Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 44/2008. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - Legea 10/2001 -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR. 44
Ședința publică din 26 martie 2008
PREȘEDINTE: Plăcintă Dochița
JUDECĂTOR 2: Timofte Cristina
Grefier - -
Pe rol judecarea apelurilor declarate de reclamantul domiciliat în comuna, sat, județul S și de intervenienta domiciliată în comuna de, județul S, împotriva sentinței nr. 1370 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Suceava - secția civilă, în dosarul nr-.
La apelul nominal au răspuns intervenienta apelantă și reclamanta intimată asistată de avocat, lipsă fiind reclamantul apelant și reprezentanții pârâților intimați Comuna de și Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Finanțelor Publice a județului
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constatând apelul în stare de judecată, a dat cuvântul la dezbateri.
Intervenienta solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, precizând că lasă la aprecierea instanței soluționarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. De asemenea solicită respingerea cererii de aderare formulată de pârâtul intimat Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Finanțelor Publice a județului
Avocatul reclamantei intimate solicită respingerea apelului și a cererii de aderare, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanței depusă la dosar.
Declarând dezbaterile închise,
CURTEA,
Asupra apelului de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 17 decembrie 2002, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții comuna de prin primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice B, solicitând anularea dispoziției nr. 231 din 14 noiembrie 2002 și obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru imobilul moară cu pietre și motor (locomotivă), situat în comuna de și pentru o serie de bunuri mobile, indicate în petitul acțiunii.
În motivarea cererii au arătat că bunurile i-au aparținut autorului lor, a și i-au fost confiscate în baza Decretului nr. 115/1959, fiind considerat chiabur, odată cu preluarea terenului aferent.
În cauză a intervenit în interes propriu, arătând că este legatară universală a defunctei, care a fost fiica defunctului proprietar, decedat la 14 aprilie 1986, calitate în care a formulat notificare la 12 noiembrie 2001, solicitând restituirea acelorași bunuri.
Prin întâmpinare, prim-pârâta s-a opus cererilor, arătând că predarea bunurilor către stat s-a realizat la cererea defunctului proprietar, opțiunea acesteia fiind consemnată în declarația dată în anul 1959.
Prin sentința civilă nr. 571 din 15 iulie 2005, Tribunalul Suceavaa admis acțiunea și cererea de intervenție, constatând că reclamanții și intervenienta sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru imobilul moară cu pietre și motor și pentru două perechi de pietre uzate, două coșuri, două lădoaie, o ladă pentru făină, o locomotivă defectă și un cric de ridicat pietre.
Sentința a fost criticată în apel d e secund-pârâtă și de reclamanta.
Reclamanta a arătat că este unica moștenitoare acceptantă a averii proprietarului deposedat, ceilalți doi descendenți fiind renunțători expres.
Ministerul Finanțelor Publice B - prin reprezentant legal, a arătat că nu a fost citat la prima instanță, S neavând calitatea legală de reprezentant al statului.
Prin decizia civilă nr. 39 din 10 martie 2006 a Curții de APEL SUCEAVA, apelurile au fost admise, sentința desființată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
Reinvestit astfel, Tribunalul Suceava prin sentința civilă nr. 1370 din 15 noiembrie 2007 a admis în parte cererea formulată de reclamanta, respingând ca nefondate cererea reclamantului și a intervenientei. Drept urmare, a anulat dispoziția contestată, constatând că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul moară cu instalațiile aferente.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 673/1987 (fila 32 dosar inițial), reclamanta este unica moștenitoare acceptantă a succesiunii defunctului, reclamantul și autoarea intervenientei, defuncta, fiind renunțători expres, conform declarațiilor nr. 650 și 651/1986.
În raport de dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea 10/2001, prin prisma principiului indivizibilității acceptării moștenirii și prin analogie cu dispozițiile art. 13 din Legea 18/1991, interpretate prin Decizia nr. XI din 5 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a apreciat că și în această situație beneficiază de repunerea în termenul de acceptare doar moștenitorii care nu au acceptat-o în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, nu și cei care au renunțat.
Cu declarațiile depuse la dosar (fila 45) și procesul verbal nr. 3 din 9 aprilie 1958 (fila 46) s-a dovedit că bunurile solicitate au aparținut autorului părților, fiind preluate la stat în baza Decretului nr. 478/1956. De altfel, prin sentința civilă nr. 1695 din 16 mai 2003 a Judecătoriei Suceava, irevocabilă prin decizia nr. 1984 din 30 noiembrie 2004 a Curții de APEL SUCEAVAs -a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat de defunct la 9 aprilie 1959.
, imobilul solicitat nu mai poate fi restituit în natură, încât reclamanta este îndreptățită a primi măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu referire la bunurile mobile descrise în acțiune, prima instanță a reținut că acestea nu pot face obiectul cererilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul, intervenienta și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Apelul pârâtului fiind declarat înafara termenului legal, la primul termen de judecată acesta a precizat că a înțeles să adere la apelurile formulate de celelalte părți (fila 17-19 dosar).
În dezvoltarea motivelor, reclamantul a criticat sentința pentru nelegalitate, arătând că în mod greșit a fost considerat străin de moștenirea tatălui său, câtă vreme la momentul exercitării dreptului de opțiune succesorală, averea se compunea doar din gospodărie și terenul aferent acesteia, de 250 mp.
La rândul său, intervenienta a criticat modul de interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. 3 din Legea 10/2001 și de apreciere a probatoriului administrat pentru dovedirea calității ei de persoană îndreptățită la despăgubiri. A arătat că, spre deosebire de dispozițiile art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, dispozițiile art. 4 alin. 4 din Legea 10/2001 se referă la succesibilii care nu au acceptat moștenirea, fără a distinge între necceptanți și renunțători; că, dată fiind lipsa de similitudine dintre cele două texte de lege, trimiterea instanței la decizia nr. XI din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este greșită. Totodată, a arătat că pe parcursul procesului, atât ea cât și reclamantul, vor dovedi că au făcut acte de acceptare tacită a succesiunii autorului comun.
