Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1499/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(863/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1499
Ședința publică de la 09 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind soluționarea recursurilor promovate de recurentul - pârât - reclamant și de recurenții - pârâți MUNICIPIUL PRIN PRIMARUL GENERAL și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.1423/10.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă - - și cu intimata - pârâtă -.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General, reprezentat de consilier juridic fără delegație la dosar, intimata - reclamantă - pârâtă - și intimata - pârâtă -, reprezentată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.6/11.05.2009, emisă de Baroul București, aflată la fila 32 în dosar, lipsind recurentul - pârât - reclamant și recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Consilierul juridic al recurentului - pârât Municipiul B prin Primarul General învederează faptul că, a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii formulată de intimatele - reclamante, privitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B, șos. - nr.10,.3, sect. 4 și solicită să se aibă în vedere prevederile art. 1 al.1 și 2 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.274/2005 unde se prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate cu titlu.
Consilierul juridic al recurentului - pârât arată că în ceea ce privește obligarea la cheltuielile de judecată consideră că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față de se poate reține culpa Municipiului B prin Primarul General, solicitând în acest sens diminuarea cheltuielilor de judecată potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Consilierul juridic al recurentului - pârât solicită admiterea recursului, astfel formulat. Cu privire la recursul formulat de către recurentul - pârât - reclamant și a recursului formulat de către recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită admiterea acestora, astfel cum au fost formulate.
Apărătorul intimatei - reclamante - pârâte și a intimatei - pârâte învederează faptul că, în ceea ce privește lipsa de interes a capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului invocată de recurenți solicită respingerea ca nefondată, deoarece acțiunea formulată în cauză este o acțiune de drept comun, nefiind în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr.10/2001. Totodată, mai arată că justifică un interes născut și actual implicit dat fiind că prin constatarea preluării abuzive a imobilului se tinde la compararea de titluri asupra acestuia, motiv pentru care corect instanța de fond a respins această excepției.
Apărătorul intimatei - reclamante - pârâte și a intimatei - pârâte învederează faptul că, acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, cum este cea de față include astfel compararea tuturor aspectelor de preferabilitate, printre care se găsesc și cel referitor la dobândirea de la adevărații proprietari, alături de celelalte și în urma evaluării tuturor criteriilor se stabilește cine are titlul cel mai bine caracterizat. Totodată, arată că potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora,dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Apărătorul intimatei - reclamante - pârâte și a intimatei - pârâte învederează faptul că, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a ieșit din domeniul privat al statului prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, intrând în patrimoniul pârâtului persoană fizică, astfel că interdicția reglementată de art.6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 cu privire la exercitarea cererii în revendicare devine inaplicabilă. De asemenea, mai arată că prevederile art.480-481 cod civil nu au fost abrogate, acțiunea intimatelor fiind întemeiată pe dispozițiile acestora, iar o eventuală respingere a acțiunii ar fi adus o încălcare a art. 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care reglementează dreptul de proprietate.
Apărătorul intimatei - reclamante - pârâte și a intimatei - pârâte arată că, recursul formulat de către recurentul - pârât - reclamant este nul, deoarece din motivarea cererii lipsește cu desăvârșire și nu este indicat nici unul dintre motivele de modificare sau casarea prevăzute de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă. De asemenea, învederează faptul că, nici din dezvoltarea motivelor de recurs formulate de către recurentul - pârât - reclamant nu face posibilă încadrarea acestora în motivele limitativ prevăzute de lege, respectiv cele prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă, în acest sens solicită admiterea excepției nulității recursului.
Apărătorul intimatei - reclamante - pârâte și a intimatei - pârâte învederează că prin promovarea prezentei acțiuni se respectă principiul liberului acces la justiție consacrate de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr.1 Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai cu seamă că Legea nr.10/2001 nu prevede posibilitatea retrocedării în natură către foștii proprietari a imobilelor vândute în baza Legii nr.112/1995, aceasta neavând prerogativele necesare, în acest sens solicită respingerea excepției de inadmisibilitate.
Apărătorul intimatei - reclamante - pârâte și a intimatei - pârâte
solicită respingerea recursurilor formulate de către recurentul - pârât - reclamant și a recursurilor formulate de către recurenții - pârâți Municipiul B prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca nefondate. Cu cheltuieli de judecată.
După rămânerea în pronunțare a cauzei, dar nu înainte de terminarea ședinței de judecată, se prezintă avocat, reprezentant al recurentului - pârât - reclamant, care depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA,
Prin cererea formulată la 25.01.2007, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâtul, solicitând să se constate lipsa titlului statului român asupra imobilului situat în B,-, apartamentul 3, sectorul 5, iar prin comparație de titluri, pârâtul să fie obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, unitate locativă și terenul aferent menționat mai sus.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamantele sunt moștenitoarele defuncților lor părinți G și, imobilul a fost deținut de aceștia în baza actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 13702/24.05. 1933 și a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 deși autorii lor nu se încadrau în dispozițiile acestui act normativ.
Decretul nr.92/1950, contravenea atât Constituției României din anul 1948, Codului civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Pârâtul a dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare - cumpărare 41214/5.12.1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu un neproprietar și în frauda art.1 din acest act normativ.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată și constatarea calității sale de cumpărător de bună - credință al imobilului în litigiu.
Pârâtul a invocat și excepția lipsei calității procesuale active pe considerentul că nu s-au depus înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate asupra construcțiilor revendicate.
Pe cale de reconvențională s-a solicitat să se constate calitatea de cumpărător de bună - credință.
La data de 6.03.2007, reclamantele au depus o cerere de modificare a acțiunii în sensul că au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și a Statului Român prin Ministerul d e Finanțe în raport cu capătul 1 al cererii.
Reclamantele au invocat excepția tardivității cererii reconvenționale și a întâmpinării și cea a autorității de lucru judecat în privind constatării preluării imobilului fără titlu și excepția nulității cererii reconvenționale pentru netimbrare.
Prin încheierea de ședință de la 15 mai 2005 Judecătoria sectorului 5 Bar espins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare, cea a autorității de lucru judecat, a lipsei de interes, a tardivității întâmpinării și a cererii reconvenționale, precum și cea a netimbrării. La același termen s-a unit cu fondul cauzei excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul d e Finanțelor Publice.
Judecătoria Sectorului 5 B - Secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 7720/20.11.2007 a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și cea a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul d e Finanțelor Publice, ca neîntemeiate.
A admis cererea principală și cererea reconvențională, a constatat lipsa titlului statului asupra imobilului din B,-, sectorul 5, constatat că pârâtul este cumpărător de bună - credință al imobilului din B,-, sectorul 5 și a obligat pârâtul să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, a compensat cheltuielile de judecată.
În considerentele sentinței s-a reținut că reclamantele sunt moștenitoarele de drept ale defuncților lor părinți G și, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr.1432/14.09.1994, eliberat de notariatul de Stat sector 5, fila 7 dosar și respectiv, certificatul de moștenitor nr.721/17.06.1982, eliberat de Notariatul de Stat Local al sectorului 5, fila 8.
Autorii lor au deținut în proprietate întreg imobilul situat în B, șos. -, nr.10, sector 5, inclusiv.3, astfel cum rezultă din: contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.13.702/24.05.1933, fila 10-11 act asupra terenului, prin coroborare cu înscrisul de la fila 13 care atesta existența unui împrumut pentru construcția unei locuințe, și înscrisul de la fila 37 care reprezintă autorizația de construcție pentru imobilul construcție de pe terenul mai sus menționat, - nr.10 sector 5. Față de aceste acte, prima instanță a apreciat că dovedita calitatea procesuală activă a reclamantelor, ca și succesoare a autorilor lor care au deținut în proprietate întregul imobil, teren și construcție, din. - nr.10, sector 5, Pentru aceste motive, instanța a respins excepția Iipsei calității procesual active a reclamantelor ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că primul capăt de cerere are în vedere a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, astfel încât prima instanță a apreciat că pentru aceste considerente, acest pârât are calitate procesual pasivă, și în consecință, instanța a respins excepția ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, pe primul capăt al cererii, așa cum instanța a menționat mai sus autorii reclamantelor dețineau în proprietate imobilul din. - nr.10, sector 5, Acest imobil a fost preluat de stat conform Decretului 92/1950.
În ceea ce privește acest titlu, instanța a apreciat că Decretul nr. 92/1950 contravenea atât Constituției din 1948, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt garantate, cât și a prevederilor art. 480 și 481 Cod civil, conform cărora proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de-ai culege fructele și de a dispune de el, nimeni neputând fi silit a ceda proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Pentru toate aceste considerente, instanța a apreciat că titlul statului nu este unul valabil, și în consecință, instanța a constatat lipsa titlului statului asupra imobilului în speță.
Pe revendicare, instanța a reținut, dat fiind cele mai sus analizate, că statul nu a deținut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra acestui apartament, astfel că nici pârâtul nu putea dobândi de la un non-proprietar. Este vorba despre o transmisiune a unui imobil care nu provin de la adevăratul proprietar.
Prin compararea celor două titluri deduse în fața instanței, dreptul de proprietate al autorilor reclamanților dobândit de către aceștia pe calea vânzării cumpărării, este preferabil deoareceprovine de la un adevărat proprietar și este evident anterior.Este irelevant juridic în ceea ce privește acțiunea în revendicare imobiliară buna credință a pârâtului.B credință nu duce prin ea însăși, în lipsa unui titlu provenind de laadevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate. Prin compararea celor două titluri deduse în fața instanței, dreptul de proprietate al reclamanților dobândit pe calea succesiunii este preferabil, față de contractul de vânzare-cumpărare nr. 41214/05.12.1996, care provine de la un non proprietar.
Instanța a avut în vedere și dispozițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care reglementează dreptul de proprietate.
Pentru aceste considerente, instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâtul-reclamant să lase reclamantelor-pârâte, în deplină proprietate și posesie, imobilul din B, șos. -, nr.10, sector 5.
Pe cererea reconvențională, s-a solicitat a se constata buna credință a pârâtului la momentul dobândirii imobilul. 3 din. - nr.10, sector 5, B credință se prezumă, și proba contrară nu a fost făcută. În plus, a fost constatată prin decizia civilă 1374/R/01.10.2007 a Tribunalului București Secția IV-a Civila. Pentru aceste considerente, instanța a admis cererea reconvențională și a constatat că pârâtul-reclamant este cumpărător de bună credință al imobilului din B, sos. -, nr.10..3, sector 5.
Dat fiind admiterea ambelor cereri, conform art.274 Cod procedură civilă, instanța a compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, Municipiul B prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul d e Finanțelor Publice.
Pârâtul a criticat sentința pe considerentul că greșit s-a respins excepția netimbrării acțiunii în revendicare, fiind o acțiune pe drept comun.
Greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare deoarece după apariția Legii nr. 10/2001 acestea nu mai pot fi promovate.
Greșit s-a reținut nevalabilitatea titlului statului, art.8 din Constituția din 1948 trebuie coroborate cu art. 6 și 11 din aceiași Constituție, fiind interpretate greșit dispozițiile actualei Constituții și neaplicabilitatea art. 6 din Legea nr. 213/1998.
De asemenea, s-a mai invocat și faptul că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut admițând acțiunea pentru întregul imobil și nu numai pentru apartamentul nr.3.
La data de 15.05.2008, s-a înregistrat la Judecătoria Sectorului 5 B și apelul declarat de pârât împotriva încheierii din 24.04.2008 a judecătoriei apreciind că în mod greșit s-a apreciat că este o eroare materială, deoarece raportat la art.129 Cod procedură civilă prima instanță trebuia să se pronunțe prin dispozitiv numai asupra a ceea ce s-a solicitat, or dispozitivul sentinței este incomplet.
Apelantul Statul Român prin Ministerul d e Finanțelor Publice a critica sentința sub aspectul soluționării excepției lipsei de interes a acțiunii, Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 ne mai făcând distincție între imobilele preluate cu titlu ori fără titlu de proprietate, precum și faptul că potrivit art.111 Cod procedură civilă acțiunea în constatare nu poate fi primită câtă vreme partea are la dispoziție acțiunea în realizare.
Apelantul Municipiul B prin Primarul General a criticat sentința în privind admiterii primului capăt de cerere, invocă excepția lipsei de interes și cea a inadmisibilității acțiunii în revendicare față de prevederile Legii nr.10/2001 și a Legii nr. 247/2005.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1423/ 10.11.2008, a respins apelurile ca nefondate.
În considerentele deciziei s-a reținut următoarele:
1. Cu referire la apelurile declarate de apelanții-pârâți Municipiul B reprezentat de Primarul General și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.7720/20.l1.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 B, acestea au privit exclusiv problema interesului reclamantelor intimate în formularea primului capăt de cerere având ca obiect solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului asupra bunului imobil revendicat, ambii pârâți apelanți susținând inexistența unui interes legitim față de dispozițiile actuale ale Legii nr.- republicată, care recunoaște caracterul abuziv al tuturor preluărilor de imobile din perioada de referință a legii, 06.03.1945 - 22.12.1989, apelantul Municipiul B invocând pentru aceleași considerente și inadmisibilitatea acestui capăt de cerere.
Tribunalul a constatat, pe de o parte, că solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului, chiar dacă este cuprinsă într-un capăt de cerere distinct, este în mod evidentsubsumată acțiunii în revendicare.
Aceasta întrucât, de vreme ce reclamantele au solicitat instanței să compare titlurile de proprietate exhibate de ele și de pârâtul, iar acesta din urmă a dobândit bunul de la stat, rezultă că instanța era obligată ca, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, să verifice dacă autorul pârâtului a justificat un titlu de proprietate valabil atunci când a procedat la înstrăinarea bunului către pârât.
Prin urmare, acesta era interesul ce legitima formularea acestei cereri de către reclamante, iar cererea lor este perfect admisibilă, mai ales prin prisma prevederilor art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998.
Pe de altă parte, în privința dispozițiilor speciale ale Legii nr.10/2001, invocate în motivarea apelurilor analizate, tribunalul a constatat în primul rând că nu ne aflăm în desfășurarea unei proceduri administrative reglementate de Legea nr.10/2001, ci într-o acțiune în revendicare și, în al doilea rând, că noțiunea depreluare abuzivăreglementată de art.2 din lege (ce include, astfel cum în mod corect au arătat apelanții-pârâți, toate preluările de imobile de către stat în perioada amintită), nu se (confundă cupreluarea nevalabilăsau, mai exact, cupreluarea fără titlu,aceasta din urmă fiind relevantă din punct de vedere al analizei preferabilității titlului apelantului-pârât.
Pentru aceste considerente, apelurile declarate de apelanții-pârâți Municipiul 1 B și Statul Român se găsesc nefondate.
2. În privințaapelului declarat de apelantul pârât împotriva sentinței civile nr. 7720/20.11.2007 a Judecătoriei Sectorului5B,tribunalul a reținut ca prim motiv de critică inadmisibilitatea acțiunii în revendicare față de existența legii speciale de reparație, Legea nr. -, cu referire expresă la dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr. 213/1998.
Raționamentul urmat la soluționarea apărării privind inadmisibilitatea acțiunii trebuie să aibă în vedere atât dispozițiile art. 21 din Constituția României, ce consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept", drept fundamental care este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și art. 44 din Constituția României revizuită și art.1 din Primul Protocol Adițional la convenția menționată, privind dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor, precum și dispozițiile art.20 din Constituția României.
Acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură, iar îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru obținerea restituirii în natură nu există.
Legea nr. 10/2001, respectând dispozițiile 6 din CEDO și ale art.21 din Constituția României, nu prevede (în forma în vigoare la data sesizării instanței) nicăieri o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deținător actual al imobilului.
Interpretarea prin care s-a afirmat de către apelantul-pârât ideea că acțiunea în revendicare este inadmisibilă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, care nu pot fi însă interpretate în sensul că după apariția Legii nr.10/2001, situație nu ar putea reține preferabilitatea unui titlu ce emană de la un neproprietar, în condițiile arătate mai sus, în care titlul statului este constituit cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale și constituționale în vigoare la data preluării privitoare la dreptul de proprietate și protecție a acestuia.
Mai mult, această teorie reprezintă, potrivit doctrinei, o excepție de la aplicarea principiului nulitățiirestitutio in integrum,astfel încât, de vreme ce nu ne aflăm într-un asemenea cadru procesual, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârât nefiind nul, excepția nu este aplicabilă.
Tribunalul a avut în vedere la soluționarea cauzei împrejurarea, considerată relevantă, că anterior inițierii prezentului litigiu, dreptul de proprietate al intimatelor reclamante asupra imobilului din B,-, sectorul 5, fost recunoscut atât prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr.265A/30.03.204, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.2302/2003, irevocabilă prin decizia civilă nr.1076/07.09.2005 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - filele 45-47 și 95-96 în dosarul de fond), cât și prin Dispoziția nr.939/19.06.2006, emisă de Primarul General al Municipiului B (fila 43 în dosarul de fond), prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.5 și mansardei din imobilul în discuție.
În aceste condiții, refuzul de a recunoaște dreptul intimatelor reclamante la a obține pe calea revendicării restituirea în natură a imobilului ar echivala cu încălcarea prevederilor art.1 din primul Protocol Adițional la Convenția, prin privarea lor de proprietate.
Nu este întemeiată susținerea apelantului pârât în sensul că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece respectarea drepturilor fundamentale garantate de această convenție este raportată la momentul prezent, când intimatele-reclamante solicită protecția juridică a dreptului lor de proprietate, iar recunoașterea de către autorități a existenței în patrimoniul lor a bunului imobil s-a făcut tot sub imperiul convenției.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că apelul declarat de apelantul-pârât este neîntemeiat.
3. Pentru a putea analiza și motivul de apel d e ordine publică invocat de apelantul pârât, tribunalul a examinat anteriorapelul declarat de acesta împotriva încheierii din data de 24.04.2008,prin care a fost admisă cererea formulată de reclamante privind îndreptarea erorii materiale din cuprinsul dispozitivului sentinței nr.7720/2007, în sensul că obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate se referă la apartamentul nr.3 din imobil și nu la întreg imobilul situat în B,-.
Or, de vreme ce reclamantele au solicitat revendicarea de la pârâtul a acestui apartament, iar acesta nu pretinde drepturi decât asupra acestuia, cumpărat de la stat în temeiul Legii nr.112/1995, rezultă cu prisosință că menționarea în dispozitiv a adresei imobilului revendicat fără indicarea apartamentului reprezintă o omisiune în sensul art.281 Cod procedură civilă.
De altfel, în celelalte alineate ale dispozitivului, care soluționează primul capăt de cerere și cererea reconvențională, adresa imobilului menționează și nr. apartamentului, motiv pentru care în mod corect a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, iar apelul este nefondat.
4. În privințamotivului de apel d e ordine publicăinvocat de apelantul pârât în sensul că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau altceva decât s-a cerut, tribunalul a reținut că instanța a fost învestită în privința capătului al doilea de cerere cu revendicarea de la pârâtul a apartamentului nr.3 din imobilul situat în B,-, sectorul 5.
Or, față de încheierea de îndreptare a erorii materiale, față de constatarea că apelul declarat împotriva acesteia este nefondat, rezultă că instanța nu s-a pronunțat asupra altceva decât s-a cerut și nici nu a acordat mai mult decât s-a cerut, și acest motiv de apel fiind nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul B prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul d e Finanțelor Publice și .
Municipiul B prin Primarul General a susținut prin motivele de recurs incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Reclamantele nu au interes în promovarea acțiunii privitor la nevalabilitatea titlului statului față de dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 care prevede expres care imobile au trecut cu titlu și care fără titlu, precum și situațiile în care se acordă despăgubiri în situația în care nu se poate dispune restituirea în natură.
În condițiile legii speciale instanțele nu mai pot acorda decât ceea ce prevede aceea lege.
O altă critică privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată întrucât în cauză nu se poate reține culpa procesuală a apelantului Municipiul B prin Primarul General.
Statul Român prin Ministerul d e Finanțelor Publice a criticat decizia tot sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă considerând că era întemeiată excepția lipsei de interes privind nevalabilitatea titlului statului motivat de modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 Legii nr.10/2001, art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 nu consacră o acțiune în constatare ci prin coroborare cu alin. 2 din același text arată că în cadrul acțiunii în revendicare care presupune comparare de titluri, instanța apreciază asupra valabilității titlurilor, în procesul de stabilire a titlului mai bine caracterizat.
De asemenea, reclamantele au la îndemână acțiunea în realizare astfel încât o acțiune în constatare este inadmisibilă, precum și faptul că nu mai există interes întrucât prin decizia civilă nr. 265/30.03.2004, definitivă și irevocabilă,s-a stabilit caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu.
critică decizia sub aspectul greșitei soluționări a excepției de netimbrare a acțiunii în revendicare, aceasta fiind o acțiune formulată pe calea dreptului comun și întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil trebuia timbrată la valoare.
O altă critică privește greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001.
Potrivit legii speciale, persoana îndreptățită nu mai are dreptul decât la procedura instituită de Legea nr.10/2001, dispoziții care sunt în concordanță cu art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 care arată că imobilele menționate de acest text pot face obiectul unor acțiuni în revendicare dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În sprijinul opiniei sale recurentul invocă decizia civilă nr. 417/25.01.2005 pronunțată de a Înalta Curte de Justiție și Casație precum și decizia 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de aceiași instanță.
O altă critică susținută de recurent se referă la faptul că greșit s-a reținut că Decretul nr. 92/1950 încalcă Constituția din 1948, art. 8, 10 și 16, făcându-se confuzie între naționalizare și expropriere iar pe de altă parte, art.11 din Constituția anului 1948 dădea posibilitatea naționalizării unor imobile, acestea trecând în proprietatea statului, fără despăgubire.
Dispozițiile Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi invocate deoarece acest act a fost integrat dreptului intern abia în anul 1994 iar Declarația Universală a Drepturilor Omului abia în 15.12.1955.
Art. 480 Cod civil reprezenta dreptul comun iar Decretul nr. 92/1950 avea caracter special, înlăturând legea comună.
Considerând neconstituțional Decretul nr. 92/1950 s-au încălcat prevederile art.15 alin.2 din Constituția în vigoare, care consacră principiul neretroactivității legii, iar jurisprudența Curții Supreme de Justiție nu este izvor de drept.
De asemenea, se mai susține și faptul că hotărârea este contradictorie câtă vreme se reține că reclamantele au rămas proprietare conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, se consideră că Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă.
Se mai susține că acțiunea în revendicare nu putea fi primită câtă vreme actul de vânzare - cumpărare, titlul recurentului pârât - reclamant, nu a fost anulat, buna - credința la încheierea acestuia trebuind a fi luată în considerare.
În drept sunt invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
Reclamantele - intimate au formulat întâmpinare la cele trei recursuri declarate solicitând respingerea acestora.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs formulate Curtea va respinge toate recursurile ca nefondate având în vedere următoarele considerente:
Curtea va răspunde unitar problemelor de drept invocate de recurenți întrucât o parte din critici sunt comune și susținute de aceleași argumente:
În ceea privește lipsa de interes a capătului cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului recurenții au invocat următoarele argumente:
Art. 1 alin.1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 declară abuzive preluările de imobile în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989; instanța nu mai poate constata altceva decât prevede lege; prin decizia civilă nr. 265/30.03.2004 a Tribunalului București s-a constatat deja, irevocabil, caracterul abuziv al preluării imobilului; conform art.111 Cod procedură civilă nu se poate promova o acțiune în constatare dacă partea are la îndemână acțiunea în realizare.
Legea nr.10/2001 prin art.1 alin.1 și art.2 declară ca abuzive preluarea imobilelor în perioada de referință, însă noțiunea de preluare abuzivă include atât imobilele preluate cu titlu valabil cât și cele preluate fără titlu valabil, astfel încât există un interes justificat în cadrul analizei preferabilității titlurilor opuse în revendicare.
Obiectul acțiunii cuprinde și revendicarea imobilului de la intimatul - pârât, iar în cadrul acestei operațiuni juridice, analiza instanței privește modalitatea concretă prin care părțile au dobândit dreptul de proprietate, valabilitatea transmisiunii acestuia precum și circumstanțele concrete de constituire ale fiecărui titlu.
Așadar, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului nu este de sine independent pentru a fi inadmisibil potrivit art. 111 Cod procedură civilă, ci este invocat în cadrul acțiunii în realizare, respectiv revendicarea bunului, fiind subsumat acțiunii în realizare pentru motivele menționate anterior.
Referitor la decizia civilă nr. 265/2004 a Tribunalului București se constată că această hotărâre a fost pronunțată în contradictoriu numai cu MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, nu și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cel care a invocat acest argument și nici cu intimatul, cărora li se opune titlul proprietate original - actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 13702/24.05.1933 de către Tribunalul Ilfov - secția notariat și nu decizia civilă sus menționată.
În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001.
Acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă după apariția Legii nr.10/2001, neputând fi primit punctul de vedere al recurentului care citează decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație în recurs în interesul legii.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că "Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice; Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Prin urmare, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea promovării unei acțiunii în revendicare, dându-se astfel prevalență dispozițiilor art. 20 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nu va fi primit nici argumentul recurentului potrivit căruia acțiunea în revendicare poate fi primită doar în situația în care s-a admis anterior cererea de constatare a nulității actului de vânzare - cumpărare, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil.
Curtea are în vedere Hotărârea din 4 noiembrie 2008 Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, unde se arată paragraful 32. "Reclamanții insista asupra faptului ca apartamentul lor a fost naționalizat abuziv și apoi vândut chiriașilor, care au fost de rea-credință. De aceea, ei consideră că instanțele naționale au refuzat pe nedrept să anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Referitor la notificarea vizând restituirea bunului în temeiul Legii nr.10/2001, ei susțin că primăria a amânat analizarea acestei cereri de o manieră excesivă.33. Curtea arată că Judecătoria Constanțaa stabilit caracterul ilegal al naționalizării bunului prin Sentința sa din 21 iunie 2004. Prin urmare, ea apreciază că această constatare a ilegalității care, de altfel, nu a fost infirmată de o instanță superioară are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și că nu a fost nici contestat, nici infirmat până astăzi (vezi, printre multe altele, și alții menționată mai sus, 38; împotriva României, nr.58.612/00, 37, 12 octombrie 2006; împotriva României, nr.35.951/02, 2526, 8 martie 2007; împotriva României, nr.36.992/03, 24, 24 ianuarie 2008). Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că argumentul Guvernului conform căruia ilegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivul sentinței, ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în speță.
34. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamanții aveau un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
35. Ea reamintește ca a examinat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cele ale speței de față și că a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (vezi, printre altele, împotriva României, nr.4.596/03, 3235, 16 februarie 2006). Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună - credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri (, menționata mai sus, 32). O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (, menționata mai sus, 39, 43 și 59). În plus, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifica nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca reclamanții, au fost lipsite de bunurile lor (, menționată mai sus, 34).
36. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față.
37. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe aceștia să suporte o sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
38. Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și constată că a avut loc încălcarea art.1 din Protocolul nr.1."
Aceiași opinie a fost exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza Czaran și împotriva României prin hotărâre pronunțată în 2009 "În ceea ce privește aplicarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție Curtea a arătat că instanțele interne au reținut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un "bun", în sensul Convenției (a se vedea în același sens cauzele Reichardt vs. România, par. 17-20 și și Dimeca vs. România, par. 22-24).
Curtea a reafirmat că, în contextul legislației în vigoare în România, care reglementează acțiunile în revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa oricărei despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1".
Critica referitoare la valabilitatea Decretului nr.92/1950 nu este fondată.
Art. 6 din Constituția anului 1948 prevedea că"bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radio-ul aparțin Statului, ca bunuri comune ale poporului.
Prin lege se vor stabili modalitățile de trecere în proprietatea Statului, a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, se aflau în mâini particulare".
Art.8 din aceiași Constituție arăta că "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege.
Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială" iar art. 11 "când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în condițiunile prevăzute de lege".
În raport de dispozițiile Constituției din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950, doar art.I pct.3 din Decretul nr.92/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor), apare ca fiind constituțional.
În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 și 5 ale art.I din Decretul nr.92/1950, naționalizarea s-a făcut cu încălcarea Constituției atunci în vigoare, astfel încât imobilul s-a preluat fără titlu valabil.
Rezultă așadar că deși proprietatea particulară era recunoscut prin lege, prin acte normative speciale a fost sistematic încălcată de către regimul comunist.
De altfel, în respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România era ori a devenit parte după anul 1989, trecerea imobilelor în proprietatea statului în perioada 6.03.1945 - 21.12.1989 a fost considerată o măsură abuzivă prin legile de reparație în materia proprietății.
Tot astfel, Curtea reține că instanțele de judecată sunt abilitate a verifica titlului statului prin raportare la Constituția în vigoare la dobândirea acestuia, dispozițiile art. 6 alin 3 din Legea nr.213/1998 nefiind abrogate nici expres și nici implicit prin alte acte normative apărute ulterior.
Celelalte considerațiuni privind contextul istoric al edictării unor norme legale în perioada comunistă și post comunistă sunt lipsite de relevanță față de dispozițiile menționate.
MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL a mai formulat o critică referitoare la greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, critică nefondată având în vedere că și această parte a declarat apel, provocând calea de atac a determinat cheltuieli în patrimoniul intimatelor - reclamante.
Cum apelul său a fost respins, culpa procesuală există astfel încât art. 274 Cod procedură civilă a fost aplicat cu corecta interpretare a legii.
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă cu referire la art.7 și 9 Cod procedură civilă Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului formulat de recurentul, ca neîntemeiată.
Respinge, ca nefondate, recursurile promovate de recurentul - pârât - reclamant și de recurenții - pârâți MUNICIPIUL PRIN PRIMARUL GENERAL și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.1423/10.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă - - și cu intimata - pârâtă -.
Obligă recurenții la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - ---
GREFIER,
Red.
Tehnodact. / 2 ex./09.12.2009
- Secția a IV-a Civ. -
Jud. Sectorului 5. - Civ. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
