Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 143/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
- Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie -
Dosar nr-
DECIZIA Nr. 143
Ședința publică din data 18 februarie 2010
PREȘEDINTE: Constanța Pană C -
JUDECĂTORI: Constanța Pană, Marilena Panait Adriana Maria
- ---
Grefier - -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul domiciliat în B, str. - Nord,.18 E,.7,.27, județul B, împotriva deciziei civile nr. 306 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B,-, sector 5.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit: recurentul reclamant - și intimatul pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că s-a depus la dosar întâmpinare de către intimat, prin care s-a solicitat, în baza dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere că la acest termen de judecată lipsesc părțile iar intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare:
CURTEA:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Buzău la 25.01.2008 sub numărul de dosar - reclamantul a chemat in judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că i s-a încălcat dreptul de redeschidere a procesului prin promovarea unui recurs în anulare a sentinței penale nr.926/23.05.1996 a Judecătoriei Buzău și să fie obligat Statul Român să-i plătească suma de 400.000 lei reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat pentru că Procurorul General nu a declarat recurs în anulare împotriva sentinței penale nr.926/23.05.1996 a Judecătoriei Buzău.
În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că necesitatea promovării recursului în anulare era determinată de învoirea viciului de procedură existent în dosarul penal nr.9043/1995 în care s-a pronunțat sentința penală nr.926/23.05.1996.
În drept reclamantul si-a întemeiat acțiunea pe art.998 și art.1003 cod civil, art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.4 alin.2 din Protocolul nr.7 la această Convenție.
Judecătoria Buzău, prin sentința civilă nr.1439/12.03.2008, a considerat că temeiul legal al acțiunii reclamantului ar fi art.504 Cod procedură penală care reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale și în consecință si- declinat competența în favoarea Tribunalului Buzău - Secția civilă.
Tribunalul Buzău - Secția civilă, prin sentința civilă nr.945/26.09.2008, si-a declinat la rândul sau competenta în favoarea Judecătoriei Buzău, reținând că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe art.998 si art.1000 alin.3 cod civil care reglementează răspunderea civilă delictuală și nu pe art.504 Cod procedură penală, provocând astfel un conflict negativ de competență.
Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea de APEL PLOIEȘTI, în calitate de regulator de competență, a stabilit, prin sentința civilă nr.12CC din 24.10.2008, că revine Judecătoriei Buzău competenta materială de soluționare a cererii reclamantului, această cerere având caracterul unei acțiunii în răspundere civilă delictuală întemeiată pe art.998, 999 si 1000 alin.3 din Codul Civil.
Cauza a fost înregistrată, după rezolvarea conflictului negativ de competență la Judecătoria Buzău la 02.02.2009 sub numărul de dosar -.
Reclamantul a precizat, prin scrisoarea depusă la dosar că acțiunea pe care a promovat-o se întemeiază în drept si pe art.21 si 52 alin.3 din Constituție si art.6 alin 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a cerut de către reclamant să se constate că, unul din motivele pentru care Procurorul General trebuia să promoveze, în cauză recurs în anulare este acela că, rechizitoriu prin care a fost trimis în judecată nu a fost confirmat și astfel instanța penală care l-a condamnat nu a fost legal sesizată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la 23.02.2009 Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bas olicitat respingerea acțiunii întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
În cauză a fost adminsitrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.3257/06.05.2009 Judecătoria Buzăua respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a stabilit în primul rând că temeiul legal al acțiunii reclamantului este art.998, 999 si art.1000 alin.3 din Codul Civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Raportat la temeiul de drept al acțiunii instanța de fond a reținut că între Statul Român și magistrați nu există un raport de prepușenie în baza căruia să poată fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul art.1000 alin 3 din Codul Civil.
Așadar pentru angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului său, trebuie a fi îndeplinită cumulativ mai multe condiții.
Condițiile generale de angajare a răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului său, sunt: săvârșirea unei fapte ilicite de către prepus în exercitarea funcției îndeplinite ca urmare a existenței raportului de prepușenie dintre el și comitent, cauzarea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției prepusului, adică a celui care a cauzat prejudiciu. Toate aceste condiții urmează a fi îndeplinite cumulativ, iar conform dispozițiilor art. 1169 Cod civil persoana vătămată prin fapta ilicită și "victima" prejudiciului cauzat va trebui să facă dovada atât a existenței prejudiciului cât și a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției.
În plus, în privința angajării răspunderii comitenților pentru faptele prepușilor lor sunt instituite condiții speciale de angajare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Astfel, între comitent și prepus trebuie să existe un raport de subordonare care-și are temeiul în împrejurarea că pe baza acordului dintre ele o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. În baza acestui raport există posibilitatea comitentului de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane denumită prepus, aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.
De regulă, temeiul nașterii raportului de prepușenie îl constituie contractul de muncă.
Conform art. 3 alin. 1 din legea nr. 303/2004 privind statutul Judecătorilor și Procurorilor republicată, procurorii se bucură de stabilitate și sunt independenți în condițiile legii.
Statutul procurorilor precum și condițiile de angajare a răspunderii acestora sunt reglementate în legea specială, iar între aceștia și Statul Român nu există raport de prepușenie în sensul dispozițiilor art. 1000 alin. 3 Cod civil.
Nefiind întrunite cumulativ toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta procurorului general în condițiile dispozițiilor art. 998,999 Cod civil cu referire la art. 1000 alin. 3 Cod civil, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă în prezenții pendinte judecății.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeincie.
În motivarea cererii de apel apelantul a arătat că acțiunea sa se baza pe dispozițiile art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor omului coroborat cu dispozițiile art.4 alin.2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
Dreptul la redeschiderea procesului penal conform legii și procedurii penale a statului, respectiv dacă printre altele, s-a descoperit un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, viciu de natură să afecteze legalitatea si/sau temeinicia hotărârii pronunțate, este un drept protejat de o convenție ratificată de Statul Român.
A mai precizat apelantul că atitudinea procurorului general de a nu ataca cu recurs în anulare la instanța supremă hotărârea sa, l-a împiedicat să-și exercite cu eficiență drepturile, îngrădindu-i-se dreptul la un proces echitabil în sensul accesului liber la justiție.
Totodată arată apelantul că în mod greșit instanța de fond i-a respins acțiunea cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează cu o derogare de la obligațiile prevăzute de art. 1 din Convenție, precum și suprimarea unor drepturi substanțiale, drepturi ce nu pot fi restrânse decât în condițiile restrictive prevăzute de art.53 din Constituție.
Tribunalul Buzău, prin decizia civilă nr.306 din 11 noiembrie 2009, respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că, în calitate de regulator de competență Curtea de APEL PLOIEȘTIa stabilit prin sentința civilă nr.12CC/24.10.2008, că acțiunea reclamantului se întemeiază pe dispozițiile art.998 si art.1000 alin.3 din Codul Civil care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului - Statul Român pentru faptele prepușilor, respectiv ale procurorilor care nu au promovat la cererea reclamantului un recurs în anulare sentința penală nr.926/23.05.1996 pronunțată de Judecătoria Buzău.
A mai reținut instanța că, în esență, reclamantul își întemeiază acțiunea în despăgubiri pe următoarea faptă ilicită: rechizitoriu în baza căruia a fost trimis în judecată si apoi condamnat la pedeapsa închisorii privative de libertate nu a fost confirmat de primul procuror și că, în această situația, a nelegalei sesizări a instanței i s-a cauzat un prejudiciu rezultat din condamnarea pe nedrept.
Reclamantul susține că în 2004 solicitat Procurorului General să promoveze recurs în anulare împotriva sentinței penale nr.926/23.05.1996 a Judecătoriei Buzău si că prin adresa nr- i s-a comunicat că i s-a respins cererea cu motivarea că" nu sunt motive care să justifice declararea recursului în anulare".
A mai reținut tribunalul că, nu s-a dovedit în prezenta cauză că reclamantul prin cererea de promovare a recursului în interesul legii ar fi invocat nelegala sesizare a instanței penale printr-un rechizitoriu neconfirmat de primul procuror si nici ar fi invocat această nulitate pe durată desfășurării procesului penal în care s-a pronunțat sentința penală nr.926/2004 a Judecătoriei Buzău.
Pentru ca reclamantul să fie în drept să solicite despăgubiri este necesar ca acesta să prezinte o hotărâre penală care să consfințească existența nelegalei sesizări a instanței penale si în final o hotărâre prin care în urma rejudecării cauzei penale ar fi fost achitat pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată penală.
A concluzionat tribunalul că, în consecință, pe calea prezentei acțiuni civile reclamantul apelant nu poate solicita să se constate nulitatea actului de sesizare a instanței penale si implicit să i se admită cererea de a se acorda despăgubiri civile în condițiile în care sentința penală nr.926/23.05.1994 se bucură de autoritate de lucru judecat, calea de atac extraordinară a recursului în anulare fiind desființată prin abrogarea art.409-414(1) Cod procedură penală prin Legea nr.576/2004.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru motive de nelegalitate.
În motivarea cererii de recurs recurentul a arătat că, hotărârile criticate cuprind motive contradictorii și străine de natura cauzei - art.304 pct.7 Cod pr.civilă; instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, au schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia - art.304 pct.8 Cod pr.civilă și hotărârile pronunțate sunt lipsite de temei legal și au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Dreptul la un proces echitabil include și dreptul fundamental de a beneficia, în condițiile legii, de toate formele de protest împotriva unor hotărâri netemeinice și nelegale, inclusiv calea de atac a recursului în anulare.
Procesele penale având ca obiect infracțiuni care sunt urmărite din oficiu sunt de interes public, titularul acțiunii penale și al recursului în anulare este, potrivit legii, Ministerul Public care, potrivit prevederilor constituționale, printre altele, apără și drepturile și libertățile cetățenilor - art.131 alin.1 din Constituție.
A mai precizat recurentul că, instituția recursului în anulare nu putea fi exercitată decât de procurorul general, capul Ministerului public, exponent al puterii judecătorești.
adresate acestei autorități completează în interesul aplicării corecte a legii, rolul și atribuțiile Ministerului public și au menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.
Pe de altă parte, în situația în care, pentru aceleași motive, sesizarea instanței printr-un rechizitoriu neconfirmat, procurorul general a atacat cu recurs în anulare hotărârea pronunțată, iar în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 9043/1995 - sentința 926/23.05.1996 nu a procedat în mod similar, se aduce o gravă atingere principiului egalității. acestui principiu există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cauze egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Totodată, dreptul la apărare nu vizează doar apărarea din fazele inferioare ale procesului penal, ci vizează deopotrivă și dreptul de apărare prin exercitarea efectivă a căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt și/sau de drept sau a unor soluții adoptate de instanțele de judecată dar care sunt considerate greșite de către unul sau altul dintre participații la procesul penal, inclusiv inculpatul-condamnat.
Prin atitudinea procurorului general de a nu ataca cu recurs în anulare o hotărâre de condamnare în condițiile în care erau îndeplinite, așa cum a arătat constant, absolut toate condițiile legale, s-au îngrădit drepturi substanțiale.
A învederat recurentul că, nu poate fi reținut nici motivul că nu s-a dovedit în prezenta cauză că reclamantul prin cererea de promovare a recursului în anulare - greșit "în interesul legii" ar fi invocat nelegala sesizare a instanței penale, din momentul în care în referatul din 26 martie 2004 fila 3 referatului ce a fost depusă la dosar la termenul din 4 martie 2009 în lucrarea cu nr-, înscris în care se precizează expres "Menționez că rechizitoriul întocmit de procuror nu a fost confirmat, potrivit art.209 din Codul d e procedură penală, de procurorul ierarhic superior".
Instanța de apel face și o analiză a situației sub aspectul existenței unei hotărâri prin care în urma rejudecării cauzei penale ar fi fost achitat pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată. Această situație trimite la dispozițiile art.504 și urm. Cod pr.penală, lucru exclus în prezenta cauză.
Mai arată recurentul că în acțiunea de față nu a solicitat decât să se constate încălcarea unor drepturi protejate prin aplicarea prevederilor art.13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Apreciază că o hotărâre judecătorească, în condițiile în care sunt descoperite vicii grave de procedură, nu mai poate fi, în condițiile legii, revizuită, deoarece are autoritate de lucru judecat, înseamnă că niciodată o gravă eroare judiciară nu mai poate fi îndreptată.
În temeiul art. 308 al. 2 Cod pr. Civ. intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, hotărârile atacate fiind legale și temeinice, instanțele reținând în mod corect situația dedusă judecății.
În motivarea întâmpinării intimatul a arătat că în urma calificării cererii reclamantului de către Curtea de Apel, prin sentința nr. 12CC din 24 noiembrie 2008, ca având ca temei de drept art. 998 - 1000 alin.3 Cod civil, instanța de fond a procedat în mod corect la analizarea condițiilor cumulative de admisibilitate pentru angajarea răspunderii civile delictuale și a constatat că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ aceste condiții.
A mai precizat intimatul că, în mod corect s-a reținut că statutul procurorilor și condițiile de angajare acestora sunt reglementate de legea specială, iar între aceștia și Statul Român nu exista raport de prepușenie în sensul dispozițiilor art.1000 alin.3 Cod civil fiind corectă și legală sentința civilă nr. 3257 din 6 mai 2009.
Referitor la încălcarea dispozițiilor art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor omului invocată de reclamant și aceasta este neîntemeiată și nedovedită.
Astfel, dreptul la recurs instituit de art.13 din Convenție, este un drept subiectiv de natură procedurală, garantând un drept de acces în fața judecătorului intern, acces pe care reclamantul l-a avut prin prezența sa în fața instanțelor de toate gradele.
Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarelor, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Reclamantul a investit inițial Judecătoria Buzău cu o cerere având ca obiect constatarea că dreptul la redeschiderea procesului prin atacarea cu recurs în anulare a unei sentințe de condamnare în situația în care existau vicii de procedură i-a fost încălcat de către statul român și să fie obligat pârâtul la plata unei sume de bani ca urmare a încălcării dreptului, acțiune formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin Sentința civilă nr. 1439/12.03.2008 Judecătoria Buzău - Secția civilă a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.
La rândul său Tribunalul Buzău - Secția civilă, prin Sentința civilă nr. 945/26.09.2008 a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.
Totodată tribunalul a înaintat cauza la Curtea de Apel în vederea stabilirii competenței.
Curtea de APEL PLOIEȘTI - Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie Sentința nr. 22/24.11.2008 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei.
La fundamentarea soluției pronunțată în regulator au stat argumentele potrivit cu care a aprecia că prin aplicarea dispozițiilor art. 84 Cod pr. civ. reclamantul a investit instanța cu soluționarea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 504 Cod pr. pen. în condițiile în care acesta a învederat cu vehemență atât în cererea de chemare în judecată cât și în toate notele ulteriore că acțiunea sa se întemeiază pe dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil și art. 1000 al. 3 Cod civil ar determina schimbarea de către instanță a obiectului și temeiului juridic al acțiunii, implicând o încălcare flagrantă a principiului disponibilității reglementat de art. 129 al. 6 Cod pr. civ.
Ori, la soluționarea cauzei de către instanța desemnată prin regulator ca fiind competentă s-au avut în vedere tocmai temeiurile de drept menționate, așa cum rezultă din considerentele sentinței.
și instanța de apel investită cu soluționarea căii de atac promovată de către reclamant s-a raportat la aceleași texte de lege.
Într-o atare situație criticile recurentului potrivit cu care hotărârile criticate cuprind motive contradictorii și străine de natura cauzei, iar instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sunt nefondate.
În ceea ce privește respectarea dreptului la un proces echitabil Curtea reține că, potrivit art. 6&1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului art. 6&1 nu proclamă în termeni expreși dreptul de acces la un tribunal.
Ori, potrivit textelor procedurale penale în vigoare la momentul adresării cererilor de către reclamant către Procurorul general al României, acesta din urmă avea posibilitatea de a promova un recurs extraordinar cu privire la o hotărâre penală definitivă când se considera că prin respectiva hotărâre s-a adus o încălcare esențială legii sau că este vădit netemeinică.
Așadar, legea instituia posibilitatea de apreciere de către Procurorul General în vederea promovării sau nu a unui recurs extraordinar, simpla cerere adresată acestuia nefiind suficientă în acest sens.
Așa fiind, criticile recurentului privitoare la respectarea dreptului la un proces echitabil și la susținerile potrivit cu care memoriile adresate acestuia completează în interesul aplicării corecte a legii rolul și atribuțiile Ministerului public, apărător al drepturilor și libertăților cetățenilor sunt nefondate.
Nefondate sunt și criticele recurentului în sensul că, pentru aceleași motive procurorul general a atacat cu recurs în anulare hotărârile pronunțate în alte cauze.
După cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente potrivit dispozițiilor procedurale exista o marjă de apreciere și în limitele căreia nu se poate vorbi de încălcarea principiului egalității în fața legii.
Față de cele învederate apar ca nefondate criticile recurentului și cu privire la încălcarea dreptului la apărare și a altor drepturi fundamentale ca urmare a nepromovării căii extraordinare de atac.
Motivarea instanței de apel pe anumite aspecte care și-ar găsi fundamentarea în art. 504 Cod pr. civ. nu sunt de natură să afecteze legalitatea hotărârii de vreme ce tribunalul a analizat cauza și prin prisma temeiurilor de drept indicate în sentința prin care s-a stabilit competența materială.
În ceea ce privește referirile la art. 13 din Convenție, potrivit jurisprudenței CEDO acesta nu poate fi interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice doleanță, oricât de nejustificată ar fi, pe care o poate prezenta un individ în baza convenției, ci trebuie să fie vorba de o reclamație care poate fi susținută potrivit prevederilor acesteia.
Ori, în cauza pendinte cererea petentului nu se poate susține prin prisma niciunei prevederi a instrumentului european menționat.
Sub aspectul posibilității de îndreptare a erorilor judiciare legea internă prevede pârghii în acest sens și susținerile recurentului vizând aceste aspecte fiind nefondate.
Pentru toate motivele arătate și având în vedere dispozițiile art. 312 al. 1 Cod pr. civ. Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul domiciliat în B, str. - Nord,.18 E,.7,.27, județul B, împotriva deciziei civile nr. 306 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B,-, sector 5, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Constanța Pană, Marilena Panait Adriana Maria
- - - - -
GREFIER,
Red
4ex/23.02.2010
nr. - Judecătoria Buzău - Secție civilă
nr. - Tribunalul Buzău - Secția civilă
operator de date cu caracter personal
notificare nr. 3120
Președinte:Constanța PanăJudecători:Constanța Pană, Marilena Panait Adriana Maria
