Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 102/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2483/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 102
Ședința publică de la 17.02.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții - pârâți MINISTERUL SĂNĂTĂȚII PUBLICE și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr. 984 din 27.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.
are ca obiect - acțiune în constatare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 03.02.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrală din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 10.02.2009, apoi la data de 17.02.2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cererilor de apel d e față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 B, la data de 07.02.2007, sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Sănătății Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la unitatea întregului fond de comerț aferent "Farmaciei și laborator (drogherie) -. ", situată în B, Calea nr. 33, naționalizată în baza art. 1 din Decretul nr. 134/1949 și repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Farmacia "" a fost o unitate sanitară constituită din farmacie și laborator de drogherie (medicamente) sub care a funcționat ca persoană fizică autorizată - comerciant farmacist -, tatăl reclamantei, care era înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. 6078/1932, conform Certificatului de Înmatriculare emis sub nr. 8973/19.07.1932 de
La data preluării abuzive, farmacia a funcționat în imobilul situat în B, Calea nr. 33, ce fusese închiriat în baza contractului de închiriere înregistrat sub nr. 33292/16.09.1943 pentru nr. 3 din Blocul.
Totodată, reclamanta a arătat că, în urma decesului tatălui său, are calitatea de unică moștenitoare, și i-a fost eliberat procesul-verbal din 28.09.1945, înregistrat la Administrația Financiară Sector 1 sub nr.-/19.01.1946, privind constatarea masei succesorale și a moștenitorilor, în cuprinsul acestui proces-verbal farmacia fiind cuprinsă atât la capitolul 1- avere mobilă, punctele 4 și 5 cu privire la mobilier și mărfuri, cu o valoare de 3.797.125 lei, cât și la capitolul III - avere incorporală, vadul comercial și dreptul de farmacie, cu o valoare de 8.515.920 lei.
Prin Decretul nr. 134/1949 privind naționalizarea unităților sanitare, farmacia a fost preluată de către stat, devenind Farmacia de Stat nr. 1, fără imobil întrucât farmacia funcționa în calitate de chiriașă.
Reclamanta a mai arătat că nu a fost niciodată despăgubită și că Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra farmaciei, ci doar a intrat în posesia acesteia în mod ilegal și abuziv, posesia fiind exercitată prin intermediul unităților de stat și a autorităților publice de resort și că, practic, statul a devenit proprietar de fapt, având detenția asupra unui bun care nu îi aparținea.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 și art. 481 Cod civil, art. 8 alin. 2 și art. 274 Cod procedură civilă, precum și dispozițiile art. 1 alin. 4 din Decretul nr. 134/1949.
La data de 4.04.2007, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere că fondul de comerț nu face parte din bunurile de interes național și că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că bunurile au fost preluate de către o comisie din Ministerul Sănătății.
De asemenea, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de faptul că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă este o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil or, situația juridică a imobilului revendicat este reglementată de Legea nr.10/2001, care instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
La data de 25.04.2007, a depus la dosar întâmpinare și pârâtul Ministerul Sănătății, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă, motivat de faptul că acțiunea formulată de reclamantă este o acțiune în constatare, iar din cuprinsul său nu rezultă că se solicită existența sau inexistența unui drept, ci nevalabilitatea titlului statului cu privire la existența fondului de comerț.
De asemenea, a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât Ministerul Sănătății nu a fost emitentul actului normativ menționat, astfel că această instituție nu poate fi considerată răspunzătoare pentru aplicarea unui act normativ al cărui emitent nu este.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanta deținea în proprietate doar fondul de comerț, nu și spațiul în care își desfășura farmacia activitatea or, repunerea în situația anterioară, în cazul constatării nevalabilității titlului statului, este lipsită de obiect, având în vedere că întregul fond de comerț îl constituie produsele farmaceutice care nu mai pot fi reconstituite, prin simplul fapt al treceri timpului, produsele având valabilitate determinată în timp.
Cu privire la nevalabilitatea titlului statului, pârâtul a apreciat cererea reclamantei neîntemeiată, având în vedere că actul în cauză a fost emis cu respectarea prevederilor legale existente la data emiterii acestuia.
La termenul de judecată din 24.01.2008, în urma efectuării raportului de expertiză privind evaluarea fondului de comerț, reclamanta și-a precizat acțiunea, invocând dispozițiile art. 132 alin. 2 pct. 2 și 3 Cod procedură civilă, în sensul că solicită constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la unitatea întregul fond de comerț aferent "Farmaciei și laborator (drogherie) -. ", situată în B, Calea nr. 33, naționalizată în baza art. 1 din Decretul nr. 134/1949, precum și să se dispună repunerea părților în situația anterioară preluării abuzive prin obligarea Statului Român la plata sumei de 1.542.462 lei, reprezentând valoarea actualizată a fondului de comerț - bunuri corporale și incorporale).
La termenul din 19.02.2008, pârâtul Ministerul Sănătății Publice a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția tardivității formulării cererii precizatoare.
Prin sentința civilă nr. 1060/21.02.2008, Judecătoria Sectorului 4 Baa dmis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 4 B, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantă în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată la data de 16.04.2008, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr-.
Prin sentința civilă nr.984/27.05.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată, lipsă calitate procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Sănătății Publice și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat repunerea în situația anterioară prin obligarea la plata contravalorii actualizate a fondului de comerț.
Tribunalul Bucureștia admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice cu referire la primul capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la fondul de comerț aferent "Farmaciei și laboratorului -. ".
În consecință, acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respins ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul Bucureștia admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra fondului de comerț aferent "Farmaciei și laboratorului (drogheriei) -. ", astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert și l-a obligat pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii actualizate a acestui fond de comerț în sumă de 1.542.642 lei și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 19.217 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Bucureștia reținut că domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 îl constituie, potrivit chiar dispozițiilor art. 1, regimul imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; or, obiectul litigiului de față îl constituie nu un imobil, ci un fond de comerț. Ca atare, reclamanta nu este ținută să respecte procedura Legii nr. 10/2001, ci poate invoca dispozițiile de drept comun pentru apărarea dreptului său de proprietate.
De asemenea, acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului, ca orice acțiune care tinde la constatarea nulității unui act juridic, nu este o acțiune în constatare, ci una în realizare, astfel că nu este supusă condiției impuse de art. 111 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a constatat, sub un prim aspect, că ulterior precizării acțiunii, cel de-al doilea capăt de cerere este formulat doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit art. 109 Cod procedură civilă, oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Calitatea procesuală pasivă presupune deci existența unei identități între persoana pârâtului și cel care despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
Aplicând această regulă de drept în cazul unei cereri prin care se solicită să se constate nevalabilitatea/nulitatea unui act juridic care a operat un transfer al dreptului de proprietate, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei în al cărei patrimoniu a intrat bunul respectiv. Singurul act în acest sens, necombătut prin alte mijloace de probă, este procesul verbal nr. 1 încheiat la data de 11.04.1949, cu ocazia preluării Farmaciei "", din care rezultă că bunul a intrat în patrimoniul Ministerului Sănătății.
În consecință, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătății și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
A mai reținut prima instanță că obligația de despăgubire a proprietarului revine însă Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta este autorul faptei ilicite care a cauzat un prejudiciu în patrimoniul acestuia, și anume măsura naționalizării în condițiile în care a fost luată; prin urmare, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe cel de-al doilea capăt de cerere, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că autorul reclamantei, și apoi reclamanta, au fost proprietarii fondului de comerț aferent Farmaciei "". Acest aspect este demonstrat atât de procesul-verbal încheiat la data de 11.04.1949, cu ocazia preluării bunului, cât și de procesul-verbal încheiat la data de 28.09.1945, de reprezentantul Ministerului d e Finanțe, prin care s-a stabilit impozitul succesoral asupra averii rămase de pe urma defunctului.
Farmacia "" a fost preluată în baza Decretului nr. 134/1949, privind naționalizarea unităților sanitare, ale cărui prevederi contraveneau Constituției din 1948, art. 8, 10 si 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Populare Romane erau egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile Decretului nr.134/1949 contraveneau dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 Cod civil, potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin urmare, titlul statului asupra fondului de comerț aferent "Farmaciei " nu este valabil, iar bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, astfel că aceasta își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării.
