Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 159/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE CIVILA NR. 159/
Ședința publică de la 21 Aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Maria Apostol
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul-pârât
STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PRIN DGFP C - C, str.-.- nr.18.judet C -împotriva deciziei civile nr.768 din 11.12.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și, - Constanta,- și intimații-pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, C,- REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC SI PRIVAT, - Constanta,-.-.18.parter și și, - Constanta,- judet Constanta având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 13.04.2009 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Curtea cu privire la recursul civil de față;
Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Cad eclarat recurs la 12.02.2009 împotriva deciziei civile pronunțată de Tribunalul Constanța pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fapt:
Prin sentința civilă nr.6306/ 08.04.2008 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosar civil nr- au fost respinse excepția lipsei calitatii procesual active a reclamantilor și exceptia lipsei calitatii procesual pasive a pârâtului Statul R prin Ministerul Finantelor prin DGFP, ca neîntemeiate.
A fost admisă exceptia lipsei calitatii procesual pasive a piritei Constanta.
A fost respinsă acțiunea formulata de reclamanții si in contradictoriu cu pirita Constanta ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesual pasiva și a fost respinsă acțiunea formulata de reclamanții si in contradictoriu cu piritii Municipiul Constanta prin Primar, Consiluiul Local Constanta, si, ca neintemeiata.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții si in contradictoriu cu pârâtul Statul R prin Ministerul Finanțelor prin DGFP C.
A fost obligat pârâtul Statul R prin Ministerul Finantelor prin DGFP sa plateasca reclamantilor despagubiri reprezentind echivalentul valorii de circulatie a imobilului compus din teren in suprafata de 220 mp si casa de locuit cu garaj situat in Constanta,-, de la data executarii hotaririi și au fost obligați reclamanții la plata către pârâții si la plata sumei de 2300 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Au fost obligați reclamanții la plata catre pirita Constanta la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecata și la plata către pârâții Municipiul Constanta prin Primar si Consiliul Local Constanta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
A fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecata ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință civilă instanța de fond în baza materialului probator administrat în cauză a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 8635/1972 ( fila 39 ) reclamantul și soția sa au cumpărat imobilul compus din teren de 220 mp și construcție cu 3 camere și dependințe și o anexă situat în str. - ( actuală - - ) nr. 48.
După decesul lui cota sa de 1/2 din imobilul arătat a fost moștenită de reclamanți, în calitate de soț supraviețuitor și în calitate de fiică, conform certificatului de moștenitor nr. 637/1982 ( fila 38 ).
După plecarea definitivă a reclamanților din țară, prin Decizia 401/0982
s-a preluat contra cost în proprietatea statului construcția proprietatea reclamanților, iar terenul aferent de 220 mp s-a trecut în proprietatea statului fără plată.
Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 28617/1997 pârâții și au cumpărat imobilul din C,- bis format din construcție cu 3 camere. Tot prin contractul de vânzare - cumpărare s-a atribuit cumpărătorilor în folosință terenul aferent locuinței de 63,75 mp.
Potrivit art. 137.pr.civ. "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de fond precum și asupra celor de procedură care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.".
Asupra excepției lipsei calității procesual active a reclamanților:
Calitatea procesual activă presupune existența identității între persoana reclamantului și titularul dreptului material dedus judecății.
În acțiunea în revendicare titularul dreptului dedus judecății este proprietarul neposesor.
În cauză, așa cum s-a arătat, reclamanții au justificat calitatea lor de proprietari ai imobilului cu actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 8563/1972 și certificat de moștenitor nr. 637/1982.
Prin urmare, instanța a apreciat că reclamanții au calitate procesual activă astfel că a respins excepția ca neîntemeiată.
Asupra excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei
Calitatea procesual pasivă presupune identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.
În acțiunea în revendicare cel obligat este cel care are în posesie imobilul ( posesorul neproprietar ) sau, în cazul imobilelor preluate abuziv de către Statul rămân, Statul prin Ministerul Finantelor.
În speță C nu este nici posesor al imobilului, el fiind doar un mandatar al unității administrativ teritoriale pentru realizarea vânzării imobilului în condițiile Legii 112/95.
Pentru aceste motive, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale a C și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu C ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Asupra excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român.
Chiar dacă Statul Român nu este posesorul imobilului revendicat el este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamanților astfel că, fiind cel care a privat reclamanții de proprietate este dator să-i despăgubească pe proprietari.
Pentru aceste motive, apreciind că în cauză Statul Român are calitate procesual pasivă, instanța a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român ca neîntemeiată.
Asupra fondului:
Instanța a apreciat că prin aplicarea Decretului nr. 223/1974 s-a realizat o privare a reclamanților de dreptul lor de proprietate fără nici o indemnizație (în ceea ce privește terenul) și fără o indemnizație echitabilă (în ceea ce privește construcția) fapt ce este contrar dispozițiilor Constituției din 1948 și ale art. 480.civ..
- mult, actul normativ - Decretul 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, în mod explicit, prin Legea nr. 10/2001.
Așadar, instanța a reținut că reclamanții au fost deposedați abuziv de imobilul în litigiu și că statul nu a dobândit, astfel, în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului.
Prin urmare, locuința cu 3 camere și dependințe înstrăinată pârâților în baza Legii 112/95 nu a aparținut vânzătorului ( Municipiul C ) și pe cale de consecință, vânzătorul nu avea asupra ei prerogativa de dispoziție ( abusus ) ce derivă din dreptul de proprietate. Acest aspect rezultă și din principiul de drept exprimat în adagiul "nemo plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet" ( nimeni nu poate da mai mult decât are ) și "nemo dat quod non habet ( nimeni nu poate da ceva ce nu are ).
În materia revendicării imobilelor preluate abuziv, atât practica cât și doctrina au statuat că, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al imobilului, să fie preferat cel din urmă.
Soluția a fost impusă pentru a se asigura securitatea circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, iar în plan juridic s-a dat eficiență principiului validității aparenței în drept exprimat în adagiul "error communis facit fus".
Aplicarea principiului validității aparenței în drept este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: 1. eroarea trebuie să fie cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare ce trebuie să fie comună și invincibilă și 2.buna credință a subdobânditorului care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială din partea acestuia.
În cauză, din probele administrate a rezultat că cele două condiții sunt îndeplinite. Astfel, locuința a fost cumpărată de pârâții și conform contractul de vânzare - cumpărare nr. 28617/1997, iar până la data cumpărării pârâții au fost chiriași ai statului, neexistând dubii asupra calității de proprietar a acestuia.
În lipsa oricăror tulburări din partea adevăraților proprietari care nu au inițiat nici o procedură judiciară în contradictoriu cu chiriașii pentru recuperarea imobilului și nici nu i-au notificat pe aceștia în legătură cu vreun demers făcut la autoritățile administrative, a creat convingerea comună tuturor că proprietarul bunului este statul.
Potrivit art. 1698.civ. buna credință se prezumă, revenind celui ce invocă reaua credință sarcina probei.
În speță, prezumția de bună credință a pârâților ( acea convingere că persoana de la care a dobândit bunul transmite proprietatea ) nu a fost răsturnată.
La data încheierii contractul de vânzare - cumpărare pârâții au avut credința că tranzacționează cu adevăratul proprietar al bunului, eroarea în care aceștia s-au aflat fiind comună și având suport cadrul legislativ în vigoare la acel moment.
Titlul statului asupra imobilului își avea temeiul în dispozițiile Decretului 223/1974 iar pârâții cumpărători nu aveau nici o calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea acestuia, verificarea validității titlului statului este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești, conform art. 6 din Legea 213/1998.
Prin compararea titlului reclamanților cu titlul pârâților, cumpărători de bună credință se impune, față de argumentele expuse mai sus, menținerea judiciară a vânzării lucrului altuia prin consolidarea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul subdobânditorilor.
În acest sens a statuat și jurisprudența CEDO care a arătat că " persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut acest bunuri" ( cauza Pincova și Pinc versus Republica Cehă, cauza Raicu contra România ).
CEDO a reținut constant în jurisprudența sa că " vânzarea de către stat a bunului altui către terți de bună credință, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 ( cauza Stoian și alții versus România, Păduraru versus România, Porteanu versus România ).
În condițiile în care restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâții cu bună credință nu mai este posibilă, reclamanții ar fi privați de dreptul lor de proprietate asupra imobilului - locuință iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat de stat.
Văzând disp. art. 26 alin. ultim din Legea 112/95 și art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, instanța a apreciat că se impune aceeași soluție și în privința terenului de 220 mp pe care se află construcția vândută pârâților.
Potrivit normelor " în situația de vânzare către chiriași a apartamentelor și când e cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent cu respectarea disp. art. 26 alin. ultim din Lege, iar art. 26 alin ultim din Legea 112/95 arată "suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice aflate la 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului.".
Prin urmare, printr-o interpretare logică și teleologică a textelor enunțate rezultă că terenurile care depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămân în proprietatea statului iar cele ce nu depășesc această suprafață, respectiv cele care asigură o utilizare normală a construcției, se dobândesc ope legis ( în virtutea legii ) în proprietate, odată cu cumpărarea construcției.
În speță, chiar dacă prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 28617/1997 pârâților nu le-a fost transmis în proprietate și terenul aferent locuinței, aceștia au vocație legală la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului care nu mai poate fi restituit în natură.
Imposibilitatea restituirii în natură privește întreaga suprafață de 220 mp preluată de stat de la reclamanți, întrucât "terenul aferent" reprezintă tot ceea ce ține de construcție. Or, în cauză, din schițele cadastrale depuse rezultă că suprafața construită este 109,25 mp, iar diferența de 110,75 mp reprezintă prin dimensiuni și configurație teren necesar folosirii normale a locuinței.
Pentru cele expuse, instanța a apreciat că repararea prejudiciului creat reclamanților prin preluarea imobilului din C,- se poate realiza numai prin restituirea lui în echivalent, acordarea unei astfel de despăgubiri asigurând un echilibru just între interesul general și salvagardarea drepturilor fundamentale ale omului.
Nu se poate aprecia că prin restituirea în echivalent a imobilului se excede obiectului cererii deduse judecății întrucât acest lucru este o modalitate de soluționare a cererii în revendicare, cu respectarea drepturilor dobândite de terți asupra bunului revendicat dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO.
Prin jurisprudența sa Curtea Europeană a reținut că, în art. 1 din Protocolul CEDO există un drept intrinsec la indemnizare în cazul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și "utilitatea publică" și că în absența acestui drept, art. 1 nu va asigura decât o protecție iluzorie și ineficientă a dreptului de proprietate.
Prin urmare se impune existența unui raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Pentru cele expuse, instanța a respins acțiunea finalizată în contradictoriu cu pârâții, Consiliul Local Constanta și Municipiul Constanta Prin Primar ca neîntemeiată, și a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul R - prin Ministerul Finantelor prin DGFP
Instanța a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanților despăgubiri reprezentând echivalentul valorii de circulație a imobilului compus din teren de 220 mp și casă de locuit cu garaj situat în C,-, de la data executării hotărârii.
În baza art. 274.pr.civ. instanța a obligat reclamanții la plata către pârâții și a sumei de 2300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata către Cas umei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, și la plata către Consiliul Local Constanta și Municipiul Constanta Prin Primar a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada vreunei cheltuieli de judecată, instanța a respins cererea lor de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP.
Tribunalul Constanța prin decizia civilă nr.768 din 11.12.2008 a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul STATUL ROMÂN, reprezentat procesual prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DGFP C, împotriva sentintei civile nr. 6306/08.04.2008, pronuntată de Judecatoria Constanța, in dosarul civil nr-, in contradictoriu cu intimații reclamanți și, ambii cu domiciliul în C,-, județ C și intimații pârâți MUNICIPIUL C prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI, ambii cu sediul în C,-, județ C, REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT, cu sediul în C,-, - parter, județ C, și,
A fost obligat apelantul STATUL ROMÂN, reprezentat procesual prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DGFP C la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei, reprezentând onorariu avocat, către intimata
Critica deciziei prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:
1.Instanța de fond și de apel nu au reținut faptul că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile Codului civil, respectiv art.480 și nu pe o lege reparatorie.
Nu este posibil ca obiectul revendicării să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare egală sau printr-o compensare bănească.
Instanța de apel și cea de fond și-au încălcat atribuțiile și au acordat altceva decât ce s-a cerut, obligând Statul Român la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii de circulație a imobilului preluat de stat
Instanța de apel și de fond, nu au ținut cont de faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului contra cost,preluarea fiind una valabilă, reclamanții primind o justă și prealabilă despăgubire.
Instanța nu a ținut cont nici de faptul că acțiunea în nulitatea deciziei nr.401/1982 formulată anterior de reclamanți a fost respinsă ca nefondată, prin sentința civilă nr.14.990/15.10.2001 a Judecătoriei Constanța irevocabilă, reținându-se că această cerere este inadmisibilă având în vedere că s-a făcut dovada plății de către Consiliul Judetean C și s-a primit suma de către reclamanți la 14.10.1982, decizia respectivă neavând caracter ilicit.
Dacă instanța ar considera că reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri pentru imobilul în cauză, s-ar produce o îmbogățire fără just temei în contul reclamanților având în vedere că aceștia au fost deja despăgubiți prin decizia nr.401/1982 cu suma de 54.796 lei.
Recursul nu este fondat.
Curtea analizând sentința atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs va menține decizia pronunțată de Tribunalul Constanța ca legală și temeinică pentru următoarele considerente de fapt și de drept.
În cauză se reține că prin contractul de vânzare-cumpărare, statul,în calitate de proprietar aparent, care preluase abuziv imobilul litigios de la adevăratul proprietar, a înstrăinat acest bun conform Legii nr.112/1995 pârâților-intimați, care îl detineau cu bună credință.
Jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr.112/1995și validat în dreptul intern,printr-o hotărâre judecătorească, este protejat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "vânzarea de către stat a bunului unui către terți de bună credință, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cuabsența totală a indemnizațieieste contrară articolului 1 din Protocolul nr.1" (Stoian și alții contra României, nr.57001/2000 din 21 iulie 2005,Păduraru contra României, nr.63252/2000, 1 decembrie 2005,Porteanu contra României, nr.4596/2003 din 16 februarie 2006.
În condițiile în care restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâți cu bună credință nu mai este posibilă, reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuințe, pentru acoperirea prejudiciului suferit, reclamanții fiind îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat de stat.
Numai în acest fel se va păstra un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a reținut în mod constant că există în cadrul art.1din Protocolul 1 CEDO, un drept intrinsec la indemnizația în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proportionalității între ingerința dreptului individual și "utilitatea publică".
În absența acestui drept, art.1 nu va asigura decât o protecție iluzorie și ineficientă a dreptului de proprietate.
Prin urmare, nu este suficient ca o privare de proprietate să urmărească un scop legitim de utilitate publică, trebuie să existe un raport de proportionalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Este de necontestat că principalul efect al acțiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură și liber de sarcini în patrimoniul proprietarului și numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situația în care bunul a fost înstrăinat, iar valabilitatea titlului subdobânditorului a fost confirmat prin hotărâre judecătorească - restituirea se face prin echivalent.
Restituirea prin echivalent nu se constituie într-un capăt de cerere subsidiar întrucât nu se tinde la obținerea unei alte pretenții decât aceea formulată prin acțiune, respectiv retrocedarea bunului, ea reprezentând în realitate o modalitate de dezdăunare pentru privarea de proprietate atunci când restituirea în natură nu mai este efectiv posibilă.
Drept urmare nu ne aflăm în ipoteza susținută de recurent și anume că s-a acordat ceva ce nu s-a cerut, hotărârile pronunțate de cele două instanțe fiind conforme cu jurisprudența constantă a CEDO care a reținut că, în art.1 din Protocolul 1 există un drept intrinsec la indemnizare în cazul privării de proprietate și că în absența acestui drept, art.1 nu va asigura decât o protecție iluzorie și ineficientă a dreptului de proprietate.
Posibilitatea obținerii unei indemnizații pentru bunul preluat abuziv nu este condiționată în mod exclusiv de urmarea procedurii prevăzute de legile speciale de reparații.
Cu alte cuvinte, ipoteza celor două legi (art.480 cod civil și Legea nr.10/2001) este una comună (sau cel puțin cea reținută de legea specială se integrează în ipoteza legii generale),în timp ce, soluțiile normative precizate de legea specială,deși derivă din cele preconizate de legea generală conțin particularități de natură a raspunde,în principal, rațiunii legii speciale.
Legea nr.10/2001 este o lege cu caracter reparator (de îndată) prin care legiuitorul a înțeles să producă o satisfacție imediată proprietarilor deposedati abuziv de statul comunist de imobilele care fac obiectul de reglementare al legii.
Prin legea specială nu s-au promovat ipoteze, respectiv soluții normative diametral opuse în raport cu legea generală ce s-au diversificat, în cazul celorlalte măsuri reparatorii (pentru ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilelor), alăturat soluțiilor normative preconizate de dreptul comun (plata despăgubirilor civile în sensul indemnizației prevăzute de art.1 Protocol) și alte soluții particulare, după caz, și în funcție de opțiunea proprietarului imobilului.
Împrejurarea că reclamanții nu au apelat la procedura Legii nr.10/2001 nu este de natură a conduce la pierderea subiectivă a dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale.
O soluție în sens contrar ar pune în discuție, inclusiv, dreptul la acces în justiție,în sensul art.21 din Constituție și art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, cu precizarea că reclamanții în cauză au pierdut posesia și folosința bunului în litigiu urmare presiunilor exercitate de stat, bunul fiind preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974,elementul "abuz" săvârșit de stat,în dauna cetățenilor săi, înlăturând orice temei de prescripție sau decădere cu privire la drepturile subiective, legal recunoscute.
Iată de ce soluția de admitere a acțiunii în revendicare prin echivalent bănesc este în deplină concordanță cu realizarea dreptului de proprietate în lumina dispozițiilor art.480 Cod civil statul fiind pe deplin răspunzător de a nu-și fi îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește prob lema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de preluare abuzivă edictate de statul comunist.
Statuând în echitate curtea retine că reclamantii intimati sunt îndreptățiți,în situația în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, să primească valoarea de circulatie a imobilului la data executării hotărârii, valoare ce va fi stabilită în cadrul procedurii de executare, conform art.371 Cod pr.civilă.
2.Cea de-a doua critică vizează împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului contra cost confirmat irevocabil prin sentința civilă nr.14990/15.01.2001 al Judecătoriei Constanța și că dacă instanța ar considera că reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri pentru imobilul în cauză,s-ar produce o îmbogățire fără just temei în contul reclamantilor având în vedere că acestia au fost deja despăgubiti prin decizia nr.401/1982 cu suma de 54.796 lei.
Câteva precizări se impun cu privire la sentința civilă nr.14990/2001 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr.12827/1999 prin care s-a solicitat anularea deciziei nr.401/02.10.1982.
Nu este reală susținerea formulată de recurent în sensul că reclamanții-intimați au fost titularii acelei cereri de chemare în judecată.
În dosarul nr.12827/1999 al Judecătoriei Constanța reclamanții-intimați din acest dosar au avut calitate de pârâți, titularul acțiunii fiind un terț, numitul.
Este real că în acel dosar s-a respins acțiunea în nulitatea Deciziei nr.401/1982emisă de Consiliul Judetean, însă și în calitate de pârâți nu justificau interes în promovarea unui apel în care acțiunea contra lor s-a respins ca nefondată.
De altfel, consacrarea caracterului abuziv al preluării bunului în temeiul Decretului nr.223/1974, fie că s-a făcut o preluare contra cost sau nu,și-a găsit reglementare legală în chiar cuprinsul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 aprobate prin nr.HG250/2007, chiar dacă și în lipsa acestora, Decretul nr.223/1974 contravin dispozițiilor Constituției României din 1965.
Pe de altă parte nu trebuie omis faptul că reclamanții au primit un preț, impus numai pentru construcție, terenurile nefiind cuprinse în regimul de reglementare al Decretului nr.223/1974 astfel că nefiind posibilă restituirea în natură a terenului preluat abuziv cât și acordarea unei despăgubiri reale pentru construcție în mod judicios au retinut instantele de fond și apel că se impune admiterea acțiunii în revendicare în modalitatea obligării prin echivalent.
Nu este lipsit de importanță faptul că în condițiile în care tribunalul a motivat această critică pe considerentul că nu s-a făcut dovada plății efective a sumei cuprinse în Decizia nr.401/1982, Statul nu a înțeles nici în recurs să administreze dovezi în acest sens și chiar în condițiile aducerii acestora, consecința nu ar fi fost respingerea acțiunii, ci doar aprecierea măsurii în care se poate face restituirea prin plata unei indemnizații pentru cazul imposibilității restituirii în natură,ținând cont de faptul că pentru teren reclamanții nu au primit nici o despăgubire iar pentru construcție pretul a fost impus abuziv de stat.
caracterului abuziv al Decretului nr.223/1974 își extinde efectele și asupra actelor emise în temeiul acestora, astfel că și în condițiile achitării sumei de bani învederată de recurenti în temeiul Deciziei nr.401/2.10.1982 statul nu va fi lezat, recunoscându-i-se posibilitatea intentării unei acțiuni prin care poate pretinde restituirea pe principiul îmbogățirii fără just temei.
Pe cale de consecință, curtea găsind toate criticile neîntemeiate, va respinge recursul ca nefondat în baza art.312 Cod pr.civilă mentinând decizia pronunțată de Tribunalul Constanța ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELELEGII
DECIDE
Cu opinie majoritară:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul-pârât
STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PRIN DGFP C - C, str.-.- nr.18.judet C -împotriva deciziei civile nr.768 din 11.12.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și, - Constanta,- și intimații-pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, C,- REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC SI PRIVAT, - Constanta,-.-.18.parter și și, - Constanta,- judet Constanta.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,astăzi 21.04.2009.
Președinte Judecător
- - -
Grefier
- -
Jud.fond.
Jud.apel.;
Red.dec.jud./30.04.32009
Tehnored.gref./30.04.2009
2 ex
Opinie separată: jud.- -
OPINIE SEPARATĂ
JUDECĂTOR
Contrar opiniei majoritare, consider că recursul trebuia admis, iar decizia recurată modificată în tot în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii ca inadmisibilă a acțiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român și înlăturării dispozițiilor privind obligarea acestuia la plata despăgubirilor, cu menținerea restului dispozițiilor acestei sentințe, pentru următoarele considerente:
În această cauză se pune problema modalității de soluționare a concursului dintre legea specială Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării - Codul civil, respectiv aceea a eventualei opțiuni a persoanei îndreptățite între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume art. 480 din Codul civil, invocat în cererea introductivă în mod expres.
Se constată că pârâta a invocat prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe și excepția inadmisibilității acțiunii motivat de împrejurarea că imobilul revendicat face obiectul Legii nr. 10/2001, instanța de fond și instanța de apel concluzionând în mod greșit că acțiunea este admisibilă.
Potrivit art.6(3) din Lg. nr.213/1998 instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, dar, în alineatul 2 al aceluiași articol, se prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamanții trebuie să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia au posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă.
În ceea ce privește incidența Legii 10/2001 în cauză, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 2 al.1, în special literele h și din această lege, aplicabilitatea ei se extinde la toate imobilele preluate de stat. Ca urmare este evident că și imobilul în cauză face obiectul acestei legi, din moment ce în chiar cuprinsul acțiunii se susține că a fost preluat de stat fără drept, în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Potrivit art.15 al.2 din Constituție, legea civilă dispune pentru viitor., art.1 din Codul civil, prevede că legea civilă nu are putere retroactivă.
Rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acțiunea ei se întinde exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă, de imediată aplicare, ele formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 - 481 din Codul civil, ori al responsabilității civile dedus din art. 998 din Codul civil, ambele aparținând legii vechi.
Deși avantajos, prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), prin regimul probator (art.1169 din Codul civil) și prescriptibilitate în cazul acțiunilor personale, dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001 și înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.
Legea nouă extinde restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare. Soluția a fost anticipată legislativ de art.6 al.2 din Legea nr. 213/1998.
În contextul arătat, rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative (obligatorii) prealabile sesizării instanțelor judecătorești. În concepția legii noi, accesul la justiție, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare, eliminat.
Punerea în aplicare a Legii nr.10/2001 este precedată de două etape succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua este facultativă, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestor legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.
Prima etapă, procedura administrativă prealabilă, are caracter obligatoriu (art.22 și 47 din lege) ceea ce înseamnă că, de la intrarea în vigoare a legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deținătoare direct la instanțele judecătorești competente sunt inadmisibile (art.109 al.2 Cod.pr.civ. ) dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzute de această lege (art.22 și urm.).
Trebuie avut în vedere că, potrivit art. 44 al.1 fraza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Opțiunea legiuitorului în acest sens, astfel cum rezultă din spiritul și litera Legii nr. 10/2001, a fost ca prin această lege să se instituie un mecanism special pentru recunoașterea dreptului de proprietate privată și pentru restituirea posesiei imobilelor preluate de stat în mod abuziv. Astfel, prin dispozițiile art.2 al.2 din Lg. nr. 10/2001 s-a recunoscut nu numai că "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării" ci s-a adăugat și mențiunea că această calitate de proprietar va fi exercitată "după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prezentei legi". Așadar, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire presupune parcurgerea procedurii prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
Dispozițiile art. 2 al.2 din Legea nr. 10/2001 stabilesc un anumit mod de exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri administrative prealabile accesului la justiție.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate nu mai este acțiunea în revendicare, ci procedura prevăzută de acest act normativ. Această concluzie este în mod expres prevăzută și în art. 6 al. 2 din Lg. nr. 213/1998.
Aceasta rezultă și din aceea că numai cu titlu de excepție, art. 46 din Lg. nr. 10/2001 prevede posibilitatea continuării acțiunilor introduse anterior adoptării acesteia.
De altfel, a admite că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar mai fi admisibile acțiunile în revendicare, ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o procedură obligatorie dar și termene anume care trebuie respectate, termene de altfel succesiv prelungite, și a căror nerespectare, atrage decăderea din a mai solicita măsuri reparatorii, sancțiune menită a asigura securitatea raporturilor juridice civile, prin definitivarea la un moment dat a procedurilor, și prin eliminarea incertitudinii cu privire la situația unor bunuri imobile, de natură a afecta valoarea economică a acestora și interesele eventualilor dobânditori de bună credință, incertitudine care ar fi generată de posibilitatea ca oricând să se introducă o acțiune în revendicare. De altfel, acest scop al legii, și caracterul ei de excepție, necesar pentru atingerea scopului său, rezultă în ansamblu și din alte prevederi, cum ar fi prevederile art.45(5) din lege, care instituie un termen de prescripție de numai un an inclusiv pentru introducerea acțiunilor prin care se solicită constatarea nulității absolute a unor acte juridice, deși în dreptul comun se admite că astfel de acțiuni sunt imprescriptibile.
Procedându-se astfel, nu se încalcă prevederile art.6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Numai că, reclamanții trebuie să parcurgă mai întâi procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială, lucru care nu înseamnă că reclamanții nu au acces la justiție și la un proces echitabil. În acest sens, nu poate fi vorba nici de o denegare de dreptate. Astfel, după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost finalizată, o poate ataca în justiție, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac.
Aceasta întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este supusă controlului judiciar indiferent de modul în care se finalizează. - mult Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XX din 19.03.2007 admițând recursul în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. De asemenea, prin decizia nr. IX din 20.03.2006, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.
Ca urmare, există toate căile stabilite de lege și prin decizii obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, pentru a asigura accesul la justiție al persoanelor interesate, pentru a supune unui control jurisdicțional atât soluția dată în procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea nr. 10/2001 dar și refuzul de a da o astfel de soluție.
Articolul 61 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția) nu obligă statele membre să supună litigiile civile unei proceduri judiciare în fiecare etapă. Intervenția anterioară a unor organisme administrative sau profesionale care au sau nu prerogative jurisdicționale poate fi justificată dacă aceste organisme sunt supuse controlului unei instanțe cu jurisdicție deplină care garantează drepturile prevăzute de art.61 din Convenție (Cauza BUZESCU contra ROMÂNIEI - Cererea nr. 61302/00, Hotărârea din 24 - 2005 paragraful 60).
De altfel, o asemenea procedură asigură un sistem unitar de restituire a imobilelor preluate abuziv, ceea ce este de natură a asigura securitatea circuitului juridic civil, principiu desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, din prevederile Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Inadmisibilitatea nu constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanță ci numai un mijloc de disciplinare procesuală a părților, care trebuie să aleagă calea prevăzută de lege pentru a-și valorifica dreptul.
În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna credință a cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6.03.1945-22.12.1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun și revendicării, dar și nu accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. 1 și 3 din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din CEDO.
Potrivit Legii nr. 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță de către tribunal, în apel, pe calea devolutivă, de către curtea de apel și în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul d e procedură civilă, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.
Cum în cauză reclamanții nu au înțeles să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și să urmeze procedura prevăzută de această lege, se constată că acestea nu aveau un drept de opțiune între legea specială și acțiunea în revendicare formulată conform dispozițiilor art. 480 Cod civil.
De altfel, problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant" de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/9 iunie 2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Instanța supremă a reținut că numai în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Din considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare este admisibilă numai în situația în care se constată, în concret, de către instanța de judecată, faptul că în privința persoanei care se pretinde îndreptățită, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a avut un caracter eficient, nefiind în măsură să asigure o reparație efectivă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat astfel că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Înalta Curte de Casație și Justiție reiterează concluzia că la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant însă nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În cauză, cum reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceștia nu pot susține că această lege nu le-ar fi oferit posibilitatea de a obține măsuri reparatorii. Pentru a se verifica dacă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 are un caracter efectiv este necesar ca persoana îndreptățită să declanșeze această procedură.
În caz contrar, astfel cum stabilește art. 22(5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, sancțiunea fiind evident aceeași și în cazul în care notificarea nu a fost formulată niciodată.
În cauză, reclamanții nu au invocat și nici probat că ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 astfel încât aceștia nu pot invoca ineficacitatea procedurii prevăzute de această lege și, pe cale de consecință, nici posibilitatea de a se adresa instanței cu o acțiune în revendicare. În consecință, acțiunea este inadmisibilă.
În cauză, nu se poate reține că reclamanții nu au avut nici o posibilitate de a se adresa unei instanțe și nici faptul că dreptul lor de acces la o instanță ar fi afectat în substanța sa, întrucât, așa cum s-a arătat, puteau urma procedurile judiciare după parcurgerea procedurii administrative sau puteau chema în judecată pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 direct statul. Aceștia nu au probat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost ineficientă în ceea ce îi privește câtă vreme nici nu au apelat la această procedură.
În soluționarea excepției trebuie avut în vedere temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv prevederile art. 480 din Codul civil.
OPINIE SEPARATĂ
Admite recursul civil declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PRIN DGFP C - C, str.-.- nr.18.judet C -împotriva deciziei civile nr.768 din 11.12.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și, - Constanta,- și intimații-pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, C,- REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC SI PRIVAT, - Constanta,-.-.18.parter și și, - Constanta,- judet Constanta.
Modifică în tot decizia civilă nr.768/11.12.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în sensul că admite apelul și schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Respinge ca inadmisibilă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român și înlătură din sentința apelată dispoziția privind obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor și menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13.04.2009.
JUDECĂTOR
- -
Red.jud.- /20.05.2009
Tehnored.disp.gref./20.05.2009
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Maria Apostol, Răzvan Anghel
