Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1137/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1137
Ședința publică de la 30.06. 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Claudiu
GREFIER -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.1213 A din 14.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât .
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 16.06.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea - pentru a da posibilitate intimatului - pârât să formuleze note scrise și în vederea deliberării - a amânat consecutiv pronunțarea la 23.06.2009 și respectiv la 30.06.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, la data de 23 februarie 2007, sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, pe calea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, să dispună obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-,.1, sector 2, compus din două camere, hol, casa scării, două camere, wc, bucătărie, cameră servitori, culoar, baie, balcon, în exclusivitate, și vestibule, în cotă indiviză, în suprafață utilă de 133,22 mp. reprezentând o cota indiviză de 14,99% din imobil, plus 14,99% din părțile de folosință comună a imobilului și 68,5 mp. teren aferent situat sub construcție, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că autorul acestora, (străbunic matern), a fost proprietarul imobilului situat în B,- (fost-), sector 2, imobil compus, la data respectivă, din teren în suprafață totală de 485 mp. plus mai multe construcții, așa cum rezultă din actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.32618 din 09 decembrie 1925 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat și transcris sub nr.13436/1925.
Prin actul de vânzare - cumpărare menționat, vinde fiicei sale, (bunica maternă a acestora), parte din acest imobil, respectiv terenul din fundul curții, în suprafață de 143,06 mp. împreună cu toate construcțiile aflate pe el: o construcție situată în partea a terenului, compusă din, având un apartament de patru camere plus dependințe; o construcție situată în partea dreaptă a terenului, cu parter, având un apartament cu trei camere și dependințe. Restul imobilului, respectiv teren în suprafață de 342 mp. și construcția de la stradă, compusă din, având un apartament de nouă camere, bucătărie, hol și antreu, rămâne în proprietatea autorului.
De asemenea, au menționat reclamanții că moare la 01 decembrie 1938, iar, după decesul acestuia, se dezbate succesiunea în baza testamentului autentic nr.4302/1939, din cuprinsul căruia rezultă că, la data când testatorul a întocmit documentul (20 octombrie 1937), imobilul figura cu o alta adresă, întrucât se schimbase denumirea arterei, din- devenind- (astăzi denumirea străzii a rămas aceeași).
Au susținut reclamanții că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.32027/1947 de Tribunalul Ilfov - Secția Notarială, autoarea reclamanților, a vândut parte din imobilul pe care l-a cumpărat în anul 1925 de la tatăl său, respectiv suprafața de teren de 47 mp. și corpul de clădire situat în dreapta curții, astfel că rămâne proprietara doar a unei suprafețe de teren de 97 mp. și a corpului de clădire situat în partea dreapta a curții.
Imobilul menționat mai sus a fost preluat de către stat fără titlu, întrucât în Decretul nr.92/1950, la poziția 91, figurează străbunicul acestora, cu doar două apartamente naționalizate - unul situat în B-dul - și unul în str. - -, or, acesta era decedat din anul 1938; în plus, în decret nu figurează ca naționalizat imobilul din-, nu apare numele bunicii materne, care era proprietară împreună cu tatăl ei ( ), iar aceasta, oricum, era exceptată de la măsura naționalizării, în anul 1950 fiind casnică.
În ceea ce privește titlul de proprietate cu privire la apartamentul în cauza, situat în - - nr.32, sector 2, precum și la întregul imobil, solicită să se constate că este mai vechi și preferabil, deoarece a fost dobândit de autorii acestora în baza unor contracte autentice de vânzare - cumpărare, transcrise în registrul de transcripțiuni, pe când autorul pârâtei -statul - niciodată nu a avut vreun titlu de proprietate valabil.
Au precizat că la momentul încheierii contractului de vânzare -cumpărare din 1996, vânzătoarea Primăria Municipiului B, prin SC SA, nu era titulara dreptului de proprietate asupra apartamentului în cauză, ci exercita o posesie nelegitimă, deoarece imobilul a fost preluat de către stat, acesta neavând niciun fel de titlu. Au mai arătat că sunt singurii moștenitori ai defunctei, în calitate de fii, iar, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.34 din 10 ianuarie 2007, au cumpărat, în cote egale de, de la moștenitorul defunctei Mira, drepturile ce i se cuvin numitului cu privire la imobilul situat în B,-, sector 2.
Prin sentința civilă nr.3325 din 11 aprilie 2008, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și uzucapiunii invocate de pârâtul, a admis acțiunea formulată de reclamanții și, a obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, situat în B,-, sector 2, compus din două camere, hol, casa scării, două camere, wc, bucătărie, cameră servitori, culoar, baie, balcon, în exclusivitate, și vestibul, în cotă indiviză, în suprafața utilă de 133,22 mp. reprezentând 14,99% din imobil, precum și 14,99% din părțile de folosință comună a imobilului și 68,5 mp. teren situat sub construcție, a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții sunt moștenitorii defunctei, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.143 din 12 octombrie 2001, emis de Biroul Notarului Public " " în dosarul succesoral nr.151 din 11 octombrie 2001, care, la rândul său, este moștenitoarea, alături de sora sa Mira, defuncților, și, potrivit certificatelor de moștenitor aflate în copie la dosar, dar și cumpărătorii drepturilor succesorale ale numitului, unicul moștenitor al defunctei Mira.
Autorii reclamanților au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,-, sector 2, compus din teren și construcții, astfel cum rezultă din procesul - verbal nr.9068/1940, emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în B, iar, potrivit art.32 din Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, dreptul de proprietate asupra unui bun imobil se dobândește prin înscrierea în cartea funciară, persoana înscrisă fiind prezumată ca fiind proprietar al bunului imobil cu privire la care a operat înscrierea.
Imobilul în litigiu a fost preluat fără vreun titlu de către stat, acesta neapărând în anexele Decretului nr.92/1950; în speță, nici nu s-a făcut dovada existenței vreunui alt act în temeiul căruia acesta să fi fost preluat.
Titlul pârâtului constă în contractul de vânzare - cumpărare nr.948 din 18 noiembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului B, prin SC SA.
Potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, iar, potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și având în vedere dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 și art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanța a apreciat că reclamanții pot fi considerați ca dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Acțiunea în revendicare reprezintă acea acțiune în justiție prin intermediul căreia reclamantul care se pretinde proprietarul unui bun individual determinat - cu privire la care a pierdut posesia - solicită instanței să i se recunoască dreptul său exclusiv de proprietate asupra bunului, cu consecința obligării pârâtului - care stăpânește bunul respectiv - la restituirea acestuia.
În cauză, instanța a reținut că titlul autorilor reclamanților, anterior preluării imobilului de către stat, nu a fost contestat, iar pârâtul își întemeiază calitatea de proprietar pe contractul de vânzare - cumpărare nr.948/1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, act din care rezultă că acesta ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat. Obiectul de reglementare al Legii nr.112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 06 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile, or, anterior s-a reținut că statul nu avea un titlu valabil la momentul vânzării bunului către pârât.
Faptul că pârâtul a intrat în posesia apartamentului cu bună - credință nu este de natură să îi consolideze titlul de proprietate, deoarece obiectul cauzei îl constituie revendicarea imobiliară, prin comparare de titluri și nu constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare - cumpărare. Mai mult decât atât, în cazul unei acțiuni în revendicare imobiliară nu se cere ca titlul uneia dintre părți, în speță, titlul pârâtului, să fie anterior anulat pe calea unei acțiuni separate.
Prin urmare, instanța a apreciat că preferabil și mai bine caracterizat este titlul autorilor reclamanților, titlu necontestat și intabulat, pe când titlul de proprietate al autorului pârâtului nu există, statul neavând niciodată în proprietate bunul, preluându-l pur și simplu fără a deține vreun titlu.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul, fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă la data de 29 iulie 2008, sub nr-.
În motivarea cererii de apel s-a arătat că instanța fondului, deși a invocat din oficiu lipsa calității procesuale active a reclamanților, totuși, prin încheierea de ședința din data de 12 martie 2008, respins aceasta excepție, apreciind în mod nelegal că reclamanții au calitate procesuală activă.
Din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că reclamanții au făcut dovada calității procesuale active, în sensul că nu există la dosar, depus de aceștia, titlul de proprietate în temeiul căruia se solicită revendicarea; în continuare, se face trimitere la lipsa vreunui act de vânzare - cumpărare prin care aceștia să facă dovada că bunul s-a aflat în proprietatea autorului.
Actul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr.32618 din 09 decembrie 1925 și transcris sub nr.13436 din 09 decembrie 1925 nu este să fie considerat ca dovadă că autorul reclamanților, a fost proprietarul imobilului din-, ci dovedește doar ca acesta s-a autointitulat proprietar și a înstrăinat o parte din dreptul despre care se susține că îi aparținea.
Inexistența unui înscris materializat într-un act de proprietate, prin care să se probeze că a dobândit dreptul de proprietate, nu poate acoperi calitatea procesuală activă, pentru că actul din anul 1925, autentificat sub nr.32618 din 09 decembrie 1925, nu este de natură să acopere această lipsă. Or, potrivit doctrinei, acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care reclamantul proprietar solicita restituirea bunului de la posesorul neproprietar, însă reclamanții nu au dovedit acest lucru.
Apelantul - pârât a precizat că sentința fondului este nelegală și sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare prin comparare de titluri promovată de reclamanții și. Excepția este fondată în raport de dispozițiile art.22 alin.1 și 5 din Legea nr.10/2001, republicată în 02 septembrie 2005, deopotrivă cu aceleași dispoziții din HG nr.250/07 martie 2007.
A mai arătat apelantul - pârât că reclamanții nu au formulat nici acțiune în nulitatea contractului său de vânzare - cumpărare, în termenul de un an de la intrarea în vigoare a legii, art.45 (fostul 46) alin.2 din Legea nr.10/2001 și nici nu au apelat la această lege specială, pierzând astfel nu numai dreptul de a solicita măsuri reparatorii în justiție - în natură sau prin echivalent, ci chiar dreptul subiectiv, dreptul de proprietate și, pe cale de consecință, de a formula, potrivit dreptului comun, acțiunea în revendicarea bunului preluat de stat.
De asemenea, apelantul - pârât a criticat și motivarea instanței de fond pe respingere a excepției de fond cu privire la împlinirea termenului prescripției achizitive de 10 ani, pentru considerentul că nu poate servi ca bază a uzucapiunii un titlu nul.
Din contractul de vânzare - cumpărare nr.N 00948, încheiat cu Primăria Municipiului B - SC SA, rezultă că apelantul - pârât a dobândit imobilul în 18 noiembrie 1996, dată până Ia care reclamanții nu au probat că au întreprins vreun demers nici administrativ, în baza Legii nr.112/1995 și nici prin justiție, spre a revendica imobilul de la Statul Român, care ar fi deposedat-o pe autoarea acestora,.
A precizat apelantul că statul, la rândul său, nu a fost tulburat în posesie prin faptul depunerii vreunei cereri adresate în baza Legii nr.112/1995 sau revendicării anterior dobândirii de către pârât și, ca atare, a transmis legal bunul către sine, întreaga construcție juridică având la bază un just titlu.
