Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 100/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (1792/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.100
Ședința publică de la 16 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții pârâți, precum și de către apelantul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.435 din 29.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimatul pârât SC SA.
are ca obiect - revendicare.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică de la 09 februarie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea pentru a da posibilitatea intimaților reclamanți să formuleze concluzii scrise și pentru deliberare a amânat pronunțarea la data de 16 februarie 2009 când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin cererea formulată la 10.04.2007 reclamanții -, -, și au chemat în judecată pe pârâții PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL, SC SA, și solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în B, - - nr.3, parter,.3, sectorul 5 și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamanților.
În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanților la data de 6.10.1939, prin actul de vânzare - cumpărare transcris la Secția notariat a Tribunalului Ilfov sub nr.15137/1939, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950.
Reclamanții sunt moștenitorii lui care l-a moștenit pe adevăratului proprietar.
Actul de naționalizare este contrar Codului civil, a Constituției din 1948, nefiind un titlu valabil pentru stat, conform Legii nr.213/ 1998.
Întrucât bunul nu a ieșit niciodată, în mod valabil din patrimoniul titularului său, nu putea fi transmis valabil pârâților prin contractul de vânzare - cumpărare nr.41165/1996 încheiat de Primăria Municipiului prin SC SA, în favoarea pârâților și.
În drept acțiunea s-a întemeiat pe art.480, 481 Cod civil.
Judecătoria sectorului 5 B prin sentința civilă nr.4192/15.06.2007 și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin sentința civilă nr.435/29.02.2008 a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acțiunea reclamanților, a constatat nevalabilitatea titlului asupra imobilului situat în B,-, parter,.3 sectorul 5, a obligat pe pârâții și să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat la adresa sus menționată, construcție și teren aferent, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu SC SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
În considerentele sentinței, tribunalul a reținut, cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, că prin actul de vânzare-cumpărare nr.35917 din 6.10.1939 transcris la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr.15137/1939, a dobândit imobilul situat în B, - nr.3, (fost-, cum se arată și prin procesul-verbal din 28.02.1947 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în B, prin care este înscris dreptul de proprietate menționat).
Conform certificatului de moștenitor nr.700/3.06.1987 emis de Notariatul de Stat Local Sector 2 B, a fost moștenitoarea testamentară a defunctului, decedat la data de 06.05.1987, în temeiul testamentului olograf din 27.10.1979, ca legatară universală.
Reclamanții sunt moștenitorii acesteia din urmă, decedată la data de 29.05.2000, respectiv moștenitori legali în calitate de fii și nepoți de fii predecedați, în cazul lui -, (ulterior, ), -, și legatari cu titlu particular ai imobilului mai sus arătat, în cazul și -, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.99/05.07.2000 emis de.
Tribunalul a mai reținut, totodată, că prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a acestui imobil, iar prin contractul de vânzare-cumpărare cu nr.41165/1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, Primăria Municipiului B, prin, a vândut pârâților și, chiriași, imobilul situat în B, - nr.3, parter,.3, sectorul 5, compus din vestibul, hol, trei camere, cameră de serviciu, dependințe-parter, cameră serviciu, mansardă - cu o suprafață utilă de 105,30 mp, și cota indiviză de 4,94% din părțile de folosință comune, plus terenul aferent situat sub construcție în suprafață de 26,37 mp.
Prin dispoziția Primarului General al Municipiului B nr4329/16.05.2005 s-a dispus restituirea în natură, conform Legii nr.10/2001, către reclamanți a imobilului situat în B, - nr.3, parter,.3, sectorul 5, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr.112/1995, între care se află și acela deținut de pârâții persoane fizice în speță.
De altfel, această calitate a fost recunoscută indirect și prin dispoziția sus-menționată prin care s-a finalizat procedura administrativă de restituire în baza Legii nr.10/2001, apreciindu-se de către Primăria Municipiului B că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.
Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat - instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
Reținând că prin Decretul nr.92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituționale în vigoare.
In plus, trebuie remarcat că instanțele judecătorești sesizate anterior de reclamanți cu acțiuni în revendicare privind apartamente din același imobil au stabilit, definitiv și irevocabil, că autorul reclamanților, fiind funcționar, făcea parte dintr-o categorie exceptată de la naționalizare, situație în care este evident că și actul administrativ de aplicare a Decretului nr.92/1950 este nelegal, imobilul neintrând în sfera de reglementare a actului normativ privind naționalizarea (s-a statuat în acest sens, spre pildă, prin decizia civilă nr.995/28.09.2001 a Tribunalului București Secția a III-a Civilă, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelurilor, prin decizia civilă nr. 19.03.2002 a Curții de Apel București Secția a III- a) Civilă).
