex./14.07.2009
-3.-
Președinte:Claudiu Marius TomaJudecători:Claudiu Marius Toma, Sorina Gabriela Prepeliță