Apărarea dreptului de proprietate se realizează în principiu prin acțiunea în revendicare, care este acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului. Una dintre regulile care caracterizează regimul juridic al acțiunii în revendicare este aceea că, dacă bunul nu mai poate fi restituit în natură, situația care se regăsește și în cauza de față, pârâtul este obligat să-i plătească reclamantului un echivalent bănesc.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, Tribunalul a admis acțiunea precizată, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra fondului de comerț aferent Farmaciei " și laborator (drogherie) -. ", astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert și l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 1.542.462 lei, reprezentând valoarea actualizată conform expertizei în funcție de rata inflației a acestui fond de comerț, ce a fost evaluat la data preluării; în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, Tribunalul a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 19.217 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de art.284 alin.1 Cod procedură civilă, apelanții-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Sănătății Publice.
Apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a arătat, în dezvoltarea motivelor de apel, că sentința pronunțată de Tribunalul București este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Printr-o primă critică s-a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției de netimbrare a cererii de chemare în judecată și asupra excepției tardivității formulării cererii precizatoare invocată de pârâtul Ministerul Sănătății Publice, prin întâmpinare depusă la data de 19.02.2008.
Apelantul-pârât Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor a arătat că, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele de judecată sunt supuse timbrării, în mod diferențiat, după cum obiectul lor este sau nu evaluabil în bani, cu excepțiile prevăzute de lege.
Or, obiectul prezentei cereri fiind evaluabil în bani, neintrând în categoriile de acțiuni exceptate prin lege de la plata taxelor judiciare de timbru, reclamanta este ținută să satisfacă obligația legală a timbrării cererii, conform dispozițiilor art.1 si 2 din legea mai sus-menționată; în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, deoarece acesta se referă la cererile introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, or, obiectul litigiului de față îl constituie nu un imobil, ci un fond de comerț, astfel cum reține și instanța de fond în considerentele hotărârii atacate.
Față de cele invocate, solicită admiterea apelul astfel cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii excepției netimbrării capătului doi de cerere și anulării acestuia, ca netimbrat.
Prin cel de-al doilea motiv de apel a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul doi de cerere, având în vedere următoarele motive:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 si art. 3 din Decretul nr. 167/1958 "Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Termenul de prescripție este de trei ani."
Prin acțiunea dedusă judecății, se solicită contravaloarea fondului de comerț compus din bunuri corporale și incorporale; prin urmare, aceasta acțiune având un obiect patrimonial trebuia să fie formulată cu respectarea termenului de prescripție de trei ani.
Apelantul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor apreciază că acest termen a început să curgă de la data preluării acestuia, și anume în anul 1949.
S-a arătat că, în condițiile în care reclamanta s-a considerat în imposibilitate de a respecta termenul imperativ de prescripție din cauza regimului precedent, aceasta trebuia să introducă acțiunea în termen de trei ani de la momentul înlăturării acestui regim, care este de notorietate ca fiind decembrie 1989.
În considerarea acestor argumente, solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii capătului doi de cerere, ca fiind prescris.
Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor a arătat că, în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor pe cel de-al doilea capăt de cerere.
Apreciază că prin soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, pentru considerentul că este autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii având în vedere dispozițiile art. 998-999 Cod civil, raportate la art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum și la art.25 alin. 2 din același act normativ.
în sensul că, prin această cerere trebuia chemată în judecată persoana care a comis fapta ilicită în sensul art. 998-999 Cod civil, și anume Ministerul Sănătății Publice, deoarece, chiar dacă, potrivit dispozițiilor art. 25 alin2, "Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Economiei și Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop", instanța trebuia să aibă în vedere limitele în care se face aplicarea acestui text de lege.
Aceste limite apreciază că sunt stabilite de dispozițiile art. 35 din Decretului nr.31/1954, conform cărora: "Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.
Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.
Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea". Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 37 alin. 1 din același act normativ unde se dispune în mod expres că "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat,. dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului."
Din interpretarea textelor de mai sus, reiese cu certitudine că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.