Prin urmare, termenul prescripției achizitive nu a fost întrerupt nici pe cale naturală și nici civilă, iar instanța de fond în mod greșit a interpretat aceasta excepție, atâta vreme cât reclamanții au stat în pasivitate timp de 10 ani și nu au apelat la Legea nr.10/2001, spre a ataca actul juridic al pârâtului; titlul statului, în raport de principiul "tempus regit actum", era valabil la momentul perfectării actului juridic. Mai mult, el este valabil în continuare și prin prisma probatoriului administrat în cauză, din care rezultă că autorii reclamanților nu au fost exceptați de la Decretul nr.92/1950, iar bunul imobil se afla legal în proprietatea statului, nefiind nul. Nu s-a demonstrat că imobilul a fost preluat fără titlu, neexistând nici capăt de cerere în contradictoriu cu statul, reprezentat de Municipiul B prin Primarul General, singurul care are calitatea procesuală pasivă de a sta în asemenea cauză, în raport de susținerea potrivit căreia imobilul a fost preluat fără titlu.
Greșită este și motivarea instanței în ce privește revendicarea prin comparare de titlu și înlăturarea prezumției pârâtului de buna - credință la încheierea actului juridic, în considerarea următoarelor argumente:
Contractul de vânzare - cumpărare încheiat de apelantul - pârât cu Primăria Municipiului B prin SC SA nu a fost atacat anterior, operand evident valabilitatea lui. Ca urmare, dreptul apelantului de proprietate asupra bunului vândut de Statul Român rămâne definitiv câștigat în calitate de subdobânditor; în cauză, sunt incidente prevederile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, chiar dacă este vorba de o acțiune în revendicare de drept comun. Așa cum transpare din analiza sistematica a Legii nr.10/2001, prin dispozițiile menționate s-a reglementat un criteriu expres de preferința și un adevărat mod de consolidare a titlului dobândit de fostul chiriaș în condițiile Legii nr.112/1995.
Prin decizia civilă nr.1213A din 14 octombrie 2008, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă a admis apelul formulat de apelantul - pârât, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Analizând sentința civilă apelată, prin prisma motivelor de apel formulate, tribunalul a reținut următoarele:
Printr-un prim motiv de apel s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
Tribunalul a constatat că această excepție este neîntemeiată, cu toate că instanța de fond a reținut greșit modul de transmitere a dreptului de proprietate. Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.32618 din 09 decembrie 1925 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariate și transcris sub nr.13436 la Grefa Tribunalului Ilfov, autoarea reclamanților, a dobândit de la tatăl său o suprafață de teren de 143,06 mp. și două construcții, un imobil compus din subsol, parter, etaj, fiecare a câte două camere și antreu și un imobil clădire - garaj, situate în B,-, "partea din fundul curții". Ulterior, această parte a imobilului a fost înscrisă pe numele acesteia în cartea funciară, imobilul fiind înregistrat pe-.
a decedat la data de 02 iulie 1977, lăsând ca moștenitori pe Mira și pe, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.675/1980, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Din certificatul de moștenitor nr.207/1999, eliberat de Biroul Notarului Public " ", rezultă că moștenitorul defunctei Mira este, iar din certificatul de moștenitor nr.143/2001, eliberat de Biroul Notarului Public "", reiese că moștenitorii defunctei sunt reclamanții din acțiunea dedusă judecății în prezentul dosar. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.34/2007 de Biroul Notarului Public " ", vinde reclamanților de față dreptul său litigios cu privire la imobilul situat în B- ( fostă - nr.24).
Din istoricul de rol poștal al imobilului, rezultă că imobilul ce purta la nivelul anului 1891 - 1926 nr.24 pe str. - poartă în prezent numărul poștal 32 pe str. - -.
Prin Decretul nr.92/1950, la poziția nr.2396, a fost preluat imobilul situat în B-, de la proprietara.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert construcții, administrat în fața instanței de fond, rezultă că imobilul deținut în prezent de apelantul - pârât este parte a imobilului cumpărat de de la tatăl său, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.32618 din 09 decembrie 1925 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariate, respectiv imobilul compus din subsol, parter, etaj, fiecare a câte două camere și antreu.
Prin urmare, față de cele de mai sus, tribunalul a constatat că s-a depus titlul de proprietate în baza căruia autoarea reclamanților a dobândit dreptul de proprietate, în baza unui act juridic translativ de proprietate, nefiind necesară și administrarea titlului de proprietate prin care autorul autoarei reclamanților a dobândit dreptul de proprietate. De asemenea, s-a constat transmis dreptul de proprietate către reclamanți în temeiul succesiunii și a unui contract de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, astfel că reclamanții au calitate procesuală activă în cauză, fiind titularii raportului juridic dedus judecății, respectiv fiind proprietarii imobilului, care au pierdut posesia, ce pot și au deschisă acțiunea în revendicare.
Printr-o nouă critică s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, prin raportare la dispozițiile Legii nr.10/2001. Tribunalul a reținut și această critică neîntemeiată, având în vedere următoarele:
Reclamanții au dedus judecații o acțiune în revendicare îndreptată împotriva fostului chiriaș, cumpărător în baza Legii nr.112/1995, întemeiată pe dispozițiile art.480 și următoarele din Codului civil.
Este adevărat că Legea nr.10/2001 este o lege specială cu caracter reparator având ca obiect imobilele preluate abuziv de stat, însă prin această lege s-a instituit o procedură administrativă cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor aflate la dispoziția unității deținătoare sau a entității învestită, potrivit Legii nr.10/2001, cu soluționarea notificării.
În Legea nr.10/2001 nu există nicio dispoziție derogatorie de la dreptul civil, în sensul că este inadmisibilă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor imobilelor preluate abuziv de stat. Ca urmare, oricând două persoane dețin titluri cu privire la același imobil, acestea se pot adresa justiției, care, analizând valabilitatea acestora, precum și care este mai bine caracterizat, va da preferință unuia dintre ele.
Astfel, revendicarea cu care s-a învestit spre soluționare instanța de fond a fost formulată împotriva chiriașului - cumpărător al apartamentului, în temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare - cumpărare nr.948 din 18 noiembrie 1996, încheiat cu vânzătorul SC SA.
Acțiunea în revendicare formulată astfel după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 este admisibilă, întrucât procedura prealabilă și obligatorie prevăzută de lege este aplicabilă doar în cazul în care imobilul revendicat se mai află în patrimoniul statului sau al persoanei juridice deținătoare.
Într-adevăr, Legea nr.10/2001 reprezintă un act normativ special, care reglementează toate situațiile referitoare la imobilele preluate abuziv de stat și implică o procedură specială pentru obținerea în natură a imobilelor care cad sub incidenta sa.
În cazul înstrăinării imobilului către chiriașii cumpărători procedura administrativă este obligatorie în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent. Prin urmare, formularea notificării și înregistrarea acesteia pe rolul Primăriei Municipiului B nu determină considerarea acțiunii cu care a fost învestită spre soluționare instanța de fond ca fiind inadmisibilă.
De asemenea, a aprecia în sensul admisibilității acțiunii în revendicare nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, așadar că proprietarul care nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului bunului în termenul prevăzut de acest articol ar formula, după expirarea termenului, o acțiune imprescriptibilă.
Dreptul de proprietate nu este supus prescripției extinctive, așa încât acesta poate fi protejat oricând prin promovarea acțiunii în revendicare (iar, potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării).
Împrejurarea că s-a împlinit termenul prevăzut de art.45 alin.5 pentru atacarea titlului subdobânditorului are semnificația consolidării titlului acestuia, opus celui care se pretinde proprietar în acțiunea în revendicare.
Aceasta constituie, însă, un aspect de temeinicie al acțiunii în revendicare, în cadrul căreia, verificându-se eficiența și preferabilitatea titlurilor celor două părți, se constată că ultima înstrăinare a rămas valabilă, prin depășirea termenului înăuntrul căruia putea fi atacat actul de înstrăinare și un aspect de admisibilitate a cererii în justiție.
A aprecia în sensul inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție.
Apelantul - pârât a criticat soluția instanței de fond și cu privire la excepția invocată prin întâmpinare, prin care se încerca paralizarea acțiunii în revendicare de dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii de scurta durată.
Pentru uzucapiunea scurta de 10 - 20 ani, art.1894 - 1899 Cod civil, este necesar ca posesia să se întemeieze, cu bună - credință, pe un just titlu. Prin just titlu se înțelege orice titlu translativ de proprietate ce provine de la o persoană care, în realitate, nu este proprietarul bunului "transmis" prin acesta, altfel spus, atunci când posesorul deține un act (spre ex: un contract de vânzare - cumpărare, de donație, schimb etc.) încheiat cu o anumită persoană ce se pretinde ca fiind proprietarul bunului, dar care, în realitate, nu este proprietarul lui. Totodată, se cere ca posesorul să aibă credința că tratează cu adevăratul proprietar, mai exact să fie de bună - credință. În consecință, se impune a reține că, pentru a fi în prezența uzucapiunii de scurtă durată, se cere ca posesorul să aibă un titlu translativ de la un terț (neproprietar) și, totodată, să fie de bună - credință.
Instanța de fond a constat că nu poate reprezenta un just titlu cel deținut de apelantul - pârât, reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare nr.948 din 18 noiembrie 1996, încheiat cu vânzătorul SC SA, întrucât un titlu lovit de o nulitate absolută nu poate servi ca bază a prescripției achizitive, uzucapiunii de scurtă durată, de la 10 la 20 de ani. Ceea ce a reținut instanța de fond, deși corect, nu este incident în speță, având în vedere că ceea ce pe cale de acțiune este prescris nu poate fi analizat pe cale de excepție.
Astfel, Legea nr.10/2001 instituie un termen special cu privire la analizarea nulității titlului de proprietate al cumpărătorilor contractelor încheiate în temeiul Legii nr.112/1995. Potrivit art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an și șase luni de la data intrării în vigoare a legii, astfel că și invocarea nulității pe cale de excepție, în baza art.2 din Decretul nr.167/1958, este supusă aceluiași termen. O altă interpretare ar conduce la eludarea acestui text de lege, cu caracter special în materia nulităților și o situație total discriminatorie pentru părțile care înțeleg să formuleze o astfel de acțiune direct pe calea acțiunii principale.
Tribunalul a constatat că neatacarea titlului cumpărătorului a salvgardat acest contract, acesta fiind un titlu valabil ca act de dobândire a dreptului de proprietate și, cu atât mai mult, un just titlu de invocat ca și condiție de dobândire a dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.
Potrivit art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună - credință. Astfel, tribunalul a constatat că simpla reținere a relei - credințe, coroborat cu constatarea nevalabilității titlului statului ar fi atras constatarea nulității contractului chiriașului - cumpărător, dacă acesta ar fi fost invocată în termenul special prevăzut de același articol. Neinvocarea relei - credințe în termenul special atrage imposibilitatea reclamantului de aoi nvoca în apărarea sau paralizarea uzucapiunii scurte.
Chiar analizând buna - credință a apelantului - pârât, tribunalul a constatat că aceasta este prezumată, în sensul art.1899 alin.2 din Codul civil și că nu a fost răsturnată prezumția de către cel care invocă reaua - credință, respectiv de către reclamanți. Mai mult, tribunalul a reținut că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către pârât, cu Municipiul B, prin mandatar, reclamanții nu formulaseră nicio cerere de revendicare a imobilului și nicio notificare în temeiul Legii nr.112/1995, astfel că acesta, nici cu minime diligențe nu ar fi putut să cunoască o eventuală cauză de anulare a titlului său și faptul că autorul său nu este adevăratul proprietar.
Urmează a stabili modalitatea în care se calculează durata termenului, de 10, respectiv 20 de ani, după cum adevăratul proprietar locuiește în aceeași circumscripție unde se află imobilul (fiind necesar un termen de 10 ani) ori dacă acesta nu locuiește în aceeași circumscripție (fiind necesar un termen de 20 ani). Din contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase încheiat în anul 2007, rezultă că cei doi reclamanți au domiciliul în B, locuind, așadar, în raza aceleiași circumscripții a Tribunalului București, unde se află nemișcătorul. Totodată, tribunalul a constatat că reclamanții nu au contestat că au locuit în raza aceluiași tribunal unde se află nemișcătorul. În speță, s-a împlinit termenul de 10 ani, prevăzut de art.1895 Cod civil.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamanții și, invocând dispozițiile art.304 pct.6, 8 și 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, recurenții au arătat - prima critică, întemeiată pe prevederile art.304 pct.6 Cod procedură civilă - că instanța de apel a analizat un capăt de cerere cu care niciodată nu a fost învestită, în sensul prescrierii dreptului material la acțiune în ceea ce privește invocarea nulității absolute/relative a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 de către intimatul - pârât, în raport de dispozițiile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001.
O astfel de cerere nu a fost formulată în fața instanței de față, acest aspect rezultând din chiar obiectul acțiunii, care l-a reprezentat compararea a două titluri de proprietate, în aparență ambele valabile.
S-a criticat și faptul că instanța de apel a reținut o situație nesupusă dezbaterii părților. Astfel, argumentând admiterea excepției prescripției achizitive de scurtă durată, Tribunalul București constată că reclamanții nu și-au manifestat intenția de a recupera imobilul preluat de stat de la autorii lor fără titlu valabil. Or, în dosar există dovezi din care reiese că mama reclamanților, a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, în termen, nesoluționată până în prezent.
Cea de-a doua critică invocată - art.304 pct.8 Cod procedură civilă - nu a fost dezvoltată de recurenți prin motivele de recurs, aceștia limitându-se să arate că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar, prin aceasta, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă se referă la lipsa de temei legal a hotărârii, încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenții susținând că această critică este în strânsă legătură cu cea anterioară.
Astfel, argumentul folosit de instanța de fond în susținerea soluției a fost răsturnat, în mod greșit, de instanța de apel în considerarea faptului că reclamanții trebuie să fie sancționați pentru neatacarea titlului chiriașului subdobânditor, în condițiile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, până la data de 14.02.2002, aspect ce a avut drept consecință consolidarea titlului acestuia din urmă. Drept urmare, în combaterea excepției uzucapiunii de scurtă durată, reclamanții nu mai pot invoca reaua credință a părților contractului de vânzare-cumpărare.
În raport de aceste susțineri, recurenții consideră că preluarea bunului s-a făcut fără titlu, prin raportare la prevederile Decretului nr.92/1950, că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art.I pct.3 din nr.HG11/1997, care definesc noțiunea de locuință preluată de stat fără titlu, că au fost ignorate apărările reclamanților, în sensul înlăturării Deciziei nr.73/1995 a Curții Constituționale, precum și Hotărârii nr.117/23.10.1996 dată de Primarul General al Municipiului B - în calitate de președinte al Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995.
Or, prin înscrisurile prezentate în cauză, recurenții au făcut dovada contrarie, sens în care nu se putea da eficiență dispozițiilor art.1897 și următoarele Cod civil.
Pentru a soluționa excepția prescripției achizitive de scurtă durată, tribunalul nu a avut în vedere textele de lege menționate, considerând că în anexele Decretului nr.92/1950 nu apare imobilul în litigiu ca fiind naționalizat. În atare condiții, titlul pârâtului nu poate fi decât nul, provenind de la un neproprietar și nu poate servi ca bază a prescripției de 10 ani. Așadar, în cazul vânzării de către un neproprietar, actul juridic, ca acord de voință, poate să îndeplinească toate acele condiții de valabilitate prevăzute de art.948 Cod civil, însă, oricum, efectul transferului dreptului de proprietate nu se produce pentru simplul motiv că dreptul nu aparține vânzătorului și, deci, nu poate fi transmis de către acesta. În sprijinul acestei teze, vin și prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 și, ca atare, soluția aplicată în speță este nelegală.
Neconcordanța existentă în anexa la Decretul nr.92/1950, în sensul că la poziția 2396 figurează numita, ca proprietară a întregului imobil, în loc de, autoarea reclamanților, nu conduce la concluzia că imobilul ar fi aparținut altei persoane și, ca atare, nu ar fi putut fi revendicat de către recurenții din prezenta cauză.
În speță, chiar reglementarea instituției uzucapiunii de 10 - 20 de ani este confirmarea faptului că actul de vânzare încheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobândirea proprietății imobiliare de către cumpărătorul de bună credință, căci titlul provenit de la un neproprietar nu este suficient prin el însuși pentru dobândirea proprietății, cerându-se, pentru aceasta, drept condiție și exercitarea ulterioară a unei posesii pe tot timpul prescris de lege.
Pe de altă parte, vis-a-vis de această excepție, nu s-a împlinit nici termenul prescripției achizitive de 10 ani, întrucât prin depunerea notificării formulată în baza Legii nr.10/2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură și prin acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, înregistrată sub nr-, ce privea aceeași cauză, obiect și avea aceleași părți, practic, s-a întrerupt acest curs.
Au mai arătat recurenții că instanța de apel nu a făcut vorbire de o serie întreagă de înscrisuri, depuse la dosarul cauzei, în combaterea excepției lipsei calității procesuale active. Este adevărat că această excepție a fost respinsă, însă tribunalul trebuia să acorde o importanță deosebită actelor prezentate de reclamanți, și anume autorizația de construire nr.287/S/11.05.1912, emisă de Primăria Municipiului B, însoțită de patru schițe anexe, raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert, declarația de pagube înregistrată sub nr.9632/08.01.1919, polița de asigurare nr.-/22.05.1939, emisă de Societatea de Asigurări " România", precum și chitanța nr.-/21.06.1944 de plată a ratei de asigurare.
Cu privire la stabilitatea raporturilor juridice civile invocată drept argument de către instanța de apel, recurenții au arătat că trebuie să se dea prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport de prevederile art.20 alin.2 din Constituție. Principiul securității raporturilor juridice este satisfăcut în cauză, el având două aspecte - unul dinamic și unul static; or, dezechilibrul juridic care trebuie combătut este cel de la nivelul anului 1950, când imobilul a fost preluat de la autorii reclamanților fără nici un titlu.
Scopul comparării titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare îl constituie restituirea posesiei imobilului către proprietarul al cărui titlu a fost declarat de către instanță ca fiind mai bine caracterizat, adică preferabil, știut fiind că posesia se află la chiriașul cumpărător de la stat iar nu la vechiul proprietar.
Legea specială nu împiedică soluționarea acțiunii în revendicare și pe altă cale, aceasta cu atât mai mult cu cât norma de drept intern (art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001) nu este în consonanță cu norma de drept comunitar (art.1 alin.1 al Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.6 din Convenție). Aceasta este și opinia exprimată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru că, în sens contrar, s-ar închide accesul la justiție tuturor proprietarilor deposedați abuziv de către stat și ale căror imobilele au fost înstrăinate către chiriașii instalați în aceste locuințe.
Au mai arătat recurenții că celelalte motivări referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiate fie pe buna credință a cumpărătorului, fie pe respectarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, sunt inacceptabile, întrucât se exclud reciproc. Astfel, buna credință este una din condițiile validității actului de înstrăinare făcut de un non dominus numai în cazul acțiunilor întemeiate pe art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, acțiuni care nu au nicio legătură cu revendicarea de drept comun. În cadrul unei astfel de acțiuni, buna credință se analizează doar în situația în care niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate, urmând a se da câștig de cauză celei care are posesia mai bine caracterizată. În plus, buna credință nu duce prin ea însăși, în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, a arătat:
Cu privire la primul motiv de recurs invocat, intimatul a precizat că personal a invocat excepția prescripției achizitive de scurtă durată, în acest sens învestind instanța de judecată, care s-a pronunțat, în fond, în sensul respingerii, iar, în apel, în sensul admiterii. Așadar, având de analizat pe cale devolutivă și acest aspect, ce făcuse obiectul controlului judecătoresc prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, tribunalul nu s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Pârâtul a precizat că criticile doi și trei din motivele de recurs nu sunt de natură să conducă la modificarea deciziei pronunțate, întrucât reclamanții se folosesc de argumente nelegale, pe care nici nu le probează. În acest sens, face referire la o adresă emisă de SC SA, din care rezultă că, până la momentul dobândirii imobilului în proprietate de către intimat, nu exista înregistrat niciun dosar și nicio notificare din partea autorilor recurenților.
În motivarea uzucapiunii scurte nu momentul anterior dobândirii dreptului de proprietate este relevant, ci condițiile pe care pârâtul le întrunește pentru a opune un titlu valabil, în fapt necontestat potrivit Legii nr.10/2001.
Reclamanții nu au dovedit că s-a întrerupt cursul prescripției printr-un act procesual efectuat de aceștia ori prin manifestarea de voință în acest sens. Deși fac referire la dosarul nr-, în cadrul acestei acțiuni și-au exprimat poziția de renunțare la judecată, aspect care nu este de natură să întreruptă cursul prescripției. De asemenea, notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 nu a fost depusă în materialitatea ei la dosar, reclamanții înțelegând doar să facă trimitere la un număr de înregistrare, situația care nu este născătoare de întrerupere a posesiei exercitate de pârât.
A considerat intimatul că tribunalul a analizat în mod corect condițiile prevăzute de art.1899 Cod civil, prin aceasta existența justului titlu, precum și exercitarea posesiei cu bună credință pentru o perioadă de 10 ani.
În ceea ce privește referirile făcute de recurenți la aplicabilitatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, pârâtul a arătat că prin acest act normativ internațional nu se impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.
A considera că fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul oricând, în pofida legislației speciale ce reglementează situația juridică a acestuia, echivalează cu menținerea permanentă a insecurității circuitului juridic civil, fapt pentru care însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în mod constant, că unul din elementele fundamentale a superiorității dreptului îl reprezintă principiul securității raporturilor civile. În același sens, sunt și prevederile Deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În recurs s-a administrat, în condițiile art.305 Cod procedură civilă, proba cu înscrisuri, fiind depusă notificarea formulată de autoarea reclamanților, în temeiul Legii nr.10/2001 (nr.3373/10.08.2001).
