Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1229/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2679/2007)
Completul 2
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1229
Ședința publică de la 05.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 3: Cristian Olteanu
GREFIER - I -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 950 din 07.09.2007, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și și cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL,.
are ca obiect - revendicare.
La apelul nominal au răspuns recurenții - pârâți și prin avocat - în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009 emise de Baroul București (fila 17) și intimații - reclamanți, și personal, toți reprezentați de avocat cu împuternicire avocațială nr. - emisă de Baroul București (fila 72), lipsind intimații - pârâți Municipiul B prin Primarul General și
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul intimaților - reclamanți, și înțelege să invoce excepția nulității recursului, față de împrejurarea că motivele acestuia nu se încadrează în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă. Arată că recurenții - pârâți critică faptul că instanțele de fond nu au avut în vedere buna-credință, cât și faptul că notificarea efectuată de intimații - reclamanți, în baza Legii 112/1995 nu era în măsură să infirme buna lor credință.
Apărătorul recurenților - pârâți și solicită respingerea excepției așa cum a fost formulată, deoarece motivele se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, față de împrejurarea că instanțele anterioare au aplicat greșit principiul bunei-credințe. Arată că instanțele, în aprecierea lor, trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1898 - 1899 al. 2 Cod civil.
Curtea, având în vedere excepția nulității recursului, invocată de intimații - reclamanți raportat la motivele de recurs așa cum au fost formulate de recurenții - pârâți și, apreciază că excepția este nefondată, cel puțin parte din criticile evocate în scris, subsumându-se motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, motiv pentru care va respinge excepția, ca nefondată.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat sau probe de propus sau administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților - pârâți și solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a deciziei recurate, deoarece apreciază că la pronunțare au fost încălcate dispozițiile legale privind buna-credință, cât și dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fapt care rezultă din neconcordanța soluțiilor pronunțate în asemenea cauze, de instanțele judecătorești.
Arată că recurenții - pârâți au dobândit imobilul cu bună-credință, neputându-se vorbi de o rea-credință din partea acestora, față de împrejurarea că aceștia s-au conformat legii în vigoare la acea dată, respectiv au formulat cerere către autoritățile abilitate ale statului, care urma a fi analizată, iar lipsa vreunei notificări, cât și a oricărui indiciu care să conducă la cunoașterea revendicării de către intimații - pârâți, nu poate combate în vreun fel buna lor credință.
Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise, cât și acordarea cheltuielilor de judecată.
Apărătorul intimaților - reclamanți, și solicită respingerea recursului ca nefondat, față de împrejurarea că motivele invocate se referă în primul rând la jurisprudență, în sensul că unele acțiuni având același obiect au fost admise, iar unele au fost respinse.
Cu privire la buna-credință de care au făcut vorbire recurenții - pârâți, apreciază că aceasta a fost avută în vedere la pronunțarea deciziei recurate. A existat rea-credință față de faptul că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, decret care la vremea respectivă era dat cu încălcarea constituției, cât și față de faptul că în anul 1996, imobilul în litigiu a fost dobândit prin cumpărare de foștii chiriași, deși se puteau dobândi prin cumpărare doar imobilele luate de stat cu titlu, conform hotărârii pronunțate de Curtea Consituțională.
Cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată
Apărătorul recurenților - pârâți, având cuvântul în replică, învederează că nu se poate reține reaua-credință a acestora la dobândirea imobilului, deoarece li se impută modalitatea de preluare a imobilului de către stat, cât și modalitatea de stabilire a dobândirii, prin cumpărare, a imobilelor, de foștii chiriași, precizând că recurenții nu puteau să facă aprecieri în ceea ce privește valabilitatea titlului, așa încât nu li se poate invoca vreo culpă când au cumpărat apartamentul. Solicită să se aibă în vedere dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 august 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții, SC SA și Municipiul B prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 664/112 din 1997 prin care pârâta SC SA a vândut pârâților și, apartamentul situat în B,-, -. 1, sector 1.
