Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 113/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1639/2007)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.113
Ședință publică de la 15.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelanții-reclamanți și G, (moștenitorii ), de apelanții-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONIMIEI ȘI FINANȚELOR și CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B - ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR, precum și de către apelantele-interveniente ). ), împotriva sentinței civile nr.884 din 31.10.2003, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr.7132/2002, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC SA, intimații-chemați în garanție CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 3 și intimatul-intervenient.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 08.02.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 15.02.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cererilor de apel d e față, constată următoarele:
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București la data de 04.11.2002 reclamanții și au chemat în judecată Pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul B prin Primarul General, Primăria Municipiului B prin Primarul General, SC " Istoric" SA, Administrația Fondului Imobiliar - Oficiul de Administrare și pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că naționalizarea imobilului situat în B,-, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr.111/1951; să se dispună retrocedarea imobilului preluat abuziv și să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate, liniștită posesie și folosință, în natură, imobilul situat în B,-, sector 3, respectiv apartamentul nr.7, apartamentul nr.17-18, apartamentul 1, 2 și 3 împreună cu cotele aferente indivize din părțile comune ale imobilului și părțile aferente din terenul de la aceeași adresă și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între vânzătoarea SC " Istoric" SA (Administrația Fondului Imobiliar - Oficiul de Administrare) și pârâtul cu privire la apartamentul nr.1 de la parter, corp 1 situat în imobilul din litigiu.
La data de 13.11.2002, și au formulat cerere de chemare în garanție împotriva Primăriei Municipiului B și Administrația Fondului Imobiliar pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților, chemații în garanție să fie obligați la restituirea prețului încasat pentru apartamentul în litigiu (valoarea actualizată), la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentului precum și la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată de la 22.11.2002, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă și a numitei.
Reclamanții și-au precizat acțiunea la terenul de judecată de la 13.12.2002 în sensul că această acțiune este întemeiată și pe dispozițiile Legii nr.10/2001 deoarece pârâtele au refuzat restituirea imobilului, arătând că nu există răspuns la notificare conform dispozițiilor art.23, 24, și 25 din Legea nr.10/2001, iar în temeiul art.27 și 28 din Legea nr.10/2001 competența de soluționare a cererii revine Tribunalului București - Secția Civilă.
Prin încheierea de ședință de la data de 13.12.2002, Tribunalul Bucureștia luat act de această precizare și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului B având în vedere dispozițiile art.95 din Legea nr.215/2001.
Prin încheierile de ședință de la 21.02.2003 și 18.04.2003 tribunalul a luat act de renunțarea cererii de chemare în garanție formulate de către și, respectiv,.
La data de 24.10.2003, formulează cerere de intervenție în interes propriu precum și cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu reclamanții și pârâții chemați în Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al Municipiului B, SC " Istoric" SA și Consiliul Local al Sectorului 3 B, solicitând să se constate că este cumpărător de bună - credință al apartamentului nr.18 din imobilul din litigiu, să fie obligați chemații în garanție la despăgubirea cu o sumă egală cu valoarea de circulație a apartamentului a cărui proprietară este și recunoașterea unui drept de retenție asupra apartamentului până la plata anticipată a contravalorii acestuia.
Ulterior depunerii acestei cereri, la termenul de judecată din 24.10.2003, termen la care instanța a constatat cauza în stare de judecată, reclamanții au precizat că prezenta cauză nu are ca obiect retrocedarea apartamentului nr.18 situat la mansarda imobilului din-, sector 3 ci numai a apartamentului nr.17 din acest imobil.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin sentința civilă nr.884 din 31.10.2003 a admis, în parte, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC " Istoric" SA, Administrația Fondului Imobiliar - Oficiul de Administrare, și, intervenienta și chemații în garanție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al Municipiului B, SC " Istoric" SA și Consiliul Local al Sectorului 3
Instanța a constatat că imobilul din litigiu a intrat în proprietatea statului fără titlu legal și a obligat pârâții, SC " Istoric" SA și Administrația Fondului Imobiliar să lase în deplină proprietate, liniștită posesie și folosință, în natură, apartamentul nr.2, parter, în suprafață de 53,51 mp.; apartamentul nr.3- parter, în suprafață de 46,94 mp.; apartamentul nr.7,.1, în suprafață de 37,15 mp.; apartamentul nr.17,.4, în suprafață de 20,79 mp. toate situate în imobilul din-, sector 3.
A fost admisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta și s-a constatat că intervenienta este cumpărătoare de bună - credință a apartamentului nr.18,.4 în suprafață de 48,33 mp. situat în B,-, sector 3.
De asemenea, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.3018/1999 încheiat între Primăria Municipiului - și pârâții și, precum și cererile de chemare în garanție formulate de, și împotriva Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al Municipiului B, SC " Istoric" SA și Consiliul Local al Sectorului 3
Prin aceeași hotărâre, s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că imobilul care a aparținut în proprietatea și a fiilor săi minori, reclamanții din prezenta cauză, a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.111/1951, ca bunuri fără moștenitori sau ca fără stăpân, deși, la acea dată imobilul intrase în proprietate reclamanților și a autoarei comune a acestora, astfel că imobilul a trecut, în mod greșit, în proprietatea statului cu încălcarea Constituției României la acea dată și a dispozițiilor art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În temeiul dispozițiilor art.2 lit.g din Legea nr.10/2001 coroborat cu art.9 din aceeași lege și art.480-481 din Codul civil, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat și capătul doi din cererea reclamanților, mai puțin cel care vizează apartamentul nr.1 din imobil care a fost dobândit de familia și în temeiul Legii nr.112/1995 aceștia beneficiind de prezumția instituită de art.46 din Legea nr.10/2001 prezumție ce nu a fost răsturnată de către reclamant.
Tribunalul a mai constatat că intervenienta a cumpărat apartamentul nr.18 din imobil cu respectarea condițiilor prevăzute de art.9 din Legea nr.112/1995, fiind de bună - credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare și nefiind notificată de către reclamanți, astfel că în temeiul dispozițiilor art.49-50 din Codul d e procedură civilă, a admis și cererea de intervenție în interes propriu.
Au fost menținute actele de înstrăinare încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data semnării acestora și, pe cale de consecință, au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate în cauză și prin care se solicita restituirea prețului actualizat în funcție de valoarea de piață a apartamentului în cazul în care s-ar fi dispus restituirea acestora către reclamanți.
Prin decizia civilă nr.2328 A din 02.11.2004, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă a admis apelurile formulate de apelanții, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR, ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR, și și cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții, și împotriva sentinței civile de mai sus pe care a anulat-o în tot, și evocând fondul a dispus următoarele:
Admite excepția inadmisibilității cererii privind constatarea modului de naționalizare a imobilului și a cererii de retrocedare în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, privind apartamentele 2,3,7 și 17 și pe cale de consecință le respinge ca inadmisibile.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pe capătul de cerere privind retrocedarea și va respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Respinge cererea de intervenție în interes propriu și cererea de chemare în garanție formulată de, ca inadmisibile.
Respinge cererile privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare /16.06.1999 și revendicarea în contradictoriu cu pârâții și, ca neîntemeiate.
Respinge apelul formulat de ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.
În motivarea acestei decizii, instanța de apel, a avut în vedere, la rândul său, următoarele argumente:
Prin apelul declarat în cauză de reclamanți, aceștia au criticat, între altele, modul de soluționare de către prima instanță a capătului de cerere privind revendicarea, solicitând admiterea cererii privind revendicarea apartamentului nr.1 din imobilul în litigiu.
Sub acest aspect, Curtea constată că instanța de fond nici în considerente și nici în dispozitivul sentinței pronunțate nu a analizat cererea de revendicare a apartamentului nr.1, deși în cererea de chemare în judecată s-a solicitat acest lucru, ceea ce echivalează cu nesoluționarea acestei cereri și conduce potrivit art.296 Cod procedură civilă coroborat cu art.105 Cod procedură civilă la anularea sentinței și astfel, la admiterea apelurilor promovate în cauză, mai puțin apelul declarat de apelanta cu privire la care prin încheierea interlocutorie s-a admis excepția lipsei calității sale procesuale, precum și a cererilor de intervenție accesorie formulate în apel.
Procedând la evocarea fondului, Curtea reține că primul capăt de cerere al acțiunii privind constatarea naționalizării abuzive a imobilului este inadmisibilă în raport de art.111 Cod procedură civilă și cel de al doilea capăt de cerere al acțiunii. O cerere în constatare este potrivit art.111 Cod procedură civilă inadmisibilă cât timp reclamantul are la îndemână acțiunea în realizare. În cauză reclamanții au formulat o asemenea cerere în realizare prin chiar capătul doi de cerere privind revendicarea, cerere care presupune și examinarea modului de preluare de către stat a imobilului revendicat.
Prin urmare, Curtea va admite excepția inadmisibilității cererii privind constatarea modului de naționalizare a imobilului cu consecința respingerii ei ca inadmisibilă.
Aceeași excepție a inadmisibilității este apreciată de C ca întemeiată și în ce privește cererea de retrocedare în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice, privind apartamentele 2,3,7 și 17, întrucât retrocedarea imobilelor preluate de stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 este guvernată de prevederile Legii nr.10/2001 care stabilește o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun pentru restituirea unor asemenea imobile.
legii speciale de reparație rezultă și din cuprinsul art.6 din Legea nr.213/1998 potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora, numai în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Cum în cauză acțiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunea în retrocedare îndreptată împotriva unității deținătoare fără parcurgerea în prealabil a procedurii speciale administrative este inadmisibilă, astfel că s-a dispus admiterea excepției inadmisibilității și a cererii de retrocedare în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice privind apartamentele 2,3,7 și 17, această cerere fiind respinsă ca inadmisibilă.
Referitor la legitimarea procesuală pasivă a pârâtei, Curtea a avut în vedere că nu este proprietarul imobilului a cărui revendicare se solicită ci are numai calitatea de administrator, respectiv mandatar pentru apartamentele înstrăinate. Prin urmare, având în vedere că în cauză calitatea de proprietar o are MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL conform art.19 din Legea nr.215/2001, nu este justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtei în cererea de retrocedare, motiv pentru care în baza art.137 Cod procedură civilă s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pe capătul de cerere privind retrocedarea și astfel s-a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Susținerea reclamanților privind erorile de consemnare din încheierea de ședință de la 24.10.2003 nu a fost probată în cauză, iar pe de altă parte pentru îndreptarea acestor pretinse erori reclamanții au la îndemână procedura prevăzută de art.281 Cod procedură civilă.
Mai mult, din practicaua încheierii menționate, rezultă consemnarea precizării făcute de reclamanți prin apărător în sensul că litigiul nu privește retrocedarea apartamentului nr.18 ci a apartamentului nr.17.
Față de această precizare a obiectului cererii de chemare în judecată, reluată și în cuprinsul motivelor de apel ale reclamanților, Curtea a constatat că cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta în fața primei instanțe este lipsită de interes, devenind astfel inadmisibilă în conformitate cu art.52 Cod procedură civilă și pe cale de consecință și cererea de chemare în garanție are același caracter inadmisibil, aceasta fiind respinsă ca atare.
În ce privește cererile de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3018/16.06.1999 și revendicarea apartamentului nr.1 din imobilul în litigiu, se impune analizarea, în prealabil a modului de preluare a imobilului în patrimoniul statului.
Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998, Decretul nr.111/1951 nu poate constitui titlu valabil pentru imobilul astfel preluat de stat, întrucât Decretul nr.111/1951 contravine dispozițiilor art.8 și 10 din Constituția din 1948 în vigoare la acea dată și art.480 - 481 Cod civil.
Preluarea în fapt a imobilului a avut loc prin decizia nr.228/10.05.1954, când era în vigoare Constituția din 1952 și care consacră în art.12 același principiu al garantării dreptului de proprietate și de moștenire a cetățenilor.
Prin urmare și prin raportare la dispozițiile constituționale în vigoare la data deciziei fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Raionului, preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil.
Legiuitorul a stabilit, însă, în art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 că actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, fără de cazul în care au fost încheiate cu bună-credință.
Așadar, prin efectul legii, buna - credință salvează actul de înstrăinare de la desființare, chiar dacă actul vizează imobile preluate de stat fără titlu valabil.
Cu alte cuvinte, contractul de vânzare-cumpărare deși încheiat de către un vânzător neproprietar își păstrează valabilitatea cât timp a fost încheiat cu bună credință, cel puțin din partea cumpărătorului.
În cauză, în raport de probele administrate nu se poate reține reaua - credință a intimaților pârâți și.
În acest sens, Curtea a avut în vedere că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu a existat o manifestare de voință a foștilor proprietari care să exprime intenția acestora de redobândire a imobilului și, deci de constatare a valabilității titlului statului. În aceste condiții, cumpărătorii au avut reprezentarea contractării cu adevăratul proprietar.
modului de preluare a imobilelor de către stat în perioada regimului comunist poate naște cel mult o prezumție simplă a nevalabilității preluării care, în speță, nu conduce la altă concluzie asupra bunei credințe a pârâților cumpărători în lipsa unei contestări a titlului statului din partea fostului proprietar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în oricare modalitate (notificare, acțiune în revendicare, cerere de restituire în natură).
În concluzie, cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită sau imorală este întemeiată.
Aprecierile făcute în legătură cu buna-credință a pârâților prezintă interes și pentru modul de soluționare al cererii în revendicare a apartamentului 1, în condițiile în care prin art.46 alin.2 coroborat cu art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 legiuitorul a statuat un alt mod de dobândire al proprietății imobilelor și un criteriu expres de preferabilitate al titlului chiriașilor cumpărători.
Prin urmare, Curtea a respins ca neîntemeiată și cererea de revendicare în contradictoriu cu pârâții și.
Referitor la cererile de chemare în garanție formulate la instanța fondului de pârâții și, Curtea a constatat că aceste cereri nu mai pot face obiectul examinării în cauză, întrucât titularii au renunțat la judecarea cererilor, luându-se act de această renunțare la judecată de prima instanță la termenul din 21.02.2003 și 18.04.2003.
Cu privire la apelul formulat de, față de admiterea excepției lipsei calității sale procesuale prin încheierea interlocutorie, apelanta nefiind parte la judecata în fond, Curtea a respins acest apel ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală prin decizia nr.99 din 11.01.2007 a admis recursul declarat de reclamanții și, decedată, și continuată procesual de moștenitorii acesteia și G împotriva deciziei civile de mai sus pe care a casat-o cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, referindu-se la capătul de cerere din acțiunea reclamanților având ca obiect retrocedarea apartamentelor nr.2,3,7 și 17 din imobilul naționalizat că prima instanță, după ce a constatat că reclamanții au notificat două pârâte potrivit Legii nr.10/2001, a pășit la cercetarea acestuia în fond, ceea ce înseamnă că, deși nu a detaliat, prima instanță a luat act că, în scopul redobândirii de la entitățile deținătoare a imobilului preluat de stat, reclamanții au declanșat procedura administrativă obligatorie și prealabilă reglementată prin Legea nr.10/2001 precum și că pârâtele notificate nu au rezolvat cererea în termenul stipulat de aceeași lege, împrejurări de fapt care dreptul notificatorilor de a se adresa justiției pentru a obține protecția dreptului pretins.
Instanța de apel a calificat greșit capătul de cerere examinat ca aparținând dreptului comun ignorând înscrisurile aflate la filele 52-58 și care probează că reclamanții s-au conformat cerințelor art.21 din Legea nr.10/2001, iar acțiunea civilă introdusă în justiție de către notificatori tinde la obținerea restituirii în natură a unei părți din imobil, fiind consecința nerezolvării cererii obiect al notificărilor.
Articolul 21 din Constituție precum și art.6 și 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, iar o asemenea acțiune în justiție rezultă din însuși scopul Legii nr.10/2001.
Instanța de recurs mai reține că, deși Curtea de Apel Bucureștia enunțat corect, în principiu, inadmisibilitatea acțiunii aparținând dreptului comun în domeniul special de reglementare al Legii nr.10/2001, dar a calificat greșit cererea din procesul de față, ca fiind de drept comun, neglijând cele mai sus arătate.
Instanța de apel a încălcat esențial dispozițiile legale mai sus analizate, respingând pe cale de excepție capătul de cerere în discuție și refuzând nejustificat să verifice criticile de fond din apelurile deduse judecății sale.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr-.
Astfel învestită, Curtea reține următoarele:
Prin apelul declarat la data de 17.12.2003, reclamanții au solicitat respingerea admiterii în principiu a cererii de intervenție în interes propriu, admiterea excepției de litispendență a judecării acestei cereri de intervenție, cu consecința disjungerii ei și înaintarea pentru a fi judecată odată cu dosarul nr.3894/1999 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, respingerea capătului de cerere din cererea de intervenție privind constatarea calității de cumpărătoare de bună credință a intervenientei, precum și admiterea cererilor de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3018/1999 și a revendicării apartamentului nr.1 din imobilul în litigiu, cu consecința admiterii cererii de chemare în garanție a pârâților.
Apelul a fost declarat de reclamanți și împotriva încheierii de ședință din 24.10.2003 susținându-se că în mod eronat în partea introductivă a sentinței s-a consemnat că sentința a fost pronunțată la 24.10.2003, când în realitate dezbaterile în fond au avut loc la 24.10.2003, iar pronunțarea sentinței la 31.10.2003.
Tot în mod eronat prin încheierea de ședință din 24.10.2003 nu s-a consemnat faptul că reclamanții prin apărător, în condițiile art.132 Cod procedură civilă, au precizat obiectul cererii în sensul obligării pârâților să lase în proprietate și posesie apartamentul nr.17 și nu apartamentul nr.18 deoarece acel apartament face obiectul revendicări într-un alt dosar, respectiv dosarul nr.3894/1999 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă.
Hotărârea primei instanței este nelegală deoarece încalcă principiul disponibilității și cadrul procesual determinat de reclamanți precum și excepția de litispendență, întrucât față de solicitarea reclamanților de respingere în principiu a cererii de intervenție în interes propriu și disjungerea acestei cereri și a cererii de chemare în garanție formulată de intervenientă, prima instanță nu a mai comunicat părților cererea de chemare în garanție, nu a mai acordat termen pentru se depune întâmpinare, iar în încheierea din 24.10.2003 să nu apără consemnate aceste susțineri și instanța să se pronunțe pe fondul cererii de intervenție în condiții în care cererea nu fusese admisă în principiu, nu a fost comunicată celorlaltor părți și nu s-au administrat probe pe această cerere.
Referitor la sentința pronunțată de tribunal, reclamanții o consideră nelegală cu privire la admiterea cererii de intervenție în interes propriu și respingerea cererii de restituire a apartamentului nr.1, în raport de art.3 lit.d, art.4 alin.1, art.5, art.7 alin.1 lit.a din nr.OUG214/1999 și art.1-2 din Legea nr.112/1995 având în vedere că imobilul fiind preluat fără titlu nu a intrat niciodată cu titlu legal în proprietatea Statului Român și nu putea face obiectul înstrăinării către chiriașii care-l foloseau în temeiul contractelor de închiriere fără a exista fraudare a intereselor și drepturilor legitime ale reclamanților din partea vânzătoarei neproprietară cu concursul și conivența cumpărătorilor care au cumpărat pe riscul lor un apartament despre care cunoșteau că fusese naționalizat abuziv.
Se mai arată de către apelanții - reclamanți că existând titlu provenind de la adevărații proprietari și titlurile cumpărătorilor provenind de la proprietarul aparent, prima instanță era obligată să procedeze la compararea titlurilor, în realitate la compararea posesiilor autorilor fiecărei părți în litigiu. Posesia autorilor reclamanților a fost publică, pașnică, sub nume de proprietar, în timp ce posesia Statului Român a început cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr.111/1951, fiind deci o posesie viciată.
Contractele menținute ca valabile de către prima instanță au atât în privința vânzătorilor cât și a cumpărătorilor o cauză ilicită, imorală, contrară bunelor moravuri și ordinii publice, ce atrage sancțiunea nulității absolute conform art.966 și art.968 Cod civil.
Hotărârea primei instanțe este contradictorie în condițiile în care s-a stabilit preluarea fără titlu legal al imobilului, astfel că nu se poate reține respectarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995.
În motivarea apelului său, intervenienta în interes propriu susține nelegalitatea și netemeinicia sentinței prin aceea că instanța de fond a constatat că întreg imobilul în litigiu a intrat în posesia statului fără titlu legal, fără ca proprietarii imobilului să fie parte în proces, întrucât statul este proprietar pe patru apartamente, restul în număr de 17 fiind vândute conform Legii nr.112/1995.
Se mai arată că instanța a omis să se pronunțe asupra probelor și apărărilor invocate prin cererea de intervenție, în sensul că reclamanții ar fi trebuit să facă dovada că imobilul nu a fost efectiv abandonat. De fapt imobilul a trecut în proprietatea statului ca fiind fără stăpân, din culpa reclamanților care nu și-au exercitat presupusul drept de proprietate, iar etajul 4 al imobilului la care este situat apartamentul intervenientei nu exista la data donației, fiind adăugat de stat și devenind spațiu de locuit de sine stătător.
De asemenea, prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de atașare a dosarului nr.3894/1999 a - Secția a IV-a Civilă și a administrării interogatoriului reclamanților.
În dezvoltarea motivelor de apel formulate de apelantul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR se invocă excepția inadmisibilității acțiunii în raport de art.20 și 47 din Legea nr.10/2001, având în vedere că Legea nr.10/2001 prevede o procedură prealabilă administrativă, iar tribunalul nu este competent să soluționeze o acțiune directă în revendicare, reclamanții nemanifestându-și intenția de suspendare a litigiului conform art.47 din lege.
Pe fondul cauzei, apelantul Statul Român consideră că în mod greșit instanța de fond a apreciat că imobilul a trecut fără titlu legal în proprietatea statului, întrucât imobilul în litigiu în momentul confiscării era părăsit și a fost considerat fără stăpân. Totodată, în art.1 alin.2 din nr.HG20/1996 sunt enumerate imobilele ca fiind preluate cu titlu, între care și Decretul nr.111/1951.
În motivarea apelului său apelanta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, instanța fondului făcând confuzie între noțiunile de calitate procesuală și capacitate procesuală. nu deține pentru sine și nu este titulara unor drepturi reale asupra patrimoniului Municipiului B astfel încât să-i fie opozabilă soluția din prezenta cauză.
Apelul formulat de numita la data de 17.12.2003 nu a fost motivat.
Prin întâmpinare intimații - pârâți și au solicitat respingerea apelului reclamanților întrucât instanța de fond a reținut corect situația de fapt, respectiv faptul că nu au fost notificați de către reclamanți despre intenția de revendicare a imobilului și formulaseră acțiune în revendicare.
La data de 4.02.2004 numitul a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților SC SA, și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR, iar la 10.02.2004 numita a formulat cerere de intervenție în interesul statului român, precum și cerere de intervenție în interes propriu, arătând că este titularul contractului de închiriere a apartamentului nr.2 situat în imobilul din litigiu, imobil care a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, respectiv Decretul nr.111/1951 pentru neplata taxelor și impozitelor aferente imobilului.
De asemenea, la data de 10.02.2004, formulează cerere de intervenție în interesul Statului Român și în interes propriu ). lui ) solicitând instanței să constate că este cumpărător de bună credință al apartamentului nr.16 din imobilul din litigiu precum și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. S-a mai susținut că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, deoarece în mod greșit, instanța a constatat că întreg imobilul din litigiu a intrat în posesia statului fără titlu legal, fără ca toți proprietarii imobilului să fie parte în proces, aceștia fiind chemați în judecată, cu rea credință, într-un alt dosar cu nr.3894/1999 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă. Etajul 4 al imobilului la care este situat apartamentul intervenientei este adăugat de Statul Român devenind spațiu de locuit de sine stătător și consideră că este cumpărătoare de bună credință potrivit Codului civil, Legii nr.112/1995 și Legii nr.10/2001.
Ulterior, la data de 1.04.2004 a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților-intimați SC SA, și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR, arătând că este titulara contractului de închiriere a apartamentului nr.3 situat în imobilul din litigiu și că, în mod greșit tribunalul a considerat că imobilul a fost preluat fără titlu.
Reclamanții au precizat, așa cum am arătat atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel că nu înțeleg să revendice apartamentul nr.16, respectiv cel dobândit în baza Legii nr.112/1995 de către intervenienta în interes propriu și nici apartamentul nr.18 din imobilul din litigiu dobândit de autoarea acestei interveniente, respectiv, intervenienta, în temeiul aceleiași legi.
Prioritar, Curtea apreciază că se impune a se pronunța asupra apelului formulat de numita.
Acest apel a fost respins de C față de lipsa calității procesuale active a numitei care, nefiind parte în litigiul care s-a dezbătut în fața Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă și soluționat prin sentința care face obiectul cererilor de apel cu a căror dezlegare este învestită Curtea, nu are calitatea procesuală de a formula apel împotriva unei hotărâri care nu îi este opozabilă.
Totodată, având în vedere poziția procesuală a tuturor părților din acest litigiu, ținând seama de principiul disponibilității procesului civil și de dispozițiile art.295 - 297 din Codul d e procedură civilă, urmează să ia act de cererile de renunțare la judecata cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții.
În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de direct în apel, Curtea având în vedere dispozițiile art.50 alin.2 și 3 din Codul d e procedură civilă, precum și lipsa acordului apelanților - reclamanți în ceea ce privește formularea cererii de intervenție în interes propriu în instanța de apel, va respinge această cerere, ca inadmisibilă.
În temeiul dispozițiilor art.49 - 56 din Codul d e procedură civilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată în fața primei instanțe de către, va fi respinsă, ca fiind lipsită de interes, și pe cale de consecință aceeași soluție va primi și cererea de chemare în garanție formulată de această parte, reclamanții arătând pe parcursul judecății că nu înțeleg să revendice apartamentul nr.18 din imobilul în litigiu.
Sub acest din urmă aspect, Curtea apreciază că apelul reclamanților formulat împotriva încheierii de ședință din data de 24.10.2003 este întemeiat, respectiv sub aspectul încălcării principiului disponibilității procesului civil, constatând că prima instanță a dat o dezlegare greșită cererilor mai sus precizate.
Având în vedere dispozițiile deciziei de casare, în condițiile prevăzute de art.315 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că soluția privind primul capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță, respectiv cel care vizează constatarea că naționalizarea imobilului situat în B,-, sector 3 s-ar fi făcut cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr.111/1951 a fost dezlegată irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, această soluție dobândind autoritate de lucru judecat, cauza fiind trimisă spre rejudecare față de soluția greșită pe care a primit-o cererea având ca obiect retrocedarea apartamentelor din litigiu, respectiv respingerea acestei cereri ca inadmisibilă.
În acest context, jurisprudența este consecventă în a reține încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului arătând că faptul că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună - credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor este contrară art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plus, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor de către persoane care au fost lipsite de bunurile lor ( și Dimeca versus România, și Grofcsik versus România, străin, etc. versus România).
Mai mult, faptul că dreptul reclamanților - stabilirea faptului că preluarea de către stat a bunului este abuzivă - nu a fost recunoscut expres în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță pentru Curtea și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un bun în sensul convenției, în contextul în care nici până la data pronunțării prezentei decizii, Statul nu a răspuns notificărilor apelanților reclamanți, Curtea urmând a se pronunța asupra cererilor de retrocedare în temeiul dispozițiilor deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
Față de cadrul procesual stabilit de părți cât și prin decizia de îndrumare, Curtea apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtul Municipiul B prin Primarul General a primit o soluție greșită în fața instanței de fond, deoarece calitatea procesuală pasivă îi este oferită acestei părți, ca de altfel, și pârâtului SC " Istoric" SA prin dispozițiile art.21-25 din Legea nr.10/2001, acestea fiind entitățile deținătoare ale imobilului în accepțiunea acestei legi speciale.
Prin urmare, ca o consecință a aspectelor de drept mai sus reținute, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.1 și 2 din Legea nr.112/1995 precum și ale art.2 din Legea nr.10/2001, imobilul revendicat fiind preluat fără titlu de către Statul Român, nu putea face obiectul înstrăinării către chiriașii pârâți care îl foloseau în temeiul contractului de vânzare - cumpărare.
Contractele cumpărătorilor s-au încheiat cu un vânzător a cărui calitate era contestabilă, bunul imobil fiind preluat printr-o confiscare abuzivă, cu încălcarea dispozițiilor art.1 lit.a, b, c,d și art.1 alin.2 lit.e, f, g din Decretul nr.111/1951, astfel că nu poate fi reținută nici aplicabilitatea dispoziției art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 în favoarea cumpărătorilor, deoarece sunt încălcate înseși dispozițiile art.1 și 2 din Legea nr.112/1995.
Actul de înstrăinare încheiat cu nerespectarea condițiilor art.9 din Legea nr.112/1995 și fără ca dobânditorul să depună diligențele unui cumpărător de bună credință a unui bun imobil care are o anumită valoare patrimonială și care este supus unui regim juridic special, urmează a fi anulat în condițiile prevăzute de dispozițiile art.644 - 645 din Codul civil.
Celelalte critici enumerate în memoriul de apel și care privesc încheierea de ședință din data de 24.10.2003 pronunțată de către prima instanță, au fost apreciate de C ca fiind neîntemeiate, deoarece erorile legate de consemnarea cererilor și susținerilor părților în ședința din data de 24.10.2003 puteau fi îndreptate de către acea instanță pe calea dispozițiilor art.281 din Codul d e procedură civilă, astfel că nefăcându-se consemnările la care se referă apelanții relativ la excepția de litispendență a judecării cererii de intervenție în interes propriu nu poate fi exercitat controlul judiciar asupra acestui aspect.
Așa cum se desprinde și din examinarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea reține că acțiunea de față are un caracter complex, fiind întemeiată atât pe dispozițiile art.480 - 481 din Codul civil cât și pe dispozițiile Legii nr.10/2001, persoana îndreptățită, în accepțiunea acestei din urmă legi, utilizând toate demersurile prevăzute de lege pentru redobândirea în materialitatea sa a bunurilor preluate abuziv de stat.
Potrivit cu dispozițiile Deciziei nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare în ceea ce privește cererea de restituire a imobilului, Curtea reține că lipsa răspunsului unității deținătoare învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art.21 că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru a apărarea intereselor sale legitime.
În mod corect, prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar, având în vedere atât dispozițiile art.19 din Legea nr.215/2001 cât și pe cele ale nr.101/2001, această parte având calitatea de administrator al bunurilor aflate în patrimoniul pârâtei Primăria Municipiului B și prin intermediul căreia s-au încheiat contractele de închiriere ori de vânzare - cumpărare cu privire la apartamentele din litigiu.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, excepția invocată în apel la termenul de judecată din data de 08.02.2010, când cauza a rămas în pronunțare, de către intimații - pârâți, și intervenienții și, Curtea a apreciat că această excepție este nefondată.
Astfel, prin decizia pronunțată de Curtea de Apel la data de 02.11.2004, decizie casată de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 11.01.2007, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă cu aceleași argumente invocate de către intimații - pârâți în motivarea acestei excepții, respectiv, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în temeiul dispozițiilor art.480 din Codul civil după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, însă această soluție a fost considerată de către instanța de recurs ca nelegală, și a avut drept consecință casarea cu trimitere pentru rejudecare, în fond, la instanța de apel.
Mai mult, în condițiile mai sus reținute, această excepție, chiar dacă este o excepție de ordine publică, nu mai putea fi invocată, fiind supusă deja controlului judiciar într-un prim ciclu procesual.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile art.315 din Codul d e procedură civilă, Curtea nu poate pronunța o soluție în ceea ce privește excepția inadmisibilității contrară argumentelor instanței de recurs.
Nici argumentul potrivit căruia reclamanții nu au deschisă posibilitatea acțiunii în constatare a aceluiași drept pe care sunt liberi să și le realizeze prin intermediul acțiunii în revendicare, nu poate fi primit de C deoarece așa cum s-a arătat mai sus, acțiunea de față, față de cadrul procesual stabilit și cauza juridică, are caracterul unei acțiuni în realizare.
Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea a apreciat că apelul formulat de reclamanți este întemeiat, iar apelurile celorlalte părți cât și cererile de intervenție accesorie, pentru aceleași argumente, sunt nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta - intervenientă (prin moștenitor ) cu domiciliul în B,-,.4,.16, sector 3 și de către apelanții - pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5 și CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B - ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR cu sediul în B,-, sector 3, împotriva sentinței civile nr.884 din 31.10.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul cu nr.7137/2002, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5, SC " " SA cu sediul în B, nr.2 K, sector 3 și cu Intimatul - chemat în garanție CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 3 B, cu sediul în B,--4, sector 3.
Respinge, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă apelul declarat de (prin moștenitor ) cu domiciliul, 07081, 38.
Respinge, ca nefondate, cererile de intervenție în interes accesoriu formulate în apel d e cu domiciliul în B, str.- - (fostă str.-) nr.10,.2, sector 3, cu domiciliul în B,-,.4,.16, sector 3 și (prin moștenitor ) cu domiciliul, 07081, 38.
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată de.
Respinge, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată în apel, de către intimații - pârâți, ambii cu domiciliul în B, str.- - (fostă -) nr.10, corp 1, parter,.1, sector 2 și de către intervenienții și.
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți cu domiciliul în comuna, nr.170, județul T și (prin moștenitori G cu domiciliul în comuna, sat Noi, nr.50, județul C-S și cu domiciliul în T,-,.101,.B,.10, județul T) împotriva sentinței civile nr.884 din 31.10.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul cu nr.7137/2002.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Admite acțiunea formulată de reclamanți și în contradictoriu cu Primăria Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5.
Respinge cererea de intervenție în interes propriu și cererea de chemare în garanție, formulate de intervenienta, ca fiind lipsită de interes.
Ia act de renunțarea pârâților și la judecarea cererilor de chemare în garanție.
Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului B prin Primarul General.
Constată nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat sub nr.3018/16.06.1999 între pârâții Primăria Municipiului B - și și cu privire la apartamentul nr.1 din imobilul din litigiu și cota indiviză aferentă acestuia și obligă pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament reclamanților.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.
Ex.14/23.02.2010
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă