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Referitor la prima critică susținută de recurenții reclamanți și, întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.6 Cod de procedură civilă, Curtea constată că aceasta nu este fondată.
Astfel, textul de lege la care fac trimitere recurenții are în vedere nelegalitatea unei hotărâri în situația în care instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Obiectul litigiului îl reprezintă revendicarea unui imobil - proprietatea reclamanților, prin compararea a două titluri valabile (al lor și al pârâtului ).
În limitele impuse de principiul disponibilității, instanțele sunt obligate să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății (art.129 alin.final Cod de procedură civilă).
În considerentele deciziei date în apel, tribunalul a analizat excepția prescripției achizitive de scurtă durată (10 - 20 ani), invocată de pârât, în fond, prin întâmpinare, pentru a paraliza acțiunea în revendicare promovată de reclamanți. Drept argument pentru admiterea excepției, instanța de apel a reținut, între altele, și faptul că titlul de proprietate opus de pârât - contractul de vânzare cumpărare nr.948 din 18.11.1996, încheiat de Primăria Municipiului B prin - nu a fost contestat de reclamanți, în temeiul art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, situație în care s-a prescris dreptul material la acțiune în ceea ce privește invocarea nulității absolute a actului juridic întocmit în baza Legii nr.112/1995.
Aceste considerente nu ar putea fi invocate, într-un proces ulterior, cu putere de lucru judecat, pentru a se dovedi că reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, pentru a contesta titlul pârâtului, pe de o parte, întrucât aceștia au înțeles să uzeze de acțiunea în revendicare de drept comun (fără să conteste valabilitatea titlului chiriașului cumpărător), iar, pe de altă parte, pentru că, la acest moment, o astfel de cerere, în raport de soluția dată de instanța de recurs, ar fi lipsită de interes (putând fi promovată doar de reclamanți). Mai mult, considerentele enunțate explică dispozitivul deciziei recurate, chestiunea prezentată având doar valoarea unui singur argument, pe care părțile nu pot să-l atace.
În ceea ce privește încălcarea principiului disponibilității, rezultând din împrejurarea că instanța de apel a omis să supună dezbaterilor părților o situație deja dovedită, respectiv intenția reclamanților ori autorilor acestora de a-și recupera imobilul preluat de către stat, fără titlu valabil, Curtea consideră că recurenții aveau obligația, chiar și în lipsa rolului activ al instanței, de a depune toate dovezile în combaterea excepției invocată de intimat, pentru a paraliza acțiunea promovată - de revendicare a imobilului din B,-,.1, sector 2.
În recurs, la solicitarea instanței, a fost atașată notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001, nr.3373/10.08.2001, aspect ce complinește solicitarea recurenților, aceștia având posibilitatea de a pune concluzii, odată cu închiderea dezbaterilor, și asupra problemei de drept semnalată.
Curtea constată că recursul nu poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.8 Cod de procedură civilă, care poate fi invocat atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece un astfel de motiv nu a fost dezvoltat de recurenți, care și-au fundamentat această critică pe aspectele prezentate în legătură cu aplicarea greșită a legii. În plus, conform art.306 alin.3 Cod de procedură civilă, dezvoltarea motivelor susținute de recurenții reclamanți și nu face posibilă încadrarea lor în textul de lege menționat.
C de-al nouălea motiv de recurs are în vedere pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Pentru a compara titlurile de proprietate opuse de cele două părți, instanța este obligată să verifice valabilitatea acestora, după care, în speță, în raport de excepția invocată, să analizeze dacă operează prescripția achizitivă de 10 - 20 ani, urmând ca, ulterior, în funcție de soluția adoptată, să dea eficiență unuia dintre ele.
În cauză, instanța de apel, analizând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a reținut în mod corect modul de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului din B,-, sector 2, începând cu autorul inițial, și până la reclamanții și.
Conform înscrisurilor depuse la dosar și probei cu expertiză efectuată în fond, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, fiind preluat de la autoarea reclamanților, respectiv.
Potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării.
În speță, titlul opus de stat, respectiv Decretul nr.92/1950, nu poate însă reprezenta un titlu valabil de preluare în sensul dispozițiilor art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, deoarece reclamanții au dovedit că preluarea s-a făcut chiar cu nerespectarea dispozițiilor actului de naționalizare (imobilul apărând în anexele la decret ca fiind naționalizat pe numele altei persoane). În plus, actul normativ menționat încalcă dreptul de proprietate recunoscut prin Constituție, dar și prin convențiile internaționale la care România era parte.
Instanțele judecătorești, de altfel, sunt competente să stabilească valabilitatea titlului chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare, deși nu au fost sesizate în mod expres cu acest capăt de cerere. În plus, având în vedere și prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001,persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești, de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, raportându-se la dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 și art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, Curtea constată, ca și instanțele anterioare, că reclamanții dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, în cauză, pârâtul își întemeiază calitatea de proprietar pe contractul de vânzare-cumpărare nr.948/1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, act din care rezultă că acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.1 din imobilul revendicat de reclamanți. Prin necontestarea acestui titlu anterior promovării prezentei acțiuni de către recurenți, cerere ce putea fi formulată în condițiile art.45 din Legea nr.10/2001, titlul subdobânditorului de bună-credință s-a consolidat, ceea ce înseamnă că poate fi opus celui care se pretinde proprietar în acțiunea în revendicare.
În continuare, Curtea va analiza în ce măsură excepția invocată de pârât prin întâmpinare, la fond, poate paraliza prezenta acțiune a reclamanților și asupra imobilului deținut de.
În speță, intimatul pârât a susținut că de la data cumpărării apartamentului revendicat de recurenții reclamanți a trecut o perioadă de peste 10 ani, în care a exercitat o posesie de bună credință, imobilul în litigiu fiind dobândit în baza unui just titlu, necontestat până în prezent.
Uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de lege și prin exercitarea pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ. Din această perspectivă, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, este un efect al posesiei ca stare de fapt. Mai mult, în înțelesul ei propriu, ca fapt juridic, uzucapiunea nu este un efect al posesiei, ci este chiar o posesie utilă, exercitată o anumită durată și care, uneori, trebuie să îndeplinească condițiile speciale cerute de lege. Astfel, în cazul uzucapiunii, posesorului care stăpânește și îngrijește bunul o lungă perioadă de timp i se recunoaște beneficiul dobândirii dreptului de proprietate, iar proprietarului nediligent i se aplică sancțiunea pierderii dreptului de proprietate.
În speță, dacă în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de scurtă durată de către pârâtul nu există îndoială (în sensul că acesta a posedat, cu bună credință, pe baza unui just titlu, timp de 10 ani, apartamentul achiziționat de la stat), problema de drept ce trebuie dezlegată privește atitudinea proprietarului de drept al bunului în toată această perioadă (începând cu anul 1996, data cumpărării imobilului în cauză).
Sub acest aspect, Curtea constată că recurenții reclamanți nu au stat în pasivitate, autorul lor făcând demersurile necesare pentru restituirea bunului de la stat, în baza Legii nr.10/2001, formulând notificarea nr.3373/10.08.2001, nesoluționată până în prezent.
Astfel, dreptul de proprietate al reclamanților a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului proprietatea lor, iar vânzarea de către stat a acestui imobil unui terț de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari, reprezintă o privare de bun, având în vedere că recurenții din prezenta cauză nu au fost despăgubiți pentru lipsirea de proprietate. În acest context, faptul că reclamanții au fost privați de dreptul de proprietate asupra bunului lor, combinat cu absența totală a despăgubirilor, i-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În speță, funcția achizitivă a uzucapiunii intră în contradicție cu dispozițiile art.44 din Constituție și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție (a se vedea și cauza - - Ltd contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).
Înlăturând operarea uzucapiunii de scurtă durată, Curtea constată, în continuare, că scopul comparării titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare îl constituie restituirea posesiei imobilului către proprietarul al cărui titlu a fost declarat ca fiind cel mai bine caracterizat, adică preferabil.
Raportat la situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr.30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr.33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art.18 lit.c, art.29), așa încât argumentul unor instanțe, în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative, nu poate fi primit.
Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art.11 alin.2 din legea fundamentală.
Instanța de recurs consideră că prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr.10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art.1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr.33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr.10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest context, instanța de recurs consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamanților, prin prisma Deciziei nr.33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum urmează:
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr.948/1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995 de pârâtul, titlul exhibat în cauză și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în Decizia nr.33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art.1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu:cauza,paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, reclamanți și dețin doar un "interes patrimonial", în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de către această instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestora, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul lor, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat. Așadar, reclamanți și justifică, nu doar din perspectivă materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art.1 din Protocolul nr.1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauzaPăduraru, paragraf 112).
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art.1 al Protocolului 1 (cauzacontra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și și pârâtul, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat; implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terț și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, pârâtul, deținător al unui titlu asupra apartamentul nr.1, situat în B-, sector 2, necontestat, dispune, la rândul său, de un "bun".
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște dreptul recurenților reclamanți de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia li s-a recunoscut, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașului cumpărător la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari, implicit a încălcării art.1 din Protocolul nr.1, cu consecința că se impune a se constata "preferabilitatea bunului" succesoarei acestora din urmă față de "bunul" subdobânditorului de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarilor, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea, în sensul că art.45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăraților titulari, respectiv a reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceștia.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr.10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr.247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Tot astfel, într-o cauză recentă (cauzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr.10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr.10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr.247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr.10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. În concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative, recurenții nu au primit încă nicio despăgubire și nu au nicio garanție că vor obține una în viitorul imediat.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaș, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților și, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr.112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de câtre stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care pârâtul ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului lui, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul subdobânditorului, în judecarea cererii în revendicare, pentru că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr.112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâtului-cumpărător, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamanților.
Convingerea pârâtului cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acestuia poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauzaRaicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art.1337 și următoarele Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art.35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauzaTudor și Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea reține incidența art.35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne).
În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză șiși împotriva Cehia, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari, astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional.
În raport de cele expuse anterior, Curtea consideră că a răspuns criticilor formulate prin motivele de recurs (mai puțin cele referitoare la neanalizarea unor probe din cadrul excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, respinsă deja de instanțele anterioare, fiind aplicabile prevederile art.304 pct.11 Cod de procedură civilă, abrogat în prezent), dar și susținerilor formulate prin întâmpinare, în apărare, de pârâtul.
Față de aceste considerente, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, incident fiind art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, va admite recursul și va odifica decizia recurată, în sensul că, în baza art.296 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul - pârât împotriva sentinței civile nr.3325 din 11 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.1213 A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
Modifica decizia recurată, în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul - pârât împotriva sentinței civile nr.3325 din 11 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Tehnored.F/
2ex./27.07.2009
-4.-;
Jud.2.-
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Claudiu
