Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 125/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1553/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 125
Ședința publică din 2.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți, G, împotriva deciziei civile nr. 411 din 20.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât și cu intimata pârâtă-intervenientă.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal se prezintă avocații, în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți, G, în baza delegației de substituire, eliberată de Baroul București S. și Asociații, pe care o depune la dosar, respectiv, în calitate de reprezentant al intimatei pârâte - interveniente, în baza împuternicirii avocațiale nr. 13745/2010, eliberată de Baroul București; lipsește intimatul pârât.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurenților reclamanți, G solicită admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată, respingerea apelului și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, ca fiind temeinică și legală.
Consideră, în esență, că Tribunalul București, în mod nelegal a admis apelul, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe aspectul bunei credințe.
Susține că buna credință nu poate constitui un criteriu de apreciere a titlurilor de proprietate supuse comparării.
Arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei - solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Susține că prima instanță a ignorat, astfel cum a reținut și instanța de apel, faptul că acțiunea de față este o revendicare specială, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, iar, potrivit Deciziei nr. 33/9.06.2008, partea îndreptățită la restituire nu poate opta între calea prevăzută de acest act normativ și calea dreptului comun.
Ca urmare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 și astfel cum reține și instanța de apel, în concordanță cu hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului (în procesul Raicu contra României), buna credință este decisivă în cadrul unei acțiuni în revendicare.
Apreciază, așadar, că instanța de fond a procedat corect trimițând cauza spre rejudecare, deoarece prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului pricinii. Nici instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, astfel că nici acum, în recurs, instanța nu se poate pronunța cu privire la fondul cauzei, ci se impune trimiterea dosarului spre rejudecare, așa cum a hotărât Tribunalul București.
Depune la dosar concluzii scrise și solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9833,68 lei, reprezentând onorariu avocat, pentru dovedirea cărora depune factura fiscală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B, la data de 29.01.2007, sub nr-, reclamanții, și G i-au chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul naționalizat fără titlu, în baza Decretului nr.92/1950, compus din apartamentul nr.5 și suprafața de teren aferentă, situată în B,-, sector 1.
La termenul de judecată din data de 27.02.2007, intervenienta a depus cerere de intervenție în interes propriu, prin care a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.38/13.12.2006, pârâtul i-a vândut imobilul situat în B,-,.2,.5, sector 1. În consecință, intervenienta este adevăratul proprietar al imobilului revendicat de reclamanți, pârâții neavând calitate procesuală în cauză.
În temeiul art.137 Cod procedură civilă, instanța a soluționat cu prioritate excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepție invocată de pârâta, în întâmpinare și în cererea de intervenție în interes propriu, și a respins această excepție, nereținând argumentul invocat, respectiv acela că acțiunea în revendicare, pe calea dreptului comun, nu mai poate fi primită, în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, pentru următoarele considerente:
Legea nr.10/2001 este o lege care are un caracter reparator, ea nefiind o nouă modalitate de revendicare a imobilelor preluate abuziv. Caracterul reparator rezidă din faptul că măsurile reparatorii se acordă nu numai imobilelor preluate fără titlu, ci și pentru imobilele preluate cu titlu (art.2 alin.2 lit.a și g).
Finalitatea urmărită de Legea nr.10/2001I este repararea prejudiciului cauzat de Statul Român prin preluările abuzive efectuate în perioada comunistă, iar restituirea în natură nu reprezintă decât o aplicație a principiului reparării pagubei în natură.
A socoti legală soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, înseamnă a goli de conținut cea mai energică acțiune reală imobiliară, care permite, pe lângă recunoașterea dreptului de proprietate, compararea titlurilor de proprietate și, implicit, stabilirea titlului preferabil care ține de esența revendicării.
Pe de altă parte, dispozițiile art.21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție, ca drept fundamental, prevăzându-se că "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."
Dreptul la un proces echitabil este garantat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca "un principiu fundamental al preeminenței dreptului"(cauza Sunday Times din 26 aprilie 1979).
Prin sentința civilă nr.16696/28.10.2008, Judecătoria Sectorului 1 respins excepția inadmisibilității, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată de către reclamanți, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului imobilul situat în B, str. - -, 5, nr. 60, sector 1 și a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienta .
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3635/27.02.1919, autoarea reclamanților, căsătorită cu, a dobândit în proprietate imobilul situat în B, str. - -.68, sector 1, compus din teren și construcții. Prin autorizația de construire nr. 30DII/09.08.1939, autoarea a fost autorizată să efectueze, pe terenul cumpărat, un corp de clădire alcătuit din subsol, parter, 3 etaje și mansardă.
Din istoricul de rol poștal de la fila 124, instanța a reținut că denumirea străzii - a fost schimbată ulterior, astfel: str. - -, începând din anul 1930, str. -. -, începând din anul 1934, str. -, începând din anul de 1940 și str. - -, începând din anul 1951, iar, în prezent, imobilul cumpărat de autoarea figurează la adresa-, B, sector 1.
Autoarea a decedat la data de 30.05.1965, iar, de pe urma acesteia, au rămas moștenitorii - (fiică) și G (fiu), așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor de la fila 51. De pe urma moștenitoarei -, decedată Ia data de 05.04.2005, au rămas moștenitorii (fiu) și (fiică), așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor de la fila 52.
Imobilul aparținând autoarei a trecut în proprietatea statului prin Decretul de naționalizare nr.92/1950, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 81,118-119 și adresa Administrației Fondului Imobiliar de Ia fila 128.
Instanța retine că defuncta a deținut cu chirie apartamentul nr.5 din acest imobil ( 168,171-174), iar, în anul 1996, cumpărat acest apartament, în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Herăstrău Nord (212).
În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanța observă că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispozițiilor Constituției din 1948, art.8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republici Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.
Pe lângă împrejurarea că lipsirea de proprietate nu a fost justificată de o cauză de interes public, autoarea reclamanților nu a fost despăgubită pentru pierderea proprietății sale cu o despăgubire care să reflecte valoarea reală a bunului.
În consecința concluziei privind nevalabilitatea titlului statului asupra bunului imobil ce face obiectul cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că reclamanții dețin un titlu provenit din calitatea de succesori ai unei persoane, al cărei imobil a fost preluat fără titlu valabil și, prin urmare, își păstrează calitatea de proprietari avută Ia momentul preluării.
Reținând, așadar, că, Ia data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 414/19014/03.10.1996, vânzătorul nu era proprietarul apartamentului vândut autoarei pârâtului, instanța a constatat că această vânzare, conform art. 973 Cod civil, nu îl poate afecta cu nimic pe adevăratul proprietar, imobilul rămânând în continuare în patrimoniul acestuia din urmă.
În cazul vânzării de către un neproprietar a bunului altuia, vânzătorul nu poate transmite dreptul de proprietate, întrucât acesta nu-i aparține, deși acordul dintre părți rămâne valabil.
În consecință, instanța a constatat că autoarea a cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, situație în care moștenitorul acesteia, pârâtul, nu putea transmite în mod valabil dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil intervenientei.
În consecință, această situație, care, fără să determine nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare succesive, face ca titlul pretins de reclamanți să fie preferabil, fiind mai caracterizat, astfel încât dreptul de proprietate al acestora va fi recunoscut ca atare, conform art.480 Cod civil, fiind un drept legal dobândit.
De asemenea, nici existența legilor speciale de reparație nu a stins în nici un mod dreptul de proprietate al reclamanților, ci a făcut doar să instituie măsuri alternative de reparare, la alegerea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora.
Instanța nu a analizat existenta bunei-credințe a autoarei și, respectiv, a intervenientei, în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât, chiar dacă s-ar reține buna-credință, aceasta singură nu valorează un drept de proprietate; legea acordă preferință aparenței create de titlul provenit de la un neproprietar, exclusiv, în ipoteza erorii comune și invincibile, situație excepțională ale cărei condiții nu sunt întrunite, având în vedere notorietatea abuzurilor săvârșite prin preluarea de către stat a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exproprieri notoriu ilegale și injuste.
Nu se poate invoca nici stabilitatea unui circuit juridic al cărui punct de pornire l-a constituit o expropriere în fapt.
În sprijinul acestei soluții, prima instanță a reținut și jurisprudența constantă a, care a statuat în sensul că privarea de proprietate încalcă prevederile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fără titlu valabil, reprezintă o ingerință in dreptul de proprietate al reclamantului, lipsită de bază legală, dat fiind că Legea nr. 112/ 1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu (cauzaPăduraru împotriva României).
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta -, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă, sub nr.-/2007, la data de 4.02.2009.
Prin decizia civilă nr. 411/A/20.03.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta intervenientă în nume propriu, a desființat sentința civilă nr.13969/28.10.2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut următoarele:
In primul motiv de critică, apelanta-intervenientă a susținut că hotărârea este netemeinică și nelegală, cu motivarea că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că acțiunea întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, deși reclamanții aveau la îndemână valorificarea dreptului de proprietate prin procedura specială stabilită de Legea 10/2001.
Criticile sunt nefondate, instanța dând o dezlegare temeinică și legală acestei probleme de drept.
Legea 10/2001 prevede o procedură administrativă specială și obligatorie, însă, numai pentru ipoteza în care bunul, a cărui restituire se solicită, se mai află în patrimoniul statului.
Potrivit art. 21 alin.1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit art.22 alin.1 din aceeași lege, persoana îndreptățită va notifica, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Rezultă, din aceste dispoziții legale, că legea a instituit o procedură administrativă specială, având ca obiect restituirea imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ-teritoriale, ori de către alte persoane juridice constituite de stat, ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar.
Statul și-a exercitat prerogativa dispoziției cu privire la imobilele preluate în perioada 1945-1989, stabilind, pe cale legislativă, că toate preluările din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv și, pe cale de consecință, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptățite.
În speță însă, bunul a fost înstrăinat, astfel încât dispozițiile Legii 10/2001 nu sunt aplicabile, raporturile juridice urmând a fi analizate prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părți, având în vedere că acțiunea în revendicare este definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor solicită restituirea bunului proprietatea sa de la posesorul neproprietar.
Mai reține tribunalul că Legea 10/2001 nu prevede și soluționarea acestei situații juridice, ceea ce înseamnă că revine instanțelor apanajul de a verifica aceste titluri și de a acorda preferință titlului de proprietate mai bine caracterizat.
În cel de-al doilea motiv de critică și care privește fondul pricinii, apelanta a susținut că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât, din actele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că autoarea reclamanților ar fi avut în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, iar, pe de altă parte, instanța nu a analizat și buna-credință, opusă în apărare de către intervenientă. Aceste critici au fost apreciate ca fondate.
Astfel, tribunalul a constatat că instanța nu a apreciat ca fiind necesară analizarea acestei apărări, opuse de către intervenientă, și pe care, Tribunalul o apreciază ca fiind un element esențial în dezlegarea pricinii, având în vedere și modificările Legii 10/2001, prin Legea nr.1/2009, cât și jurisprudența CEDO în materie.
Sub acest aspect, Tribunalul a reținut considerente din hotărâreaRaicu împotriva României:"Curtea reamintește că a judecat deja că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri( a se vedeași, par. 58)".
Tribunalul a reținut că instanța a pronunțat hotărârea, exceptând, în mod expres, analiza bunei-credințe invocate de către intervenientă, deși, potrivit art. 129 Cod de procedură civilă, avea obligația de a analiza toate apărările formulate de către părți, cu atât mai mult cu cât, din Legea 10/2001, rezultă neîndoielnic intenția legiuitorului de a-l ocroti pe cumpărătorul de bună credință.
În acest sens, este și jurisprudența, precum și jurisprudența CEDO, exprimată sugestiv în cauzaRaicu împotriva României, la care s-a făcut referire deja.
Tribunalul a apreciat că refuzul instanței de fond de a avea în vedere o apărare fundamentală și care ar putea conduce la o altă soluție valorează nesoluționarea fondului pricinii și este de natură a atrage desființarea hotărârii criticate, pentru a asigura o judecată unitară, precum și dreptul părților la toate căile de acces prevăzute de lege.
Pentru aceste motive, Tribunalul, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod de procedură civilă, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, respectiv Judecătoria sectorului 1
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții, și G, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii, respingerea apelului declarat de și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs, după reiterarea soluțiilor pronunțate în cauză, recurenții au susținut că, în mod nelegal, Tribunalul Bucureștia admis apelul și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, motivând că instanța de fond, în cadrul comparării de titluri, nu a analizat buna-credință a intimatei. Astfel, doctrina clasică a teoriei comparării titlurilor de proprietate a reținut mai multe criterii, în funcție de care urmează să se dea relevanță juridică unuia dintre titluri, respectiv vechimea titlului, prima formă de publicitate imobiliară și faptul că titlul provine de la adevăratul proprietar.
Or, în opinia recurenților, buna-credință nu constituie un criteriu în cadrul comparării titlurilor, întrucât s-ar putea susține și faptul că autoarea lor a fost de bună-credință, atunci când a dobândit imobilul, că a exercitat cu bună-credință dreptul de proprietate, de care a fost samavolnic privată, astfel încât ambele părți sunt de bună-credință, iar acest argument nu poate constitui un criteriu de departajare a titlurilor de proprietate.
Intimații și nu au formulat întâmpinare, intimata depunând concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.
În acest sens, s-a arătat că instanța de fond a ignorat, în mod voit, un element hotărâtor în soluționarea unor astfel de acțiuni în revendicare, având ca obiect imobilele naționalizate, și anume, buna - credință a cumpărătorului, în baza Legii nr.112/1995, deși, din dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001, aplicabile în cauză, rezultă neîndoielnic intenția legiuitorului de a-l ocroti pe cumpărătorul de bună-credință, necesitata ocrotirii cumpărătorului de bună - credință al imobilelor preluate de stat rezultând și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzaRaicu contra României.
Astfel, instanța de fond, neanalizând buna - credință a cumpărătorilor, nu a intrat practic în cercetarea fondului, instanța de apel aplicând în mod corect dispozițiile art.297 Cod procedură civilă, pentru a nu răpi părții un grad de jurisdicție.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, în actuala reglementare a recursului, acesta are, în mod exclusiv, natura unui recurs de legalitate, care se circumscrie motivelor enumerate exhaustiv în dispozițiile art. 304 pct. 1- 9 Cod procedură civilă.
Analiza instanței de recurs, fiind limitată la motivele de nelegalitate, Curtea va trebui să analizeze, cu prioritate, modul în care au fost aplicate, în cauză, de către instanța de apel, dispozițiile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, atunci când s-a dispus soluția desființării sentinței civile nr. 13969/28.10.2008 a Judecătoriei sectorului 1 B, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.
În acest context, Curtea constată că elementul ce a determinat această soluție a fost, în opinia tribunalului, faptul că instanța de fond a pronunțat hotărârea, exceptând în mod expres analiza bunei-credințe, invocată de către intervenienta în nume propriu, deși, potrivit art.129 Cod procedură civilă, ar fi avut obligația să analizeze toate apărările formulate de părți, cu atât mai mult cu cât, din Legea nr. 10/2001, rezultă neîndoielnic intenția legiuitorului de a-l ocroti pe cumpărătorul de bună - credință, această necesitate a ocrotirii cumpărătorului rezultând și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzaRaicu contra României).
În același sens, tribunalul a apreciat că refuzul instanței de fond de a avea în vedere o apărare fundamentală și care ar putea conduce la o altă soluție, valorează nesoluționarea fondului pricinii și este de natură a atrage desființarea hotărârii criticate, pentru a se asigura o judecată unitară, precum și dreptul părților la toate căile de acces prevăzute de lege.
Aceste considerente ale instanței de apel fac imperios necesară cercetarea considerentelor expuse de instanța de fond, pentru a vedea modalitatea în care această instanță a analizat argumentele intervenientei în nume propriu și a răspuns în mod esențial acestor argumente, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de care trebuie să beneficieze toate părțile implicate într-un proces civil.
Or, Curtea constată că instanța de fond nu a ignorat această apărare a intervenientei, ci, după soluționarea cu prioritate a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, analizând fondul cererii de chemare în judecată, a precizat că nu se impune analizarea existenței bunei-credințe a autoarei, respectiv a intervenientei, în momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, întrucât, în opinia acestei instanțe, chiar dacă s-ar reține buna-credință, aceasta, singură, nu valorează un drept de proprietate, legea acordând preferință aparenței create de titlul provenit de la un neproprietar, exclusiv în ipoteza erorii comune și invincibile, situație excepțională, ale cărei condiții nu sunt întrunite, având în vedere notorietatea abuzurilor săvârșite prin preluarea de către stat a imobilelor în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, exproprieri notoriu ilegale și injuste.
Revenind la analiza soluției dispusă de instanța de apel, Curtea învederează că semnificația principiului care determină desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul art. 297 alin. 1 teza I Cod procedură civilă, este aceea că instanța nu a cercetat fondul, atunci când a pronunțat soluția în temeiul unei excepții procesuale, când a omis să se pronunțe asupra unei cereri ori a dat altceva decât s-a cerut.
Astfel, împrejurarea că instanța de fond, după o expunere amplă a argumentelor de fapt și de drept, pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, a considerat că buna - credință nu valorează drept de proprietate, în considerarea faptului că, în cauza dedusă judecății, nu este incidentă ipoteza erorii comune și invincibile, având în vedere notorietatea abuzurilor săvârșite, prin preluarea de către stat, a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, care să atragă aplicabilitatea art.297 alin.1 Cod procedură civilă.
În acest punct, Curtea apreciază că, dacă instanța de apel avea o altă opinie cu privire la relevanța bunei-credințe în compararea titlurilor de proprietate, în cazul unei acțiuni în revendicare a unor imobile preluate abuziv de către stat, nu exista niciun impediment legal de a-și susține această opinie, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, în considerarea naturii devolutive a căii de atac a apelului, cu care aceasta era învestită, însă soluția desființării sentinței primei instanțe, pentru motivul invocat de către tribunal, apare ca nelegală și determină o prelungire nejustificată a duratei procesului, ce reprezintă, de asemenea, o garanție procesuală impusă de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite recursul exercitat de recurenții, - și G, va casa decizia civilă nr.411 A din 20.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât și cu intimata pârâtă-intervenientă și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții reclamanți, G, împotriva deciziei civile nr. 411 din 20.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât și cu intimata pârâtă-intervenientă.
Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecarea apelului, Tribunalului București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnored./CS
2 ex/12.04.2010
-----------------------------------------
- Secția a IV-a -
-
Jud.Sector 1 -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
