Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1543/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2204/2008)
Completul 5
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1543
Ședința publică de la 12.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
JUDECĂTOR 3: Claudiu Marius
GREFIER - I
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții - pârâți, -, împotriva deciziei civile nr. 533/A/16.04.2008, emisă de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și -, - - decedată, - decedat.
Obiectul cauzei - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții - pârâți, - reprezentați de avocat în baza împuternicirii avocațiale nr. -, emisă de Baroul București - Cabinet Individual de Avocatură, intimații - reclamanți și -, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. - emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 22).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care
Apărătorul intimaților - reclamanți, depune la dosar practică judiciară. La solicitarea instanței, învederează că a fost formulată notificare în baza legii nr. 10/2001, care a fost soluționată, autorilor intimaților fiindu-le restituit în natură partea din imobil, care nu a fost vândută în baza legii 112/1995.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților - pârâți, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, desființarea deciziei civile recutare, și pe fond respingerea acțiunii, având în vedere disp. art. 304 pct. 7,8 și 9 cod procedură civilă.
Primul motiv de recurs privește inadmisibilitatea acțiunii, deoarece a fost întemeiată pe disp.art. 480 cod civil, deși era în vigoare legea 10/2001 care reglementează inclusiv situațiile dintre foștii proprietari deposedați de regimul comunist și cumpărătorii de bună credință pe legea 112/1995, aspect care conduce la aprecierea că o asemenea acțiune este inadmisibilă, excepție care poate fi invocată oricând.
Cu privire la motivul doi al criticilor formulate, apreciază că în mod greșit instanța de fond cât și tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a intimaților - reclamanți, deoarece foștii proprietari dobândesc legitimitate procesuală de la data hotărârii de retrocedare sau a deciziei de restituire a imobilului, așa încât prin lipsa acestora, în condițiile legii 10/2001, apreciază că aceștia nu au calitate procesuală activă pentru promovarea acțiunii.
C de al treilea motiv de critică invocat vizează faptul că tribunalul cât și instanța de fond, deși au fost investite cu o cerere de revendicare prin comparare de titluri, s-au pronunțat și pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv pe valabilitatea titlului deținut de recurenții - pârâți, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995, susținându-se că titlul deținut de aceștia nu este valabil deoarece provine de la un non dominus.
C de al patrulea motiv invocat, vizează o greșită interpretare a legii, în cazul în care celelalte critici invocate să nu există, deoarece printr-o comparare de titluri, în mod normal ar fi trebuit să se de prioritate titlului deținut de recurenții - pârâți, fiind încheiat în mod valabil, public, au fost cumpărători de bună credință, au respectat dispozițiile prevăzute de legea 112/1995, motiv pentru care nu s-a solicitat și constatarea nulității contractului, iar în acest moment sunt recunoscuți ca fiind singurii proprietari, achită taxe și impozite, fiind totodată și în posesia imobilului.
Solicită ca la pronunțarea deciziei să se aibă în vedere decizia 33/2008 pronunțată de ICCJ. Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Apărătorul intimaților - reclamanți, cu privire la primul motiv de recurs prin care a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii, solicită respingerea acesteia, deoarece acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 480 cod civil, iar principiul disponibilității îi dă dreptul reclamantului să stabilească cadrul procesual, lucru care nu poate fi schimbat de nimeni. Precizează că legea 10/2001 nu are legătură cu legea comună, deoarece aceasta reglementează raporturile juridice numai între vechii proprietari și statul, nu și dintre vechii proprietari și alte persoane, legea având o metodologie aparte respectiv cea administrativă, adică restituirea prin notificare, existând doar în art. 46 al. 2 mențiuni privind raporturile dintre vechii proprietari și chiriașii instalați de stat. Față de cele de mai sus apreciază că în astfel de cauze nu se poate face vorbire de disp. Legii 10/2001 ci doar de disp. art. 480 cod civil, deoarece dreptul de proprietate este vesnic în legislație.
Arată că, prezenta acțiune care este o revendicare, are două forme, respectiv acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar și acțiunea în compararea de titluri, care are de asemenea are doua forme de manifestare, respectiv acțiunea prin comparare de titlului atunci când titlurile provin de la același proprietar și acțiunea când titlurile provin de la autori diferiți, prezenta cauza având acest obiect.
In continuare, arată că, în cazul în care reclamantul nu poate face dovada în fața instanței că există o hotărâre judecătorească irevocabilă, ce a desființat titlul părții potrivnice, respectivul titlu de proprietate este viabil și valabil, așa cum este și titlul deținut de vechiul proprietar, care nu a fost desființat niciodată, față de împrejurarea că titlul trebuie desființa prin justiție, așa încât posesia bunului se află în mod aleatoriu în mâinile unuia dintre proprietari
Mentionează că, compararea titlurilor se face prin două modalități, respectiv momentul intrării în circuitul civil, și autorul de la care provine fiecare titlul, aspect constatat de către instanțele anterioare, în sensul că titlul de proprietate deținut de intimații - reclamanți a intrat în circuitul civil în anul 1935 când a fost cumpărat imobilul, provenind de la adevăratul proprietar.
Solicită respingerea recursului fără obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 12601/21.09.2007, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active ca nefondată și a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul și și în contradictoriu cu pârâții, și a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament situat în B, str. -. - nr.24,. M,.10, compus din două camere, bucătărie, baie, balcon în suprafață utilă de 59,98. cote indiviză de 7,24% din părțile de folosință comună ale imobilului și 12,05. teren situat sub construcție, atribuit conform art.33 din nr.HG20/1996.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Soții și și fiica acestora, (autorii reclamanților), au cumpărat la data de 31 iulie 1935 și respectiv 15 februarie 1936, imobilele situate în bd. - - nr. 45 și 47, conform contractelor de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. 25 535 din 31 iulie 1935 și 5550 din 15 februarie 1936 la Tribunalul Ilfov, secția notariat.
În anul 1964 d-na decedează rămânând ca moștenitori, potrivit nr. 132/1964, și. În anul 1976 decedează rămânând ca moștenitori, născută și, în calitate de fiice.
a decedat la data de 31.12.1998, lăsând ca moștenitori pe soțul său, și pe fiul său.
Imobilul revendicat a intrat în patrimoniul statului prin Decretul nr.92/1950.
În prezent imobilul are adresa poștală Bd. - nr.24, astfel cum rezultă din adresa nr. -/22.08.2007 Sector 1.
Pârâții au cumpărat imobilul - apartament situat în B, sector 1, str. -. - nr.24,. M,. 10, de la Primăria Municipiului B, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzarecumpărare nr. 306/112/12.02.2001.
Analizând valabilitatea titlului statului în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanța a constatat că prevederile decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispozițiilor Constituției din 1948, art.8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republici Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.
Totodată, prevederile decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată privind proprietatea, respectiv art. 481 Cod civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin urmare, față de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanța a constatat că reclamanții au calitatea de moștenitori ai unei persoane al cărei imobil a fost preluat fără titlu valabil, și ca atare își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării.
Reținând așadar că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.306/112/12.02.200, vânzătorul nu era proprietarul apartamentului vândut pârâților, instanța de fond a constatat că această vânzare, conform art. 973 cod civil nu îl poate afecta cu nimic pe adevăratul proprietar, imobilul rămânând în continuare în patrimoniul acestuia din urmă. direct din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia, exercitarea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva cumpărătorului ce a contractat cu vânzătorul neproprietar nu este condiționată în nici un fel de anularea actului de vânzare a imobilului, acest contract rămânând în ființă, fără însă a-l expropria pe adevăratul proprietar și fără a conferi vreun drept cumpărătorului.
Comparând titlul de proprietate al reclamanților cu cel invocat de către pârâți, instanța de fond a reținut că titlul reclamanților este preferabil, întrucât provine de la un proprietar al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâților provine de la o persoană care nu este proprietar, ce nu putea transfera în patrimoniul acestora un drept pe care nu îl avea.
Instanța de fond nu a analizat existența bunei-credințe a pârâților în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât chiar dacă ar fi reținut buna-credință, aceasta singură nu valorează un drept de proprietate; legea acordă preferință aparenței create de titlul provenit de la un neproprietar exclusiv în ipoteza erorii comune și invincibile, situație excepțională ale cărei condiții nu sunt întrunite având în vedere notorietatea abuzurilor săvârșite prin preluarea de către stat a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exproprieri notoriu ilegale și injuste.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și, solicitând schimbarea căii de atac formulate, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondat. Apelanții-pârâți au sentința atacată pe motiv de nelegalitate și netemeinicie, în esență arătând următoarele:
Hotărârea este nemotivată sub aspectul soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active, sentința cuprinzând numai motivele care au dus la admiterea acțiunii.
Sentința atacata este nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Prima instanță a apreciat că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil deoarece acesta provine de la un proprietar al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar ce nu putea să transfere în patrimoniul lor un drept pe care nu îl avea. În considerentele hotărârii se arată că "instanța nu va analiza existenta bunei -credințe a pârâților în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât chiar daca s-ar reține buna-credință, aceasta singură nu valorează un drept de proprietate." Iar în cele ce urmează: "legea acordă preferință aparenței create de titlul provenit de la un neproprietar exclusiv în ipoteza erorii comune și invincibile, situație excepțională ale cărei condiții nu sunt întrunite având în vedere notorietatea abuzurilor săvârșite prin preluarea de către stat a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exproprieri notoriu ilegale și injuste."
Legat de această argumentare a instanței de fond, pârâții subliniază că nimeni nu a susținut vreodată ideea că buna-credință ar fi una din modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate. B-credință este o condiție prevăzută de lege pentru recunoașterea valabilității actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, altminteri aceste acte fiind lovite de nulitate absolută (art.45 alin.(2) din Legea nr.10/2001).
Prin urmare, instanța de fond nu trebuia sa ignore existenta bunei-credințe a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, deoarece vocația foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora pentru revendicarea imobilului se naște numai în momentul în care se constată nulitatea absoluta a actului de înstrăinare încheiat cu rea-credință de foștii chiriași.
În ceea ce privește susținerea primei instanțe potrivit căreia în speță nu poate fi invocată eroarea comună și invincibilă datorită caracterului de notorietate a abuzurilor săvârșite prin preluarea de către stat a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pârâții consideră că o astfel de motivare este lipsită de logică juridică și excede cadrului legal în care trebuie să se desfășoare orice litigiu dedus în fața justiției.
Prin decizia civilă nr. 533/16.04.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul pârâților ca nefondat, în susținerea acestei soluții reținând următoarele argumente:
În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea respingerii excepției lipsei calității procesuale active, aceasta este neîntemeiată, avându-se în vedere că instanța de fond, în analiza situației de fapt deduse judecății, în primul rând analizează dreptul reclamanților, concluzionând că aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin moștenire legală, de la autorii lor, soții și și fiica acestora, care erau proprietarii terenului, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, astfel cum s-a arătat, astfel că instanța de fond a motivat respingerea excepției.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, cel referitor la buna-credință, tribunalul a reținut că, principiul bunei-credințe, astfel cum au arătat și intimații, salvează actul de la anulare, însă nu paralizează acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar.
În interesul securității circuitului civil nu se pot valida gravele abuzuri ca urmare a înstrăinării imobilului de către neproprietari.
În ceea ce privește dreptul apelanților, acesta ar rezulta din contractul de vânzare-cumpărare nr. 306/112/12.02.2001, care, fiind examinat prin comparare cu titlul intimaților, a fost invalidat. Contractul nu a fost anulat, însă titularii dreptului de proprietate au fost evinși.
Nu se poate da eficiență principiului bunei credințe, în dauna principiului "nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet". Soluția vine în contradicție cu art. 480 Cod civil și cu art. 41 din Constituție, precum și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la. referitoare la protecția dreptului de proprietate, protecție la care sunt îndreptățiți intimații-reclamanți.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții și, solicitând admiterea căii de atac formulată, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a hotărârii primei instanțe și respingerii ca nefondată a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți.
Recurenții au formulat următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei sus-menționate: aceștia au invocat dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând că ambele instanțe de fond au făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care au admis acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari, deoarece o astfel de cale procedurală este inadmisibilă față de prevederile Legii nr.10/2001. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâții au învederat instanței că Legea nr.10/2001 reprezintă legea specială care se aplică în exclusivitate în cazul de față, fiind vorba de o casă naționalizată vândută de Statul Român, conform Legii nr.112/1995 foștilor chiriasi. S-a mai susținut că acest act normativ cuprinde dispoziții care reglementează și raporturile dintre foștii proprietari deposedați abuziv în perioada comunistă și foștii chiriași actuali compărători și proprietari ai imobilelor.
Invocând tot incidența dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenții au criticat de asemenea și greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a intimaților-reclamanți, deoarece, potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001, aceștia dobândesc legitimitate procesuală activă de la data hotărârii de revendicare sau a deciziei de restituire a imobilului.
În susținerea căii de atac promovată, recurenții au mai invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, în sensul că instanțele de fond au acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece acestea au analizat și valabilitatea titlului de proprietate al pârâților deși, în limitele învestirii, obiectul acțiunii deduse judecății a constat într-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.
Recurenții au mai învederat instanței de recurs faptul că instanțele de fond au procedat la o interpretare și aplicare greșită a legii - art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că nu au făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr.10/2001 (care reglementează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, actualii cumpărători potrivit Legii nr. 112/1995) si nu au recunoscut prevalenta bunei-credințe a actualilor proprietari la cumpărarea apartamentului în litigiu, contractul fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.
Prevalându-se de dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, recurenții au mai invocat și existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că în considerente instanța vorbește despre recursul pârâților, iar în dispozitiv arată că respinge apelul formulat de aceștia.
Ca ultim motiv de recurs - art.304 pct.10 Cod procedură civilă, recurenții au invocat greșita interpretare a aparenței în drept care a stat la baza hotărârii fondului, instanța de apel, omițând să o analizeze, nu s-a pronuntat asupra tuturor motivelor de apel formulate și asupra mijloacelor de apărare.
În drept, recurenții au invocat prevederile art.304 și următoarele Cod procedură civilă.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției date de instanța de apel ca fiind legală și temeinică, în esență arătând următoarele:
Cu privire la primul motiv de recurs - inadmisibilitatea acțiunii în revendicare - intimații au învederat instantei faptul că Legea nr.10/2001 regelementează inclusiv raporturile dintre foștii proprietari și Stat, ori acțiunea din prezenta cauză a fost formulată în contradictoriu cu foștii chiriași - actuali cumpărători ai imobilului potrivit Legii nr.112/1995, fiind o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil.
Referitor la lipsa calității procesuale active a reclamanților, aceștia au arătat instanței de recurs faptul că, față de temeiul juridic al acțiunii promovate, Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă în speță, iar potrivit dispozițiilor art.1169 Cod civil, reclamanții își probează calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului prin titlul de proprietate al autorilor lor care nu a fost niciodată desființat pe cale judiciară, printr-o acțiunea în constatarea nulității absolute sau printr-o acțiune în anulabilitate.
Preluarea abuzivă a imobilului în perioada comunistă nu afectează în nici un fel titlul de proprietate al reclamanților, care este valabil, Decretul nr.92/1950 fiind declarat de legiuitor în art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001 ca fiind abuziv, adică neavând efect juridic creator de drept în favoarea Statului Român.
Intimații au mai arătat instanței de recurs faptul că nu se poate reține incidența art.304 pct.6 Cod procedură civilă deoarece nu a existat un capăt de cerere care să aibă ca obiect constatarea valabilității sau nevalabilității titlului recurenților iar intimații au susținut și în fața primei instanțe valabilitatea titlului foștilor chiriași actuali proprietari, ci doar au solicitat instanțelor de fond că procedeze la o comparare de titluri și să dea câștig de cauză celui care este preferabil. Intimații au învederat instanței de control judiciar că problematica bunei-credințe și a efectelor acesteia trebuie luate în considerație numai în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității titlului foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu în cadrul unei acțiuni în revendicare.
Referitor la motivul de recurs încadrat în dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, intimații au arătat instanței că este vorba de o eroare materială și nu de o contradicție între considerente și dispozitiv.
Cu privire la greșita interpretare a aparenței în drept, invocată de recurenți ca fiind o omisiune a instanței de apel, intimații au susținut că nu poate constitui motiv de recurs în sensul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, neputându-se pune în discuție valabilitatea celor două titluri de proprietate, iar dispozițiile art.304 pct.10 Cod procedură civilă sunt abrogate de mult timp.
Deliberând asupra recursului de față, instanța constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de recurs formulat de pârâții-recurenți și anume greșita interpretare și aplicare a legii de către instanțele de fond atunci când au apreciat ca admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, introdusă de intimații-reclamanți, instanța de control judiciar constată că, față de dispozițiile obligatorii ale deciziei nr.33/2008 - pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, atât admisibilitatea cât și temeinicia acțiunii în revendicare trebuie analizate prin raportare la reglementările internaționale în materia drepturilor omului, în special Conventia Europeană a Drepturilor Omului (așa cum au fost interpretate și aplicate de instanța de contencios european).
Astfel, prin decizia sus-menționată (care este obligatorie pentru instanțele de judecată în virtutea dispozițiilor art.329 al. 3 Cod procedură civilă), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în privința concursului dintre Legea nr.10/2001 și acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun (art.480 Cod civil), că are prioritate Legea nr.10/2001, deoarece este o lege specială cu caracter reparator, reglementând o procedură aparte (în două faze: administrativă și judiciară), pentru retrocedarea proprietăților preluate abuziv în perioada comunistă. Instanța supremă a statuat în acest sens, dând expresie principiului "legea specială derogă de la cea generală" și are prioritate la aplicare, arătând totodată că foștii proprietari care intră sub incidența prevederilor reparatorii ale Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea reglementată de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (art.480 Cod civil). În completarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai învederat faptul că cei care s-au prevalat de dispozitiile Legea nr.10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare având în vedere regula "electa una non datur recursus ad alteram", principiul securitatii raporturilor juridice civile consacrate în jurisprudența CEDO.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție atenueaza rigoarea regulii stabilite anterior, în sensul inadmisibilitatii acțiunii în revendicare, arătând că o astfel de acțiune devine admisibilă (Curtea mergand pe ideea acordării prevalenței CEDO în cadrul unei acțiuni în revendicare) dacă fostul proprietar, deposedat abuziv se poate prevala de existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional I la CEDO, iar în raport de circumstanțele concrete ale speței, rezultă că Legea nr.10/2001 (legea specială care se aplică cu prioritate) se dovedește a fi incompatibila cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Practic, în concepția instanței supreme, exprimate prin decizia nr.33/2008, acțiunea în revendicare este vazuta ca un remediu destinat sa acopere, până la o eventuală intervenție legislativă neconventionalitatea unei dispoziții ale legii speciale. Curtea detaliază concepția afirmată, arătând că recunoașterea admisibilității acțiunii în revendicare (circumscrise îndeplinirii unor condiții) nu trebuie să conducă la concluzia existenței unui drept de opțiune între Legea nr.10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că astfel se încalcă principiul "specialia generalibus derogant".
În egală măsură instanța supremă reține că nici nu se poate tranșa în sensul că existența Legii nr.10/2001 ar exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, deoarece, argumenteaza Înalta Curte de Casație și Justiție,este posibil ca reclamantul din acțiunea în revendicare să se poată prevala de un bun în sensul art.1 Protocolul Adițional 1 la CEDO și trebuie să i se garanteze accesul la justiție.
Conchizând, Curtea arată că este necesară o analiză concretă, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale judecării cauzei, în ce măsură legea specială (în speță Legea nr.10/2001) intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea revendicării ar aduce distrugere unui alt drept de proprietate sau ar periclita securitatea raporturilor juridice civile.
Practic, Înalta Curte de Casație și Justiție a circumstanțiat admisibilitatea acțiunii în revendicare de îndeplinirea următoarelor conditii: 1) reclamantul să se poată prevala de existența unui bun în sensul art.1 al Protocolului Adițional 1 CEDO, 2) Legea nr.10/2001 să fie incompatibilă cu CEDO în raport de împrejurările concrete și specifice ale fiecărei cauze.
În ceea ce privește temeinicia unei astfel de acțiuni, instanța supremă s-a pronunțat în scopul necesității analizării următoarelor cerințe: admiterea acțiunii să nu aducă atingeri unui alt drept de proprietate, deopotrivă ocrotit si securității raporturilor juridice civile.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, instanța va aprecia admisibilitatea acțiunii în revendicare introduse de foștii proprietari în raport de îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe impuse de decizia 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.
În ceea ce privește existența unui bun (în sensul art.1 al Protocolului Adițional I la CEDO) în patrimoniul reclamanților, Curtea Europeana a Drepturilor Omului apreciază că aceste cerințe sunt îndeplinite, dat fiind caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat în baza Decretului nr.92/1950 (aspect recunoscut de prevederile art.2 al.1 lit.a din Legea nr.10/2001, precum și faptul că imobilul este preluat fără titlu valabil, ceea ce face ca transferul dreptului de proprietate să nu fi operat în favoarea Statului Român (care a dobândit ilegal doar posesia imobilului în cauză și pe cale de consecință nu a putu transmite valabil proprietatea foștilor chiriași, cumpărători in temeiul Legea nr.112/1995).
În analiza întreprinsă, instanța de recurs are în vedere încă două aspecte, care au egală importanță cu cele anterior enunțate, și anume: faptul că titlul de proprietate al foștilor proprietari nu a fost desființat prin caile procedurale prevăzute de lege, precum și faptul că art.2 al.2 din Legea nr.10/2001 (în redactarea anterioară intrarii in vigoare Legii nr.1/2009) recunoștea expres foștilor proprietari calitatea de titular al dreptului în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil.
Deși prevederile al.2 al art.2 din Legea nr.10/2001 în prezent sunt abrogate, instanța apreciază că acest lucru nu este de natură să conducă la o altă concluzie deoarece aceste dispoziții erau în vigoare la data promovăr4ii acțiunii în revendicare, precum și datorită faptului că ele dau expresie unui principiu de drept deja analizat in cele ce preced, în sensul că preluarea abuzivă a imobilului fără titlu valabil nu putea avea efect translativ de proprietate în favoarea Statului Român, cunoscându-se astfel calitatea de titular a fostului proprietar.
Art.2 al.1 din Legea nr.10/2001 (în redactarea actuală) explică notiunea de imobil preluat abuziv, inventariind în al.1 lit.a-i toate situatiile pe care imobilele proprietate privata au fos expoliate tîn perioada comunistă sub diferite forme (naționalizări, exproprieri, achiziții), indiferent de existența sau inexistența unui titlu valabil al statului asupra imobilului. Cu alte cuvinte, indiferent de caracterul preluării (cu titlu sau fără titlu), legea specială califică aceste deposedări ca fiind abuzive și recunoaște dreptul la restituire.
Din jurisprudența CEDO în materia restituirii bunurilor preluate de fostele state comuniste, se degajă câteva principii legate de notiunea de bun în sensul art.1 al Protocolului Adițional 1 la CEDO, pe care trebuie sa le aiba în vedere și când instanța stabilește dacă părțile au sau nu un bun în sensul convenției.
Pornind de la faptul că CEDO nu garantează dreptul la proprietate (adică dreptul de a dobândi proprietatea unui bun), ci dreptul de proprietate, Curtea a statuat prin hotărârile pronunțate că Conventia se aplică numai în privința bunurilor actuale, adică aflate în patrimoniul celor care se pretind victimă a încălcării dreptului de proprietate. Pe cale de consecință, reclamantul trebuie să fie titularul actual al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, această calitate decurgând fie dintr-o hotărâre judecătorească (prin care s-a recunoscut . dreptul în favoarea părții reclamante) fie din măsurile legislative de restituire adoptate de stat. Relevanța existentei acestui cadru legislativ ce cuprinde măsuri de reparație sub aspectul recunoașterii existentei unui bun actual în patrimoniul reclamantului este evidentiata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului atunci cand analizează competența ratione temporis a Curții de a cenzura circumstanțele preluării abuzive a imobilului și efectele sale, apreciind că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a CEDO, imputabilă autorităților statale române incapabile să producă efecte în limitele competenței Curții din punct de vedere temporal temporal. Altfel spus, Curtea a statuat că preluarea unui bun de către stat anterior ratificării CEDO de către statul respectiv (indiferent de caracterul legal sau ilegal al deposedării) nu poate face obiect de analiză din perspectiva art.1 al Protocolului Adițional 1 la CEDO deoarece CEDO nu garantează posibilitatea obținerii unei reparații pentru prejudiciul a cărui cauză inițială nu constituie o consecință a încălcării unui drept pe care ea îl protejează.
În condițiile în care statul (care a preluat abuziv bunuri de la particulari) înțelege să adopte măsuri legislative cu caracter reparator, se schimbă fundamental situația juridică a foștilor proprietariz(in masura in care fostii proprietari au urmat calea reglementata de legislatia speciala, cum este cazul in speta, întrucât s-a apreciat că o astfel de legislație, recunoscând preluarea abuzivă a imobilelor sub imperiul vechiului regim, le recunoaște implicit și calitatea acestora de titular al dreptului care s-a conservat în patrimoniul lor pe toată perioada deposedării abuzive.
Pe cale de consecință, adoptarea Legii nr.10/2001, care afirmă în art.1 alin.1 principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist și numai în subsidiar, dacă acest lucru nu e posibil, legea prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent (reglementând în detaliu procedura de acordare a acestor măsuri) și care în art.2 alin.1 notiunea de "preluare abuzivă", înglobând toate cazurile de deposedare cu titlu valabil, fără titlu valabil și cele fără nici un titlu, este de natură să îndreptățească concluzia în sensul că reconferă foștilor proprietari dreptul de proprietate în patrimoniul lor, lucru chiar recunoscut expres prin dispozițiile alineatului 2 al art.2, până la abrogarea acestui alineat la data de 30.01.2009 prin Legea nr. 1/2009.
Practic, existența unei astfel de legislații cu caracter reparator, adoptată de stat după ratificarea CEDO, face să se "nască un nou drept de proprietate în favoarea celor îndreptățiți la restituire, evident, cu aceeasi fizionomie și continut juridic, care nu poate avea decât semnificația unei reconfirmari a dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari și care, intra în sfera de protectie a art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO.
Această concepție (expusă anterior) a fost exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din data de 28.09.2004, pronunțată în cauza Pressos și alții contra Belgiei, precum și în hotărârea din data de 22.06.2004 pronunțată în cauza Broniovski contra Poloniei, conceptia fiind reiterata într-o cauză contra României (cauza Viașu contra României), instanța apreciind că cele statuate de C (în sensul arătat anterior) are valoare de principiul și-și găsesc perfect aplicabilitatea în cauza de față, chiar dacă în cauza Viașu era vorba de preluarea abuzivă a unor terenuri ce fac obiectul unei alte legi de reparație (Legea nr. 18/1991), dar deficiențele de aplicare a acestor legi și de reparare efectivă a deposedărilor abuzive sunt similare, dat fiind faptul că Legea nr. 247/2005 a unificat sistemul celor două legi speciale (Legea nr.10/2001 și Legea nr. 18/1991, din punct de vedere al modalității de acordare a drepturilor în ipoteza imposibilității restituirii în natură.
Față de cele expuse anterior, Curtea de Apel București apreciază îndeplinite cerințele referitoare la existența unui bun în patrimoniul intimaților-reclamanți, în sensul art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO.
Având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, cea de-a doua condiție ce se impune a fi analizată de către instanță pentru a stabili dacă acțiunea în revendicare este admisibilă sau nu, este legată de neconventoinalitatea Legii nr.10/2001, Înalta Curte, arătând că se poate da prioritate CEDO în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care această acțiune poate constitui un remediu efectiv, capabil să acopere o eventuală deficiență legislativă până la intervenția legiuitorului pentru eliminarea sa.
Raportându-ne la datele concrete ale speței si pornind de la situatia de fapt astfel cum a fost stabilita de instantele de fond, intimații-reclamanți sunt foștii proprietari ai imobilului situat în B- - nr.24, potrivit titlului de proprietate al autorilor lor, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.25535/31.07.1935 și sub nr.5550/15.02.1936 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat ( nedesfiintate prin niciunul din modurile prevăzute de legea civilă). Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în baza Decretului nr.92/1950, iar în termenul statuat de Legea nr.10/2001 pentru depunerea notificarii, aceștia (intimații-reclamanți) au formulat o cerere de retrocedare pe această cale procedurală, cerere de altfel soluționată prin dispoziția primarului nr.240/2001 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu excepția apartamentelor vândute foștilor chiriași conform Legii nr.112/1995.
Așa cum rezultă din adresa nr.29478/18.09.2007 aflată la fila 136 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1 B, dosarul constituit conform Legii nr.10/2001 pe baza notificării formulate de intimații-reclamanți a fost înaintat la Comisia internă pentru soluționarea notificărilor cu privire la apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995.
Recurenții-pârâți au dobândit apartamentul nr.10 din acest imobil prin contractul de vânzare-cumpărare nr.306/112/12.02.2001, încheiat cu Primăria Municipiului B prin
Coroborând dispozițiile art.18.1 lit. c cu art.20 al.2 și art.26 al.1 din Legea nr.10/2001, în ipoteza în care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriași potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995, entitatea competentă să soluționeze notificarea (în prezent Primăria Municipiului B), va acorda măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispozițiilor Legii nr.247/2005 titlul VII. Având în vedere că este de notorietate că modalitatea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma bunurilor sau serviciilor în compensare nu-și găsește aplicabilitate practică, înseamnă că în cazul de față se impune acordarea de despăgubiri la valoarea de piață a apartamentului în litigiu, sens în care Primăria Municipiului B ar fi trebuit să emită o dispoziție motivată de propunere a acordării despăgubirilor, înaintând dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit dispozițiilor titlurilor VII din Legea nr. 247/2005. În cadrul acestei Comisii s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de proprietate sau de plată, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.
În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori imobile numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Până în prezent, acțiunile Fondului Proprietatea nu au fost cotate la Bursă, acest fond practic nefuncționând de o maniera care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României. Curtea conchide că deși Legea nr.10/2001 oferă părților interesate accesul atat la o procedură administrativă cât și judiciară (daca este necesar), acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind până în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. De asemenea, în aceeași cauză, Curtea Europana evidentiaza că existe o mare diferență între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate, părților neoferindu-li se nici o garanție cu privire la durata sau rezultatul acestor etape procedurale.
Instanța de contencios european a mai reținut faptul că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate a despăgubirii, relevând totodată lipsa de eficacitate și a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, în ciuda modificărilor repetate aduse Legii nr.10/2001 (cauza Katz contra României).
Față de poziția exprimată de Curtea Europeana în aceste două cauze împotriva României și față de principiul efectivității juridice caruia trebuie să i se supună unui act normativ (prin aceasta înțelegând delegația legiuitorului de a elabora norme juridice eficiente din punct de vedere al aplicabilității practicii unitare, coerente,de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor), Curtea de Apel București constată că Legea nr.10/2001 (cu toate modificările legislative intervenite) este incompatibilă cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art.1 al Protocolului 1 Adițional la CEDO), necreând un mecanism eficient de recunoaștere și valorificare a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada comunistă.
Curtea Europeana nu impune obligativitatea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv foștilor proprietari, recunoscând statutului o marjă de apreciere în alegerea modalității de reparare a prejudiciilor cauzate de dictatura comunistă, Curtea acceptând și varianta acordării despăgubirilor însă cu respectarea principiului proportionalitatii sub un dublu aspect: perioada de timp care a trecut până la acordarea acestora să fie rezonabilă și cuantumul despăgubirilor să reprezinte o reală reparație), asigurându-se astfel un just echilibru între interesul particular și cel colectiv. Însă, odată aleasă calea acordării despăgubirilor, aceasta trebuie să fie efectivă, să conducă la o reparare concretă și reală a prejudiciului cauzat fostului proprietar.
Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel București apreciază că Legea nr.10/2001, din acest punct de vedere se află în neconcordanță cu dispozițiile CEDO și, pe cale de consecință, constată că acțiunea în revendicare promovată de intimații-reclamanți este admisibilă (fiind îndeplinite cumulativ cele două cerințe de admisibilitatea, așa cum au fost stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.83/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii).
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs (art.304 pct.9 Cod procedură civilă), referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților-intimați, instanța de control judiciar apreciază că este neîntemeiat, față de considerentele expuse anterior, considerând că intimații-reclamanți, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari deposedați abuziv și-au păstrat intact în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra întregului imobil (inclusiv apartamentul vândut recurenților-pârâți în temeiul Legii nr.112/1995), titlul lor de proprietate nefiind desființat prin căile procedurale prevăzute de legea civilă și care, în contextul existenței unei legislații cu caracter reparator(a ale carie dispozitii au fost corespunzator valorificate de catre intimatii-reclamanti, prin formularea in termen a notificarii) valorează bun în sensul art.1 al Protocolului Adițional 1 la CEDO.
Pe cale de consecință, apreciind că există identitate între partea reclamantă și titularul dreptului dedus judecății, Curtea de Apel București apreciază că intimații-reclamanți au legitimitate procesuală activă într-o acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Cu privire la cel de-al III-lea motiv de recurs (art.304 pct.6 Cod procedură civilă), prin care recurenții susțin că instanțele de fond au acordat mai mult decât s-a cerut prin acțiunea introductivă, prin analiza valabilității titlului pârâților, Curtea de Apel București apreciază că acesta este nefondat. În cadrul unei acțiuni în revendicare, așa cum în mod corect au reținut ambele instanțe de fond, se procedează la o comparare a titlurilor înfățișate de părți, fără însă a se analiza valabilitatea acestora (acestea fiind prezumate valabile atâta timp cât nu au fost anulate printr-o acțiune în constatarea nulității absolute sau acțiuni în anulabilitate), ci doar legalitatea transmiterii dreptului de proprietate, dând câștig de cauză celui care are un titlu preferabil. Efectul admiterii acțiunii în revendicare nu constă în nulitatea titlului de proprietate a paratului ci în recunoașterea calității de proprietate al reclamantului și predarea posesiei bunului de către pârât care este redobândită pe această cale de reclamant, starea de fapt devenind din nou concordantă cu starea de drept.
Față de cele ce preced, constatând că instanțele de fond nu au intrat în analiza existenței bunei-credințe în persoana foștilor chiriași cumpărători în temeiul Legii nr.112/1995, Curtea de Apel București apreciază că nu s-a procedat la o analiză a valabilității titlului de proprietate a recurenților-pârâți, motivul de recurs fiind nefondat.
Referitor la cel de-al IV-lea motiv de recurs încadrat de recurenți în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, prin care aceștia au invocat neaplicarea Legii nr.10/2001 pentru rezolvarea conflictului dintre foștii și actualii proprietari în sensul de a da prioritate actualului cumpărător de bună-credință în temeiul Legii nr.112/1995, Curtea de Apel București apreciază ca nefondat pentru următoarele argumente:
Curtea apreciază că, față de temeiul juridic și de fizionomia acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil (care reprezintă dreptul comun în materie), nu-și găsesc aplicabilitate prevederile Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare fiind analizată în mod corect de instanțele de fond în raport de criteriile specifice comparării de titluri. În esență, raționamentul primei instanțe, menținut de instanța de apel prin respingerea căii de atac și pornind de la faptul că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, care era contrar atât dispozițiilor de drept intern (art.481 Cod civil care permitea privarea de proprietate doar pentru cauza de utilitate publică și cu dreaptă și prealabilă despăgubire și art.10, 16 din Constituția din 1948 care statua principiul protejarii proprietății și reiterau dispozițiilor art.481 Cod civil cu privire la condițiile exproprierii) și de drept internațional (tratatele la care România era parte) fiind preluat în mod abuziv de către stat, care astfel nu a putut dobândi în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului și nu l-a putut înstrăina valabil chiriașilor-cumpărători în temeiul Legii nr.112/1995, apreciind că titlul reclamanților este preferabil, deoarece provine de la adevăratul proprietar și nu al pârâților, al căror autor este statul neproprietar, instanțele de fond au dat câștig de cauză foștilor proprietari ai imobilului.
Deși justețea acestui raționament nu poate fi pusă la îndoială, după pronunțarea deciziei nr.33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, analiza acțiunii în revendicare a devenit mai complexă, luându-se în considerare și principiile și prevederile internaționale din materia drepturilor omului. Pe baza condițiilor de admisibilitatea analizate anterior, temeinicia acțiunii în revendicare în lumina principiilor care se degajă din decizia pronunțată în recursul în interesul legii anterior specificată, este subordonată unor verificări suplimentare: dacă pârâtul are și el un bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului subdobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului, cu luarea în considerare a principiului stabilității raporturilor juridice.
Raportat la cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.33/2008 și evidențiate anterior, instanța constată că și recurenții-pârâți au un titlu de proprietate valabil, nedesființat printr-o acțiune în constatarea nulității absolute sau o acțiune în anulabilitate, care, din perspectiva art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO are semnificația juridică a unui "bun". Practic, în cauză, ambele părți sunt în situația de a avea un bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO, cu privire la același imobil. Dată fiind ineficiența Legii nr.10/2001 care a condus la admisibilitatea prezentei acțiuni în revendicare ( cu observarea criteriilor impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii), indiferent de modul de soluționare al acțiunii în revendicare (admitere sau respingere), se ajunge ca una din părți să piarda dreptul de proprietate asupra imobilului, această pierdere, în absența unei despăgubiri reale și concrete fiind analizată ca o privare de proprietate potrivit dispozițiilor art.1 teza II Protocolul Adițional 1 CEDO. Pe cale de consecință, instanța va aprecia temeinicia acțiunii în revendicare și din această perspectivă, evaluând mijloacele procedurale prevăzute de lege pe care părțile le au la dispoziție pentru obținerea unei reparații efective. Astfel, în concordanță cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție sus-menționată intimatii-reclamanti (în calitate de succesori ai foștilor proprietari) ar putea intenta o acțiune în despăgubiri împotriva statului, demers procedural pe care instanța nu-l apreciază că raspunzand cerințelor de eficacitate și certitudine (impuse de Curtea Europeana) raportat la existența Legii nr.10/2001, a cărei prevalențe este recunoscută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.33/2008 potrivit principiului "specialia generalibus derogant". În schimb, recurenții-pârâți, în calitate de foști chiriași, actuali cumpărători în temeiul Legii nr.112/1995, în ipoteza unei evingeri, au deschisă calea acțiunii în garanție pentru evicțiune, care reprezintă un mijloc procedural cert și sigur de obținere a unei despăgubiri concrete la valoarea reală de circulație a imobilului, așa cum prevăd dispozițiile speciale ale art.50 al.3 și art.501al.1, 2 din Legea nr.10/2001.
Pe cale de consecință, Curtea de Apel București apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, instanța făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale și principiilor juridice care guvernează materia proprietății și a revendicării.
Referitor la cel de-al V-lea motiv de recurs invocat de recurenții-pârâți referitor la existența unei contradicții dintre considerente și dispozitiv, instanța apreciază că, față de prevederile art.281 Cod procedură civilă, este vorba de o simplă eroare materială, care nu afectează în nici un fel valabilitatea deciziei pronunțate de instanța de apel. Deși în considerente Tribunalul București face vorbire de motivele de recurs arătând că va respinge această cale de atac ca nefondată, iar în dispozitiv se pronunță asupra apelului formulat de pârâți, Curtea de Apel București constată că instanța s-a pronunțat în complet legal constituit din doi judecători (și nu trei judecători), componență prevăzută de dispozițiile Legii nr.304/2004 pentru judecarea căii de atac a apelului.
Pentru aceste motive, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, Curtea consideră și acest motiv de recurs ca nefondat.
Instanța de control judiciar apreciază că ultima critică făcută de recurenți și încadrată pe dispozițiile art.304 pct.10 Cod procedură civilă, care în prezent sunt abrogate, trebuie reîncadrată în raport de motivele de recurs reglementate de art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă, în virtutea posibilității acordate instanței de dispozițiile art.306 al.3 Cod procedură civilă. Având în vedere că recurenții au invocat greșita interpretare a teoriei validității aparenței în drept, pe care instanța de apel omite să o analizeze, Curtea înțelege să califice acest motiv de recurs și să-l analizeze din perspectiva prevederilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, reținând că recurenții-pârâți au înțeles să critice greșita interpretare și aplicare a principiului bunei-credințe.
Teoria validității aparenței de drept are un domeniu restrâns de aplicabilitate, vizând doar actele de dispoziție cu titlu particular, cu titlu oneros având ca obiect un bun imobil privit ut singuli (individual determinat) incheiate de un terț dobânditor de bună-credință și aflat în eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a transmițătorului). Principiul ocrotirii bunei-credințe apare ca fiind un element constitutiv al acestei teorii și care, în contextul prezentului dosar dobândește relevanța unui element hotărâtor.
Analizând modul de interpretare și de aplicare al acestei teorii generale, instanța de control judiciar va examina acest aspect în limitele trasate de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, care indrituiesc instanța de recurs să verifice doar aspectele de legalitate fără a proceda la o rejudecare a fondului și la o revaluarea a situației faptice, recursul neavând caracter devolutiv. Ambele instanțe de fond au statuat că buna-credință nu este relevantă în cadrul unei acțiuni în revendicare, deoarece, așa cum a statuat instanța de apel, deși salvează actul de la nulitate, nu poate paraliza acțiunea în revendicare.
Apreciind că instanța de apel a făcut o judicioasă interpretare a acestui principiul, Curtea de Apel București consideră ca nefondată critica recurenților-pârâți.
Pentru aceste considerente, apreciind recursul ca neîntemeiat, față de prevederile art.312 Cod procedură civilă, Curtea de Apel București va respinge calea de atac formulată de pârâții-apelanți ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-pârâți și, împotriva deciziei civile nr.533/16.04.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
I
Red.
Tehnodact. /2 ex./19.11.2009
- Secția a IV-a Civ. -;
Jud. Sectorului 1. - Civ. -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu, Claudiu Marius
