Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1638/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR. 1638/2008-
Ședința publică din 13 noiembrie 2008
PREȘEDINTE: Trif Doina JUDECĂTOR 2: Moșincat Eugenia
- - - - JUDECĂTOR 3: Stan Aurelia
- - - - judecător
- - grefier
Pe rol fiind judecarea recursurilor civile declarate de pârâții și -ambii domiciliați în sat, nr.247, județul B, și -junior, ambii domiciliați în O,-, județul B, cu domiciliul în O,-, județul B, în contradictoriu cu intimata pârâtă domiciliată în O, strada -, nr.6, - 6,.9, județul B, intimații reclamanți COMISIA JUDEȚEANĂ B PENTRU APLICAREA LEGII NR.18/1991, COMISIA LOCALĂ O PENTRU APLICAREA LEGII NR.18/1991, județul B, CONSILIUL LOCAL ȘI PRIMARUL MUNICIPIULUI O-cu sediul în O, nr.1, județul B, împotriva deciziei civile nr.167/ din 6 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, prin care a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 4665 din 26 iunie 2007, pronunțată de judecătoria Oradea în dosar nr.15145/2002, având ca obiect: revendicare imobiliară.
Se constată că fondul cauzei s-a dezbătut în ședința publică din 30 octombrie 2008, când părțile prezente au pus concluzii asupra recursurilor, concluzii cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea pentru data de 6 noiembrie 2008, dată la care s-a pronunțat hotărârea.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința nr. 4656 din 26.06.2007, pronunțată de Judecătoria Oradea, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului Municipiul O prin Consiliul Local al Municipiului
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții MUNICIPIUL O prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI O, PRIMARUL MUNICIPIULUI O, COMISIA LOCALĂ PENTRU APLICAREA LEGILOR FONDULUI FUNCIAR O, COMISIA JUDEȚEANĂ DE APLICARE A LEGII 18/1991 B, în contradictoriu cu pârâtele, și și cu pârâții-reclamanți, și.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de defunctul și continuată de pârâții-reclamanți, și.
Au fost obligați reclamanții și pârâții-reclamanți, în solidar, la plata în favoarea pârâtei a sumei de 500 lei, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Așa cum rezultă din cuprinsul declarațiilor autentificate sub nr. 400/2001 și 399/2001 și a certificatului de legatar nr. 165/2002, pârâtele și sunt moștenitoare sub beneficiu de inventar. În favoarea defunctei s-a eliberat la data de 21.11.1995 titlul de proprietate nr. 2403, care cuprinde și imobilele în litigiu, titlu care a fost anulat prin Decizia civilă nr. 495/A/2002 a Tribunalului Bihor.
Prima instanță a reținut că după eliberarea titlului de proprietate, dar înainte de anularea acestuia prin hotărârea amintită, defuncta a vândut pârâtei imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2483/1996, iar aceasta s-a intabulat în CF.
S-a mai apreciat de către instanța de fond că, în conformitate cu dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată și completată, în cazul unor înstrăinări succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Ținând cont de dispozițiile Deciziei civile menționate, fostul proprietar - care în sensul legii echivalează cu noțiunea de "persoană îndreptățită" ce include și moștenitorii celui care au intrat în terenul CAP - este defunctul și respectiv moștenitorii săi. În consecință, doar acesta se poate prevala de dispozițiile textului legal menționat, nu și restul reclamanților.
Prima instanță a constatat că cel care a vândut terenul - defuncta, a decedat în 05.03.2001, înainte de constatarea nulității titlului său, iar pârâtele au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, după cum s-a arătat mai sus. Astfel, conform art. 897 cod civil, acestea nu pot fi obligate la plata nici unei sume de bani pe seama defunctei, deoarece sunt moștenitoare cu titlu universal și li se poate solicita plata datoriilor doar în limita activului și pe baza unui inventar a bunurilor succesorale.