Apreciază că, dreptul reclamantei la despăgubire se naște în urma angajării răspunderii pentru fapta proprie, care constă în preluarea bunurilor.
Or, aceste fapte sunt proprii instituțiilor care au fost angajate în desfășurarea procesului, conform dispozițiilor art. 35, pentru care, potrivit art. 37 Statul nu răspunde, răspunderea acestora putând fi angajată în nume propriu, pentru faptele lor sau ale funcționarilor lor, care sunt și faptele înseși ale acestor persoane juridice; în temeiul acestui text de lege, Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri pentru faptele instituțiilor sale, și deci, în raportul juridic dedus judecații, nu există identitate între cel chemat să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză.
Pe de altă parte, consideră că instanța a analizat greșit probatoriul cauzei și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, având în vedere actele depuse la dosarul cauzei, respectiv procesele-verbale de naționalizare, bunurile au fost preluate de o comisie formată din reprezentanții Ministerului Sănătății.
A mai susținut acest apelant-pârât că instanța de fond reține în considerente, faptul că a operat un transfer al dreptului de proprietate, calitatea procesuală pasivă având persoana în patrimoniul căreia a intrat bunul respectiv, iar din procesul-verbal nr. 1 încheiat la data de 11.04.1949 cu ocazia preluării Farmaciei "", rezultă că bunul a intrat în patrimoniul Ministerului Sănătății.
Mai mult decât atât, instanța de fond a reținut în considerente, faptul că a operat un transfer al dreptului de proprietate, calitatea procesuală pasivă având persoana în patrimoniul căreia a intrat bunul respectiv, iar din procesul-verbal nr. 1 încheiat la data de 11.04.1949 cu ocazia preluării Farmaciei "", rezultă că bunul a intrat în patrimoniul Ministerului Sănătății.
Consideră că instanța de fond se află într-o vădită contradicție având în
vedere cele reținute în considerente (menționate anterior) și soluția dată de această instanța, în sensul că obligă Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 1.542.462.
Prin cel de-al patrulea motiv de apel, s-a arătat că obligarea Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.217 lei, este nelegală, întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor nu a dat dovadă de rea-credință, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată; neaflându-se în culpă procesuală, acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Apelantul-pârât Statului Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința cu referire la acordarea cheltuielilor de judecată și sub aspectul că deși primul capăt de cerere a fost admis în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, acest pârât nu a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru motivele expuse prin motivele de apel trei și patru, acest apelant-pârât a solicitat admiterea apelului și anularea sentinței pronunțate de Tribunalul București, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive în cererea de obligare la plata contravalorii actualizate a fondului de comerț și respingerea în consecință a acestei cereri.
Cererea de apel a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.282 Cod procedură civilă.
Conform dispozițiilor art.17 din Legea nr.146/1997, aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru și, pe cale de consecință, și de timbru judiciar.
Apelantul-pârât Ministerul Sănătății Publice a arătat în dezvoltarea motivelor de apel că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu referire la cererea de constatare a nevalabilității titlului statului asupra fondului de comerț aferent Farmaciei și laboratorului (drogheriei) -..
Astfel, în mod eronat Tribunalul Bucureștia reținut că Ministerul Sănătății Publice are calitate procesuală fiind emitentul Decretului nr.134/1949 pentru naționalizarea unităților sanitare ca: farmaciile urbane reședințe și nereședințe de județ și centre importante muncitorești, laboratoare chimico-farmaceutice, drogherii medicinale, depozite de medicamente și laboratoare de analize medicale. Din analiza acestui Decret se observă însă că potrivit art.1 al acestui act, unitățile sanitare naționalizate trec în proprietatea Statului ca bunuri comune ale întregului popor, libere de orice sarcini.
Prin urmare, beneficiarul aplicării actului este Statul.
Instanța a admis, pe fond acțiunea, considerând că prevederile Decretului nr.134/1949 contraveneau dispozițiilor legale la acea dată. Prevederile legale nu au fost însă încălcate. Astfel, se poate observa că, potrivit art.11, 12 și 13 din acest act se acordau despăgubiri, încât nu poate fi vorba de cedarea proprietății fără dreapta și prealabila despăgubire.
Astfel, potrivit art.11 "Statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor unităților sanitare naționalizate, conform art.11 din Legea nr.119/1948". Art.12 prevede "Despăgubirile cuvenite proprietarilor se vor stabili de comisiuni funcționând pe lângă Curți, formate din 3 magistrați numiți de Ministerul Justiției.
Împotriva deciziunilor acestor comisiuni nu există nici o cale de atac".
Potrivit art.13 "Din drepturile de despăgubire se vor scădea datoriile unităților sanitare, prevăzute în pasivul acestora, precum și cele izvorând din evaziuni fiscale, sau alte operațiuni contra legii, ca și pierderile provenite din reaua administrație a acestor unități sanitare înainte de naționalizare".
Prin urmare, este greșită reținerea instanței cu privire la constatarea nulității actului normativ.
Apelantul-pârât Ministerul Sănătății Publice nu a indicat temeiul de drept al cererii de apel; cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 lei, conform dispozițiilor art.13 și 11 alin.1 din Legea nr.146/1997, achitată cu chitanța nr.-/1/09.01.2009, eliberată de CEC Bank; s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Intimata-reclamantă - nu a formulat întâmpinare la cererile de apel, dar prin concluziile puse cu prilejul dezbaterii motivelor de apel și prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat respingerea cererilor de apel.
În faza procesuală a apelului nu s-au administrat probe noi.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că apelurile nu sunt fondate și urmează să le respingă.
Cu referire la apelul formulat de apelantul-pârât Statului Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor:
Potrivit înscrisurilor aflate la filele 137 și 140 în dosarul Judecătoriei sectorului 4 B, excepțiile de netimbrare a cererii de chemare în judecată și de tardivitate a cererii completatoare au fost invocate de pârâtul Ministerul Sănătății Publice.
Curtea reține că prin înscrisul intitulat "Precizare", depus la fila 131 din dosarul Judecătoriei sectorului 4 B, reclamanta a efectuat precizări sub aspectul capătului de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, în sensul că a solicitat obligarea Statului Român, care, în acest proces, a fost reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei de 1.542.462 RON, reprezentând valoarea reactualizată a fondului de comerț.
Prin urmare, doar pârâtul Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor justifica interesul procesual de a se opune la modificarea cererii de chemare în judecată.
Întrucât nu s-a opus la primirea "precizărilor" formulate de reclamantă în fața primei instanțe, apelantul-pârât Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu justifică interesul de a critica în apel împrejurarea că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la excepțiile invocate de o altă parte din proces cu care nu se află în stare de coparticipare procesuală.
Sub aspectul achitării taxei judiciare de timbru, datorate la judecata în primă instanță, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art.37 din Ordinul nr.760/C/22 aprilie 1999 al Ministerului Justiției de aprobare a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997, "instanța judecătorească investită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare sau cu rejudecarea cauzei în fond, constată că, în faze procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal ori nu s-a făcut dovada acordării unei scutiri sau înlesniri la plată, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".
Curtea reține că reclamanta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă pretențiilor formulate conform chitanțelor nr.-/1 și -/1, eliberate de CEC, din care rezultă plata sumei de 18.692 lei și că s-au aplicat timbru judiciar în valoare de 5 lei, astfel că nu se impune dare în debit a intimatei-reclamante cu sume datorate în contul taxei judiciare de timbru.
Prin urmare, primul motiv de apel formulat de apelantul-pârât Statului Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu este fondat.
Cu referire la cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a invocat prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de acordare a contravalorii actualizate a fondului de comerț, se reține că este, de asemenea, nefondat.
Astfel, acțiunea în restituire a unei universalități de bunuri mobile preluată abuziv, este o acțiune imprescriptibilă extintivă, întrucât dispozițiile art.1909 Cod civil nu se aplică decât bunurilor individual determinate (nu și fondurilor de comerț), iar titlul statului asupra fondului de comerț aferent "Farmaciei și laboratorului (drogheriei) -. " nu a fost valabil, ceea ce face ca preluarea imobilului să fie asimilată ca efecte a posesiei de rea-credință.
Deși potrivit art.1890 Cod civil, ca acțiune reală, acțiunea în revendicare este prescriptibilă în termen de 30 de ani, astfel cum au statuat, în majoritate, literatura de specialitate și practica judiciară, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv în considerarea calității dreptului de proprietate de a fi perpetuu, indiferent dacă bunul este mobil sau imobil (sub condiția de a nu fi incidente în speță dispozițiile art.1909 Cod civil).
Curtea mai reține că principalul efect al acțiunii în revendicare este restituirea lucrului, iar această restituire se face, în principiu, în natură, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă din motive care nu-i pot fi imputate intimatei-reclamante, obligația de restituire va fi înlocuită printr-o obligație de dezdăunare care urmează același regim juridic sub aspectul prescripției extintive.
În ceea ce privește al treilea motiv de apel, Curtea reține că prima instanță a făcut corecta aplicare în speță a dispozițiilor art.25 din Decretul nr.31/1954 potrivit cărora "Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".
Nu sunt fondate criticile apelantului-pârât în sensul că potrivit dispozițiilor art.35 și 37 din același act normativ, fapta ilicită a fost săvârșită de Ministerul Sănătății Publice, deoarece acesta a acționat ca reprezentant al Statului, conform dispozițiilor art.25 alin.2 din Decretul nr.31/1954 la momentul preluării fondului de comerț, având deci, un mandat în acest sens.
Obligația de restituire revine Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor întrucât bunurile au fost preluate în proprietatea statului.
Nu se poate aprecia că Ministerul Sănătății Publice a acționat în nume personal, ci a avut calitatea de reprezentant al Statului.
În ceea ce privește criticile conform cărora în speță s-a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art.998-999 Cod civil, Curtea reține că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispozițiile art.480 și 481 Cod civil, iar prima instanță a admis acțiunea în revendicare în temeiul acestor dispoziții legale, nepunându-se problema analizării condițiilor răspunderii civile delictuale.
De asemenea, este nefondat și cel de-al patrulea motiv de apel d eoarece prin sentința apelată, intimatul-pârât Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la cheltuieli de judecată în sumă de 19.217 lei, reprezentând 18.612 lei taxă de timbru aferentă cererii de acordare a contravalorii fondului de comerț evaluat la 1.542.462 lei, 5 lei contravaloarea timbrului judiciar și 600 lei onorariul pentru efectuarea expertizei judiciare încuviințată în cauză.
Toate aceste cheltuieli de judecată au fost efectuate de intimata-reclamantă în legătură cu capătul de cerere care a fost admis în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin urmare, în mod corect, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă și s-a reținut culpa procesuală a acestui pârât.
Pârâtul Ministerul Sănătății putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu cererea de constatare a nevalabilității titlului Statului, respectiv 8 lei taxă de timbru și 0,3 timbru judiciar, însă singura în măsură să critice neacordarea acestor cheltuieli de judecată este intimata-reclamantă, care nu a formulat apel.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, este nefondat.
De asemenea, este nefondat și apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Sănătății Publice.
Curtea reține că, așa cum s-a arătat deja, în speță sunt aplicabile dispozițiile art.25 alin.2 din Decretul nr.31/1954 în sensul că Ministerul Sănătății a avut mandat de reprezentare a Statului Român în legătură cu aplicarea Decretului nr.134/1949 privind naționalizarea unităților sanitare.
Împrejurarea că bunurile au fost preluate în proprietatea Statului Român a constituit și argumentul pentru care obligația de restituire a fost stabilită în sarcina Statului Român.
În ceea ce privește susținerile acestui apelant-pârât în sensul că preluarea s-a făcut cu titlu deoarece Statul ar fi acordat despăgubiri proprietăților unităților sanitare naționalizate, Curtea reține că apelantul avea obligația de a produce dovezi în acest sens și nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte temeinicia susținerilor sale.
Pentru toate aceste considerente în temeiul dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge cererile de apel, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-pârâți MINISTERUL SĂNĂTĂȚII PUBLICE, cu sediul în B,--3, sector 1 și STATUL ROMÂN, PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI, cu sediul în B, str. -. -. nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.984/27.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, domiciliată în B,-, sector 1.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.02.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
-
Red.
Tehodact.
6 ex/20.03.2009
- Secția a V-a Civ. -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan
