Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 157/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2072/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.157
Ședința publică de la 08.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - pârâți - și, împotriva deciziei civile nr. 638 din 28.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant .
Obiectul pricinii revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurenților - pârâți - și, în baza împuternicirilor avocațiale nr. - și nr.-, emise de Baroul București - Cabinet Individual, lipsind intimatul - reclamant .
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură, s-a depus, la data de 03.02.2010, un set de înscrisuri, într-un singur exemplar, din partea intimatului - reclamant, respectiv notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 și înregistrată sub nr.170/18.05.2001, privind restituirea imobilului situat în B,-, sector 2; - dovada formulării cererii în temeiul Legii nr.112/1995; - adresă emisă de Primăria Municipiului B - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, înregistrată sub nr.-/13586 din data de 22.08.2007, prin care este comunicată situația juridică a imobilului; - decizia civilă nr. 1848 din 14.05.2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în dosarul nr.2351/2001.
Avocatul recurenților - pârâți învederează că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, constatând cauza în stare de judecată, Curtea acordă cuvântul în susținerea recursului.
Recurenții - pârâți - și, prin avocat, având cuvântul solicită, în principal, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în ceea ce privește primul motiv de recurs, iar față de celelalte critici, solicită admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârilor instanței de apel și fond.
În opinia sa, față de primul motiv de recurs, invocă nulitatea încheierii de ședință din 24.03.2009, întrucât cauza a fost calificată ca fiind apel, considerând că sunt incidente dispozițiile art.261 alin.8 din Codul d e procedură civilă, încheierea de ședință nefiind semnată de cel de-al treilea magistrat.
Consideră că instanța de apel a încălcat dreptul de proprietate al pârâților ce au dobândit bunul cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, sens în care invocă prevederile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
Apreciază că titlul de proprietate al pârâților este singurul titlu care conferă un drept de proprietate asupra imobilului în cauză, obținut în temeiul Legii nr.112/1995, de la stat, nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
La data de 19 iulie 2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora să lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în B,-,. 2,. 17, sector 2, urmând a se constata că titlul reclamantului este mai bine caracterizat, fiind primul în timp și cel mai puternic în drept, prin compararea titlurilor.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6512, fiind apoi vândut pârâților prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 2866 din 25 februarie 1997 de Primăria Municipiului B prin SC SA, în baza Legii nr. 112/1995.
Imobilul a fost proprietatea tatălui reclamantului, potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1754 din 20 ianuarie 1933 și transcris sub nr. 832 la Tribunalul Ilfov, preluarea abuzivă a imobilului fiind statuată de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 52 din Legea nr. 247/2005, iar într-o comparare a titlurilor, urmează a se da preferabilitate titlului veritabil, cel al reclamantului, față de titlul pârâților, care este ulterior și provine de la un non dominus.
În drept s-au invocat prevederile art. 480 și următoarele Cod civil, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pct. 52 din Legea nr. 247/2005 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că printr-un litigiu anterior s-a constatat în mod irevocabil, că statul a preluat cu titlu valabil apartamentul revendicat - respectiv sentința civilă nr. 997 din 08 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, prin decizia civilă nr. 261 din 15 mai 2006 Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și decizia nr. 1751 din 23 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, fiind invocate și excepțiile de autoritate de lucru judecat privind acțiunea în revendicare față de hotărârile judecătorești sus-menționate, de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar și pentru că titlul pârâților constând în contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat în prealabil.
Pe fond, pârâții au arătat că ei sunt cumpărători de bună - credință potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât s-au respectat prevederile Legi nr. 112/1995 la data cumpărării, când nu exista pentru imobilul în litigiu, nici un demers de retrocedare, pe cale administrativă ori în instanță.
În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri: titlurile părților, certificat de moștenitor, anexa la Decretul nr. 92/1950, hotărâri judecătorești, relații privind situația juridică a imobilului.
Prin sentința civilă nr. 8305 din 22 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr- s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a admis acțiunea în revendicare, pârâții și fiind obligați să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentului nr. 17, situat în B,-,. 3, sector 2.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut că reclamantul face dovada legitimării sale procesuale active în cauză, potrivit înscrisurilor administrate, din care rezultă calitatea sa de moștenitor universal al autorului, astfel cum rezultă din hotărârea judecătorească a Tribunalului din - Israel din data de 15 aprilie 1992 ale cărei efecte sunt recunoscute pe teritoriul României prin sentința civilă nr. 150 din 02 martie 1998 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă și certificatul de moștenitor nr. 82 din 21 aprilie 1999.
Titlul exhibat de reclamant constă în contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1754 din 20 ianuarie 1933, autorizația nr. 17/C/ de construire - corp de clădire cu subsol, parter și cinci etaje - transcris în Cartea funciară conform procesului - verbal nr. 27613/1940, imobilul fiind naționalizat pe numele tatălui reclamantului - proprietar, poziția 6512 din anexa la Decretul nr. 92/1950.
Pârâții dețin titlul constând în contractul de vânzare - cumpărare nr. 2866 din 25 februarie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
În compararea titlurilor, instanța de judecată a apreciat asupra caracterului preferabil al titlului reclamantului ținând seama că titlurile emană de la autori diferiți, din rațiuni ce țin de autenticitatea datei transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acestuia, un verus dominus, față de titlul pârâților ce emană de la stat, care și-a arogat statutul de proprietar prin preluarea abuzivă a imobilului, în baza unui act normativ care contravenea, prin chiar substanța prevederilor sale, legilor în vigoare la acea epocă, în materia ocrotirii dreptului de proprietate, această apreciere neaducând atingere puterii de lucru judecat constând în sentința civilă nr. 997/2005 a Tribunalului București - Secția a III Civilă - definitivă și irevocabilă care a statuat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu - întrucât nu se anihilează de plano, posibilitatea revendicării imobilului, printr-o comparare de titluri, iar prin sentința sus-menționată nu s-a făcut, decât să fie analizat aspectul respectării condițiilor prevăzute în Decretul nr. 92/1950, fără a conferi valențe juridice superioare titlului statului, de natură să-l califice automat ca preferabil, altui titlu.
S-au înlăturat apărările pârâților, în sensul că nu s-a obținut anularea contractului de vânzare - cumpărare, întrucât nu există o astfel de condiționare, într-o comparare a titlurilor, iar în prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (republicată), legiuitorul nu a introdus un nou criteriu de preferabilitate în favoarea cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, ci doar de salvare a actului juridic de la nulitate, buna - credință a cumpărătorului neavând relevanță într-o comparare a titlurilor, fiind cert faptul că autorul reclamantului a fost lipsit de proprietatea sa, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Între cele două valori juridice distincte, și anume, apărarea terțului de bună - credință și dreptul fundamental de proprietate, instanța a reținut preeminența ce se cuvine a fi recunoscută, celui din urmă drept.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și, criticând-o pentru greșita respingere a excepției lipsei de calitate procesuală activă, întrucât din actele de stare civilă rezultă că reclamantul este moștenitorul lui și nu al lui - presupusul fost proprietar, dar și pe fondul cauzei, întrucât reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilului, în sensul art. 480 Cod civil, potrivit sentinței civile nr. 997 din 08 septembrie 2005 Tribunalului București - Secția a III Civilă, rămasă irevocabilă la Înalta Curte de Casație și Justiție, statul dobândind dreptul de proprietate potrivit art. 645 cod civil în mod valabil.
În consecință, reclamantul nu mai are un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta aflându-se într-o situație diferită de cea reținută în cauza Păduraru contra României, iar în cauza Aurelia Costandache contra României, Curtea a statuat că prin Convenție nu este garantată redobândirii unui drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de multă vreme, iar scopul protejării este cel al drepturilor "reale și efective" potrivit cauzei și Lonnroth contra Austriei, reclamantul având deschisă calea obținerii de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 și nu acțiunea în revendicare în baza art. 480 Cod civil cu raportare la art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, care este inadmisibilă și pentru că nu s-a anulat contractul pârâților de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cumpărătorii fiind de bună - credință, încheind contractul cu respectarea legii, invocând principiile "error communis facit jus", principiul securității circuitului civil și jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu împotriva României.
Prin decizia civilă nr. 638 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, s-a respins apelul ca nefondat, potrivit considerentelor ce se succed:
Astfel, cu privire la primul motiv de apel invocat tribunalul a apreciat că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă.
Deși nu toate actele depuse de reclamant în dovedirea calității procesuale active sunt perfect în concordante cu privire la numele reclamantului și autorilor săi în sensul că numele apare incomplet în unele din acestea, tribunalul a apreciat că prin coroborarea acestor înscrisuri se dovedește calitatea procesuală activă astfel cum a reținut instanța de fond.
Astfel, deși în actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 754 din 20 ianuarie 1933 apare ca și cumpărător, la fel și în autorizația de construire nr. 17 din 26 martie 1933, iar în hotărârea judecătorească dată de statul Israel apare numai, tribunalul a apreciat că numele autorului reclamantului este unul particular suficient de distinctiv pentru a defini una și aceeași persoană chiar dacă în hotărârea menționată este omis prenumele. Are în vedere în acest sens și faptul că în hotărârea judecătorească menționată s-a precizat că a fost căsătorit cu, iar aceștia sunt menționați ca părinți ai reclamantului, astfel cum rezultă din certificatul de naștere seria - nr. 58/2001 eliberat de Primăria Sectorului 3 B (fila 32 dosar apel). Prenumele al tatălui reclamantului apare în acest certificat de naștere.
De asemenea, din declarația de notorietate dată de și autentificată sub nr. 632 din 15 aprilie 2004 rezultă că aceștia l-au cunoscut pe defunctul, la 18 ianuarie 1891 și că acesta a fost cunoscut și a apărut în unele acte și cu numele.
În ce îl privește pe reclamant, la dosar a fost depus certificatul care atestă schimbarea numelui său din în la data de 02 septembrie 1956 eliberat de Ministerul d e Interne statul Israel (file 28 - 29 dosar apel).
Tribunalul a constatat ca fiind nefondat și al doilea motiv de apel. Astfel, prin sentința civilă nr. 997 din 08 septembrie 2005, fost soluționată cererea reclamantului în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, SC SA și SA SA în limitele stabilite de decizia civilă nr. 1848 din 14 mai 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție care a constatat că obiectul principal al acțiunii deduse judecății îl constituie stabilirea faptului că preluarea imobilului de către Statul Român s-a făcut abuziv fără titlu și prin urmare, calitate procesuală nu poate avea decât Statul Român, respectiv Municipiul
Prin urmare, considerentele sentinței care exced acestui cadru procesual, nu pot fi considerate a intra în puterea lucrului judecat.
De asemenea tribunalul a constatat că instanța anterioară a soluționat cauza făcând aplicarea Legii nr. 10/2001, atunci când a restituit reclamantului apartamentul nr. 19 din imobil.
Chiar dacă prin această hotărâre s-a reținut că imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950 și că reclamantul nu a făcut dovada că autorul său era exceptat de la aplicarea măsurilor naționalizării, tribunalul a apreciat că această hotărâre nu consfințește și nu validează în nici un fel ieșirea dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantului, în condițiile în care la acest moment nu se mai poate reține că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, în raport de prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, de art. 2 lit. a din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și de alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Dreptului Omului astfel cum a fost interpretat în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Aspectele legate de faptul că la data deschiderii succesiunii lui decedat la 05 noiembrie 1961 imobilul fusese preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu sunt relevante în aprecierea calității procesuale active a reclamantului, întrucât prin formularea acțiunii în revendicare acesta urmărește tocmai apărarea unui drept pretins a-i fi preluat abuziv. În calitate de moștenitor al fostului proprietar acesta dobândește întregul patrimoniu al acestuia, evident cu excepția drepturilor strict personale, inclusiv acțiunile judiciare pentru protecția drepturilor subiective civile. Cu alte cuvinte este suficient să dovedească faptul că a avut în patrimoniu dreptul de proprietate, pentru a avea calitatea de a exercita acțiunea în revendicare.
Aspectele legate de aptitudinea Decretului nr. 92/1950 de a constitui un titlu legal prin care să opereze transferul dreptului de proprietate din patrimoniul fostului proprietar în patrimoniul statului sunt aspecte care țin de fondul litigiului și nu de condițiile de exercițiu ale acțiunii în revendicare, respectiv de calitatea procesuală activă.
Aceleași considerente sunt valabile și cu privire la argumentele apelanților în sensul că reclamantul nu mai justifica un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea fiind aspecte de fond.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat-o neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Astfel, împrejurarea că reclamantului i-a fost deschisă o cale specială de reparație prin Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea prezentei acțiuni, acesta având dreptul să aducă litigiul în fața instanței de judecată pentru a se statua asupra pretențiilor sale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 21 din Constituția României, din art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și din Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite dată în recursul în interesul legii prin care s-a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, tocmai în considerarea liberului acces la justiție al fostului proprietar, care se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare motivat de faptul că nu a fost anulat contractul încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat-o de asemenea ca neîntemeiată.
juridic pe care își întemeiază apelanții excepția vizează fondul acțiunii în revendicare și nu admisibilității acesteia, întrucât acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune prin ipoteză două titluri valabile, care sunt supuse examinării după anumite criterii de preferabilitate, între care, doctrina și jurisprudența au consacrat în anumite condiții și criteriul preferinței titlului constituit în baza Legii speciale nr. 112/1995, neatacat cu acțiune în anulare sau a căreia valabilitate a fost menținută într-o astfel de acțiune.
Apelanții au înțeles să invoce ca și criterii de, respectiv menținerea contractului lor, împreună.
În ce privește motivele de apel privind fondul cauzei, respectiv preferința titlului lor tocmai potrivit criteriilor instituite de legile speciale, respectiv valorii creatoare de drept a bunei - credințe și principiului error communis facit jus și ale principiului securității circuitului civil, tribunalul le-a constatat neîntemeiate.
Astfel, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, după regulile consacrate în materie, astfel cum au fost amendate prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recursul în interesul legii, tribunalul a constatat că în mod corect instanța de fond a apreciat acțiunea în revendicare ca fiind întemeiată.
Astfel, sub un prim aspect, tribunalul a constatat că aceasta a reținut în mod corect că provenind de la autori diferiți, criteriul consacrat de doctrină și practică pentru stabilirea preferabilității titlului este acela al puterii titlului autorului.
Din această perspectivă, dreptul reclamantului dobândit prin moștenire de la un proprietar al cărui titlu îndeplinea toate condițiile de fond și de formă pentru valabilitate și opozabilitate, este preferabil titlului pârâților, care provine de la stat, în condițiile în care titlul statului constituit de Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un titlu valabil, prin raportare la criteriile instituite de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, întrucât contravenea dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția României din anul 1948, art. 480 - 481 Cod civil și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Tribunalul a avut în vedere însă că după adoptarea Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, constatarea preferinței titlului autorului reclamantului nu este suficientă pentru a conduce și la admiterea acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, impunându-se a se examina incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a modului în care aceasta determină raporturile dintre fostul proprietar și - chiriașul cumpărător, conformitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale și stabilirea criteriilor de preferință prin raportare la cerințele impuse de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului privind actualitatea dreptului părților, precum și la criteriile reținute în jurisprudența Curții Europene privind posibilitatea reparării vătămării dreptului de proprietate al foștilor proprietari, deposedați abuziv în timpul regimului comunist, fără a fi despăgubiri și dreptul chiriașilor cumpărători de a se bucura de dreptul dobândit, fără a fi ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilelor.
În ceea ce privește incidența Legii nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că aceasta instituie o procedură și mecanisme prin care, în situațiile de natura celor din prezenta cauză în care imobilul nu se mai află în patrimoniul statului unităților administrativ teritoriale și celorlalte unități notificate, fiind înstrăinat fostului chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a imobilului doar în condițiile constatării contractului de vânzare - cumpărare, potrivit art. 45 alin. ultim, în caz contrar putând obține, în temeiul acestei legi doar despăgubiri bănești potrivit art. 18 lit. c din lege.
Sub un prim aspect, Tribunalul a apreciat că, deși a reglementat mecanismele în modul descris mai sus, legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 nu instituie criterii de preferință în favoarea chiriașului cumpărător, astfel cum s-a susținut de către apelanții pârâți. Astfel, neformularea sau respingerea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în speță o asemenea acțiune fiind respinsă, nu conferă acestuia o deplină preferință în raport cu titlul fostului proprietar, însă are ca efect recunoașterea actualității dreptului de proprietate al chiriașului cumpărător și deci a necesității ocrotirii acestui drept.
Sub un alt aspect, Tribunalul a constatat că Legea nr. 10/2001 nu putea reglementa, de principiu, obligația unității deținătoare de a restitui fostului proprietar un imobil pe care nu îl mai avea în patrimoniu întrucât îl înstrăinase, astfel încât, acest mecanism detaliat de reglementare nu poate împiedica formularea unei acțiuni în revendicare, în cazul în care sunt îndeplinite și alte condiții care vor fi examinate in cele ce urmează.
Sub un ultim aspect, în mod constant în jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis că posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii potrivit legii speciale, din fondul special, nu reprezintă o formă de reparație eficientă, astfel încât, ingerința în dreptul de proprietate al fostului proprietar poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, dacă dreptul acestuia este actual.
În speță, Tribunalul a apreciat că actualitatea dreptului reclamantului a fost dovedită prin demersurile efectuate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru recuperarea imobilului și mai mult prin faptul că reclamantului i-a fost recunoscut de principiu dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului său prin sentința civilă nr. 997 din 08 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în litigiul început în 2000 (înregistrat inițial sub nr. 2306/2000), prin care reclamantului i-a fost restituit apartamentul 19 din imobil.
În această situație, în care părțile justifică un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului, dovedind actualitatea dreptului lor, mai rămâne de examinat doar în ce măsură, prin pierderea imobilului ce formează obiectul litigiului, pârâții subdobânditori în temeiul legii speciale sunt ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului în timpul regimului comunist.
Tribunalul a apreciat că, dată fiind adoptarea Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, care prevede la pct. 18 completarea Legii nr. 10/2001 cu art. 501, potrivit căruia "proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață ale imobilelor, stabilit conform standardelor de evaluare internaționale", pârâții nu sunt ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului, întrucât legea le recunoaște dreptul de a obține despăgubiri corespunzătoare pentru imobil.
În acest context în care dispozițiile legale permit pârâților să obțină reparația imediată și directă a pierderii imobilului întors în patrimoniul proprietarilor ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, în vreme ce, procedura reglementată în favoarea foștilor proprietari s-a dovedit a fi îndelungată, greoaie, ineficientă și mai ales inechitabilă pentru faptul că, astfel cum s-a arătat mai sus, aceștia primesc despăgubiri dar în condițiile legii speciale, sub formă de acțiuni la un fond care nu este viabil operațional nici la acest moment, la opt ani de la adoptarea legii speciale de reparație, Tribunalul a apreciat că, pentru a da satisfacție respectării dreptului de proprietate recunoscut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului și principiului echității, se impune ca reclamantul să redobândească bunul în natură, urmând ca pârâții să primească despăgubiri bănești corespunzătoare valorii de piață a bunului.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții și, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 5 și 9 Cod de procedură civilă.
Potrivit primului motiv de recurs, s-a invocat nulitatea încheierii premergătoare deciziei, din data de 24 martie 2009 (fila 64), când s-a constatat divergență de opinii a celor doi judecători din complet, încheiere care trebuie semnată și de cel de-al treilea judecător care a participat la judecarea în compunerea completului de divergență, fiind incidente prevederile art. 261 alin. 8 Cod de procedură civilă referitor la lipsa semnăturii unuia dintre judecători.
Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs, s-a arătat că în mod greșit i s-a recunoscut reclamantului la fond, dar și în apel - dreptul de proprietate asupra imobilului, cu ignorarea sentinței civile nr. 997/2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III Civilă, interpretând dreptul în favoarea reclamantului, cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâților pe care l-au dobândit cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și a principiului securității raporturilor judiciare civile statuat în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că este admisibilă o acțiune în revendicare, "în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Tot astfel, Legea nr. 1/2009 a modificat art. 7 din Legea nr. 10/2001 prin introducerea art. 11care prevede că " nu se restituieîn natură,ci doar în echivalent, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 ", Curtea Constituțională pronunțând-se prin decizia nr. 1055 din 09 octombrie 2008, în sensul că "persoanele cărora li s-a recunoscut și considerat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul de proprietate asupra unui imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001,nu pot fi obligate la restituirea acestora".