În privința celorlalți reclamanți, cât și a celorlalte capete de cerere formulate de defunctul, cu excepția celui privind plata despăgubirilor, aceștia trebuia să facă dovada relei credințe, deoarece buna credință se prezumă. Față de faptul că defuncta era intabulată ca proprietară în CF la data vânzării și față de faptul că reclamanții nu au făcut dovada relei credințe a cumpărătorilor, instanța în baza art. 1169 cod civil, conform căruia orice afirmație făcută în fața instanței de judecată trebuie dovedită, a respins ca neîntemeiată cererea principală, cât și acțiunea reconvențională formulată.
Instanța de fond a obligat pe reclamanți și pârâții-reclamanți, în solidar, la plata în favoarea pârâtei a sumei de 500 lei, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs, recalificat ulterior apel, Instituția Primarului Municipiului O, Comisia Locală de Aplicare a Legii 18/1991 O, Consiliul Local al Municipiului O, și.
Apelanții Instituția Primarului Municipiului O, Comisia Locală de Aplicare a Legii 18/1991 O și Consiliul Local al Municipiului O, au solicitat instanței schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Apelanții, și, au solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii reconvenționale, astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr.167/A din 6 martie 2008, Tribunalul Bihora respins apelul declarat de apelanta INSTITUȚIA PRIMARULUI MUNICIPIULUI O, COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LEGII 18/1991 O și CONSILIUL LOCAL
A admis ca fondat apelul civil introdus de apelanții, -junior și, în contradictoriu cu apelanții intimați INSTITUȚIA PRIMARULUI MUNICIPIULUI O, COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LEGII 18/1991 O și CONSILIUL LOCAL O, și COMISIA JUDEȚEANĂ B DE APLICARE A LEGII 19/1991, împotriva sentinței civile nr. 4665 din 26.06.2007, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A admis în parte cererea reconvențională formulată de defunctul continuată de, -junior și și, în consecință a obligat pârâții și să plătească pârâților reclamanți reconvenționali, -junior și suma de 10.000.000 ROL, reactualizată în raport cu indicele de inflație, începând cu 30.07.1996 și până la plata în întregime a sumei.
Au fost obligați pârâții și să plătească pârâților reclamanți reconvenționali suma de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin titlul de proprietate nr. 2409/1995 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cu nr. top. 2152/1/A, cota de 752/23430/72009 mp din CF 2429, a imobilului cu nr. top. 2142/11 - cota de 213/715/1.015 mp, înscris în CF 2431, imobilul cu nr. topo 2152/I/B, cota de 5647/13653 mp, înscris în CF 2428, a imobilelor cu nr. top. 2142/1/B, cota de 1608/2704 mp, înscris în CF 2430, în favoarea defunctei, ai cărei moștenitori testamentari sunt intimații și potrivit certificatului de moștenitor nr. 165/21.11.2002 eliberat de BNP.
După intabularea acestuia în cartea funciară, la data de 30.07.1996, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la data de 30.07.1996 de BNP G, s-a transmis dreptul de proprietate în favoarea intimatei, în schimbul sumei de 10.000.000 lei, achitată în întregime la acel moment.
Prin decizia civilă nr. 495/A/2002, dată în dosar 6706/2001 a Tribunalului Bihor, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate, reținându-se că defuncta nu era îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, numiții și soția acestuia fiind moștenitorii fostului proprietar și.
Instanța de apel a mai reținut că, în sistemul de publicitate al cărților funciare, datorită preciziei reglementării juridice a situației imobilelor, domeniul de aplicare a acțiunii în revendicare este mult restrâns, potrivit art. 17 din Decretul lege nr. 115/1938, aplicabil în cauza dată, drepturile reale imobiliare se constituie, modifică sau se sting, prin înscrierea în cartea funciară.
Astfel, s-a apreciat de tribunal că dacă în cartea funciară a fost înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în patrimoniul ei - art. 33 din decretul lege nr. 115/1938, fiind vorba de o prezumție iuris tantum intermediari, ea nu poate fi desființată decât pe calea unei acțiuni în rectificare de carte funciară al cărui regim este reglementat de art. 34, 37 din Decretul lege nr. 115/1938.
Obligarea la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesia a imobilului echivala în fapt cu radierea dreptului de proprietate al pârâților, ori,tribunalul a apreciat că o asemenea măsură nu se poate dispune pe cale unei acțiuni în revendicare, acțiunea fiind nefondată, desființarea unei act juridic ducând în principiu la înlăturarea efectelor acestuia produs în intervalul dintre momentul încheierii sale sau intrării lui în circuitul civil și cel al desființării lui, efect ce se produce atât în raporturile dintre părți, cât și dintre acestea și terțe persoane.
S-a mai reținut de instanța de apel că, aplicarea strictă a acestui principiu ar duce însă la încălcarea principiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și la cel al asigurării stabilității circuitului civil.
Art. 33 din Decretul Lege nr. 115/1938, prevede că "cuprinsul cărții funciare, cu excepția îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră în fapt în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlul oneros un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului nu era notat în cartea funciară vreo acțiune prin care să conteste cuprinsul ei sau dacă s-au cunoscut pe altă cale această inexactitate".
Tribunalul a reținut că, nu prezintă relevanță dacă vânzătorul a fost de bună sau rea credință, având importanță doar buna credință a cumpărătorului, care fiind un element de natură subiectivă, de lege, buna credință este prezumată, persoana interesată având obligația de a proba eventual reaua credință.
La data de 15.01.1993 între defuncta și soțul acesteia și pârâta, s-a încheiat un contract intitulat de vânzare-cumpărare, prin care primii transmiteau celei din urmă, în schimbul sumei de 200.0000 lei, dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu.
Din punct de vedere juridic, s-a apreciat de instanța de apel că o asemenea convenție are valoarea unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare ce dă naștere în sarcina promitentului vânzător unei obligații de a face, de a încheia contract în forma înscrisului autentic notarial, încheierea ulterioară a contractului de vânzare-cumpărare în forma înscrisului autentic notarial, nu constituie decât dovada clară a îndeplinirii de bună voie a obligațiilor asumate anterior de defunctă, în calitatea sa de promitentă vânzătoare.
La momentul încheierii contractului a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată, s-a reținut de instanță că în cartea funciară nu era notată nici o acțiune prin care să se conteste titlul defunctei, iar de altfel, o asemenea notare era practic imposibilă, din moment ce pârâta a cumpărat terenul anterior promovării de către Primarul Municipiului Oac ererii de desființare a titlului de proprietate, iar probele testimoniale administrate în cauză nu relevă că pârâta ar fi avut cunoștință de neregularitatea emiterii titlului de proprietate, astfel încât să i să poată reține reaua credință.
Legea nu impune existența unei echivalențe între preț și valoarea lucrului vândut, esențial fiind să nu existe o disproporție prea mare nesusceptibilă de o justificare firească.
S-a reținut de instanța de apel că, este de notorietate faptul că prețul terenurilor a cunoscut o creștere explozivă în ultimii ani, iar în ceea ce privește terenurile în cauză, cu precădere după anii 1998, 1999, ca urmare a racordării la unele utilități urbane, astfel încât deși între prețul stabilit prin expertizele administrate în cauză și cel menționat în contractul de vânzare cumpărare, există disproporții,s-a apreciat că acea disproporție nu este în măsură să atragă nulitatea contractului, prețul convenit de către părți a fost unul real și corect raportat la valoarea pe care terenurile din zonă o aveau la data contractării, astfel încât apelul pârâților reclamanți reconvenționali -junior, și apare ca nefondat sub acest aspect.
S-a reținut de instanța de apel că, art. 3 alin. 2/4 din Legea nr. 169/1997, modificată, prevede că în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul, este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren, prin urmare, prima instanță, avea obligație de a obliga pârâții să plătească apelanților reclamanți reconvenționali suma de 10.000.000 lei, reactualizată în raport de indicele de inflație, începând cu data de 30.07.1996 și până la plata în întregime a sumei.
Față de cele arătate, tribunalul a admis în parte cererea reconvențională formulată de defunctul în contradictoriu cu pârâții, și și, în consecință a obligat pârâții și să plătească pârâților reclamanți reconvenționali, și suma de 10.000.000 ROL, reactualizată în raport cu indicele de inflație, începând cu 30.07.1996 și până la plata în întregime a sumei.