Rezultă că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil, situație față de care dreptul de proprietate al autorului reclamanților și ulterior, efect al devoluțiunii succesorale, al reclamanților trebuie recunoscut retroactiv, acesta păstrându-și calitatea de proprietar avută la momentul preluării imobilului.
Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și recunoscând implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților, trebuie constatat că aceștia dețin un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului către chiriași s-a realizat o privare a reclamanților de I proprietatea lor.
Pârâții au invocat în apărare buna lor credință și a vânzătorului la momentul încheierii contractului, aspecte care, în opinia acestora, i-ar împiedica pe reclamanți să revendice imobilul.
Acțiunea în revendicare, contrar celor afirmate de pârâți, nu poate fi îngrădită, orice îngrădire fiind în mod evident contrară dispozițiilor constituționale de protecție a acestui drept, și ca atare instanțele sesizate cu asemenea acțiuni sunt chemate să soluționeze cauzele având în vedere temeiul juridic pe care este fundamentată acțiunea de către reclamanți și, eventual, să compare titlurile pe care părțile le exhibă cu privire la imobilul în litigiu.
Pârâții dețin imobilul situat în B, - nr.3, parter,.3, sectorul 5, în baza contractului de vânzare-cumpărare cu nr.41165/1996, contract a cărei valabilitate a fost recunoscută în justiție prin sentința civilă nr. 5564/20.11.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 B, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea de constatare a nulității absolute a acestui act.
În cadrul acestei comparări a titlurilor tribunalul a luat în considerare un element deja stabilit în cauză - constând în împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamanții își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situație nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane.
De altfel, în materia vânzării lucrului altuia, cu excepția situației în care părțile au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane - când vânzarea are o cauză ilicită și este nulă absolut - se admite că acest contract poate fi doar, anulat la cererea cumpărătorului (sau a succesorilor acestuia) care a fost în eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului. Adevăratul proprietar, fiind terț față de contractul încheiat în aceste condiții, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului ce posedă bunul, potrivit art. 480 Cod civil, iar în cadrul acestei acțiuni nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.
B-credință, privită singular (iar nu unită spre pildă cu faptul posesiunii utile a imobilului, dobândit în baza unui just titlu, în termenul prevăzut de art. 1895 Cod civil, pentru invocarea uzucapiunii de către cel în favoarea căruia a curs termenul prescripției achizitive, numai acesta putând opta pentru a invoca această prescripție) nu ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii cum este revendicare a întemeiată pe I dispozițiile art. 480 Cod civil.
Trebuie astfel reținută ca fiind aplicabilă și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciindu-se în cauza Străin și alții împotriva României ori în cauza Porțeanu împotriva României, precum și în toate cazurile ulterioare soluționate de C și care au pus în discuție situații litigioase similare că vânzarea unei părți a bunului reclamanților, în temeiul Legii nr.112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceștia să beneficieze de dreptul său. In acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special legea restituirii nr.10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL și și.
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL a criticat soluția pronunțată în primă instanță printr-un prim motiv de apel, în sensul invocării excepției lipsei de interes în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu, în proprietatea statului.
În motivarea excepției se arată că odată cu apariția Legii nr.10/2001 - lege specială, au fost definite în mod concret atât imobilele preluate în mod abuziv, cât și modalitățile de reparație (restituire în natură, ori prin echivalent).
Cât timp prin lege specială s-a statuat că toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6.03.1045-22.12.1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, ca atare nu se justifică interesul.
Un alt doilea motiv de apel privește fondul dreptului.
Un prim argument este acela că acțiunea în revendicare nu poate fi formulată decât de proprietarul bunului împotriva posesorului acestuia, iar prin derogare de la dispozițiile dreptului comun, potrivit cărora proprietarul neposesor are la îndemână o acțiune în justiție pentru apărarea dreptului său, Legea nr.10/2001 a instituit o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului (art.2 pct.2), supusă controlului judiciar pentru cei interesați.
Acest act normativ reglementează în prezent revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu valabil, indiferent de destinația lor, lege care este de imediată aplicare conform art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001.
Apreciază că este aplicabil, în exclusivitate regimul special al Legii nr.10/2001 deoarece, în caz contrar, ar însemna să coexiste în paralel două reglementări diferite ale acestor categorii de litigii, respectiv dreptul comun dat de Legea nr.213/1998 și calea specială dată de Legea nr.10/2001.
Obținerea măsurilor reparatorii, (în natură sau echivalent) înseamnă inițierea și parcurgea procedurii speciale instituite de Legea nr.10/2001 în art.21- 26 din acest act normativ.