Prin cererea de aderare la apelurile principale, Statul Român prin reprezentant legal a reiterat excepția tardivității acțiunii, arătând că aceasta a fost greșit respinsă la fond. Totodată, a arătat că sentința civilă prin care s-a constatat nulitatea contractului de donație încheiat de defunctul proprietar la 9 aprilie 1959 cu privire la imobilul în discuție a rămas irevocabilă abia la 30 noiembrie 2004, fiind depusă la dosarul cauzei cu mult peste termenul prevăzut de pct. 2.3 din nr.HG 498/2003, care s-a împlinit la 14 mai 2003.
Pe fondul pricinii, pârâtul a criticat modul de apreciere a probelor administrate și aplicare a legii, arătând că în speță nu s-a dovedit că autorul reclamanților a fost unicul proprietar al imobilului solicitat și nici că utilajele și instalațiile ce au fost preluate odată cu moara existau fizic la unitatea notificată la apariția legii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea 10/2001.
În apel, reclamantul a depus la dosarul cauzei două hotărâri judecătorești (filele 33-38 dosar), pronunțate în litigii având ca obiect o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, întemeiată pe dispozițiile Legii 18/1991 și o cerere de ieșire din indiviziune cu privire la suprafața de teren ce a aparținut defunctului.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în raport de probele administrate în cauză, curtea reține următoarele:
Cum rezultă din dovezile atașate dosarului nr- al Tribunalului Suceava (filele 15 și 16), depuse de prim-pârâtă, dispoziția contestată a fost comunicată reclamanților la data de 27 noiembrie 2002. Prin urmare, cererea adresată instanței la 17 decembrie 2002 a fost formulată în termenul legal de 30 zile, excepția invocată de pârât fiind corect respinsă de Tribunal, la 15 noiembrie 2007.
Interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 4 alin. 3 din Legea 10/2001 este corectă, fiind în concordanță și cu pct. 4.6. din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin nr.HG 498/2003. Potrivit acestora "având în vedere că textul legal face referire numai la succesibilii neacceptanți, per a contrario, rezultă că succesibilii renunțători nu beneficiază de prevederile legii (deci se recunoaște valabilitatea renunțării exprese a unuia sau a unora dintre succesori, urmând ca de cota care a făcut obiectul renunțării exprese să profite succesibilii acceptanți împreună cu cei neacceptanți notificatori, care au fost repuși de drept în termen)". Prin urmare, contrar părerii reclamantului și intervenientei, există similitudine între cele două legi speciale de reparație - Legea nr. 18/1991 a fondului funciar și Le gea nr. 10/2001, privind imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989 - în ce privește situația succesibililor renunțători expres care, fiind considerați străini de moștenire, nu beneficiază de repunerea în termenul legal de manifestare a opțiunii succesorale.
Fiecare din aceste două legi speciale a prevăzut un termen înăuntru căruia cei ce se consideră îndreptățiți să formuleze cereri de restituire având semnificația juridică a unui act de acceptare a succesiunii, cu referire strictă la obiectul lor de reglementare. Așadar, împrejurarea că reclamantul a urmat cu succes procedura de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzută de Legea nr. 18/1991, cu privire la suprafețele de teren ce i-au aparținut autorului său, nu are relevanță în prezenta cauză.
În ce privește critica formulată de pârât privind depunerea hotărârii judecătorești de constatare a nulității contractului de donație având ca obiect imobilul în discuție ulterior termenului prevăzut de dispozițiile pct. 2.3. din Normele metodologice de aplicare a legii, curtea o constată neîntemeiată.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiunea în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii (prelungit succesiv, cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001 și nr. 145/2001).
Împrejurarea că o astfel de acțiune, formulată în termenul de prescripție special, nu a fost irevocabil soluționată până la 14 mai 2003, data revăzută la pct. 2.3 din normele metodologice, nu este de natură a atrage pierderea dreptului persoanei la măsuri reparatorii. În tăcerea legii, nu se poate aprecia că acest termen ar fi unul de decădere, iar practica judiciară este unanimă în a statua că prin sintagma "persoana îndreptățită are beneficiul legii dacă depune originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre" este vizată în special procedura prealabilă obligatorie, cel în cauză având posibilitatea de a se adresa instanței, arătând motivele care l-au împiedicat să prezinte în termen actele doveditoare.
În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea 10/2001, măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distinse. Aceste dispoziții au fost interpretate prin pct. 6.2 din normele metodologice în sensul că, pentru acordarea măsurilor reparatorii în acest caz este necesar ca, la data intrării în vigoare a legii, utilajele și instalații să fi existat fizic în patrimoniul unității notificate.
Or în speță, utilajele și instalațiile în discuție au fost distruse odată cu demolarea morii.
În atare situație, curtea, văzând și dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge apelul reclamantului domiciliat în comuna, sat, județul S, ca nefondat.
Respinge apelul intervenientei domiciliată în comuna de, județul S, ca nefondat.
Admite cererea de aderare la apel formulată de pârâtul-intimat Statul Român prin
Schimbă în parte sentința civilă nr. 1370 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Suceava, în sensul că înlătură mențiunea privind îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru instalațiile aferente imobilului moară.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă reclamantul și intervenienta să plătească reclamantei suma de 200 lei cheltuieli de judecată din apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 26 martie 2008.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
Dact.
7ex/08.04.2008
Președinte:Plăcintă DochițaJudecători:Plăcintă Dochița, Timofte Cristina
