Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 558/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (1687/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.558
Ședința publică de la 5 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Ioana Singh
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelurilor declarate de apelanta reclamantă și de către apelanta intervenientă, împotriva sentinței civile nr.476 din 03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - Lg.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, pentru apelanta reclamantă, în baza împuternicirii avocațiale nr.92108/30.09.2009 emisă de Baroul București -, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul apelantei reclamante învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Curtea, ia act de declarația părții și constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul apelantei reclamante solicită admiterea apelului său și schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii în revendicarea imobilului și obligare a pârâților la despăgubiri.
În primul rând, arată că, în mod greșit a respins instanța contestația formulată de către reclamantă împotriva Dispoziției Primarului General al Municipiului B nr.10787/10.06.2008.
Referitor la cele reținute de către prima instanță, arată că, demersurile întreprinse de autorul reclamantei în vederea restituirii imobilului obiect al notificării, sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
În al doilea rând, arată că, în mod greșit, a respins prima instanță ca inadmisibile pretențiile reclamantei.
Mai arată că, preluarea dispusă prin Decretul nr.74/1980 este nelegală deoarece, pe de o parte, contrar prevederilor constituționale, acest act normativ nu a fost publicat în Monitorul Oficial, inexistența publicării atrăgând ineficacitatea acestuia, iar, pe de altă parte, despăgubirile plătite ca urmare a exproprierii imobilului proprietatea autorului reclamantei nu au fost unele juste.
Apreciază că, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil deci a acelor bunuri care nu au ieșit din patrimoniul reclamantului este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. Pentru aceleași considerente este admisibilă și acțiunea având ca obiect acordarea de despăgubiri în considerarea unui asemenea imobil.
Se invocă dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că legea specială poate fi înlăturată de la aplicare în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative:
- reclamantul se prevalează de un bun în sensul Convenției,
- legea specială intră în conflict cu Convenția și
- admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de Convenție sau securității raporturilor juridice.
Față de faptul că la termenul de judecată din data de 19.03.2009, prima instanță a respins cererea de probatorii formulată de către reclamantă, și, că, în mod greșit, aceasta a soluționat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art.297 alin.1 Cod de procedura civilă, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Se depun la dosar concluzii scrise și practică judiciară.
CURTEA,
Deliberând asupra cererilor de apel d e față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09.07.2008, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr-, reclamanta, în contradictoriu cu pârât a Primăria Municipiului B, a formulat contestație împotriva Dispoziției nr.10787/10.06.2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului
În motivarea cererii, a arătat că la data de 16.12.2002 a notificat Primăria Municipiului B în temeiul Legii nr.10/2001 prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc, notificarea fiind înregistrata sub nr.3271 din 16.12.2002. Prin aceasta notificare a solicitat să îi fie acordate despăgubiri materiale pentru terenul în suprafața de 200 mp, situat în B,-, sector 1.
A mai arătat că, în conformitate cu istoricului de rol fiscal al imobilului ce a fost depus la dosarul cauzei având ca obiect notificarea nr.3271 (adresa nr.14747/08.02.2007 emisă de Direcția de Impozite si Taxe Locale a Sectorului 1 B), reiese că imobilul constând în teren în suprafața de 200 mp, situat în B,-, sector 1 fost dobândit de către căsătorit cu încă OG din 1942. Conform Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.36323 din 11.10.1937 de către Tribunalul Ilfov, Secția notariat, terenul a fost dobândit de către.
Conform certificatului de moștenitor nr.99 din 28.11.2002 dat din dosar nr.107/2002, de BNP, de pe urma defunctei au OG rămas moștenitorii:, soț, fiică și, fiică.
Conform certificatului de moștenitor nr.115 din 23.12.2002 dat din dosar nr.124/2002, de BNP, de pe urma defunctului au rămas moștenitorii:, fiică și, fiică.
În baza procurii autentificate sub nr.1551/17.12.2002 de BNP, defunctul a mandatat pe fiica sa, sa îl reprezinte la autoritățile administrației publice centrale și locale, autoritățile judecătorești și alte instituții prevăzute de dispozițiile Legii nr.10/2001, în vederea restituirii în natura sau a obținerii despăgubirilor corespunzătoare pentru imobilul situat în B,-, sector 1, compus din teren în suprafață de 200 mp.
De asemenea, conform adresei nr.277 din 19.02.2007 emisă de, rezultă că imobilul constând în teren de 200 mp situat în B,-, sector 1 fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.74/1980, poziția 261. Conform acestei adrese, imobilul a fost demolat conform Decretului nr.74/1980 și evaluat conform procesului-verbal nr.12 din 21.01.1981 la suma de 60.262 lei, valoarea despăgubirilor fiind achitată la data de 20.08.1981 (suprafața teren 200 mp. suprafața construită: 143 mp. conform fișei tehnice a imobilului).
Conform adresei nr.3285/15.02.2007 emisă de Consiliul General al Municipiului B, Administrația Fondului Funciar imobilul in discuție a fost expropriat și demolat potrivit Decretului Consiliului de Stat nr.74/1980 și înscris la anexa nr.5, poziția nr.188/261.
Consideră că în mod greșit, Primăria Municipiului B, prin Primarul General a emis Dispoziția nr.10787/10.06.2008, prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 privind restituirea terenului în suprafață de 200 mp, situat în B,-, sector 1, ca fiind tardiv formulată în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001.
Deși încă din anul 1991 făcut nenumărate demersuri prin care a încercat sa obțină fie restituirea în natură a imobilului fie despăgubiri aferente imobilului ce i-a fost expropriat și demolat în mod abuziv, toate instituțiile au indicat alte cai de soluționare a petițiilor sale. În această situație a continuat să formuleze cereri și să obțină informații pentru completarea dosarelor formate privind restituirea imobilului situat în B,-, sector 1.
Consideră că dispozițiile Legii nr.10/2001 îi sunt pe deplin aplicabile și că a făcut dovada calității de moștenitor precum și a dreptului de proprietate, fiind îndreptățită, conform dispozițiilor legale la restituirea în natură a imobilului menționat fie la obținerea fie de despăgubiri materiale corespunzătoare.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
La dosar s-au depus înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziției nr.10787/10.06.2008.
La data de 21.01.2009, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care arătat că înțelege sa cheme în judecata și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru un capăt distinct de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului pârâtelor cu privire la imobilul în litigiu și a solicitat totodată, obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul intravilan de 200 mp, preluat în mod abuziv, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, restituirea în echivalent, prin obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri stabilite prin raportare la valoarea reală, de piață a imobilului.
La data de 18.02.2009, reclamanta a depus la dosar precizări cu privire la obiectul acțiunii sale, învederând că solicită: - anularea Dispoziției contestate și obligarea Municipiului B, prin Primarul general la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului de 200 mp. din-, sector 1, iar în subsidiar, în cazul în care se va constata că nu este posibilă restituirea în natură, anularea Dispoziției și obligarea Municipiului B, prin Primar General, la emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent a imobilului constatarea nevalabilității titlului pârâților cu privire la imobil, preluat prin Decretul nr.74/1980; - obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind 480-481 Cod civil, iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, solicită obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului.
Prin cererea de intervenție formulata de intervenient în nume propriu, la data de 17.02.2009, aceasta a arătat că justifica un drept propriu fata de pretențiile formulate de reclamante, fiind alături de aceasta moștenitoarea numitului, sa se constate nevalabilitatea titlului pârâților cu privire la imobil, preluat prin Decretul nr.74/1980; - obligarea pârâtelor să lase reclamantei și intervenientei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind 480-481 Cod civil, iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, sa se dispună obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului.
La termenul din 19.02.2009 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de numita, aceasta având, alături de reclamantă, calitatea de moștenitoare a autorului comun, fostul proprietar.
La data de 19.03.2009, tribunalul invocat excepția inadmisibilității cererii având ca obiect revendicarea.
Prin sentința civilă nr.476 din 03.04.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația împotriva Dispoziției nr.10787/10.06.2008 formulată de reclamanta contestatoare, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B, Municipiul B și Primarul General al Municipiului B, a respins, ca inadmisibile, cererile formulate în contradictoriu și cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de revendicare a imobilului teren situat în-, B, precum și obligarea pârâților la despăgubiri la valoarea de piață a terenului, a respins, ca atare cererea de intervenție principală pe aceste capete de cerere și a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului supra imobilului precum și cererea de intervenție pe acest capăt de cerere, și formarea unui nou dosar.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, având în vedere data depunerii notificării (filele 26-27 dosar), conform procedurii instituite de Legea nr.10/2001, aceasta a fost depusă după expirarea termenului de decădere prevăzut de lege, astfel că sub acest aspect Dispoziția de respingere a notificării este legală.
S-a apreciat că împrejurarea că reclamanta și autorul acesteia au făcut și unele demersuri anterioare intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, formulând în aceste sens petiții la diferite autorități, nu constituie o cauză temeinic justificată pentru care s-ar reține că respectivele demersuri ar putea fi asimilate notificării însăși, având în vedere dispozițiile neechivoce ale Legii nr.10/2001, care condiționează, printre altele, dreptul persoanei îndreptățite de a beneficia de măsuri reparatorii de formularea și depunerea înăuntrul termenului prevăzut, a notificării.
Or, atâta vreme cât reclamanta a formulat notificarea în discuție cu depășirea termenului de decădere instituit de lege, nu se mai poate prevala de eventuale alte demersuri anterioare pentru a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, astfel că în mod corect notificarea a fost respinsă ca tardivă.
În ce privește capetele 4 și 5 de cerere, ce au ca obiect obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind 480-481 Cod civil, respectiv obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului dacă restituirea în natură nu este posibilă, instanța a constatat că excepția inadmisibilității invocată din oficiu este întemeiată.
În acest sens, instanța a avut în vedere și Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești.
Instanța de fond a reținut că, o primă problemă, de principiu, rezolvată neunitar, este aceea a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.
Înalta Curte de Casație și Justiție statuează că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul civil, deoarece ar ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Or, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr.LIII din 4 iunie 2007).
Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Legea nr.10/2001, în limitele date de dispozițiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, s-a apreciat de către instanța de fond că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
În consecință, se reține de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ).
În consecință, tribunalul a reținut acest capăt de cerere întemeiat pe dispozițiile dreptului comun în materia revendicării apare ca fiind inadmisibil pentru considerentele menționate decizia sus evocată, ca de altfel și capătul subsidiar privind stabilirea unor despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a imobilului, întrucât reclamanta avea la dispoziție, inclusiv pentru a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, calea legii speciale, legea nr.10/2001, notificarea formulată de aceasta fiind însă respinsă ca tardivă.
Având în vedere că și intervenienta în interes propriu reprezintă aceleași drepturi ca și reclamanta, ambele fiind succesoarele fostului proprietar, tribunalul a respins cu aceeași motivare, și cererea de intervenție în nume propriu pe aceste capete de cerere.
Constatând că nu se află în stare de judecată, instanța de fond a disjuns capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în cauză, precum și cererea de intervenție formulată pe acest aspect, urmând a se forma un nou dosar.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel atât apelanta intervenientă cât și apelanta - reclamantă, ambele solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate, în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii în revendicarea imobilului și obligarea pârâților la despăgubiri,
În dezvoltarea motivelor de apel formulate de intervenienta, se arată că instanța face referire la decizia nr.22/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Se susține că cele reținute în decizia sus menționată au fost însă interpretate greșit de către instanța de fond, iar decizia nr.LIII din 04.06.2007, pronunțată în recurs în interesul legii de către aceeași instanță, nu sunt incidente speței deduse judecății, pentru considerentul că pretențiile apelantei nu sunt întemeiate pe prevederile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Apelanta mai arată că imobilul situat în B,-, proprietatea autorului său a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat al nr.74/1980, fiind înscris în anexa nr.5 la poziția nr.188/261 la decret, cu teren în suprafață de 200 mp. și construcție în suprafață de 143 mp.
Despăgubirile plătite ca urmare a exproprierii imobilului proprietatea autorului apelantei, au fost derizorii, încasându-se la acea dată pentru imobilul construcție, despăgubiri în cuantum de numai 60.262 lei astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar deși imobilul construcție expropriat era compus fiind două corpuri de casă, cu stare de întreținere bună și medie, cu fundații din beton și pereți din cărămidă. Pentru imobilul teren expropriat în suprafață de 200 mp. ce formează obiectul cererii în revendicare, autorul apelantei nu a încasat nicio despăgubire.
Mai arată apelanta că, prin preluarea imobilului obiect al revendicării imobiliare, au fost încălcate atât prevederile art.481 cod civil potrivit căroranimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire,dar și prevederile art.12 din Constituția din 1974, care dispuneau în sensul căterenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și plata unei juste despăgubiri.
Potrivit art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, aceasta neputând avea o altă semnificație decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr.10/2001 de către persoana îndreptățită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare.
Mai mult decât atât, arată apelanta, în ipoteza în care preluarea dispusă este una fără titlu sau fără titlu valabil) efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept (posesia), cu consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării. Prin urmare, în ipoteza în care imobilele obiect al revendicării au fost preluate fără titlu sau fără titlu valabil, prin acțiunea în revendicare formulată se urmărește numai recunoașterea dreptului de proprietate a proprietarului astfel deposedat de bunul său.
Textul art.480 Cod civil dă vocația titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalității urmărite, prevederile legii speciale neexcluzând, nici expres și nici tacit, acțiunea în revendicare împotriva posesorului imobilului preluat abuziv de către stat.
prevederilor art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 în cadrul acțiunii în revendicare a imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil este justificată și ca efect al dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care se aplică prioritar legilor naționale, în temeiul art.11 alin.2 și al art.20 alin.2 din Constituția României.
Apelanta arată că s-a apreciat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității. În evaluarea proporționalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ține cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
În speță, acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat fără titlu valabil (deci un imobil al cărui drept de proprietate nu a ieșit din patrimoniul persoanei astfel deposedate de bunul său - autorul apelantei). Totodată, se va avea în vedere că solicitarea de a obține un bun preluat de stat fără titlu sau fără titlu valabil reprezintă un bun actual ori o speranță legitimă, în sensul pe care Convenția îl atribuie acestor noțiuni.
În sensul admisibilității acțiunii în revendicare, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în recurs în interesul legii nr.33 din 09.06.2008, prin care a fost tranșată problema raportului dintre Legea nr.10/2001 ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanta arată că privarea sa, în calitate de moștenitoare a autorului său, de bunul imobil a cărui restituire o solicită, în absența oricărei despăgubiri, constituie în mod cert o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, situație în care prevederile art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind astfel inaplicabile speței deduse judecății.
Pe de altă parte, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și intentată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, echivalează și cu privarea apelantei de accesul la justiție, încălcându-se astfel art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 încalcă art.6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.
Simplul fapt că în cauza de față era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu - zisă, nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții fiind deplin aplicabilă pentru identitate de rațiune și în cazul acțiunilor în revendicare. Soluția rezultată din hotărâre, potrivit căreia inadmisibilitatea acțiunii în revendicare încalcă art.6 al Convenției, este dincolo de orice îndoială.
În dezvoltarea motivelor de apel formulate de apelanta - reclamantă, se arată că instanța de fond, în mod greșit a respins contestația formulată împotriva dispoziției Primarului General al Municipiului B nr.10787/10.06.2008.
Apelanta apreciază ca nelegală Dispoziția Primarului General al Municipiului B și hotărâre a primei instanțe de respingere a contestației sale pentru considerentul că demersurile întreprinse de autorul său în vederea restituirii imobilului obiect al notificării sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În acest sens, astfel cum a dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul instanței, au fost formulate de către autorul apelantei următoarele solicitări având ca obiect restituirea imobilului notificat:
cererea cu nr.16569 din 16.10.1991, adresată Consiliului Local sector 1 - Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, (asupra acestei cereri s-a formulat revenire înregistrată cu nr.3520 din 24.02.1994), solicitarea cu nr.7158/1994 adresată Prefecturii Municipiului B, ulterior înaintată Primăria Sectorului 1 B; cererea cu nr- adresată Primăria Sectorului 1
Prin urmare, pretențiile autorului apelantei având ca obiect restituirea imobilului mai sus-menționat au fost formulate chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel că, raportat la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, nu se poate susține că autoritățile locale nu erau deja învestite cu aceste solicitări.
Mai mult decât atât, asupra acestor demersuri, autoritățile statului nu au înțeles a formula un răspuns, motiv pentru care apelanta apreciază că respingerea notificării pe considerentul neurmării procedurilor administrative impuse de acest act normativ, în termenul anume stabilit, contravine însăși scopului pentru care, în cuprinsul Legii nr.10/2001, a fost statuat un termen în vederea formulării și depunerii notificărilor.
De asemenea apelanta formulat critici și împotriva modului de soluționare de către prima instanța excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare pe care formulat-o, în susținerea cărora a prezentat în esența aceleași argumente ca și apelanta intervenienta.
Analizând actele si lucrările dosarului în raport de criticile formulate si de prevederile legale incidente în cauza, curtea retine următoarele:
În ceea ce privește criticile formulate de apelanta, referitoare la greșita soluționare contestației formulată de aceasta apelanta împotriva Dispoziției Primarului General al mun. B nr. 10787/2008.
Criticile sunt nefondate.
Astfel, așa cum s- reținut și de către prima instanță, și cum rezultă și din înscrisurile existente la filele 26 și 27 dosar fond, apelanta în calitate de mandatar al numitului, formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în str. -, nr. 105, în suprafața de 200 mp. în temeiul legii nr. 10/2001, doar la data de 16.12.2002, așadar cu nerespectarea termenului stabilit de art. 22 din legea nr. 10/2001 care, ca urmare prelungirilor succesive dispuse prin OUG nr. 109/2001 și prin OUG nr. 145/2001, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002.
Pe de alta parte deși în apel s- invocat efectuarea de către apelanta în aceeași calitate, unor alte demersuri în temeiul legii nr. 10/2001, pentru restituirea terenului sus menționat, în aceasta faza procesuala fost administrata singura proba în acest sens - cererea aflate la fila 38 dosar apel, or, din verificarea cuprinsului acesteia, rezultă că și aceasta fost formulată după împlinirea termenului stabilit de art. 22 din legea nr. 10/2001, neputând fi prin urmare apreciata că fiind relevanta sub aspectul soluționării acestei critici.
Curtea retine totodată că norma cuprinsă în dispozițiile art. 22 alin. 1 din legea nr. 10/2001, republicată, instituie un termen care a fost calificat unanim în practica și în doctrina ca fiind un termen de decădere, concluzia rezultând din formularea alin. 5 al aceluiași articol, care prevede în mod expres că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atragepierdereadreptului de solicita în justiție masuri reparatorii în natura sau prin echivalent.
Sancțiunea decăderii este stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, astfel încât termenul de decădere nu este supus suspendării, întreruperii sau repunerii în termen, conform art. 13,14, 16 și respectiv 19 din Decretul nr. 167/1957 privitor la prescripția extinctiva.
Chiar dacă s-ar accepta posibilitatea aplicării prevederilor art. 103 din Codul d procedură civilă, din materia termenelor procedurale, deși termenul în discuție nu este unul procedural, curtea constată că apelanta nu a formulat cerere de repunere în termen, în condițiile stabilite de aceasta prevedere legală, or, în rigoarea principiului disponibilității de care beneficiază partea, instanței nu-i era îngăduit să se substituie acesteia.
Pe de altă parte, deși s-a probat că în perioada 1991 și 1994, pentru terenul în litigiu, autorul apelantei a formulat cereri, în temeiul legii nr. 18/1991, pe care le-a adresat autorităților cu competente în materia reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul legii nr. 18/1991, în mod corect a apreciat prima instanța că aceste demersuri, nu pot fi asimilate notificării prevăzute de art. 22 din legea nr. 10/2001.
În acest sens curtea retine că normele cuprinse în art. 22 alin. 1 și 5 din legea nr. 10/2001 au caracter special și imperativ, beneficiarii legii, neputându-se prevala de exercita drepturile astfel recunoscute, fără ca, la rândul lor să se conformeze întocmai obligațiilor expres instituite în cuprinsul legii reparatorii. În măsura în care legiuitorul ar fi dorit să excludă anumite categorii de persoane de la aceste obligații ar fi stabilit expres aceasta, or, în cuprinsul legii 10/2001 nu sunt stabilite dispoziții legale derogatorii, în sensul că persoanele care au formulat cereri de restituire a proprietăților preluate de stat în perioada în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, anterior intrării în vigoare acestei legi ar fi degrevate de obligația de se conforma prevederilor art. 22 din lege.
Un argument suplimentar este însăși inserarea în legea nr. 10/2001 art. 8 în care se stabilește expres că nu intră sub incidența prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și prin Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare ca și prevederile art. 20 din legea nr. 10/2001, care impun în mod expres, inclusiv persoanelor care au beneficiat de masuri reparatorii în temeiul legii 112/1996 sa urmeze procedura stabilită în art. 22 din lege.
Curtea apreciază totodată că aceasta interpretare nu poate fi apreciata că fiind contrară prevederilor art. 6 din Convenția Europeană Drepturilor Omului, câta vreme obligația de formula notificarea, este stabilită în mod expres prin lege, sancțiunea omisiunii de respecta fiind clar și neechivoc stabilită în lege și aplicata în practică, iar pe de alta parte, sub aspectul proporționalității măsurii, se reține că termenul stabilit inițial în art. 22 alin. 1 din legea nr. 10 /2001 beneficiat de 2 prorogări legale, durata acestuia fiind astfel prelungită la un an de la data intrării în vigoare legii, interval de timp ce poate fi apreciat ca fiind unul rezonabil, prin raportare la conținutul concret al obligației - partea având posibilitatea de a expedia simpla cerere în care să precizeze intenția sa de beneficia de masuri reparatorii - dar și la argumentele invocate în susținerea acțiunii de față, partea nefăcând vreo mențiune cu privire la existenta vreunei împrejurări obiective care sa fi împiedicat să acționeze înăuntrul termenului.
În ceea ce privește criticile formulate de cele doua apelante, referitoare la greșita soluționare excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Critica este fondată.
Concluzia finala a primei instanțe a fost,în esența, aceea de a soluționa cererea având că obiect acțiune în revendicare și cererea subsidiara având că obiect plata de despăgubiri, echivalent valoric al imobilului revendicat, în temeiul unei excepții procesuale- excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acesteia, ca inadmisibilă-în considerarea ideii că, în mod formal, reclamanții(contestatoarea și intervenienta ) și-au întemeiat cererea de constatare a calității de proprietari și de stabilire a drepturilor ce decurg din această calitate, -restituirea bunului preluat de stat sau în caz de constatare imposibilității de restituire în natura, plata unor despăgubiri, constând în valoarea de piața a bunului - pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, reținând totodată si că nu au respectat obligația de formula notificare în termenul stabilit de Legea nr.10/2001.
Curtea nu poate valida un asemenea punct de vedere, cât timp acesta nu se fundamentează pe considerente de fapt si de drept în măsura să susțină exigentele dispozițiilor de drept intern și internațional relative la apărarea concretă și efectivă a dreptului de proprietate.
Circumstanțele particulare ale cauzei, relevă că demersul judiciar al reclamantei și intervenientei în interes propriu, s-a configurat, în cadrul cererii modificatoare depusă la filele 148-153 și a cererii de intervenție voluntară depusă la filele 267-272 dosar fond, prin afirmarea si susținerea unei pretenții concrete referitoare la un pretins drept fundamental de proprietate - să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului situat în B,- în suprafața de 200 mp. preluat în baza Decretului nr. 74/1980 și, pe cale de consecință, recunoașterea drepturilor ce derivă din calitatea de proprietari asupra acestui teren, temeiul juridic expres al cererii de chemare in judecată fiind reprezentat de dispozițiile art.480 din Codul civil.
Reclamantele susțin prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, așadar ingerința în dreptul lor de proprietate, însa, chiar din perspectiva aplicării deciziei nr.33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă și aceasta deoarece, prin decizie s-a statuat că Legea nr.10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile Codului civil, întrucât este posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional.
În cauză, așa cum rezultă din chiar dispozitivul sentinței civile apelate, deși prima instanța apreciat că a fost legal sesizată cu un capăt de cerere prin care se urmarea să se constate nevalabilitatea titlului statului, așadar tocmai verificarea calității reclamantelor de deținătoare ale unui bun, instanța de fond procedat la analiza cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a cererii subsidiare de despăgubiri, capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, nefiind analizat odată cu acțiunea în revendicare ci disjuns, făcând în prezent obiectul unui alt dosar.
Așadar, deși reclamantele s-au prevalat de existenta unui bun, instanța de fond a procedat la analiza cererii în revendicare, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Pe de altă parte, prin decizia 53 din 4 iunie 2007 pronunțata de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s- stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acțiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii- Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci împotriva României, Cauza Caracas împotriva Romaniei etc.-a statuat cu valoare de principiu că art.6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane, dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, ca restricțiile aplicate să nu restrângă accesul deschis acestei persoane, în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinseca.
În același sens, s-a statuat că restricțiile nu se armonizează cu art.6 alin.1, decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Pentru a răspunde unor astfel de exigențe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, "în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei", dacă gradul de acces oferit de legislația națională din România, este suficient pentru a asigura persoanei în cauză "dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratica".
A constatat ca accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciara inițiata de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumita instituție de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc. ori au schimbat competentei instanțelor de judecata in timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudențiala etc. nu este de natura sa respecte imperativelor art.6 paragraful 1 din Convenție( Cauza Lungoci, Cauza Caracaș, Cauza Ionescu și, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan, Cauza Beian).
În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.
În Cauza Canciovici împotriva României s-a reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului-in această cauză, procedura in fata ultimei instanțe nu a implicat o apreciere directa si integrala asupra drepturilor cu caracter civil- este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum acesta este garantat de art.21 din Constituție, art.3 din Codul Civil, art.6 alin.1 din Convenție.
Prin hotărârea publicata la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană Drepturilor Omului a decis ca respingerea ca inadmisibila a acțiunii in constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introdusă după intrarea in vigoare a Legii 10/2001, încalcă articolul 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.
Pe scurt, reclamanții din acea cauză au introdus, după intrarea in vigoare a legii 10, o acțiune prin care solicitau sa se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului in baza Decretului 92/1950. Acțiunea lor a fost insa respinsa ca inadmisibila in 8 aprilie 2002 pe motivul - identic de altfel, cu cel din prezenta speță, că ar fi trebuit sa urmeze procedura prevăzuta de legea speciala.
Curtea a constatat ca respingerea acțiunii in constatare nu ar fi ridicat nici o problema daca, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de legea 10/2001 ar fi fost o cale efectivă.
Curtea constată că în cauza respectivă, era vorba de o acțiune in constatare și nu de una în revendicare propriu-zisa, însă aceasta împrejurare nu schimba în mod esențial datele problemei, câta vreme pe de parte, așa cum am reținut anterior, reclamantele și-au întemeiat acțiunea și pe un capăt de cerere cu acest obiect, care deși era esențial pentru soluționarea acțiunii în revendicare nu a fost analizat, ci disjuns iar pe de alta parte, raționamentul - cu care Curtea este pe deplin, de acord - este unul pe deplin aplicabil în cadrul acțiunii în revendicare: negarea accesului la instanță, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată decât in condițiile în care, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, calea speciala oferită este una efectivă.
De altfel aceasta este și opinia exprimată de instanța supremă
chiar și în cadrul Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, de (decizie obligatorie conform art. 329 Cod procedură civilă), această admisibilitate a unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, astfel: "problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala intervenție legislativa, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
In același sens, sunt și dispozițiile de drept intern, respectiv, dispozițiile art. 21 din Constituția României, conform cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, si prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție,dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În aceste condiții, a restricționa sau chiar a bloca definitiv accesul la justiție al unor persoane fizice care invocă si susțin, pentru considerațiile expuse in cuprinsul cererii de chemare in judecata, un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europeană a Drepturilor Omului, principiul preempțiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalității, principiul nediscriminării, principiul așteptării legitime etc. respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare ale Conventiei de a conferii conținut real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.
Din această perspectivă de drept intern și internațional, aprecierea Curții este în sensul că, a admite excepția inadmisibilității acțiunii de drept comun a reclamanților, ar însemna ca acestora să li se nesocotească dreptul concret și efectiv de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a litigiului dedus judecații.
Pentru ipoteza cauzei pendinte nu poate fi neglijat nici faptul ca înscrisurile administrate în cauză -adresa nr. 16591/17.02.1994 emisa de Comisia de aplicare a legii 18/1991 și adresa nr. /BV/7158/04.11.1994, emisa de Prefectura Mun. B -au dovedit demersul concret al autorului reclamanților din cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului in litigiu.
Reținând că, în raport de prevederile înscrise în art. 295 din Codul d procedură civilă, obiect al apelului nu-l poate forma decât chestiunea admisibilității acțiunii promovată de reclamanți, că reclamanta și intervenienta trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație care nu poate fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, în aplicarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 297 Codul d procedură civilă, curtea apreciază că se impune, desființarea în parte a sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în ceea ce privește cererea având ca obiect revendicarea și cererea subsidiară revendicării, având ca obiect plata unor despăgubiri echivalente valorii de piața terenului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelanta - reclamantă cu domiciliul ales în B,-, --27,.4, sector 3 la ", și Asociații" și în B,-,.16B,.A,.15, sector 6 și de apelanta - intervenientă cu domiciliul în,-, județ I și în B,-, --3,.A,.4,.15, sector 6 împotriva sentinței civile nr.476 din 03.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B toți cu sediul în B,-, sector 5 și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR cu sediul în B,-, sector 5.
Desființează, în parte, sentința apelată în sensul că trimite cauza spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București în ceea ce privește cererile având ca obiect revendicare și acordare de despăgubiri.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
MARI - - -
GREFIER - -
Red.
Tehnodact./
Ex.10/04.12.2009
Sectia a V-a Civ. -
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Ioana Singh
