Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1222/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-- 12.08.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 1222/
Ședința publică din 2 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Rujița Rambu
JUDECĂTOR 2: Florin Șuiu
JUDECĂTOR: G -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 314/02.07.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, pentru pretenții.
La apelul nominal, lipsesc părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat a depus concluzii scrise, prin registratura instanței, la data de 30.11.2009.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 25.11.2009, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de astăzi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
În deliberare, constată că prin Decizia civilă nr. 314A din 2 iulie 2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins ca nefondat apelul declarat de pârâta, în contradictoriu cu reclamantul intimat, împotriva sentinței civile nr. 2477/23 martie 2009, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr-.
În consecință, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe, care a admis acțiunea reclamantului, sens în care a constatat că pârâta este singura moștenitoare acceptantă după defunctul ei soț, decedat la data de 27.09.2008, și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 16.249,102 USD și 18.097,955 Euro, reprezentând împrumut nerestituit, precum și la 3.364,2 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin aceeași sentință, prima instanță a luat act de renunțarea la judecată a petitului privind obligarea pârâtei la despăgubiri raportat la rata dobânzii de referință BNR, începând cu luna septembrie 2003 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, și a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a lipsei de interes, precum și ca lipsit de obiect petitul privind instituirea unui sechestru asigurător asupra cotei de parte din imobilul înscris în CF 4589
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a apreciat sub aspectul excepției de prescripție, că ultima tranșă restituită reclamantului a fost la 11 noiembrie 2001, termenul de prescripție fiind succesiv întrerupt de la data scadenței 17 decembrie 1993, ca efect al recunoașterilor produse prin restituiri parțiale succesive. Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani, prev. de Decretul nr.167/1958 a fost întrerupt și prin cererea de chemare în judecată introdusă de reclamant și înregistrată la Tribunalul Arad sub nr.6900/2003, având ca obiect emiterea unei ordonanțe de somație de plată. În privința excepției lipsei de interes a fost apreciată ca fiind nefondată de către judecătorie care a invocat dispozitivul și considerentele deciziei civile nr.856/R/2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, prin care s-a stabilit că reclamantul justifică interes în a obține un titlu executoriu împotriva pârâtei. Judecătoria a mai invocat și dispozițiile art.1 lit.e) din Legea nr.319/1944, apreciind că pârâta este moștenitor al defunctului, în calitate de soție supraviețuitoare, venind la moștenire în nume propriu și culegând întreaga moștenire câtă vreme în cauză nu s-a dovedit a exista și alți moștenitori acceptanți. În raport de această stare de fapt, reținând inclusiv recunoașterea defunctului produsă cu ocazia primului ciclu procesual, precum și dispozițiile art.774 și art.1576 Cod civil, instanța de fond a admis acțiunea așa cum a fost precizată.
Prin cererea de apel pârâta apelanta a invocat greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, susținând că cererea de emitere unei ordonanțe de somație de plată, introdusă de reclamant sub nr. 11543/2003, nu a avut efect întreruptiv.
Pârâta apelantă a mai invocat autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 5532/2003 a Judecătoriei Arad, astfel că acțiunea de față este fără obiect și lipsită de interes, susținând, totodată, încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 243 alin. 1 Cod procedură civilă.
Tribunalul a apreciat că este nefondat apelul declarat de pârâta pe baza considerentelor ce în continuare sunt evidențiate.
În ce privește excepția lipsei de interes a reclamantului, în sensul caracterului nefondat al acesteia, există deja putere de lucru judecat, fiind direct aplicabile principiul ce decurge din dispozițiile art.315 alin.1 Cod proc.civ. conform căruia, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Chiar dacă în cauza de față instanța de recurs - curtea de apel - nu a dispus casarea, ci a confirmat doar soluția instanței de apel cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, totuși instanța de recurs a dezlegat câteva probleme de drept prin decizia civilă nr.568/R/9 iunie 2008. Prin această decizie, respingând recursul declarat de pârâta, curtea a apreciat nefondată critica și susținerile legate de lipsa interesului reclamantului, statuând în cuprinsul considerentelor că atâta timp cât, prin decizia civilă nr.1266/R/22 noiembrie 2007 Tribunalul Arada admis contestația în anulare și a anulat decizia civilă nr.16/2006 a aceleași instanțe, titlul executor obținut de către reclamant în urma procedurii somației de plată (sentința civilă nr.5532/2003 a Judecătoriei Arad ), a rămas anulat prin sentința ulterioară prin care s-a admis cererea în anulare de către aceeași instanță Judecătoria Arad, statuând în consecință că reclamantul nu mai deține un titlu executor iar excepția lipsei de interes este nefondată. Această soluție a instanței de recurs privind excepția procesuală a lipsei interesului, a devenit un aspect soluționat deja irevocabil asupra căruia nu se mai poate reveni și nu mai poate fi supus analizei juridice întrucât ar contraveni dispozițiilor art.315 alin.1 Cod proc.civ.
În ce privește excepția puterii de lucru judecat, aceasta nu poate fi reținută atâta vreme cât procesul anterior desfășurat între părți a fost promovat în cadrul procedurii somației de plată reglementată de nr.OG5/2001, care prevede în art.111că ordonanța privind somația de plată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți. S-ar mai impune remarca că pentru existența autorității de lucru judecat este necesară o hotărâre judecătorească de admitere ori de respingere a unei cereri. Or, în cadrul procedurii anterioare, inițial cererea de emitere a ordonanței a fost admisă, după care în cadrul procedurii speciale a cererii în anulare ordonanța de somație de plată a fost anulată, fără a se pronunța o altă soluție asupra cererii reclamantului de admitere ori de respingere, aceasta rămânând în acest fel nesoluționată, ceea ce echivalează cu imposibilitatea invocării puterii de lucru judecat.
Nici excepția prescripției dreptului la acțiune nu este fondată. Între părți nu există contradicție privind data ultimei plăți de la care s-a putea calcula termenul de prescripție, însă aspectul asupra căruia părțile au emis opinii divergente este legat faptul dacă cererea de emitere a unei somații de plată a avut sau nu caracterul întreruptiv prev. de art.16 alin.1 lit.b) și în ce măsură sunt aplicabile prevederile art.16 alin.2 din același act normativ.
Conform acestor dispoziții legale, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent. Cu toate acestea conform art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958, prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.
Plecând de la premisa că una din funcțiile prescripției este aceea de a sancționa conduita delăsătoare, nepăsătoare a creditorului în raport de dreptul său subiectiv, se poate constata că aceste cazuri de neproducere a efectului întreruptiv al cursului prescripției, urmare a sesizării instanței cu o cerere în valorificarea dreptului subiectiv de către creditor, sunt expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv:
- s-a pronunțat încetarea procesului;
- cererea de chemare în judecată a fost respinsă, fără a interesa dacă soluția a fost pronunțată pe fondul raportului juridic ori în urma admiteri unei excepții procesuale,
- cererea a fost anulată;
- cererea s-a perimat;
- reclamantul a renunțat la judecata cererii sale.
Niciunul dintre aceste cazuri expres prevăzute de lege nu este prezent în speța de față. Se poate constata însă că procedura somației de plată a fost reglementată relativ recent, față de dispozițiile procedurale cuprinse în Decretul nr.167/1958, având o natură juridică aparte, inclusiv prin faptul că soluția pronunțată asupra acestei cereri nu are putere de lucru judecat asupra fondului cauzei. Însă în raportul juridic dintre reclamant și antecesorul pârâtei, cererea introdusă în baza procedurii somației de plată a fost admisă prin sentința civilă nr.5532/2003 a Judecătoriei Arad. Împrejurarea că ulterior, hotărârea pronunțată în cadrul acestei proceduri a fost anulată printr-o altă sentință civilă nr.5373/2 noiembrie 2005, pronunțată de către aceeași instanță, nu schimbă datele problemei deoarece, așa cum rezultă și din textul legii - art.8 alin.4 din nr.OG5/2001, efectul admiterii cererii în anulare a ordonanței de somație de plată este anularea ordonanței însăși iar nu a cererii de chemare în judecată. Așa cum rezultă din dispozitivul acestei din urmă sentințe, efectul admiterii cererii în anulare a fost anularea ordonanței de somație de plată, fără însa ca cererea să fie respinsă ori anulată. Desigur că procesual, efectul admiterii cererii în anulare a fost acela că reclamantul a pierdut titlul executor pe care îl obținuse în baza acestei proceduri. Totuși, având în vedere caracterul limitativ și expres al cazurilor enumerate de art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958, precum și strădaniile concrete și evidente ale creditorului de a-și recupera împrumutul acordat, tribunalul apreciază că dispozițiile art.16 alin.2 din decret nu pot fi interpretate extensiv. Prin urmare, atâta vreme cât nu este prezent niciunul din cazurile prevăzute de lege, concluzia este aceea că cererea de somație de plată admisă în primă fază de către instanța de judecată și care a generat efecte juridice timp de 2 ani până la anularea ei, și-a produs efectul întreruptiv iar un nou termen de prescripție a început să curgă de la data introducerii acelei cereri 4 septembrie 2003, moment față de care cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, a fost depusă înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani.
În ceea ce privește ultimele două motive de apel, ambele legate de încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor imperative ale art.243 pct.1 Cod proc.civ. tribunalul constată că într-adevăr aceste prevederi procesuale sunt imperative fără ca legea de procedură să prevadă sancțiuni exprese în cazul nerespectării lor. În aceste condiții sunt aplicabile dispozițiile art.105 alin.2 Cod proc.civ. conform cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Or, prin întreaga construcție juridică ce însoțește aceste motive de apel, apelanta nu a probat nicio vătămare ce i-ar fi fost produsă, necontestând nici suma datorată, nici cuantumul acesteia, nici chiar calitatea sa de moștenitor al defunctului. Din această perspectivă, împrejurarea invocată de către apelantă că ar mai fi și alți moștenitori, în lipsa oricăror probe aduse în sprijinul acestei susțineri, rămâne o simplă apreciere fără efect asupra cursului procesului. Desigur că prevederile art.243 pct.1 Cod proc.civ. sunt imperative și impun suspendarea procesului tocmai pentru refacerea cadrului procesual, perturbat urmare a decesului uneia dintre părți. Așa cum reclamantul poate indica moștenitorii, dacă îi cunoaște, tot așa moștenitorii înșiși pot interveni în proces și cere expres introducerea lor în cauză. În cazul eschivării moștenitorilor, nimic nu îl împiedică pe reclamant să ceară în justiție recunoașterea calității de moștenitor a succesibilului acceptant pentru refacerea cadrului procesual în procesul inițial. De regulă, o asemenea acțiune este promovată separat, dar nici o dispoziție procesuală nu împiedică cercetarea acestui aspect în chiar procesul inițial demarat, dacă reclamantul își completează acțiunea cu un asemenea petit iar modificarea survine în momentul în care legea procesuală mai permite reclamantului modificarea cererii de chemare în judecată. În cazul în care această modificare ori completare a acțiunii intervine peste termenul stabilit de lege (prima zi de înfățișare - art.132 alin.1 Cod proc.civ.), sancțiunea procesuală este nulitatea prevăzută de art.105 alin.2 Cod proc.civ. care poate fi pronunțată de către instanță numai dacă partea care o invocă dovedește o vătămare procesuală concretă. Cum apelanta nu a invocat nicio vătămare procesuală, concluzia care se impune este aceea că nu există nici un caz de nulitate iar sub acest aspect sentința atacată nu este criticabilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului și modificarea ambelor hotărâri în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În motivare, pârâta recurentă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și art. 16 din Decretul 167/1958, susținând că ea nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât datoria de 16.249,102 USD și, respectiv, de 18.097,955 Euro sunt datorii personale ale soțului său, nefiind înlăturată prezumția instituită de Codul familiei potrivit căreia datoriile soților sunt personale, iar reclamantul nu a dovedit că aceste datorii ar fi comune conform art. 32 din Codul Familiei.
Recurenta a mai arătat că instanța de apel a respins în mod nelegal excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât înscrisul în baza căruia reclamantul solicită restituirea sumelor de 16.249,102 USD și de 18.097,955 Euro a fost încheiat la data de 17.07.1993, iar ultima plată a fost efectuată în baza acestuia în cursul anului 2001, de la această dată neintervenind niciun caz de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripție cum eronat susține instanța de apel.
Că, în mod nelegal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pe motiv că admiterea contestației în anulare formulată de către ea împotriva sentinței civile nr. 5531/26.11.2003 nu s-ar încadra în cazurile limitativ prevăzute de art.16 alin. 2 din Decr. 167/1958, precizând că instanța de apel a creat un nou caz de întrerupere a prescripției, adăugând la lege.
Totodată, recurenta a învederat că ambele instanțe nu au stabilit cadrul procesual după decesul soțului ei, considerând în mod eronat ca ea este unica moștenitoare a acestuia și încălcând dispozițiile imperative ale art. 243 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.
De asemenea, a susținut că, întrucât nu s-a efectuat dezbaterea succesiunii după soțul ei, cetățean portughez, cu ultimul domiciliul în Ungaria, se impune suspendarea de drept a judecății, potrivit art.243 alin. 1 pct.1 Cod procedură civilă, astfel cum s-a stabilit și prin Decizia civilă nr. 827/4.03.2003 a Curții Supreme de Justiție.
Prin întâmpinare (fila 25), reclamantul intimat a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente, întrucât aceasta și-a recunoscut calitatea contestată abia acum, prin plata în nume propriu a majorității ratelor și pe o perioada mare de timp, respectiv și-a recunoscut calitatea de moștenitor după defunctul său soț.
Intimatul a arătat, de asemenea, că excepția prescripției dreptului la acțiune este inadmisibilă, fiind respinsă anterior printr-o hotărâre irevocabilă, iar pe de altă parte, este neîntemeiată în raport de cererea sa din 04.09.2003, în procedura somației de plată.
A susținut, totodată, că instanțele au judecat acest proces cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 243 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, întrucât el a indicat-o pe recurentă prin precizarea de acțiune din 12.12.2008, ca singura moștenitoare acceptantă după defunctul ei soț, decedat la Budapesta la 27.09.2008, iar recurenta, deși susține că nu este unica moștenitoare, nu și-a dovedit această afirmație, conform art. 1169 Cod civil, exercitându-și drepturile procesuale cu rea- credință.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 243 al. 1 pct. 1 Cod procedură civilă și art. 16 din Decretul 167/1958, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul declarat de pârâtă, pentru argumentele ce succed.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente este neîntemeiată, întrucât, potrivit mențiunilor de pe contractul de împrumut (fila 5 verso dosar fond), aceasta a achitat cea mai mare parte a ratelor din suma împrumutată pe o perioadă îndelungată de timp (7 ani), începând cu 2.11.1994 și până la 11.11.2001, împrejurare care dovedește, contrar susținerilor recurentei, că restituirea împrumutului este datorie comună, conform art. 32 Codul familiei.
Caracterul de datorie comună a sumei împrumutate rezultă și din împrejurarea că în cadrul procedurii somației de plată au fost chemați în judecată ambii soți, iar defunctul soț nu a precizat că restituirea împrumutului ar fi o datorie personală, considerând că datoria este comună.
Excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei recurente este neîntemeiată și prin aceea că, pe parcursul procesului, prin apărările formulate prin avocat, aceasta a recunoscut calitatea de moștenitoare acceptantă după defunctul ei soț, arătând prin motivele de apel că "instanța în mod eronat a considerat că sunt singura moștenitoare a acestuia" iar în motivele de recurs a precizat că o să depună acte cate să ateste faptul că nu este unica moștenitoare a defunctului.
Cu alte cuvinte, ea a recunoscut calitatea sa de moștenitoare acceptantă, însă că nu este singura moștenitoare, dar nu a depus dovezi în sensul că alte persoane ar fi acceptat moștenirea după defunct, în termenul legal de 6 luni, de la data deschiderii succesiunii, prevăzută de art. 700 alin. 1 Cod civil.
Nici declarația de "respingere" a succesiunii, dată de pârâta recurentă în fața unui notar din Budapesta, depusă în recurs la data de 5.10.2009 (49,50), nu poate avea vreo relevanță, în condițiile în care aceasta a fost făcută în afara termenului de opțiune succesorală prevăzut de art. 700 Cod civil, pro causa, respectiv după ce prin motivele de apel și în recurs și-a recunoscut calitatea de moștenitoare acceptantă.
De asemenea, Curtea reține că nici excepția prescripției dreptului la acțiune nu poate fi primită, întrucât această excepție a fost respinsă într-o fază anterioară a acestui proces, respectiv prin Sentința civilă nr. 4148/12.09.2006, prin care, însă, s-a admis excepția lipsei de interes, iar instanțele de apel și recurs, care au constatat existența interesului reclamantului în promovarea acțiunii, au desființat această sentință și au trimis cauza spre rejudecare, pronunțându-se implicit și asupra acestei excepții.
Excepția prescripției dreptului la acțiune este și neîntemeiată, întrucât prin plățile succesive efectuate până la 11.11.2001 și cererea somației de plată înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 6900/04.09.2003, efectuată în termenul legal de 3 ani, prescripția a fost întreruptă.
Art. 8 alin. 4 din OG nr. 5/2001 prevede posibilitatea soluționării cauzei pe calea dreptului comun, ca o continuare procedurii somației de plată începute potrivit art. 2 din ordonanță.
Prin urmare, chiar dacă ordonanța privind somația de plată a fost anulată, efectul cererii creditorului de întrerupere a prescripției, în baza art. 16 din Decretul nr. 167/1958, se menține.
Nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 243 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă nu poate fi însușită, deoarece pârâta recurentă a depus certificatul de deces al soțului ei, în primă instanță, la termenul din 24.11.2008, iar reclamantul a depus precizarea de acțiune, prin care a solicitat să se constate că pârâta este singura moștenitoare după soțul său, decedat la 24.09.2008, în Budapesta, și că preia toate obligațiile defunctului.
Prin urmare, prima instanță și instanța de apel au soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor art. 243 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, atâta timp cât pârâta, singura care cunoștea situația familiei, nu a indicat numele și adresa altor moștenitori.
Nici prin motivele de apel și recurs, deși susținea că nu este unica moștenitoare, nu a indicat alți moștenitori ai defunctului său soț, depunând abia la data de 5.10.2009 înscrisuri din care rezultă că defunctul are doi descendenți (fiu și fiică, azi majori), fără a menționa adresele lor și fără a face dovada că aceștia sunt moștenitori acceptanți după defunctul ei soț, toate acestea dovedind reaua- credință a pârâtei recurente în exercitarea drepturilor sale procesuale.
În virtutea acestor considerente, Curtea apreciază că toate criticile aduse deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct.9 sunt neîntemeiate, urmând ca în baza art. 312 Cod procedură civilă să respingă recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta împotriva Deciziei civile nr. 314 din 2 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 decembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Gheorghe Oberșterescu
- - - - G -
GREFIER,
- -
Red. - 08.12.2009;;
Tehnored. - 15.12.2009; 2 ex.
Primă instanță: Judecătoria Arad
Judecător:
Instanță de apel: Tribunalul Arad
Judecători:;
Președinte:Rujița RambuJudecători:Rujița Rambu, Florin Șuiu, Gheorghe Oberșterescu