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenții - pârâții dețin un "bun" în sensul convenției, în timp de reclamantul are doar o speranță de redobândire a dreptului de proprietate care nu a mai fost exercitat de multă vreme (cauza Aurelia Constandache contra României).
S-a criticat decizia din apel și pentru considerentele reținute, în sensul că, deși se recunoaște actualitatea dreptului de proprietate, chiriașilor - cumpărători și necesitatea ocrotirii acestui drept, consideră în mod greșit că pierderea imobilului este o sarcină suportabilă pentru pârâți, pe motiv că Legea nr. 1/2009 care modifică Legea nr. 10/2001 recunoaște acestora, dreptul de a obține despăgubiri corespunzătoare pentru imobil.
Această motivare este contradictorie și ignoră faptul că relevanța juridică a sentinței nr. 997 din 08 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III Civilă este dublă: 1. de a valida titlul statului prin care a fost preluat la stat imobilul; 2. stabilește, faptul că dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra bunului în litigiu a încetat o dată cu preluarea acestuia prin Decretul nr. 92/1950.
În consecință, un singur drept de proprietate este în cauză, cel al recurenților - pârâți, dobândit prin contratul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 17.
S-a solicitat admiterea recursului și după caz, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, respectiv modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.
Din oficiu, Curtea a pus în vedere intimatului - reclamant să facă dovada demersurilor sale pe Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 cu privire la restituirea imobilului.
Intimatul - reclamant a depus notificare formulată în baza legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilului, situația juridică a imobilului de la Primăria Municipiului B din care rezultă înregistrate: cerere în baza Legii nr. 112/1995,fără mențiuni privind numărul, data și dosarul, notificare în baza Legi nr. 10/2001 cu dosarul nr. 2296/2001 depuse de și sentința civilă nr. 997/2005 a Tribunalului București - Secția a III Civilă privind pe reclamantul pentru apartamentul nr. 19 din imobilul din-, sector 2, și respectiv o mențiune scrisă de înregistrare sub nr. 645 la Municipiul B - Consiliul Local Sector 2 în baza Legii nr. 112/1995, data de 13 octombrie 1996, luna a 10 fiind tăiată și alături fiind precizată "luna a 6 și 18 file" (necertificată potrivit art. 139 Cod de procedură civilă - fila 29 dosar recurs- sublin. red.) și decizia nr. 1848/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 2351/2001.
Nu s-au administrat alte probe în recurs.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează, din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pt. 9 Cod de procedură civilă - aplicarea greșită a legii.
În speță, acțiunea în revendicare prezentă a fost formulată la data de 19 iulie 2007, în contra cumpărătorilor - chiriași care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 2866 din 25 februarie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat în termenul legal de prescripție prevăzut în art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, acesta consolidându-se în timp ca titlu valabil, constituind un "bun" real și efectiv, actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul nu deține un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici cu titlu de speranță legitimă de redobândire a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, întrucât problema dreptului său a fost tranșat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, constând în sentința civilă nr. 997/2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 21/A/2006 a Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și decizia nr. 175/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, constatându-se că imobilul a fost preluat de stat, cu titlu valabil.
Reținerea instanței de apel, ca și a celei de fond, că într-o comparare de titluri, în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor - chiriași, sus-menționata sentința irevocabilă nu prezintă relevanță, nu are putere de lucru judecat pe aspectul nevalabilității titlului statului, este greșită, întrucât pe această problemă, suntem tocmai în prezența puterii de lucru judecat, al lui "res judicatur" care se impune ca atare, fiind inadmisibilă repunerea în discuție, în cauza pendinte, situația nevalabilității titlului statului și pe cale de consecință, nevalabilitatea transmiterii dreptului către cumpărători.
Sentința sus-menționată statuează deopotrivă, și ieșirea din patrimoniul autorului reclamantului, a imobilului și natura acestuia în patrimoniul statului care apoi l-a vândut în mod valabil către recurenții - pârâți, reclamantul nefiind în situația de a deține un titlu de proprietate valabil recunoscut și actual, efectiv, pe care să-l opună cumpărătorilor, într-o comparare de titluri, potrivit art. 480 și următoarele Cod civil.
De altfel, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, față de situația de drept reținută mai sus, reclamantul are deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, în condițiile și procedura stabilită de prevederile acestei legi speciale, derogatorie de la dreptul comun în materie de proprietate.
Soluția se înscrie în cele statuate de decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, - în scopul unificării practicii judiciare - prin reafirmarea principiilor stabilității raporturilor juridice civile și securității circuitului civil - principii recunoscute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova & Pinc contra Republici, cauza Raicu împotriva României), ca și a principiului ocrotirii bunei - credințe a cumpărătorilor care au dobândit de la stat dreptul de proprietate asupra imobilului, în baza legii.
Însuși legiuitorul a clarificat - ulterior - o astfel de soluție, prin modificările aduse articolului 7 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 invocate de către recurenți.
În acțiunea în revendicare formulată de reclamant, vor avea astfel, câștig de cauză, recurenții - pârâți potrivit cu respectarea principiilor analizate mai sus.
Critica privind nesemnarea încheierii anterioare deciziei din apel, când s-a constatat divergența de opinii în soluționarea apelului, de către cel de-al treilea judecător, nu este fondată, prevederile art. 261 alin. 8 Cod de procedură civilă fiind respectate pe deplin, întrucât este nepermis judecătorului care nu a luat parte la constatarea divergenței să semneze o hotărâre la care nu a participat, intrarea sa în complet, având loc numai după desemnarea sa ulterioară, cu ocazia reluării dezbaterilor de fond, în completul de divergență, constituit potrivit art. 257 alin. 1 Cod de procedură civilă.
Pentru considerentele reținute, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, Curtea - în majoritate - va admite recursul, va modifica în tot decizia recurată, în sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentința civilă apelată și pe fond, va respinge acțiunea în revendicare ca nefondată, cu menținerea dispoziției sentinței de respingere a excepției lipsei de calitate procesuală activă și de luare act a faptului că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Văzând și prevederile art. 274 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 638 din 28 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de apelanții - pârâți și, împotriva sentinței civile nr. 8305 din 22 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că respinge acțiunea în revendicare, ca nefondată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
Tehnodact.
2ex./04.03.2010
-5.-;
Jud.2.-
Opinie Separată în sensul respingerii recursului ca nefondat
Curtea (în minoritate) constatăîn mod preliminar,faptul că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurenți.
Astfel, sub un prim aspect, Curtea, la fel ca și instanțele de fond și de apel, constată nevalabilitatea a însuși titlului statului asupra imobilului, reprezentat de Decretul nr. 92/1950, concluzie cu incidență asupra operațiunii juridice de stabilire a titlului prioritar.
În mod preliminar, Curtea (în minoritate) constată că aspectul valabilității a însuși titlului statului asupra imobilului, nu a fost tranșat prin sentința civilă nr.997/8.09.2005 a Tribunalului București, Secția a III - a Civilă definitivă și irevocabilă, atât timp cât respectiva cauză a avut drept obiect, legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950 în privința autorului reclamantului. Astfel, în cadrul considerentelor sentinței respective, s-a arătat în mod expres, faptul că:"Deși era evident caracterul nedemocratic al măsurii preluării de către stat, ea corespundea normei speciale, iar această constatare excede analizei prin deslușirea textului legal"(fila 37 verso dosar fond). În apel, instanța de control nu a modificat acest considerent esențial al cauzei, iar în ceea ce privește recursul promovat, la dosar nu s-a depus decizia civilă 1751/23.02.2007 in extenso, cu considerentele sale, pentru a putea aprecia că fundamentul constatării legalei preluări a imobilului, a instanței de fond, a fost modificat, în sensul constatării valabilității a însuși acestui decret. Așadar, Curtea (în minoritate) constată faptul că cercetarea valabilității a însuși decretului de naționalizare, nu a constituit obiectul judecății anterioare, astfel încât analiza acestei valabilități în procesul pendinte, ca și argument decisiv în stabilirea titlului preferabil, este perfect posibilă și legală. Pe de altă parte, chiar dacă, cu ignorarea argumentelor anterioare, am aprecia că valabilitatea a însuși titlului statului (și deci nu doar a modului concret de aplicare a decretului) asupra imobilului a fost consfințită prin hotărârea judecătorească anterioară, totuși această concluzie nu s-ar constitui într-un considerent dirimant, astfel cum majoritatea completului a apreciat, ci ar determina doar realizarea unei analize între două titluri valabile, în operațiunea juridică de stabilire a celui preferabil.
În consecință, date fiind aceste elemente cu caracter preliminar, Curtea (în minoritate) constată că Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare, era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu "o dreaptă despăgubire stabilită de justiție", interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. Art. 10 din Constituția din 1948 instituia două condiții: naționalizarea să fie efectuată în baza unei legi și distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, a fost de asemenea, abrogată, dar Curtea constată, așa cum am arătat, flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Dispozițiile internaționale și constituționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, instanțele de judecată de fond și apel în mod corect au constatat nepreferabilitatea sa.
Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect.
Curtea (în minoritate) constată de altfel, că nevalabilitatea acestui titlu (Decretul nr. 92/1950) era considerată astfel, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forță normativă (Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite și Constituția din 1948). Nu mai puțin, prezenta instanță de recurs constată faptul că același caracter, al nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, a fost recunoscut de prevederile art. 2 din Legea 10/2001. De asemenea, nevalabilitatea titlului statului reprezintă premisa restituirii în natură a apartamentului 19 din acest imobil, prin sentința civilă nr.997/8.09.2005 a Tribunalului București, Secția a III - a Civilă (filele 37-38 dosar fond).
Sub un al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare deținut de recurenții pârâții-persoane fizice din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nedesființat până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, Legea 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație.
Dată fiind această apreciere cu caracter general și preliminar, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr.10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne speciale, în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitate instituită în mod expres și de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Într-adevăr, prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice."
Curtea (în minoritate) va reține în paragrafele care succed, că în situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună - credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.
Pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică care s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele, impune regulile fundamentale care vor fi evidențiate în cele ce urmează.
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a apreciat astfel, ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale",fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu:cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafele 83-87, precum și în cauza impotriva Romaniei, nr. 4.596/03, par. 32 și 33, 16 februarie 2006).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art.1 al Protocolului nr.1 (si altii impotriva Romaniei, nr. 57.001/00, par. 39, 43 si 59, CEDO 2005-VII).
În hotararea din 02.06.2009 din cauza Czaran si Grofcsik vs. Romania, 11388/06, Curtea Europeană a statuat: "Curtea a arătat ca instanțele interne au reținut, in motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un "bun", in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)".
ÎnCauza Gingis impotriva Romaniei, Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 2008, publicataîn Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 458 din 2 iulie 2009,s-a arătat că, pornindu-se de la observatia ca instantele interne au stabilit caracterul ilegal al nationalizarii, chiar daca aceasta imprejurare a fost retinuta in considerente, iar nu in dispozitiv, Curtea a statuat ca reclamantii aveau un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a conchis ca zadarnicirea dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunului lor, asociata cu o lipsa totala de despagubire, i-a facut pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată si excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
S-a arătat totodată, în plus, faptul că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau in considerare prejudiciul suferit din cauza absentei indelungate a acordarii despagubirilor, de catre persoane care, la fel ca reclamantii, au fost lipsite de bunurile lor(, mentionata mai sus, par. 34).
În chiar cauza Viașu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 29 mai 2009), s-a arătat totodată că, în același context, Curtea a statuat deja că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1(hotărâreaBroniowsk,Păduraru împotriva României,nr.63.252/00, paragrafele 92 și 112, 1 decembrie 2005).
În aplicarea raționamentului expus, conceput de Curtea europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele care urmează a fi expuse:
Astfel, reclamantul deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea amintită din 1 decembrie 2005, pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (CauzaPăduraru contra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză.
Reclamantul formulase notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 112/1995, încă de la data de 13.06.1996 (filele 34 dosar apel și 29 dosar recurs).
Nu mai puțin, prin sentința civilă nr.997/8.09.2005 a Tribunalului București, Secția a III - a Civilă (filele 37-38 dosar fond), i se restituise apartamentul 19 din acest imobil, în natură, în urma unei acțiuni intentate încă din anul 2000, cu motivarea că acest apartament rămăsese singurul nevândut către chiriașii persoane fizice.
Cu toate acestea, imobilul a fost vândut recurenților, în 1997 (fila 17 dosar fond), fără ca cererea recurentului să fi fost soluționată și implicit, fără ca intimatul-reclamant să fi primit vreo despăgubire efectivă.
Nu mai puțin, intimatul-reclamant a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 10/2001, (fila 63 dosar fond), însă nici până în momentul prezent, Primarul Municipiului B nu a soluționat-
Având în vedere și ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: "Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri" - a se vedea, printre altele, cauza Ruxanda împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României - Hotărâre din 20.01.2009 sau hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, în cauza Faimblat vs. Romania), precum și stabilirea în mod definitiv (prin decizia civilă recurată) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (dată fiind și Hotararea CEDO din 02.06.2009, in cauza 11388/06 Czaran si Grofcsik vs. Romania prin care s-a statuat: "Curtea a arătat ca instanțele interne au reținut, in motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un "bun", in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)",stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, echivalând cu existența unei "valori patrimoniale" și fiind determinantă pentru recunoașterea indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților deposedată abuziv), rezultă evident că reclamantul este deținător al unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenției europene de către România.
evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului la momentul înstrăinării locuinței către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară ( cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și "de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională".
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
În consecință, pentru argumentele evidențiate, Curtea (în minoritate) constată în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilității evocate, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale.
Prin urmare, în concursul dintre reclamant și pârâți, Curtea observă că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamantul a formulat notificări în baza Legilor nr. 112/1995 și 10/2001, nu a obținut până în prezent, nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mai mulți ani. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunțate în cauzele Faimblat și Katz împotriva României).
În același timp, Curtea nu contestă faptul că recurenții-pârâți, deținători și ei ai unui titlu asupra apartamentului, necontestat până în prezent, dispun la rândul lor, de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantului, mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu care, validând aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesează materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții, cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului și care a împiedicat redobândirea posesiei de către acesta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamantului către chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții - foști chiriași - cumpărători ce evident, nu ar putea fi obligați ca urmare a unei ipotetice imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești către reclamanți.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză, în referire la apartamentul vândut, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr.1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de recurs (în minoritate) a și făcut în cauză în ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâților-persoane fizice. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea constată că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.
Pe de altă parte, la momentul vânzării-cumpărării, nu au fost respectate prevederile art. 1 și art. 9 al.1 din Legea nr. 112/1995, conform cărora acest act normativ era incident doar în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar dreptul de a cumpăra, îl aveau numai chiriașii care aveau un contract de închiriere la data intrării în vigoare a legii, imobilul fiind înstrăinat înainte ca cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul legii respective, să fi fost soluționată de comisie.
Referitor la prima condiție, Curtea (în minoritate) la fel ca și celelalte instanțe de fond și apel, a constatat nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului. La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, HG 20/1996 fusese deja modificată prin HG nr. 11/29.01.1997, publicată în Monitorul Oficial din 4.02.1997.
Potrivit art. 9 alin.1 din Legea nr. 112/1995, puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia. Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art.14-18 din lege. Astfel, conform art.14, persoanele îndreptățite urmau a depune cereri de restituire în natură sau acordare de despăgubiri în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, cereri adresate comisiilor locale. Propunerile comisiilor locale urmau a fi transmise in termen de 30 de zile Comisiei județene (respectiv a Municipiului B), care în termen de 60 de zile de la primirea acestor propuneri, avea obligația de a emite hotărâri privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. Potrivit art. 18, hotărârile Comisiei județene sau ale Comisiei Municipiului B erau supuse controlului judecătoresc potrivit legii civile, putând fi atacate in termen de 30 zile de la comunicare. Din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor legale mai sus menționate, se constată că restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii 112/1995, era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului B, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finala. Ca atare, potrivit acestor norme speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii, ererea de restituire a imobilului formulată de reclamant trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fata instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de mandatarul statului, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.
Așadar, aspectul esențial în legătură cu această încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995, nu este deci dacă dispozițiile legale în vigoare la data respectivă, recunoșteau pârâților, dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupa, ci momentul nașterii acestui drept, care este cel la care se stabilește că imobilul "nu se restituie în natură", competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de restituire conform celor expuse, autorităților desemnate de lege și numai în caz contrar, când imobilul nu ar fi supus restituirii datorită lipsei unei cereri, unităților deținătoare. Or, în cauză, așa cum am arătat, imobilul a fost înstrăinat înainte chiar ca cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul legii respective, să fi fost soluționată de comisie.
Sub un alt aspect, afectarea prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale: "Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător.
Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent din prezenta cale de atac, raportat la limitele circumscrise de prezenta cerere privind revendicarea apartamentului vândut, pârâții indicați în acțiune, fiind doar persoanele fizice, Curtea (în minoritate) constată că despăgubirea reclamantului prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Susținerea în sensul că reclamantul va avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea minorității, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", este recunoscută în chiar prezenta Decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, a admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), în anumite condiții, precum și la caracterul împovărător al trimiterii reclamantului la o nouă procedură, ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii.
Sub acest aspect, este corectă afirmația că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, însă această premisă alături de altele, menționate deja (cum ar fi cele expuse de instanța supremă în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite situații, a bunurilor deținute de părți), a deschis calea acțiunii în revendicare prezente, pentru reclamant, în cadrul căreia, compararea titlurilor s-a realizat în temeiul Convenției europene și a jurisprudenței sale, constituite într-un bloc de convenționalitate care se impune în mod obligatoriu, astfel încât preferabilitatea acordată situației intimatului-reclamant în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, se fundamentează și pe alte rațiuni în afara celei decurgând din culpa statului.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul cumpărător, să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului în anumite condiții, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. Din acest punct de vedere, susținerea recurenților în sensul că vor fi afectați în mod direct, deși culpa ar aparține statului, nu este fondată, dumnealor având posibilitatea de a fi despăgubiți, conform celor menționate. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorului reclamantului, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții-persoane fizice.
În ceea ce privește apărarea recurenților, referitoare la problema inexistenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, intimatul fiind obligat să urmeze procedura legii speciale, pe care de altfel, a și urmat-o, Curtea o apreciază ca fiind nefondată, atât timp cât în cadrul deciziei în interesul legii în discuție, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în concordanță cu jurisprudența Curții europene amintite, admisibilitatea unei astfel de acțiuni, astfel:"în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă.".
În ceea ce privește apărarea recurenților referitoare la faptul că restituirea este condiționată de constatarea prealabilă, judiciară, a nulității contractului de vânzare-cumpărare, Curtea o apreciază ca fiind nefondată, pentru considerentele pe larg expuse în paragrafele anterioare, referitoare la constatarea necontestării acestui titlu în termenul special, la aprecierea existenței în consecință, a unui bun în patrimoniul recurenților, căruia Curtea nu a putut să îi constate preferabilitatea, date fiind regulile speciale deduse din jurisprudența Curții europene - ca urmare a constatării necorelării prevederilor Legii -, în particular a art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, cu Convenția europeană - precum și din decizia dată în interesul legii. În consecință, nu este necesară constatarea prealabilă a nulității titlului chiariașilor cumpărători, în ipoteza existenței unui bun, în patrimoniul fiecărei părți, atunci când mecanismul de despăgubiri reglementat de Legea 10/2001, dedus inclusiv din prevederile art. 45 (fost 46), nu este eficace și deci, neconform cerințelor impuse de art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene.
În ceea ce privește motivul de recurs al recurenților, referitor la nesemnarea încheierii de ședință, când s-a constatat divergența de opinii, de către cel de-al treilea membru al completului, îmi însușesc argumentele majorității completului de judecată ce l-a apreciat ca fiind nefundat.
Așadar, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă în referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea (în minoritate) apreciază că se impunea respingerea recursului promovat ca fiind nefondat.
Judecător
Red. + Tehnored. HM
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
