Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 16/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2398/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 16
Ședința publică din 12.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr. 902 din 24.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții.
La apelul nominal se prezintă apelantul reclamant, asistat de avocatul -, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București și consilierul juridic în calitate de reprezentant al intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului, punând în vedere apelantului să precizeze care este data de la care se naște dreptul la acțiune.
Avocatul apelantului reclamant consideră că dreptul la acțiune s-a născut la momentul condamnării regimului comunist în Parlamentul României, 18.12.2006 și în nici un caz data la care i s-a eliberat părții pe care o reprezintă certificatul de revoluționar.
Precizează că actele normative care constituie temeiul legal al cererii de chemare în judecată nu prevăd vreun termen pentru exercitarea dreptului la acțiune; la art. 7 din nr.OUG 214/1999 se prevede numai posibilitatea de restituire a bunurilor confiscate odată cu deportarea.
La sesizarea instanței privind termenul de un an calculat de la data intrării în vigoare a nr.OUG 214/1999, prevăzut în acest act normativ, apărătorul apelantului arată că acest termen se referă la cererile privind restituirea în natură a bunurilor sau acordarea echivalentului bunurilor confiscate, iar nu la daunele morale datorate și pe care partea înțelege să le solicite prin prezentul proces.
Subliniază faptul că, din punctul său de vedere, alegerea datei de 18.05.2005 de către instanță s-a făcut în mod arbitrar, fără un temei legal.
Solicită admiterea cererii de apel astfel cum a fost formulată și motivată, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Reprezentantul intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea cererii de apel, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Conform art. 294 alin. 1 și art. 292 din Codul d e procedură civilă solicită a se reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune.
În legătură cu susținerea părții adverse privind data de 18.12.2006 ca dată de la care se calculează termenul de prescripție, apreciază că aceasta este greșită, întrucât instanța de fond a avut în vedere și modificările legislative intervenite în timp.
Referitor la afirmația părții adverse în sensul că pretențiile din prezentul litigiu reprezintă daune morale, solicită a se reține faptul că temeiul juridic al cererii nu este cel care reglementează repararea unui astfel de prejudiciu.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2008 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr-, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să oblige pârâtul la plata de daune în cuantum de 250.000 EURO, în lei la cursul BNR din ziua efectuării plații, pentru perioada 1951-1956, în care a avut domiciliul obligatoriu în comuna, raionul C, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 18.06.1951, orele 2-3 dimineața, familia sa a fost trezită de bătăi puternice în ușa. Erau un ofițer și doi soldați de la securitate, care le-au reținut tuturor membrilor buletinele de identitate și le-au ordonat ca în termen de doua ore să strângă strictul necesar și să iasă în curte, întrucât, pe baza unui ordin numai de ei cunoscut, urmau să părăsească locuința, reclamantul având atunci 17 ani, sora sa 19 ani, mama sa 45 de ani, iar tatăl său 55 de ani.
A arătat că, au strâns, sub supraveghere, lucruri de strictă necesitate, pe care, în aceeași dimineața, le-au încărcat în 2-3 căruțe și au fost conduși la gara din comuna, localitate unde aveau domiciliul, și unde au fost aduse și alte familii din comuna, dar și din sate învecinate, din Raionul "T S".
După o zi și o noapte de așteptare, păziți de Securitate, au fost îmbarcați în vagoane de marfa - fiecare vagon din garnitura cu un securist, către o destinație necunoscută.
Transportul către și până la "noul domiciliu" s-a efectuat în condiții inumane: fără condiții minime de igiena, alimentație, apa potabilă, îngrijire medicală, deși cei ridicați erau copii, tineri, vârstnici și bolnavi.
La prima staționare a trenului, în C, s-a aflat pe cai neoficiale că destinația garniturii era C, situație care a creat și frica de o posibilă deportare în Rusia.
În noaptea zilei următoare au fost debarcați însă pe rampa, preluați cu căruțe ale unor localnici din comuna învecinata, mobilizați în seara aceleiași zile și transportați la 4 - 5 km de gara, într-un câmp deschis sub, vânt și, fără apă potabilă, fără hrană, dar sub supraveghere. Acolo, fiecare familie a găsit un de pământ marcat cu Ť. și un număr, loc care urma să fie "casa noastră", locația creata numindu-se inițial, apoi Noua și, în final, până la eliberarea efectiva din ianuarie 1956,. S-a dovedit, după anul 1990, că în acest mod, pe baza nr.1154/26 oct 1950, s-a pregătit ridicarea a 12791 familii - 40370 de persoane - din 18.06.1951, prin decizia MAI. 200/1951, cu care s-au realizat 15 sate noi regăsite pe ce incriminează deportarea.
pentru apa și hrana a devenit problema centrala a tuturor. Acestea erau foarte greu de găsit, în zona existând o singura fântâna "de câmp" părăsită, săpată în pământ, cu apa nepotabilă, și o alta al cărei debit redus nu făcea față nevoilor așezării. Se aducea deci apă cu cisterne, cu care anterior se transportaseră produse petroliere, și se lăsa în butoaie mari, desfăcute, plasate din loc în loc, în și - apă ce devenea acră, de nefolosit. Aceasta o aducea fiecare familie d e la gară sau de la fântâna menționată, unde pentru o găleata, în care nisipul era abundent și o făcea de nebăut, se stătea la ore întregi.
O perioadă au dormit sub cerul liber, apoi într-o colibă improvizată din pături, covoare, haine și apoi și-au făcut un acoperit cu ierburi, paie, coceni sprijinit pe ramuri de, pe care fiecare și le procura cum putea.
În luna august 1951, în urma unei ploi torențiale, cei care locuiau în e au fost inundați, pierzând hrană și o parte din bunuri, eveniment care a creat prima stare de revoltă colectivă, care s-a încercat să fie controlată de ministrul de interne, venit în așezarea improvizată cu un elicopter. și sub presiunea protestelor puternice ale tuturor deportaților, acesta a fost obligat să plece în graba.
Toți cei apți de muncă, de la școlari la adulți, în perioada 1951 - 1953 erau transportați cu remorci tractate de tractoare la sediul central al sau la secții ale acesteia la munci agricole cu norme de muncă; primeau pentru munca prestată trei mese în câmp, la locul de muncă, sau mese improvizate, o plata derizorie la sfârșit de lună, în bani, dar și dreptul de a cumpăra pâine și legume aduse cu căruțe, daca figurai pe lista zilei ca prezent la lucru. După o perioada li s-au restituit buletinele de identitate, în care, deasupra fotografiei, se aplicase o stampila în chenar cu "". Frica și teroarea erau și în acest fel deschis promovate.
Anul 1952 fost un an deosebit de greu, întrucât reclamantul avea informații de posibile "ridicări de tineri", fapt pentru care petrecea nopțile în afara casei, prin porumb, sau lucra în locuri mai departe de sat. Teama de o ridicare se justifica prin aceea că în sat erau multe tinere de naționalitate germană, cu care muncea împreună, și care mai fuseseră deportate din în Rusia.
După 1953 fost abordat de câteva ori de maiorul de securitate "", care-și avea sediul în clădirea postului de, pentru a accepta o colaborare recomandată de șeful său "", în schimbul aprobării și îngăduinței de a lucra mai departe de sat - refuzul având în timp consecințe, în condițiile în care se opusese și înființării unei organizații în satul nou.
Perioada de 4 ani și șase luni de domiciliu obligatoriu s-a încheiat prin Decizia MAI. 6200/1955, nepublicată și rămasă necunoscută până în prezent, ca și Decizia MAI nr.6200/1951, pe baza căreia au fost operate deportările și care nu i-a fost comunicata niciodată, cu motivarea "nu o deținea", dată de toate instituțiile de vârf ale statului: MAI, Guvern - Direcția Juridică, Ministerul Justiției - Direcția Parchetelor Militare, Arhivele Naționale ale Statului, Monitorul Oficial,
Deși nr.2694/1955, tot nepublicată și, deci, necunoscută înainte de 1989, obliga instituțiile statului la restituirea integrală a proprietăților imobiliare avute la momentul deportării, nici în anul 2008 cu toate că a deschis mai multe procese, reclamantul nu a intrat în posesia lor. Bunurile mobile rămase, care trebuiau să fie inventariate, au fost în totalitate distruse sau vândute de organele locale, cu justificarea aberantă că așa prevedeau Decretele nr.451/1955 și nr.19/1956.
Situația grea căreia a trebuit să-i facă față, alături de familie, la o vârsta la care preocuparea de căpătai trebuia să fie formarea pentru viitor, pierderile certe materiale, reprezentând munca și agoniseala de o viață a părinților, privațiunile și traumele psihice pe care a trebuit să le suporte împreună și fiecare în parte, consecințele deportării, i-au marcat viața reclamantului, și deci, acțiunea pentru despăgubiri morale și materiale este îndreptățită și legitimă, potrivit nr.OUG214/1999, având în vedere și certificatul de luptător în rezistenta anticomunistă.
La termenul de judecată din data de 17.06.2009, tribunalul a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune.
Prin sentința civilă nr.902 din 24.06.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege.
În cauza de față, reclamantul solicită acordarea unor despăgubiri morale și materiale ca urmare a suferințelor suportate în urma deportării în perioada 1951-1956, în comuna, raionul C, întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art.2, 3, 4, 5,8, 9, 10 și 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr.30/1994, OUG nr.214/1999, Legea nr.173/2006, Decretul - Lege nr.118/1990, art.1075 Cod civil, art.111 Cod procedură civilă.
Tribunalul a reținut că niciunul dintre aceste acte normative nu prevede un termen în care să fie promovată o astfel de acțiune, astfel încât a apreciat că acțiunea în despăgubire este supusă termenului general de prescripție de 3 ani.
În ceea ce privește momentul din care începe să curgă acest termen, tribunalul a constatat că este reprezentat de momentul emiterii deciziei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.
În speță, această decizie, nr.399, a fost emisă la data de 18.05.2005, moment în care a început să curgă termenul de prescripție de trei ani, termen care s-a împlinit la data de 18.05.2008. Întrucât acțiunea de față a fost introdusă după acest termen, respectiv la data de 11.12.2008, aceasta apare ca prescrisă.
În ceea ce privește susținerile reclamantului privind prevederile Legii nr.221 din 2.06.2009, tribunalul a reținut că este adevărat că, potrivit art.3 din această lege, "constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliul obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.", iar, potrivit art.5 din aceeași lege, "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: lit.a) acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare", însă această lege a intrat în vigoare la 02.06.2009, în timp ce acțiunea reclamantului a fost promovată în decembrie 2008.
În termen legal, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond față de dispozițiile art.297 Cod procedură civilă.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că în mod greșit prima instanță se raportează, pentru calcularea termenului de prescripție prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, la data emiterii deciziei nr.399, respectiv la 18.05.2005, prin care se recunoaște acestuia calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În speță, decizia în cauză a fost emisă în baza nr.OUG214/1999, act normativ în cuprinsul căruia nu se prevede existența unui termen pentru promovarea unei acțiuni de stabilire a daunelor morale pentru beneficiarul ordonanței. Prin art.7, ordonanța dă posibilitatea de restituire în natură a imobilelor, dacă este posibil, ori plata echivalentului bunurilor confiscate.
Apelantul a susținut că momentul relevant de la care urmează a se calcula termenul de prescripție este cel al condamnării regimului comunist, prin discursul Președintelui României din 18.12.2006, care a deschis posibilitatea atacării în instanță a actelor abuzive asupra victimelor - cetățeni români.
În același sens, apelantul s-a raportat la înființarea Institutului de Investigare a Crimelor, prin nr.HG1724/2005, prin care, pentru prima dată, după abolirea regimului comunist în România, s-au stabilit atribuțiile acestei instituiții.
Actul normativ menționat este completat de nr.HG388/2007, cu referire la asistența de specialitate pentru demersurile legale efectuate în vederea obținerii reparațiilor materiale și morale de către victimele regimului comunist și ale fostei securități.
Aceste hotărâri de guvern pun bazele constituirii cadrului legal adecvat pentru atragerea răspunderii penale, administrative și civile delictuale a agenților Statului Român pentru faptele din perioada comunistă, dincolo de limitele stabilite prin recunoașterea unor drepturi de unele norme speciale (cum ar fi Decretul - Lege nr.118/1990).
speciale invocate marchează momentul real al începutului investigării crimelor regimului comunist, ceea ce caracterizează răspunderea aferentă acestora, ca o răspundere esențialmente penală, imprescriptibilă, reglementată și de Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, adoptată la 26.11.1968, intrată în vigoare la 11.11.1970 și ratificată de România în 15.09.1969.
A mai arătat apelantul - reclamant că la data pronunțării hotărârii apelate era în vigoare Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03. 1945 - 22.12.1989, care, la art.5 alin.1 lit.a, stabilea termenul de trei ani pentru cererea de obligare a statului la acordarea unor despăgubiri față de prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În raport de aceste considerente, chiar dacă termenul de prescripție a fost depășit, având în vedere particularitățile deosebite ale acțiunii, instanța era obligată să aplice prevederile art.19 din Decretul nr.167/1958.
În apel nu au fost solicitate probe noi.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și a materialului probator administrat în fața instanței de fond, Curtea, având în vedere dispozițiile art.295 alin.1 Cod procedură civilă, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată este o acțiune în pretenții, reclamantul solicitând obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000 Euro, reprezentând daune materiale și morale pentru perioada în care a fost deportat.
Calitatea reclamantului de luptător în rezistența anticomunistă a fost recunoscută acestuia, în baza nr.OUG214/1999, prin Decizia nr.399/18.05.2005 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă (fila 54 dosar fond).
Așadar, pentru faptele descrise anterior reclamantul a beneficiat de dispozițiile legale invocate, împotriva sa fiind dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive.
Conform art.7 din nr.OUG214/1999, persoanele care au calitatea de luptător în rezistența anticomunistă beneficiază de drepturile prevăzute în Decretul Lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu modificările ulterioare; de asemenea, beneficiază, în condițiile legii, de restituirea în natură sau, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.
În speță, pretențiile reclamantului sunt subsumate dispozițiilor nr.OUG214/1999, însă nici acest act normativ și nici Decretul Lege nr.118/1990 nu prevăd un termen de exercitare a unei astfel de acțiuni.
În acest caz, în mod corect a apreciat instanța de fond că se aplică dispozițiile Decretului nr.167/1958, acțiunea în despăgubiri fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani.
Acest termen de prescripție începea să curgă fie de la intrarea în vigoare a Decretului Lege nr.118/1990, fie, cel mai târziu, de la emiterea deciziei nr.399, respectiv 18.05.2005, moment la care s-a recunoscut reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, aceasta în raport de pretențiile sale determinate de adoptarea succesivă a celor două acte normative.
De altfel, ceea ce s-a contestat prin motivele de apel nu a fost natura termenului stabilit de instanța de fond (termen general de prescripție), ci momentul de la care acesta începe să curgă.
Chiar dacă anterior emiterii deciziei nr.399 au fost adoptate și alte acte normative, la care face referire directă apelantul reclamant, acestea nu au relevanță sub aspectul termenului de la care se calculează prescripția dreptului la acțiune, întrucât ele vizează constituirea unui cadru legal pentru atragerea răspunderii celor vinovați de săvârșirea unor abuzuri împotriva victimelor regimului comunist, fără a stabili, în concret, termenul de la care o persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic se poate adresa instanței pentru daunele ce i-au fost produse.
Această posibilitate a fost recunoscută celor care nu au exercitat astfel de acțiuni în instanță în termenul general de prescripție de 3 ani prin Legea nr.221/2009, art.5, reclamantul fiind îndreptățit ca, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, să solicite obligarea statului la repararea prejudiciului moral sau material ce i-a fost cauzat de regimul comunist.
Reținând aceste considerente, Curtea constată că hotărârea apelată este legală și temeinică, deoarece la calculul termenului de prescripție nu pot fi avute în vedere particularitățile speței, cum susține apelantul, ci doar dispozițiile Decretului nr.167/1958.
Împrejurarea că la data pronunțării hotărârii primei instanțe era în vigoare Legea nr.221/2009 nu conduce la o altă soluție asupra fondului, întrucât instanța era obligată să se raporteze la data formulării cererii de chemare în judecată și la dispozițiile legale aplicabile cauzei la acel moment, fără a fi vorba de o situație în care operează repunerea în termen conform art.19 din Decretul nr.167/1958.
Pentru toate aceste argumente, Curtea, conform art.296 Cod de procedură civilă, va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant domiciliat în B,-, -A,.2,.23, sector 3 împotriva sentinței civile nr.902 din 24.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.S/
Ex.5/08.03.2010
Secția V-a Civ. -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu
