Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 58/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 58
Ședința publică de la 25 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Buliga Georgeta
JUDECĂTOR 2: Andronic Adriana Elena
Grefier: - -
Pe rol pronunțarea cauzei civile privind pe apelantul și pe intimații " TURISM " I, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL TURISMULUI, intervenienți în nume propriu " ALIMENTARA " I, " MARKETING ȘI MANAGEMENT ", având ca obiect legea 10/2001 împotriva deciziei numărul 506 din 2 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la 18 martie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi.
Din lipsă de timp pentru deliberare instanța a amânat pronunțarea pentru azi 25 martie 2009, când,
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr.506 din 2 aprilie 2008 Tribunalului Iași, al cărei dispozitiv a fost completat și lămurit prin sentința 1569 din 15 octombrie 2008, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii; s-a respins, pentru lipsa calității procesuale active acțiunea formulată de reclamantul în contradictor cu pârâții Turism M I, chemații în garanție Statul Român prin Ministerul d e Finanțe, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale; intervenienții Alimentara I, M Marketing și Management I și; s-a respins cererea reconvențională formulată de Turism M I; au fost respinse, ca lipsite de interes, cererile de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, a Ministerului pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale și cea de intervenție în nume propriu a Alimentara, M Marketing și Management și cea a lui.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut:
Așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Iași secția a III-a sub nr. 402/1912, cea care a cumpărat imobilul Hotel a fost, prima soție a defunctului, tatăl reclamantului.
La momentul cumpărării imobilului Hotel de către nu era reglementat regimul juridic al comunității de bunuri, acesta fiind introdus pentru prima oară în legislația română prin Codul Familiei Român în anul 1954.
Astfel ca regimul juridic care reglementa bunurile soților din timpul căsătoriei era acela al separației de patrimonii, potrivit art.1283 Cod civil, ale cărui prevederi erau în vigoare la data cumpărării imobilului Hotel de către prima soție a autorului reclamantului, drept pentru care, imobilul Hotel, deși cumpărat de în timpul căsătoriei cu, acesta a devenit bunul propriu al primei soții a tatălui reclamantului, asupra căruia tatăl reclamantului nu avea nici un drept.
Deși reclamantul opune instanței de judecată declarația nr. 1694/09.05.1919 a numitei prin care aceasta recunoaște dreptul de proprietate al soțului ei asupra imobilului Hotel, acesta nu reprezintă titlu de proprietate care să ateste dobândirea de către a proprietății imobilului Hotel, declarația fiind un act juridic unilateral care are doar efect declarativ, nu constitutiv de drepturi.
În lipsa unui act translativ de proprietate de la la privind imobilul Hotel, acesta din urma nu poate justifica un drept de proprietate asupra imobilului în discuție și prin urmare, din masa succesorală lăsată de defunctul nu poate face parte acest imobil, dat fiind că nu l-a avut niciodată în proprietate în timpul vieții, drept pentru care moștenitorul său legal nu are calitate să revendice acest imobil în baza Legii 10/2001, reclamantul din prezenta cauză fiind lipsit de calitate procesual activă.
Asupra excepției inadmisibilității acțiunii instanța s-a pronunțat la termenul din data de 4.04.2007, având în vedere liberul acces în justiție, dreptul fundamental al reclamantului ce nu poate fi obstaculat în lumina prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, deoarece s-a reținut greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Se arată în motivarea apelului că prin cererea introductivă de instanță a solicitat restituirea în natură a imobilului din I, Str. P-ța. - nr.1 în baza Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor bunuri preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Această lege, arată apelantul recunoaște dreptul la restituirea bunurilor preluate abuziv nu numai foștilor proprietari ci și moștenitorilor legali sau testamentari ai foștilor proprietari. Prima instanță, susține apelantul a constatat greșit că imobilul ce face obiectul litigiului nu face parte din masa succesorală lăsată de defunctul, întrucât acest imobil a fost cumpărat în anul 1912 de prima soție a defunctului, și nu a devenit bun comun cu. Nu s-a avut în vedere că nu putea cumpăra fără acordul tatălui său, menționează apelantul și că fosta soție a acestuia în 1919 dat o declarație, nr.1694, prin care recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu și soțului său.
Arată apelantul că imobilul a fost preluat de la, care era desemnată tutore pentru apelant și pentru fratele său și i s-a transmis în administrare întreaga avere a defunctului. Mai invocă apelantul și o expertiză extrajudiciară efectuată de., cu care afirmă că a dovedit, împreună cu celelalte acte, că proprietatea a aparținut tatălui său.
Apelul nu este întemeiat. Din analiza actelor și lucrărilor de la dosar, se constată că este legală și temeinică sentința pronunțată.
S-a dovedit în cauză, cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Iași - Secția a III-a, sub nr.402/1912 că proprietară unică a imobilului în litigiu este, prima soție a tatălui reclamantului. La momentul cumpărării imobilului - Hotel - de către, regimul juridic al bunurilor soților din timpul căsătoriei era acela al separației de patrimonii, potrivit art.1283 Cod civil, astfel că imobilul cumpărat în 1912, în timpul căsătoriei cu tatăl reclamantului de către a devenit bun propriu al acesteia.
Regimul comunității de bunuri din timpul căsătoriei a fost introdus în legislația română abia în 1954, prin Codul familiei, mult ulterior datei dobândirii imobilului în litigiu.
Declarația nr.1694 din 9 mai 1919 dată de și prin care aceasta îi recunoaște și soțului său drept de proprietate asupra imobilului, nu poate fi echivalată cu un mod de dobândire a proprietății, vreun titlu de proprietate reglementat de legislația în vigoare la acea dată și nici în prezent. Declarația 1694 fiind un act juridic unilateral are doar efect declarativ și nu constitutiv de drepturi.
În lipsa unui act translativ de proprietate al către privind imobilul "Hotel ", nu poate justifica un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin urmare, nici moștenitorii acestuia nu puteau beneficia de bunuri ce nu au fost în proprietatea autorului lor niciodată, astfel că reclamantul-apelant nu putea să solicite, în baza Legii 10/2001 restituirea în natură a imobilului pe care tatăl său nu l-a avut niciodată în proprietate. Așa fiind, cum imobilul în litigiu nu putea face parte din masa succesorală lăsată de defunctul, la data decesului acesta fiind despărțit de fosta soție și recăsătorit, reclamantul-apelant nu îndeplinește cerințele cerute de art.3 din Legea 10/2001, pentru a fi beneficiar al procedurii reglementate de această lege, aspect corect reținut de prima instanță, atunci când s-a reținut lipsa calității procesuale active a acestuia.
Mai mult, reclamantul-apelant nu are calitate procesuală activă, deoarece el nu poate beneficia de procedura reglementată de Legea 10/2001, art.2, atâta timp cât imobilul pretins a fi restituit în baza Legii 10/2001, nu a fost preluat de stat în perioada prevăzută în lege 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Imobilul în litigiu, conform actelor existente la dosar, a fost preluat în baza Decretului de expropriere 842 din 28 martie 1941, privind romanizarea proprietăților evreiești, de la.
Articolul 2 din Legea 10/2001 enumeră ce imobile sunt considerate preluate de stat și pot constitui obiect al retrocedării în baza acestei legi, între actele normative nu se specifică și Decretul 842/1941, 1261/1941 și Legea 903/1941. Că imobilul a fost preluat de stat în anul 1942, rezultă cu certitudine din procesul verbal de preluare emis de Consiliul Național de din data de 15-26 aprilie 1942, aflat la dosar.
Susținerile reclamantului-apelant că imobilul ar fi fost naționalizat în baza Decretului 92/1950, nu au suport probator, atâta timp cât, numită tutore pentru apelant și fratele său, nu a avut niciodată în proprietate imobilul în litigiu, imobil care fusese preluat de stat mult anterior anului 1945.
În actele depuse de reclamantul-apelant, cu precădere o copie a Decretului 92/1950, pe marginea căruia este înscris olograf ce reprezintă anexa acestui decret, este precizată preluarea imobilului din proprietatea Consiliului Național de și nicidecum din proprietatea lui sau.
Așa fiind, constatând legalitatea sentinței apelate, urmează ca în baza art.2963Cod procedură civilă să fie respins apelul, păstrând dispozițiile hotărârii apelate.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.506 din 2 aprilie 2008 Tribunalului Iași, pe care o păstrează.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Tribunalul Iași:
-
30.III.2009.-
2 ex.-
Președinte:Buliga GeorgetaJudecători:Buliga Georgeta, Andronic Adriana Elena