Prin sentința civilă nr. 688 din 17 ianuarie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis acțiunea formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâții, SC SA și Municipiul B prin Primarul General; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare al pârâților nr. 664/112 din 1997 și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului; au fost obligați pârâții să lase reclamanților, în deplină și liniștită posesie, imobilul din B,-, -. 1, sector 1; s-a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în rejudecarea cauzei, că prin decizia civilă nr. 1011 din 04 mai 2006, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 10361 din 29 noiembrie 2002 Judecătoriei Sectorului 1 B, prin care s-a respins acțiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă și a desființat această hotărâre, trimițând cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.
Instanța de apel a avut în vedere considerentele deciziei civile nr. 157 din 07 februarie 2005 Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă, ca instanță de recurs în această cauză, considerente în cadrul cărora s-a reținut că s-a făcut dovada identității între imobilul care a aparținut autorilor reclamanților și imobilul în care se află apartamentul vândut pârâților și, precum și că reclamanții au dovedit cu actele de stare civilă și cu certificatul de moștenitor nr. 71/1996, că sunt moștenitorii lui și că acesta din urmă este fiul defuncților și, foștii proprietari ai imobilului în litigiu.
S-a apreciat în consecință, că în mod greșit prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.
Instanța de fond a reținut în acest sens, că imobilul a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950 și că măsura naționalizării a fost nelegală, întrucât autorii erau exceptați de la naționalizare, bunicul reclamanților fiind meseriaș, iar bunica acestora casnică.
Deși statul nu deținea cu titlu valabil imobilul, în condițiile Legii nr. 213/1998 și, ca atare, nu putea înstrăina chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul în litigiu, foștii chiriași au încheiat după ce reclamanții au formulat o cerere de restituire în natură a acestui imobil, contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate se solicită în cauză.
Instanța a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă lipsa de diligențe a pârâților pentru aflarea situației juridice a imobilului, vânzătorul având cunoștință de împrejurarea că reclamanții solicitau restituirea în natură a imobilului, dar necomunicând acestora din urmă, numele chiriașilor care solicitaseră înstrăinarea imobilului în vederea notificării lor.
În aceste condiții, instanța a considerat că nu se pot încălca prerogativele dreptului de proprietate recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a constatat, comparând cele două titluri de proprietate, că titlul reclamanților provine de la autorii și și este mai bine caracterizat, iar titlul pârâților a fost încheiat în condițiile fraudei la lege, fiind aplicabile dispozițiile art. 968 Cod de procedură civilă, iar contractul fiind nul absolut.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții și, criticând-o ca netemeinică și nelegală, pentru următoarele aspecte:
În mod greșit, prima instanță nu a avut în vedere că reclamanții nu au dovedit existența identității dintre imobilul dobândit de la autorii lor și cel revendicat, fiind admisă corect excepția lipsei calității procesuale active de către prima instanță.
Au invocat apelanții în acest sens și prezumția de buna - credință consacrată de art. 1899 cod civil și decizia Curții Constituționale nr. 191/2002 referitoare la prevederile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Apelanții au susținut că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 pe care au formulat-o reclamanții, nu exclude buna - credință a cumpărătorului, în condițiile în care aceasta nu îndeplinea cerințele pentru restituirea în natură impuse de Legea nr. 112/1995, atunci având caracterul unei cereri în despăgubiri admisibilă sau inadmisibilă.
Intimații - reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond.
Prin întâmpinare, intimații - reclamanți au susținut că există autoritate de lucru judecat pe aspectul identității dintre imobile, stabilită chiar în cadrul procesului și că imobilul a fost proprietatea bunicilor reclamanților, conform înscrisurilor pe care le-au depus la dosar.
În mod corect instanța de fond a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, deoarece autorii reclamanților erau exceptați de la naționalizare.
Examinând sentința apelată și probele administrate în cauză, în raport de criticile formulate de apelanți, tribunalul a constatat următoarele:
Prin decizia civilă nr. 157 din 07 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă ca instanță de recurs, într-un prim ciclu procesual s-a stabilit, pe de o parte, că reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii lui - decedat la data de 24 iulie 1995 - și că acesta din urmă este moștenitorul foștilor proprietari ai imobilului în litigiu, fiind fiul defuncților și, iar, pe de altă parte, că s-a dovedit identitatea dintre imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților și imobilul în care se află apartamentul vândut pârâților, situație în care nu s-a mai putut pune în discuție legitimitatea procesuală activă a reclamanților în acțiunea dedusă judecății.
În ceea ce privește criticile apelanților vizând nereținerea de către instanța de fond, a bunei lor credințe la momentul perfectării contractelor de vânzare - cumpărare, tribunalul a constatat că acestea sunt neîntemeiate, ansamblul probelor administrate în dosarul cauzei excluzând o asemenea calificare a atitudinii avute de chiriași ca viitori beneficiari ai prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare privitoare la imobilele în litigiu.
Astfel, examinând din nou acest material probator, tribunalul a reținut că împrejurarea că reclamanții nu au notificat părțile contractante privind intenția lor de a solicita restituirea în natură a apartamentului, nu le exonera pe acestea de verificarea situației juridice a imobilului care urma să facă obiectul contractului nr. 664/112 din 21 mai 1997, lipsa oricăror demersuri în acest sens - în condițiile în care reclamanții au depus, cu respectarea termenului impus de lege, o cerere de restituire la Primăria Sectorului 1 B la data de 18 iulie 1996, lipsa unei notificări oficiale, necerută de lege, nefiind relevantă sub aspectul analizat - trebuind să fie considerată ca un indiciu al relei credințe.
Din referatul întocmit de funcționalul SC SA, rezultă fără echivoc că imobilul era "solicitat pentru restituire în natură" (fila 25 dosar apel), fiind fără nici o relevanță în privința aprecierii poziției chiriașilor, modul în care avea să se finalizeze respectiva procedura de restituire.
B - credință a pârâților prezumată de art. 1899 Cod civil, nu poate fi susținută în situația arătată, când exista o îndoială asupra legitimității deținerii imobilului, într-o perioadă caracterizată printr-o largă mediatizare a Legii nr. 112/1995 - când aveau loc discuții publice privind restituirea către proprietarii deposedați a imobilelor preluate în perioada comunistă, precum și asupra caracterului abuziv al acestor preluări.
Cu alte cuvinte, dacă dobânditorul știa ori cu minime diligențe, putea să știe că imobilul a fost preluat fără un titlu a cărui valabilitate să nu poată fi contestată ori s-a decis să cumpere imobilul în condițiile în care nu s-a lămurit situația juridică a acestuia, el este de rea - credință și nu poate invoca prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la celălalt motiv de apel vizând constatarea lipsei unui titlu al statului, tribunalul a reținut că instanța de fond a făcut o corectă analiză a actului de preluare de către stat, a imobilului situat în B,-, -. 1, sector 1, având în vedere modul de aplicare în speță a Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care cei ce au fost afectați de măsura naționalizării, autorii reclamanților, nu se încadrau în ipoteza avută în vedere de actul normativ (bunicul fiind mic meseriaș, iar bunica acestora casnică).
Or, din toate aceste dovezi rezultă că statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului în litigiu. Tribunalul a constatat, în raport de domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, astfel cum acesta a fost precizat și prin HG nr. 11/1997, că această concluzie rezultă indubitabil din modul în care s-a realizat preluarea efectivă, fiind necesar a se preciza că preluarea cu titlu de către stat, a locuinței, presupune nu numai întemeierea actului administrativ de preluare pe un act normativ existent - în speță, Decretul nr. 92/1950, dar și existența unei concordanțe perfecte între legea care prevede preluarea imobilului și actul prin care s-a pus în practică, legislația naționalizării.
Tribunalul a avut în vedere în cadrul acestei verificări și normele constituționale în vigoare la data emiterii actului normativ, precum și prevederile tratatelor și ale altor convenții internaționale la care Statul Român era parte, analiză care se impune în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Analiza modalității de preluare a imobilului conform dispozițiilor legale sus-menționate se impunea realizată, chiar și pe cale incidentală, în prealabil cercetării validității contractului de vânzare - cumpărare având ca obiect material tocmai un asemenea imobil, fiind un aspect relevant pentru soluționarea celorlalte capete de cerere formulate de către apelanții - pârâți.
În acest context trebuie remarcat, față de considerentele avute în vedere de instanța de fond, că reținerea nevalabilității titlului statului și constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare invocat ca titlu pentru imobil de către apelanți, face inutilă o comparare a titlurilor, aceasta fiind specifică acțiunii în revendicare dacă ambele părți litigante invocă titluri valabile asupra aceluiași bun.
În consecință, în baza art. 296 Cod de procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca fiind nefondat, prin decizia civilă nr. 950 din 07 septembrie 2007 Secției a III a Civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții și, criticând-o pentru nelegalitate, deoarece este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Sub un prim punct, au arătat că au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neavând cunoștință despre existența vreunei cereri de restituire în natură a imobilului în litigiu.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aveau calitatea de chiriași, locuind astfel, acolo de 27 ani, iar contractul a fost încheiat cu respectarea tuturor prevederilor Legii 112/1995. Prima dată când au aflat despre intenția reclamanților de a revendica imobilul, a fost la momentul primirii citației pentru acest dosar pendinte.
Din ansamblul probator, rezultă evident că reclamanții nu au răsturnat prezumția bunei-credințe a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului, în sensul art. 1898 al. 2 Cod Civil, conform căruia"Este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului", sarcina probei revenindu-i conform art. 1899 al. 2, părții care alege reaua-credință: "B-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credință".
La fel s-a stabilit și în jurisprudența națională, invocându-se o decizie de speță a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă. Nu mai puțin, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 191/25.06.2002, a arătat în referire la art. 46 al. 2 din Legea 10/2001, că "recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință, a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice".
Pentru evaluarea valabilității contractului, trebuie avut în vedere că cerințele de valabilitate se raportează la prevederile legale în vigoare la momentul încheierii actului, iar pe de altă parte, chiar dispozițiile legale în vigoare la acea dată stabilesc sfera de aplicabilitate a acestora, definind noțiunile de imobil preluat cu titlu și imobil preluat fără titlu.
Astfel, potrivit dispozițiilor din Legea 112/1995, Decretul - Lege nr. 92/1950 reprezenta un titlu valabil la momentul încheierii contractului, cazurile de preluare fără titlu în proprietatea statului, a imobilelor prevăzute de lege fiind limitate la simplele preluări în fapt, în condițiile inexistenței unei reglementări legale, indicându-se aliniatele 2 și 3.
Sub un al doilea aspect, notificarea formulată în temeiul Legii 112/1995, nu exclude buna-credință a cumpărătorilor, în condițiile în care nu puteau potrivit prevederilor legale ale Legii 112/1995, să obțină imobilul în natură, ci cel mult, despăgubiri, cererea fiind admisibilă după cum titularul său îndeplinea sau nu condițiile cerute de lege. De altfel, acest demers de retrocedare al reclamanților a eșuat, notificarea neputând să fie suficientă pentru a ilustra reaua-credință.
Sub un al treilea aspect, recurenții au arătat că nu s-a formulat nici un capăt distinct, în ceea ce privește valabilitatea titlului statului, astfel încât nu aveau calitatea de a aprecia asupra acesteia, fapt reținut atât de doctrina și jurisprudența, cât chiar și de instanța de apel.
În legislația românească, nu există nulități de drept, astfel încât nulitatea titlului statului trebuia în prealabil invocării sale în cazul pendinte, constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, până la acel moment, titlul statului fiind prezumat valabil, deci cu atât mai mult la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, când nici o instanță nu fusese învestită în acest sens.
Au solicitat în consecință, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
Și-au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă și art. 299 din același act normativ.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit. r din Legea 146/1997.
Intimații reclamanți și pârâți nu au formulat întâmpinare, deși aveau această obligație legală, potrivit art. 308 al. 2 Cod de procedură civilă.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă: proces-verbal de carte funciară din 8.03.1943, părți ale cărții funciare la care se referea, contracte de împrumut garantat cu ipotecă și gaj, inventare, adresa /12.09.2007 a, cererea de comunicare a contractelor de credit.
Pe parcursul judecății, s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 45 (fost 46 ) din Legea 10/2001, însoțită de practică judiciară a instanței supreme, excepție respinsă de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 797/2009.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze recursul, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și ale art. 299 Cod de procedură civilă.
Verificând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs formulat, Curtea apreciază recursul promovat ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constituio cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul d e procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părțilornumai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze, este acela de a constituio cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Prin concept, așadar, motivul de recursnu includedeci și cazurile în care greșeala instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anumereținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304.pr.civ. fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
2. Raportând aceste considerații la motivul de recurs invocat în prezenta cauză, Curtea constată că buna - credință reprezintă conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, " credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
B-credință este așadar, conștiința sigură a observării tuturor condițiilor cerute pentru perfecționarea unui raport juridic determinat. Aceasta presupune că cel ce dobândește cu bună-credință un bun, acționează cu intenție dreaptă, adică fără nici un gând ascuns, fără manopere viclene și fără reticențe cu privire la elementul esențial al contractului.
Nu poate fi bună-credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta. Prin urmare, buna-credință rezultă din convingerea loiala unită cu lipsa de orice culpă si trebuie sa fie întreagă, adică lipsită de cea mai mică îndoială în momentul dobândirii bunului. . exclude convingerea loială și viciază astfel buna-credință.
Aceasta impune ca imediat ce persoana are vreun motiv de a se îndoi de regularitatea actului, să refuze a trata sau să facă cercetări asupra problemei până va izbuti să își formeze o convingere fermă.
Prin existența îndoielii, se relevă reaua-credință, pe când prin absența îndoielii, se relevă buna-credință.
Reaua- credință a fost definită în literatura juridică română, ca atitudinea unei persoane ce îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale (, Gh., Gh., și, juridic, Editura, B, 1985).
-credință este așadar, un concept foarte complex. El își are originea în unele fapte psihologice, se circumscrie în cadrul normelor morale și acționează în relațiile sociale, constituind mobilul raporturilor juridice. Faptele psihologice sunt cele care intră în sfera bunei-credințe.
Ca momente ale vieții conștiente, faptele psihologice alcătuiesc conștiința omului. În centrul elaborării conștiente, intră îndeosebi acele fapte care constituie obiective sau focare ale activității umane, implicând o contribuție a persoanei, ce se realizează prin selectarea fenomenelor.
-credință fost denumită de ca sinceritate in cuvinte (verita) si fidelitate (constantia) in angajamente. Pornind de la această definiție, se poate spune că faptele psihologice generatoare ale bunei-credințe creează doua stări de concordanță sau de conformitate: pe de o parte, conformitate între ceea ce omul gândește si ceea ce el afirmă (sinceritate in cuvinte), iar pe de altă parte, conformitate între cuvinte și actele sale (fidelitate în angajamente).
Faptele psihologice care constituie izvorul bunei-credințe, conforme cu normele morale specifice ale societății din fiecare orânduire social-economică, sunt acelea care se referă la onestitate, loialitate sau probitate, prudență, temperanță. Așadar, elementele intrinseci ale bunei-credințe sunt:onestitatea- ca fundament al bunei-credințe cu alți oameni; loialitatea, sinonimă cu probitatea, acel fapt psihologic de conștiință care se referă la observarea riguroasă a îndatoririlor morale, precum si la respectarea unei conduite drepte, ambele conducând la încredere reciprocă între membrii societății. În fine, prudența constă în acel fapt psihologic de conștiință care determină persoana umană să prevadă si să evite greșelile si pericolele.
Din considerentele expuse anterior, rezultă indubitabil caracterul deelement component al situației de fapt, al bunei-credințe, ca și convingere a persoanei sau ca atitudine subiectivă a acesteia, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Ea reprezintă așadar, un element de natură subiectivă, internă, al situației de fapt, care privește poziția psihică a părții, vizavi de actul încheiat, la momentul încheierii sale. Acest fapt determină, potrivit argumentelor reliefate în cuprinsul punctului 1), concluzia că prezenta instanță de recurs este ținută de constatările anterioare ale instanțelor devolutive ale fondului, sub acest aspect, neputând aprecia în recurs, în lipsa unor probe noi, administrate conform art. 305 Cod procedură civilă, că a existat rea-credință la încheierea convenției, întrucât atunci, și-ar depăși limitele controlului său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, potrivit art.304 al.1 Cod procedură civilă, control care se grefează pe situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv, de tribunal.
Din această cauză, toate criticile subsumate celor trei puncte sistematizate în motivul de recurs invocat, critici arondate invocatei greșite rețineri a relei lor credințe, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare: existența bunei-credințe, ca urmare a necunoașterii intenției reclamanților de redobândire a imobilului, necunoașterea formulării cererii de restituire întemeiate pe Legea 112/1995, faptul locuirii de peste 27 ani, în calitate de chiriași, în imobil, caracterul insuficient al notificării în baza Legii 112/1995, pentru a atrage reaua lor credință, ca urmare a faptului că acea cerere reprezenta, în realitate, doar o cerere în despăgubiri, admisibilă sau inadmisibilă, după caz; inexistența altor demersuri ale reclamanților pentru redobândirea imobilului; lipsa unei notificări personale a recurenților; inexistența datoriei subdobânditorilor de a analiza valabilitatea titlului statului de preluare a imobilului, conform doctrinei și jurisprudenței, acesta bucurându-se de o prezumție de valabilitate care putea fi răsturnată doar prin existența unei hotărâri judecătorești irevocabile în acest sens, hotărâre care nu există și nu exista nici la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, devin nefondate.
Totodată, recurenții critică, subsecvent aceluiași scop - al constatării bunei lor credințe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, greșita reținere a instanței privind aprecierea dovedirii prin probe coroborate, a faptului inexistenței bunei-credințe.
Din acest punct de vedere, Curtea constată împrejurarea că potrivit vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 Cod de procedură civilă:"Casarea unei hotărâri se poate cere: 11. când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate".Acest motiv de recurs a fost însă, abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.
Sub acest aspect, Curtea constată împrejurarea că toate aceste critici privind: certitudinea dedusă din ansamblul probator al cauzei, a faptului că reclamanții nu au putut aduce dovezi în răsturnarea prezumției bunei-credințe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, potrivit art. 1898 al. 2 și art. 1899 al. 2 din Codul Civil; privind faptul că probele administrate nu dovedesc împrejurarea că recurenții ar fi cunoscut că actul de naționalizare, deși existent în baza Decretului 92/1950, nu este valabil, vizează de fapt, o reapreciere a probelor administrate în cauză, pentru a se concluziona în sensul că recurenții au fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv sub aspectul aprecierii lor asupra valabilității titlului statului. Or, așa cum am arătat, ca urmare a abrogării vechiului motiv de recurs prevăzut de punctul 11, reaprecierea probelor administrate cauzei și modificarea situației de fapt reținute în mod definitiv de instanța de apel, exced limitelor evocate, ale controlului jurisdicțional al instanței de recurs.
Curtea constată de asemenea, sub acest aspect, faptul că în cauză, tribunalul a aplicat corect prevederile art. 1898 al. 2 și art. 1899 al. 2 din Codul Civil. Într-adevăr, în cuprinsul raționamentului său juridic, tribunalul a reliefat împrejurarea că pornește de la premisa bunei-credințe("B - credință prezumată de art. 1899 Cod civil"- pagina 7 deciziei recurate ), însă a apreciat că probele administrate au răsturnat această prezumție relativă. Nu mai puțin, tribunalul a verificat existența sau inexistența bunei-credințe,la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, la care s-a raportat expres, astfel încât concluzia enunțată în partea de început a prezentului paragraf se verifică.
Criticile referitoare la jurisprudența aceleiași curți de apel sau la dispozițiile Curții Constituționale nu sunt pertinente cauzei, pentru că deciziile respective se grefează pe existența bunei-credințe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, situație premisă diferită de cea din cauza prezentă, în care tribunalul a reținut lipsa bunei-credințe.
3.Recurenții au arătat de asemenea, faptul că pentru a se stabili valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, trebuie avute în vedere condițiile de valabilitate ale actului, astfel cum sunt ele prevăzute de prevederile legale în vigoare la momentul încheierii actului. Or, la acea dată, din cadrul art. 2 și 3 din Legea 112/1995, rezultă faptul că Decretul nr. 92/1950 reprezenta un titlu pentru stat.
Or, sub aceste aspecte, Curtea constată că potrivit art.966 din Codul civil,"obligația [.] fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar, potrivit art.968 din același cod, "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".
Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul absolut în aplicarea principiului"fraus omnia corrumpit", al cărui temei legal îl constituie art.966 din Codul civil.
a contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ( în general ) ar putea fi deplin valid.
Validitatea sa rămâne însă discutabilă sub un alt aspect, și anume acela al obiectului. În astfel de situații, obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparținea vânzătorului, fiind, în consecință, sustras prerogativei de dispoziție a acestuia. Recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului"nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet".
Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască în toate cazurile eficiența distructivă, în această materie, a principiului enunțat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă - în baza unor rațiuni cu o aplicare mult mai largă și care au creat un adevărat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic, soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul"error communis facit jus".
Incidența acestui principiu este apreciată însă, de doctrină și jurisprudență, ca fiind subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă - și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Or, în cauză, chiar dacă ne-am însuși punctul de vedere al recurenților, referitor la îndeplinirea celor două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - caracter comun și invincibil, ca urmare a prevederii în HG 20/1996 în forma nemodificată, în art. 1 al. 2, că decretul reprezenta un titlu pentru stat, am constata totuși, în temeiul situației de fapt reținute definitiv de tribunal, că a treia condiție, referitoare la buna-credință, nu este îndeplinită în cauza pendinte.
Curtea însă, la fel ca și instanțele de fond, constată că aceste critici ale recurenților referitoare la valabilitatea titlului statului, nu sunt fondate. Astfel, Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare, era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu "o dreaptă despăgubire stabilită de justiție", interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. Art. 10 din Constituția din 1948 instituia două condiții: naționalizarea să fie efectuată în baza unei legi și distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar Curtea constată, așa cum am arătat, flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulă, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Dispozițiile internaționale și constituționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, instanțele de judecată sunt obligate să constate nevalabilitatea sa.
Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect.
Curtea constată de altfel, că nevalabilitatea acestui titlu (Decretul nr. 92/1950) era considerată astfel, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forță normativă (Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite și Constituția din 1948). Așadar, nevalabilitatea decretului era evidentă încă de la momentul edictării sale sau de la momentul aplicării sale, în perioada comunistă și nu doar după 1989, instanțele de judecată fiind datoare să se raporteze la întreg ansamblul normativ cu incidență și nu doar la anumite norme, cum ar fi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
De altfel, chiar raportându-se la aceste prevederi legale speciale, Curtea reține că într-adevăr, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile sale se aplică doar în situația imobilelor cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului cu titlu.
Chiar dacă prin Normele Metodologice inițiale de aplicare a Legii nr. 112/1995 (Hotărârea Guvernului nr. 20 din 17 ianuarie 1996) s-a specificat implicit că Decretul nr.92/1950 de naționalizare a unor bunuri, ar fi reprezentat titlu pentru stat, Curtea constată faptul că aceste norme au o forță juridică inferioară legii (în speță, Legea nr. 112/1995), iar potrivit doctrinei și jurisprudenței consacrate în materie, prin "titlu", se înțelege actul juridic în virtutea căruia se dobândește un drept de proprietate. Așadar, instanța trebuia să aprecieze existența titlului din sintagma Legii nr. 112/1995, astfel cum principiile de drept, dispozițiile internaționale și constituționale îi impuneau și nu în baza unui act normativ inferior ca valoare.
De altfel, întrezărind eroare pe care a comis-o, legiuitorul a rectificat în parte, dispozițiile menționate, prin HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, prin care a precizat că titlul statului exista doar dacă preluarea în perioada comunistă s-a realizat cu respectarea actelor normative incriminate (în speță, Decretul nr. 92/1950) - art. 1 din HG nr. 11/1997. Această modificare nu este însă, de natură să înlăture aprecierile anterioare.
Așadar, indiferent însă, de forma inițială sau modificată a Normelor Metodologice de Aplicarea a Legii nr. 112/1995, valabilitatea Decretului nr. 92/1950 se raporta la acte normative superioare ca forță juridică, analiză care determina concluzia nevalabilității acestui decret. Ca atare, atât sub imperiul HG nr. 20/1996, cât și sub imperiul HG nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil).
Așadar, chiar dacă este adevărat că Legea nr. 112/1995 prin Normele sale metodologice inițiale de aplicare au recunoscut Decretul nr. 92/1950 ca fiind un titlu, în sensul de titlul valabil, pentru stat, iar ulterior, prin HG nr. 11/1997, această recunoaștere a fost nuanțată, însă, așa cum arătam, totuși valabilitatea titlului statului nu putea fi raportată decât evident la normele constituționale sau internaționale a căror respectare incumba țării noastre. Or, această analiză determina așa cum am enunțat deja, concluzia nevalabilității titlului statului. Așadar, analiza valabilității titlului statului fără referire la Legea nr. 213/1998 (care a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare) sau la art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum solicită implicit recurenții, determină aceeași concluzie, a nevalabilității.
Așadar, chiar dacă am aprecia că la încheierea contractului (mai 1997), Legea nr. 112/1995 ar fi fost respectată (ca și cum art. 1 din lege s-ar referi la "titlu" în sens doar de titlul formal și nu s-ar referi la sintagma "titlu valabil"), atunci această apreciere tot n-ar fi de natură a înlătura concluzia prezentată în baza analizei anterioare, a nevalabilității titlului statului.
Această apreciere este de altfel, una ipotetică, pentru că actul juridic contestat în cauză, a fost încheiat la data de 21.05.1997, dată la care HG 20/1996 fusese deja modificată prin HG nr. 11/29.01.1997, publicată în Monitorul Oficial din 4.02.1997, în sensul următor:"(3) Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950, se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării."Ca atare, această recunoaștere a fost nuanțată, astfel încât nu se mai pot invoca în mod întemeiat, începând cu data intrării în vigoare a ultimei hotărâri de guvern menționate, caracterele comun și invincibil ale erorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului-statul român. În consecință, criticile recurenților referitoare la împrejurarea că la momentul încheierii contractului, decretul era prevăzut ca titlu, dumnealor neavând obligația de a verifica valabilitatea sa, în lipsa vreunei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de constatare a caracterului nevalabil, sunt nefondate, atât timp cât însăși Hotărârea de Guvern nr. 20/1996 în forma sa modificată, nu mai recunoștea de plano, general, validitatea acestui titlu.
Prin prisma acestor considerente anterioare, devine nefondată și critica recurenților referitoare la încheierea contractului cu respectarea tuturor prevederilor Legii 112/1995, cel puțin sub aspectul că, atât timp cât, în cadrul situației de fapt, tribunalul a reținut că autorii reclamanților aveau calitatea de mic meseriaș, respectiv casnică, aplicarea decretului în ceea ce îi privește s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor sale dinart. II. În consecință, art. 1 din Legea 112/1995, în sensul detaliat de art. 1 din HG. 20/1996 în forma modificată, nu a fost respectat la momentul încheierii contractului. Însă, așa cum am arătat Curtea apreciază că întregul decret de naționalizare reprezenta un titlu nevalabil.
Nevalabilitatea titlului statului a constituit permanent în cadrul procesului prezent, un aspect prejudicial asupra căruia ambele părți au putut formula plenar probele, apărările și concluziile lor, sub toate aspectele, el fiind invocat din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată. El a constituit una dintre apărările esențiale ale reclamanților, în susținerea capătului de cerere privind constatarea nulității contractului, fiind de o însemnătate deosebită în analiza sa, nefiind necesară așadar, formularea sa ca și capăt de cerere distinct. Ca atare, critica recurenților sub acest aspect este de asemenea, nefondată.
Înscrisurile depuse în cursul judecării recursului, nu sunt de natură să determine o altă concluzie în ceea ce privește regăsirea imobilului, în patrimoniul autorilor reclamanților, la momentul naționalizării, pentru că ele atestă doar ipotecarea imobilului, în baza unor contracte de credit, fără a se realiza dovada unei eventuale executări asupra acestuia, cu consecința transferării dreptului de proprietate în patrimoniul creditorului sau al vreunui alt terț.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de recurenții - pârâți, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 950 din 07 septembrie 2007, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și și cu intimații - pârâți Municipiul B prin Primarul General și SC SA, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05 octombrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Mari
Grefier,
I
Red. 5.11.2009
.
2ex./10.12.2009
-3.-;
Jud.1.-
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Ilie, Cristian Olteanu