Articolul 18 și 46 instituie un criteriu special de preferință, ce acordă prioritate titlului de proprietate încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
În același sens se mai arată că, în prezent se permite revendicarea imobilelor preluate abuziv numai în condițiile Legii nr.10/2001 iar art.15 alin.2 din Constituție prevede neretroactivitatea legii, totodată, se recunoaște fără rezerve și aplicarea imediată a legii noi, în sensul că acțiunea ei se extinde nu numai asupra situațiilor juridice care urmează să existe, să se modifice, ori să se, ci faptelor juridice pendinte ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute - speța de față.
În concluzie, se susține că Legea nr.10/2001 suprimă practic calea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare, iar prin norme speciale îl subordonează controlului judecătoresc, astfel, după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura specială stabilită de legea specială.
În acest sens se invocă și decizia civilă nr.33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curții de Justiție și Casație.
și au criticat sentința ca netemeinică și nelegală considerând că instanța de fond a refuzat aplicarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, prin aplicarea unui criteriu de comparare a titlurilor, valabil doar operațiunilor de înstrăinare din circuitul civil a bunurilor care nu fac obiectul unor reglementări speciale, astfel ca în prezenta cauză.
Astfel, s-a neglijat conflictul dintre legea specială și legea generală, cea dintâi având prevalență.
Din examinarea actului de vânzare - cumpărare nr.41165/1996 rezultă că a fost încheiat cu respectarea cerințelor impuse de legislația în vigoare, astfel cum s-a constatat prin sentința civilă nr. 5564/2002, definitivă și irevocabilă, prin decizia civilă nr.1602/12.09.2006 a Curții de Apel București.
Prin urmare, apreciază apelanții, constându-se definitiv și irevocabil valabilitatea titlului lor de proprietate, apreciază că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, în care se arată că buna - credința este ocrotită.
De asemenea, se mai invocă și siguranța circuitului civil și prevederile art.18 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005.
În favoarea apelanților, operează și principiul validității aparenței în drept, la data cumpărării, intimații nesolicitând să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului.
La data încheierii contractului, exista doar cererea nr.326/1996 prin care intimații reclamanți solicitaseră numai despăgubiri, iar nu restituirea în natură, fapt de care le-a întărit convingerea că statul este proprietar.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge ambele apeluri ca nefondate, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția lipsei de interes în solicitarea de a se constata nevalabilitatea titlului statului, excepție invocată de către MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
Reclamanții au un interes legitim ocrotit în solicitare de a se constata nevalabilitatea titlului statului, chiar dacă Legea nr.10/2001 în art.2 alin.1 proclamă imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 ca fiind abuzive.
După cum se poate observa Legea nr.10/2001 face distincție în cuprinsul său între imobile preluate cu titlu valabil și imobile preluate fără titlu valabil, astfel încât termenul "preluate în mod abuziv" nu este echivalent cu termenul "preluat fără titlu valabil".
Interesul reclamanților - intimați derivă și din art.2 alin.2 al aceluiași act normativ care prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Astfel distincția operată de legiutitor creează interesul reclamanților în capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului.
Motivele de apel formulate atât de Municipiului cât și de și referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun în condițiile reglementării speciale ale Legii nr.10/2001 nu sunt fondate și vor primi considerente comune.
Chestiune inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun a fost tranșată, într-o primă fază de decizia nr.33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curții de Justiție și Casație care arată în considerentele hotărârii că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ianuarie 2009, în cauză Faimblat contra României, cu privire la încălcarea art.6 alin.1 din Convenție.
În considerentele hotărârii se arată că fără a se nega dreptul statului de a reglementa proceduri administrative prealabile, Legea nr.10/2001 nu asigură cadrul necesar valorificării dreptului de proprietate.
Curtea a arătat "chiar dacă există o decizie administrativă sau judiciară, finalitatea procedurii ar trebui să fie executarea acestor decizii în condițiile Legii nr.247/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea. Dar, "Curtea a mai constatat în cauze anterioare că acest mecanism de despăgubire nu funcționează la parametri normali și nu este în măsură să ofere celor prejudiciați o compensație echivalentă în mod efectiv (cauza Ruxandra împotriva României). Din aceste motive, Curtea concluzionează că, chiar dacă Legea nr.10/2001 oferă acces la o jurisdicție administrativă și dacă este necesar și la o instanță judecătorească, acest acces rămâne doar teoretic, deoarece nu este în măsură să asigure celor prejudiciați o compensație într-un timp rezonabil, pentru imobilele care nu mai pot fi retrocedate".
Și motivele de apel referitoare la fondul cauzei invocate de către apelanți vor fi analizate unitar în ceea ce urmează.
În speță, nevalabilitatea titlului statului s- stabilit, definitiv și irevocabil de către instanțele judecătorești, anterior promovării acestei acțiunii (anul 2001, 2002), statuându-se că imobilul nu intra în sfera de aplicabilitate a Decretului nr.92/1950, ceea ce în plan juridic reflectă calitatea neîntreruptă de proprietar al imobilului al autorilor reclamanților.
Calitatea de persoană îndreptățită, precum și consecințele juridice prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 au fost reconfirmate și în procedura administrativă, prin dispoziția Primarului General al Municipiului B nr.4329/16.05.2005 prin care s-a dispus restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în B, - - nr.3, parter,.3 sectorul 5, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr.112/1995.
În această situație, li s-a creat reclamanților nu numai legitimă ci li s-a recunoscut chiar existența unui bun, în accepțiunea art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție.
În acest context, buna - credință invocată de apelanții și nu prezintă nici o relevanță juridică.
Articolul 20 din Constituție prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicare în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În acest sens, Curtea Europeană s-a pronunțat constant atât în cauzele pilot România din 01.12.2005, precum și în cauzele Străin și Porțeanu.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind întrunită prima cerință a art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect, Curtea are în vedere Hotărârea nr.2965/26.10.1999 prin care s-a restituit în natură reclamanților o parte a imobilului în litigiu.
Astfel cum rezultă din cauza par.83-87, precum și în cauza Porțeanu par.33 titularul dreptului deține un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceiași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun" ca "drept efectiv", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 (fost 46) alin.2 din Legea nr.10/2001, în formă republicată după modificarea survenită prin Legea nr.247/2005, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art.1 din Protocolul nr.1, amintite anterior, a constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atari prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. "Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par.49).
Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la lege în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr.112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu.
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară și contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 în anul 1997, prin HG nr.11/1997), în timp ce buna-credință, deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza, par.112; alte exemple în care se face trimitere la cauza, reluându-se aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5.10.2006, par.24; cauza Suciu A - Hotărârea din 9.10.2006 par.23).
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună - credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (cauza Străin, par.39, 43 și 59; cauza Porțeanu, par.32 și, în cauza Penescu, par.26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr.112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Rezultă că eventuala bună - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritate administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar titular, implicit a încălcării art.1 din Protocolul nr.1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca efect al dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de aoa plica prioritar legii naționale, în temeiul art.11 alin.2 și art.20 alin.2 din Constituție. Și în practica recentă a Curții Europene, respectiv cauza Katz împotriva României și cauza Faimblat contra României, pronunțate în 20.01.2009 și ulterioare Deciziei nr.33/09.06.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că "Examinând toate elementele cauzei, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să ajungă la o altă concluzie. Curtea reamintește că în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate.
O asemenea privare acompaniată de lipsa totală de compensații este contrară art.1 din Primul Protocol adițional.
Cât despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea, Curtea reamintește că aceasta nu corespunde exigențelor Convenției deoarece nu este susceptibilă să acorde în mod efectiv o compensație echivalentă. Din aceste considerente, datorită imposibilității reclamantului de a obține restituirea imobilului și a lipsei totale de compensații, Curtea consideră că în cauză art.1 din Protocolul nr.1 a fost încălcat".
Instanța de recurs are în vedere în egală măsură, la pronunțarea acestei soluții, și art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia un stat parte la Convenție este obligat să execute deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniștri a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curții.
În consecință, rezultă că în situația în care Curtea hotărăște că statul i-a încălcat unui individ drepturile protejate de Convenție, pe lângă acordarea satisfacției echitabile la care este obligat de C, statul este obligat, sub controlul Comitetului de Miniștri, să aleagă măsurile generale sau acolo unde se impune, individuale, care sunt în măsură să corecteze deficiențele sistemului legislativ, în așa fel încât cauza încălcării să fie eliminată.
Tot din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a dispozițiilor art.20 din Constituție, nu se poate considera că pârâții au dobândit un bun în sensul Convenției, în momentul în care s-a respins irevocabil cererea de anulare a actelor de vânzare - cumpărare, considerând, astfel cum s-a arătat, că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun.
Astfel fiind, în temeiul art.296 Cod procedură civilă Curtea va respinge ambele apeluri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-pârâți și ambii cu în B, -, nr.3, parter,.3, sector 5 și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.435 din 29.02.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și toți cu domiciliul ales în B,-, --2,.2,.1,.45, sector 3 la Cabinet Avocat și cu intimata - pârâtă SC "" SA cu sediul în B,-,.20, parter, sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.02.209.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Tehnored./cs.
Ex.11/16.03.2009
Secția a III-a Civ. -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă
