Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1152/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2722/2008)
Completul 2
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 1152
Ședința publică de la 06.07.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții reclamanți - pârâți și împotriva deciziei civile nr. 1058 din 22.09.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă - reclamantă și cu intimații chemați în garanție STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
are ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 29.06.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 06.07.2009.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20.07.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, etaj 1,.2, sector 1; cu cheltuieli de judecată.
Pârâta, legal citată, la data de 30.11.2006 a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamanții, prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata către aceasta a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, precum și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la plata contravalorii îmbunătățirilor și cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Municipiului B prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat obligarea acestora să îi restituie prețul vânzării imobilului, actualizat cu indicele de inflație, ca urmare a evicțiunii totale suferită de aceasta și la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 lei.
La termenul de judecată din 30.11.2006, reclamanții au depus cerere modificatoare a acțiunii, prin care au solicitat să se constate preluarea imobilului fără titlu valabil de către Statul Român și întâmpinare la cererea reconvențională.
La termenul din 15.02.2007, chematul În garanție Municipiul B prin Primarul General a formulat întâmpinare și cerere de chemare a Ministerului Finanțelor Publice.
La data de 14.03.2007, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.
La termenul de judecată din data de 06.09.2007, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților-pârâți în cererea reconvențională privind plata îmbunătățirilor, excepție unită cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 197/22.11.2007, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților-pârâți, ca neîntemeiată; a admis acțiunea principală precizată de reclamanții-pârâți și; a constatat că imobilul situat în B,-,.1,.2, sector 1, fost preluat fără titlu valabil de Statul Român; a obligat pârâta-reclamantă să lase reclamanților-pârâți în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-,.1,. 2, sector 1; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților-pârâți în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata îmbunătățirilor; a respins capătul de cerere având ca obiect plata îmbunătățirilor formulat în contradictoriu cu reclamanții-pârâți, ca fiind formulat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Municipiul B prin Primarul General; a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerului Finanțelor Publice; a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să restituie pârâte -reclamantei prețul vânzării, respectiv suma de 57.715.404 ROL, sumă actualizată cu rata inflației la data plății; a obligat chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească pârâtei-reclamante suma de 34.243,74 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului; a respins capătul de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenție ca neîntemeiat; a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamanților-pârâți suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată și a luat act că pârâta-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 17.03.1968, a decedat cumpărătorul imobilului în cauză, G (prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9361/8.04.1931), anterior decedând și soția acestuia, la data de 17.11.1959, astfel cum rezultă din certificatul de deces, unica moștenitoare a lui G fiind, conform certificatului de moștenitor nr.805/1972, fiica acestuia,.
La rândul său, a decedat la data de 14.04.1996, iar prin testamentul autentificat sub nr.120/12.01.1996, a instituit, în calitate de legatari cu titlu particular, pe reclamanții-pârâți și pentru apartamentele nr. 2 și 3 din imobilul situat în B,-, sectorul 1, astfel cum rezultă din testamentul nr.120/1996 și certificatul de calitate de moștenitor nr. 88/13.05.1996.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr. 9361/08.04.1931, transcris sub nr. 4585/8.04.1931, părinții autoarei reclamanților, numiții G și, au dobândit, de la numitul, imobilul construcție și teren situat în B,-, fost -.
Imobilul în discuție a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr.145.
Reclamanții sunt legatari cu titlu particular cu privire la imobilul revendicat ai numitei, decedată la data de 14.04.1996, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 88 din 13.05.1996, care, la rândul ei, este unica moștenitoare a cumpărătorilor, în calitate de fiică.
Identitatea dintre imobilul revendicat de reclamanți și cel care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 9361/08.04.1931 rezultă din adresa nr. 18445/2007, emisă de Serviciul și din istoricul de rol fiscal comunicat de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1.
În ceea ce o privește pe pârâta, acesta a prezentat titlul său ca fiind contractul de vânzare-cumpărare nr. 5734/31702/22.10.1998, încheiat cu Primăria Municipiului B, prin Herăstrău Nord, având ca obiect imobilul situat în B,-,. 1,. 2, sector 1.
Constatând că ambele părți au exhibat titluri de proprietate cu privire la imobil, titluri provenind de la autori diferiți, instanța de fond a procedat la compararea acestora.
Sub un prim aspect, verificând valabilitatea titlului statului, în conformitate cu art. 6 alin. 3 din Legea 213/1998, prima instanță de fond a apreciat că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a preluat imobilul, contravenea atât Constituției din 1948, care garanta dreptul de proprietate particulară, egalitatea cetățenilor în fața legii, exproprierile pentru utilitate publică făcându-se în baza unei legi cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție (art. 8, 10, 16), cât și dispozițiilor Codului civil - art. 481, în vigoare la acea dată și prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care România era parte.
Comparând cele două titluri de proprietate invocate de fiecare dintre părți, instanța de fond a constatat că titlul reclamanților este preferabil titlului pârâtei, față de împrejurarea că aceasta din urmă a achiziționat imobilul de la unnon dominus.
Vânzătorul Municipiul B nu a deținut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că nici nu l-a putut transmite prin act juridic către cumpărători.
De aceea, comparând titlurile de proprietate ale părților, prima instanță a reținut că reclamanții au dobândit în mod valabil proprietatea, în vreme ce pârâta a contractat cu un neproprietar, care nu îi putea transmite și nu i-a transmis dreptul de proprietate.
În sfera dreptului civil, unica situație în care buna-credință la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanță în dobândirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 ani, însă nici atunci dobândirea proprietății nu este un efect imediat și direct al actului încheiat cu neproprietarul și al bunei credințe, ci se produce ca urmare a exercitării unei posesii utile pe toată durata prescrisă de lege, iar pârâta nu a invocat dobândirea dreptului de proprietate prin acest mod.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților-pârâți în cadrul cererii reconvenționale, având ca obiect obligarea acestora la plata îmbunătățirilor efectuate de pârâta-reclamantă la imobil, instanța a reținut că, potrivit art. 48 al. 1 din Legea nr. 10/2001,chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, iar potrivit al. 3, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare.
Întrucât s-a constatat de către instanță că imobilul a fost preluat fătă titlu
valabil, obligația de restituire a contravalorii îmbunătățirilor revine statului sau unității deținătoare și nu reclamanților-pârâți, motiv pentru care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților-pârâți în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata îmbunătățirilor și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a chematei în garanție Primăria Municipiului B, prin Primarul General, cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea prețului plătit pentru apartament actualizat cu rata inflației, instanța a reținut că, potrivit art. 50 al. 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, Primăria Municipiului B nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește restituirea prețului.
Însă, față de dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr.10/2001, mai sus citate, instanța a admis în parte cererea de chemare în garanție și a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să restituie pârâtei-reclamante prețul vânzării, respectiv suma de 57.715.404 ROL, sumă actualizată cu rata inflației la data plății.
În ceea ce privește îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului, instanța a reținut că pârâta-reclamantă a dovedit, prin declarația martorului audiat în cauză și prin raportul de expertiză întocmit, că a efectuat o serie de îmbunătățiri necesare și utile, în valoare de 34.243,74 lei, motiv pentru care, față de dispozițiile art. 48 al. 1 rap. la art. 48 al. 3 din Legea nr.10/2001, a obligat chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 34.243,74 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului.
În ceea ce privește însă capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamanților, instanța l-a apreciat ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect, în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun. Or, în prezenta cauză, creditorii titulari al imobilului în cauză sunt reclamanții-pârâți cu privire la care s-a stabilit că nu au calitate procesuală pasivă cu privire la plata îmbunătățirilor, obligația de a restitui sumele pe care pârâta-reclamantă le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun revenind statului, care nu are calitatea de creditor titular al imobilului în litigiu.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 23.01.2008, au declarat apel pârâta, iar la 25.01.2008, chematul în garanție Statul Român reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, care au fost înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la 07.03.2008.
În motivarea cererii sale, apelanta pârâtă a arătat că instanța de fond nu a analizat, în particular, dacă imobilul ce face obiectul revendicării a fost trecut în patrimoniul statului abuziv și fără titlu, pentru ca reclamanții intimați să fie îndreptățiți să formuleze o asemenea acțiune, ci invocă dispoziții generale ale Din întreaga practică și doctrină rezultă că fiecare caz în parte va fi analizat, raportându-se la încălcările de legalitate săvârșite în fiecare situație, și nu prin generalizare.
Prima instanță a mai respins un argument al său, consacrat în urma recomandărilor exprese ale Adunării a Consiliului Europei făcute prin rezoluția nr. 1123/1997 și anume consacrarea a două principii de drept: validitatea aparenței în drept și siguranța circuitului civil.
În acest sens, Curtea Constituțională a argumentat, prin decizia nr. 191/2002, consacrarea legislativă a principiului bunei credințe în cazul contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu statul, eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislației din acel moment.
Cu atât mai mult în cazul de față, când intimații reclamanți au solicitat despăgubiri pentru imobilul în litigiu și nu au făcut nici un demers pentru restituirea în natură.
Prin aceeași decizie a Curții Constituționale se recunoaște prevalența titlului subdobânditorului în situația comparării titlurilor în revendicare.
Prin motivele sale de apel, chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
1. În primul rând, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, numai în situația expresă în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Or, în speța dedusă judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 5734/31702/22.10.1998, încheiat între pârâta reclamantă și Primăria Municipiului B, prin mandatar Herăstrău Nord
2. În al doilea rând, în speță nu s-a făcut dovada, prin ordine de plată, că suma reprezentând prețul imobilului, plătită în rate conform contractului de vânzare cumpărare, a fost într-adevăr virată în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta nefăcând altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de Primărie sau de mandatarele acesteia.
3. Cu privire la obligarea sa la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț, a arătat că nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, mandatarul statului fiind în acest caz Primăria Municipiului B, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.
4. În ceea ce privește obligarea sa la plata îmbunătățirilor aduse imobilului, a invocat dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, unde sunt instituite reguli speciale în materia garanției pentru evicțiune, prevăzându-se că, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine statului sau unității deținătoare.
Prin urmare, Primăria Municipiului B, prin mandatara acesteia - Herăstrău Nord, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzător la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta.
Din analiza textului menționat rezultă că titularul obligației de restituire este cel care a avut dreptul de administrare efectivă sau cel care l-a înstrăinat.
Prin decizia civilă nr. 1058A/22.09.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelurile formulate de apelantul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și de apelanta-pârâtă; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri; a respins cererea pârâtei de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru obligarea la restituirea prețului actualizat, ca neîntemeiată; a înlăturat dispoziția din sentința civilă privind obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în cazul imobilului în litigiu, statul, potrivit Legii nr.10/2001, este obligat să acorde persoanei îndreptățite măsuri reparatorii prin echivalent, restituirea în natură a acestuia către persoana îndreptățită nefiind posibilă, ca urmare a înstrăinării sale cu respectarea dispozițiilor legale.
Or, prin această măsură se are în vedere, în primul rând, necesitatea menținerii unei situații juridice create în mod valabil și, implicit, protejarea drepturilor dobânditorului de bună-credință al bunului, în speță, apelanta, prin efectul Legii nr.112/1995, în favoarea acesteia încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare (măsura prevăzută de lege), cu statul, prin reprezentanții săi, acesta fiind cunoscut la vremea respectivă ca proprietar al bunului.
În favoarea pârâtei-apelante operează astfel, principiul validității aparenței în drept (error communis facit jus), în raport de care dreptul său de proprietate devine preferabil oricărui alt drept de aceeași natură, dobândit anterior, asupra aceluiași bun.
Pe de altă parte, potrivit principiilor stabilite prin jurisprudența CEDO în aplicarea art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Malhos contra Cehiei), se reține că dreptul de proprietate invocat de pârâtă apare ca fiind mai vechi, în jurisprudența CEDO întâlnindu-se opinia potrivit căreia calitatea de titular al dreptului de proprietate exista la data recunoașterii sale printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, în speță, reclamanții-intimați nefăcând dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai imobilului în litigiu, printr-un act emis anterior cumpărării acestuia de către apelanta-pârâtă.
Rezultă față de acestea că voința legiuitorului a fost aceea de a menține situația juridică valabil creată ca urmare a aplicării Legii nr.112/1995, în raport de care singura măsură în favoarea intimaților-reclamanți din speța de față este aceea de reparație prin echivalent a prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, ceea ce poate constitui un criteriu de preferință în cazul particular de față în favoarea apelantei-pârâte, pentru protejarea dreptului său.
În consecință, în raport de situația de fapt dedusă judecății în cazul de față, tribunalul a apreciat că, dimpotrivă, instanța de fond se impunea să acorde această preferință titlului invocat de pârâta-apelantă, reținând apelul ca fiind fondat pentru argumentele expuse, iar, în baza art.296 Cod procedură civilă, l-a admis și, în consecință, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul respingerii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri promovată de către intimații-reclamanți.
Prin decizia civilă nr. 250A/24.02.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1058A/22.09.2008,privind apelul declarat de apelantul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a lămurit dispozitivul în sensul că soluția de admitere a apelurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice vizează și înlăturarea obligației de restituire a contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului prin respingerea acesteia.
Împotriva deciziei civile nr. 1058A/22.09.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, la data de 26.11.2008 au declarat recurs reclamanții și, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la 04.12.2008.
În motivare, au arătat că, instanța, prin decizia recurată, a încălcat prevederile art. 11, art. 20 și art. 148 din Constituție. Astfel, din motivarea oferită de instanța de apel, care a schimbat în parte sentința temeinică și legală dată de Judecătoria Sectorului 1, rezultă faptul că, deși a menținut soluția dată la fond, de constatare a preluării fără titlu a imobilului de către Statul Român, care era parte în proces în calitate de chemat în garanție, instanța a admis de fapt ingerința Statului în dreptul de proprietate al reclamanților care niciodată nu a fost desființat.
Mai arată că obiectul acțiunii nu era verificarea respectării dispozițiilor legale cu prilejul încheierii contractului între pârâtă și unnon-dominus, în scopul anularii contractului, reconsiderând art. 304 pct. 6 ca motiv de recurs în cauza pendinte.
Față de dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării", preluarea fără titlu valabil semnifică faptul că dreptul de proprietate și, deci, imobilul asupra căruia poartă nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului recurenților-reclamanți și că, prin urmare, nu a intrat niciodată în patrimoniul, ci numai în deținerea intimatei-pârâte.
De asemenea, Tribunalul consideră că acordarea de preferință titlului pârâtei ce provine de la un neproprietar, în detrimentul titlului autoarei reclamanților-recurenți ce provine de la adevăratul proprietar ar conduce la singura măsură, respectiv, cea de reparație prin echivalent a prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă.
Diferența esențială dintre cele două titluri de proprietate este dată de legitimitatea modului în care imobilul a intrat în patrimoniul sau numai în deținerea autorilor părților. Un asemenea criteriu de evaluare o evidențiază pe autoarea recurenților ca având un drept preferabil, dobândit prin acte juridice încheiate cu respectarea, condițiilor de formă și de fond edictatead validitatem. Poziția Statului ca autor al intimatei-pârâte este diametral opusă, deoarece acesta a intervenit în circuitul civil, inducând un act normativ contrar chiar ordinii constituționale în vigoare și menit a crea aparența unei legitimități a preluării imobilului aflat în patrimoniul altui subiect de drept - autoarea recurenților.
Tot astfel, buna credință clamată de pârâtă și îmbrățișată de instanță în motivare este irelevantă în materia revendicării, neputând valora în sine, în lumina art. 644 și 645 Cod civil, un criteriu de preferabilitate de natură a anihila forța juridică a titlului autoarei recurenților (contractul de vânzare-cumpărare nr. 9361/1931, transcris sub nr. 4584/8.04.1931)
Legea nr. 10/2001 nu prevede o nouă modalitate de revendicare a imobilelor abuziv preluate de către Statul Român, rămânând o lege care reglementează acordarea de măsuri reparatorii, iar faptul că aceste măsuri ar lua forma restituirii în natură (art. 1, alin. 1) nu este efectul unei acțiuni în revendicare speciale, ci rămâne o aplicare a principiului reparării în natură a prejudiciului.
Acțiunea de restituire în natură, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare pe drept comun, reglementată de art. 480 și urm. Cod civil, sunt acțiuni distincte ce au naturi juridice diferite, chiar dacă obiectul material e același și finalizarea e identică. Prima este o acțiune personală imobiliară reparatorie, supusă atât prescripției cât și decăderii, iar a doua este o acțiune petitorie reală, imprescriptibilă.
Evaluarea ingerințelor în exercitarea dreptului de proprietate în România după 1945 (criteriu unic în examinarea litigiilor privind dreptul de proprietate) pornește mai întâi de la verificarea existenței unui " bun" în sensul primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (prima teză) spre a stabili dacă există un "bun actual" sau o " speranță legitimă", ambele justificând existența unui "bun în patrimoniu".
a). Titularul dreptului de proprietate deține doar un "interes patrimonial"de a se restitui în natură imobilul, însă cu aceeași valoare juridică ca și un"bun actual"în ce privește cerința legală a existenței unui"bun"ca un"drept efectiv",în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești(ex. par.83-87,par. 33,etc.)
b). A doua situație, există un"bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași s-a realizat ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care s-a reținut nelegalitatea preluării imobilului anterior anului 1989, chiar dacă această sentință nu avea caracter definitiv (ex.par.38,par.65).
Pe baza acelorași considerente, Curtea din Strasbourg a reținut că eventuala bună-credință a chiriașilor cumpărători în momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
Întrucât înlăturarea legilor speciale (112/1995, 10/2001) s-a realizat prin efectul Convenției Europene a Drepturilor Omului, urmează a se face aplicarea directă a Convenției(lex self executing),cu consecința - unica posibilă prin raționamentul descris mai sus - constatării preferabilității titlului opus de recurenți, aceasta deoarece prin titlul apelantei a avut loc chiar privarea de proprietate a adevăratului titular, titlul pârâtei-apelante împiedicând redobândirea posesiei de către recurenții și, moștenitorii proprietarului de drept.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, Curtea reține că recursul declarat de către recurenții reclamanți, care privește soluția dată de către instanța de apel acțiunii în revendicare, este fondat.
1. Luând în considerare situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3.pr.civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaîmpotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
3. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
Curtea reține că în situația de față legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
3.1. Astfel, reclamanții și dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în Cauzacontra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauzacontra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză.
În schimb, pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Nu s-ar putea reține nici că pârâta ar avea o speranță legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Or, situația este diferită în speță, întrucât imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat pârâtei cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acest act normativ nefiind incident potrivit art. 1 decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar cumpărătoarrea a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din 1948, art. 8, 10 si 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii Populare Române erau egali in fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreapta și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art. 481.civ. potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, imobilul care a făcut obiectul naționalizării a fost preluat fără titlu valabil.
Sub cel de-al doilea aspect, se reține că, din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art. 1898 Cod civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credință.
Pe baza unui înscris pus în discuție direct în recurs, la termenul din 29.06.2009, respectiv declarația autentificată sub nr. 4714/23.10.1998, se constată că la data încheierii de către pârâtă a contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta arătat că: " În situația în care apartamentul se restituie foștilor proprietari în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau conform Legii și se anulează contractul de vânzare cumpărare, sunt de acord să primesc înapoi contravaloarea prețului acestuia la data încheierii contractului de vânzare cumpărare și nu indexat".
Relevanța acestei declarații constă în aceea că demonstrează faptul că pârâta cumpărătoare a avut un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de buna credință. Există rea credință nu numai atunci când părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.
3.2. În cauza contra României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Deși este adevărat căprin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul și-a exprimat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea în sensul că proprietarul bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiriconform art. 18 lit. c (fost d)după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, totuși, situația în carecumpărătorul a avut reprezentarea posibilității formulării de către foștii proprietari a unei acțiuni în revendicare, într-o perioadă în care jurisprudența se pronunța constant în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, admițând o reducere a garanției pentru evicțiune, situație caracteristică îndeosebi asumării unui risc de către cumpărător,constituie una din acele ipoteze complet lipsită de o bază rezonabilă.
3.3. Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând conform celor expuse mai sus că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, și, verificând pe fond, că pârâta în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției și nici cel puțin o speranță legitimă de a păstra bunul, Curtea constată că reclamanții sunt cei îndreptățiți să păstreze bunul în natură, urmând ca pârâta să obțină despăgubiri de la stat.
II. Admiterea recursului și rejudecarea fondului cererii principale repune în discuție și soluția dată cererii de chemare în garanție, care fusese respinsă de instanța de apel ca o consecință a respingerii cererii principale.
Procedând la analizarea apelului declarat de chematul în garanție, Curtea constată că acesta este nefondat.
1. Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speță este Municipiul B,
Pe de altă parte, contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție - s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Acest text de lege este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la "anularea" acestor contracte, ci la "desființarea" lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.
La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus această măsură și cu atât mai mult în situația în care contractul nu a fost anulat, deci dispozițiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.
Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001 a fost reglementat cu caracter denormă specialădreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forță juridică egală, norma generală, în speță, dreptul compun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 se reține că reclamantul Municipiul Baf ost chemat să răspundăpentru altul, respectiv pentru pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, situație în care sunt întrunite condițiile pentru regresul celui care a plătit datoria împotriva debitorului principal în temeiul art. 1669 Cod civ. ceea ce constituie temeiul legal pentru restituirea sumei plătite de reclamant în temeiul hotărârii judecătorești.
2. Raportat la dispozițiile exprese ale art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc expres care este subiectul de drept căruia îi revine obligația restituirii prețului actualizat, fără nicio precizare suplimentară, este lipsit de relevanță faptul că, în cauză, nu a fost probată împrejurarea că suma reprezentând prețul imobilului a fost virată efectiv de către vânzător Ministerului Finanțelor Publice.
3. Din același considerent, nu prezintă importanță faptul că nu o parte din preț, respectiv comisionul de 1% din preț, nu a intrat în patrimoniul chematului în garanție.
4. În ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantului chemat în garanție pe capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile efectuate de către pârâtă, Curtea reține că, prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 - în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție - a fost reglementat cu caracter denormă specialădreptul chiriașilor din locuințele care au fost restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinței prin îmbunătățirile necesare și utile, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare norma generală, în speță, dreptul compun privind dreptul cumpărătorului de a obține de la vânzător daune interese reprezentând sporul de valoare și cheltuielile necesare și utile, în cadrul obligației de garanție pentru evicțiune (art. 1341 pct. 4 și art. 1350 Cod civ.).
Textul art. 49 din Legea nr.10/2001 instituie într-adevăr prin alin. 2 și 3 o distincție în privința sarcinii suportării despăgubirilor cuvenite chiriașilor, dar numai în funcție de situația juridică a imobilului supus restituirii. Astfel, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, obligația de restituire revine persoanei îndreptățite (în sensul Legii nr.10/2001) întrucât cheltuielile respective profită acesteia, iar pentru imobilele preluate fără titlu valabil obligația de restituire revinestatului sau unității deținătoare, ca o "compensare" a lipsei de folosință a bunurilor de către cei cărora le aparțineau de drept și care, potrivit art. 2 alin.2 din Legea nr.10/2001 își păstrează calitatea de proprietare avută la data preluării.
Din modul de redactare a acestui text de lege, carenu indică anumite situații în care răspunde statul și altele în care răspunde unitatea deținătoare, rezultă că obligația revine celor doua subiecte de drept în egală măsură, opțiunea aparținând creditorului. Textul nu poate fi interpretat în sensul că titularul obligației de despăgubire este cel care a avut dreptul de administrare efectivă sau cel care l-a înstrăinat, pentru că dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceasta, s-ar fi făcut vorbire despre "deținătorul bunului", sintagmă generică utilizată curent în legislația civilă în asemenea situații. Mai mult decât atât, întrucât statul nu a putut participa la încheierea niciunui contractul de vânzare cumpărare, acesta nu ar putea fi niciodată chemat să răspundă, astfel că textul de lege ar rămâne sub acest aspect fără aplicare, ceea ce nu poate fi admis.
O asemenea interpretare a fost însă exclusă chiar de dispozițiile legale exprese cuprinse în Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin nr.HG 498/2003, care în art. 49.3 prevede că: "Opțiunea între cele două categorii alternative de debitori ai obligației de despăgubiri aparține creditorului obligației de despăgubire", act normativ abrogat prin nr.HG 250/2007, care în art. 48.3 cuprinde o dispoziție identică.
Dat fiind caracterul special al normelor juridice în materie, pentru recuperarea sporului de valoare adus imobilelor prin îmbunătățirile necesare și utile, foștii chiriași nu mai au la dispoziție o acțiune în răspundere civilă contractuală îndreptată împotriva vânzătorului, putându-se îndrepta în schimb împotriva statului sau unității deținătoare, cărora le revine această obligație nu din contract, ci direct din lege, respectiv art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Față de cele expuse, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, prin prisma considerațiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție exprimate în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Curtea urmează ca, în majoritate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice în tot decizia civilă recurată în sensul că, în baza art. 296 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-pârâtă și de către apelanții chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.
De asemenea, în temeiul art. 316 rap. la art. 298 și 274, 277 Cod procedură civilă, Curtea va obliga apelantul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească intimaților-reclamanți suma de 500 lei și pe apelanta-pârâtă să plătească apelanților-intimați-reclamanți suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în raport de culpa procesuală a fiecăruia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți și împotriva deciziei civile nr. 1058A/22.09.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă și cu intimații chemați în garanție STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Modifică în tot decizia civilă recurată, în sensul că:
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-pârâtă și de către apelanții chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.
Obligă apelantul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească intimaților-reclamanți suma de 500 lei și pe apelanta-pârâtă să plătească apelanților-intimați-reclamanți suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06.07.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
I -
Red. /Tehnodact. /
2 ex./15.07.2009
- Secția a III-a Civ. -;
Jud. Sectorului 1. - Civ. -
OPINIE SEPARATĂ
Opinia separată este în sensul respingerii recursului ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În speță, acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 20.07.2006 în contra cumpărătoarei chiriașe, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.5734/31702/22.10.1998 cu deplina respectare a prevederilor art.9 din Legea nr.112/1995, reclamanții având formulată la data cumpărării, o cerere în despăgubiri pentru apartamentul nr.2 în cauză în baza Legii nr.112/1995 și una în restituire în natură - fără a fi obținut în prealabil, în termenul de prescripție prevăzut de art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, de 1 an, prorogat succesiv prin nr.OUG109/2001 și nr.OUG145/2001, o hotărâre de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare.
A solicita, pe calea unei acțiuni în revendicare promovată abia la data de 20.07.2006, prin compararea titlurilor - după expirarea termenului legal de prescripție instituit prin legea specială, a dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractului - verificarea valabilității acestui act juridic, este practic inadmisibil, contractul consolidându-se în timp ca titlu valabil, el constituind astfel un "bun" real și actual în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la. pârâta având în plus și posesia bunului, putând opune cu succes, titlul său, vechiului titlu al reclamantei, neconfirmat în prealabil, printr-o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă de retrocedare, neputându-i-se imputa pârâtei-chiriașe-cumpărătoare faptul nesoluționării cererii de despăgubiri formulată pentru imobil de către comisiile legal înființate în acest sens, conform Legii nr.112/1995 și respectiv, Legii nr.10/2001.
În acțiunea formulată astfel, după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, se constată că, dimpotrivă, reclamanții au dreptul, în cazul analizat, doar la măsuri reparatorii în echivalent conform art.18 lit.c din legea susmenționată, în condițiile și procedura stabilită în prevederile legii speciale.
Soluția se înscrie, de altfel în practica judiciară în materie, care a făcut aplicarea principiilor stabilității raporturilor juridice civile și securității circuitului civil - confirmată prin Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