În baza art. 274, raportat la art. 276 cod procedură civilă, apelul fiind fondat în parte, instanța de apela obligat intimații și să plătească suma de 4.000 lei, cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și apel.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții și și moștenitorii reclamantului reconvențional,- decedat pe parcursul judecării procesului,- - junior, și.
Recurenții și au solicitat admiterea recursului lor și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de - junior, și și menținerii hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
În motivarea recursului se arată că întrucât hotărârea nr.495/A/2002 a Tribunalului Bihor prin care s-a anulat titlul de proprietate al antecesoarei lor, nu le este opozabilă, iar succesiunea au acceptat-o în calitate de legatari sub beneficiu de inventar prin certificatul nr.165/2002, nu au calitate procesuală pasivă față de acțiunea principală.
În privința acțiunii reconvenționale, față de data introducerii ei, decizia civilă nr.495/A/2002 își pierduse puterea executorie și autoritatea de lucru judecat conform prevederilor art.405 Cod procedură civilă, iar dreptul la acțiunea în despăgubiri era prescris atât raportat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către defunctă cât și raportat la data pronunțării deciziei nr.495/A/2002.
În consecință, în mod greșit instanța de apel a admis cererea de despăgubiri a reclamanților reconvenționali, ignorând excepțiile invocate mai sus.
În plus, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor modificatoare ale Legii nr.247/2005 (Titlul V) în mod nelegal, cu încălcarea principiului neretroactivității legii prevăzut de art.1 cod civil și Constituție.
Mai mult sintagma din cadrul art.III alin.2/1 "nulitatea absolută în sensul prezentei legi (247/2005) va putea fi invocată și în litigiile în curs" are în vedere doar nulitatea titlului de proprietate și nu despăgubirile, iar în cazul din speță, titlul de proprietate nr.2403/1995 a fost anulat în 2002 într-un alt litigiu, astfel că nu-și găseau aplicarea prevederilor art.III alin. 2/4 din Legea nr.247/2005 în cazul din speță. De altfel procedând în felul în care s-au admis despăgubirile, instanța de apel a generat și o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților reconvenționali în detrimentul recurenților pârâți.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, hotărârea instanței de apel este greșită întrucât trebuiau puse și în sarcina celorlalți intimați reclamanți principali (al căror apel a fost respins) precum și în sarcina pârâtei, astfel s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art.274 Cod procedură civilă.
În drept au fost invocate dispozițiile art.299 și următoarele Cod procedură civilă.
Recurenții -junior, și au solicitat în esență admiterea recursurilor lor și în principal admiterea acțiunii reconvenționale și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între și, anularea încheierilor de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, respectiv a vânzătoarei și restabilirea situației anterioare de CF în favoarea lui și a soției acestuia; în subsidiar obligarea pârâților la plata despăgubirilor în valoare de - EURO prin echivalent în lei la data plății efective, reprezentând valoarea de circulație a imobilelor înstrăinate.
În motivarea recursurilor lor, au criticat soluția recurată pentru că pe de o parte nu s-a avut în vedere reua-credință a cumpărătoarei care știa sau putea să afle că terenul pe care îl cumpăra în anul 1992 este cu situația incertă, nefiind pus în posesia vânzătoarei decât în 1995, iar de existența unui litigiu în momentul perfectării vânzării putea să afle dat fiind caracterul public al litigiilor care se poartă la orice nivel de judecată. Totodată, dat fiind faptul că titlul vânzătoarei a fost anulat, rezultă că niciodată antecontractul nu a putut fi validat legal, vânzătoarea neputând transmite ceva ce nu avea legal în proprietate, ori cumpărătoarea și-a asumat acest risc, mai ales că prețul convenit era unul derizoriu așa încât s-a grăbit să obțină un teren de valoare, la un preț mic, fără ca acest teren să fi fost individualizat.
În privința capătului subsidiar, respectiv al despăgubirilor solicitate, instanța nu a avut în vedere că s-a solicitat prețul real al terenului în litigiu, și nu prețul derizoriu convenit de părți, dovedit cu acte de comparație pentru terenuri înstrăinate în aceeași perioadă și situate în aceeași zonă (antecontractul de vânzare-cumpărare al cumpărătorului ) și cu expertiză de specialitate care a stabilit valoarea de circulație a unor astfel de terenuri la nivelul anului 1996 era mult superioară celui trecut în contractul autentic de vânzare-cumpărare încheiat între și, mai ales că este de notorietate aspectul că nu se declarau prețurile reale de către părți pentru a nu plăti taxe mari de autentificare.
În plus, prevederile Legii nr.247/2005 au dorit să sancționeze conduita vânzătorului și nu să-l defavorizeze pe cel păgubit, astfel încât despăgubirea echitabilă se asigură doar prin plata prețului de circulație al imobilului de la momentul vânzării, care să fie apoi actualizat cu indicii de inflație.
Prin hotărârea pronunțată instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut -prețul actualizat- și a făcut și o aplicare greșită a legii pentru că acest preț nu reprezintă o reparație echitabilă și nici nu au optat pentru aplicarea prevederilor art.III alin.2/4 din Legea nr.247/2005.
Despăgubirile prevăzute de Legea nr.18/1991, Legea nr.169/1997 ori Legea nr.1/2000 se acordă în conformitate cu titlul VII din Legea nr.247/2005, care nu limitează valoarea lor în raport de criterii subiective cum ar fi prețul convenit de doi terți printr-un act la care adevăratul proprietar nu este parte și nici nu-i este opozabil.
Primarul Municipiului O și Comisia Locală O de aplicare a Legii nr.18/1991, prin întâmpinare au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, soluția instanțelor fiind în concordanță cu dispozițiile legale în materie.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor invocate instanța de recurs constată următoarele:
În privința criticilor formulate de recurenții se constată că aceștia u calitatea de moștenitori ai defunctei, întrucât conform certificatului de legatar nr.165 din 21 noiembrie 2002, sunt moștenitori acceptanți, pur și simplu, nefiind întocmit un inventar conform prevederilor legale pentru o acceptare a moștenirii sub beneficiu de inventar cum încearcă recurenții să acrediteze ideea. Lista obiectelor rămase după moartea antecesoarei, aflată la fila 106 din dosarul instanței de apel, nu are nici o valoare juridică, nerespectând cerințele impuse de lege pentru inventarul ce trebuia întocmit de notar, în cazul unei acceptări a moștenirii sub beneficiu de inventar și în termenul prevăzut de lege.
Așa fiind, criticile acestor recurenți în sensul că nu le-ar fi opozabilă decizia civilă nr.495/A/2002 a Tribunalului Bihor prin care s-a anulat titlul de proprietate al lui sunt nefondate, față de calitatea lor de moștenitori ai acestei defuncte astfel că nici excepția lipsei calității lor procesuale pasive nu este întemeiată.
Nefondate sunt și criticile privitoare la faptul că față de data formulării acțiunii reconvenționale, decizia civilă nr.495/A/2002 a Tribunalului Bihor și-ar fi pierdut puterea executorie și autoritatea de lucru judecat și ca atare acțiunea în despăgubiri era prescrisă; conform art.405 Cod procedură civilă în materie imobiliară puterea executorie a unei hotărâri judecătorești se prescrie în termen de 10 ani, astfel că față de anul 2002, anul pronunțării hotărârii irevocabile, nu trecuseră 10 ani până la data promovării acțiunii reconvenționale, în 2006, deci nu se poate reține că acea hotărâre și-ar fi pierdut puterea executorie și autoritatea de lucru judecat.
Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiunea în despăgubiri formulată în subsidiar de reclamanții reconvenționali, se impune în primul rând precizarea că aceste despăgubiri nu sunt supuse regimului de drept comun, prescriptibile în termenul general de prescripție de 3 ani, ci au o reglementare specială prevăzută de legile de retrocedare, astfel încât ele împrumută caracterul imprescriptibil al acțiunilor în apărarea dreptului de proprietate încălcat și care se dorește a fi reparat prin aceste reglementări speciale (Legea nr.18/1991, Legea nr.169/1997, Legea nr.1/2000, Legea nr.10/2001, Legea nr.247/2005 etc.).
Ori, față de această situație de drept, în mod corect instanțele au făcut și fac aplicarea prevederilor speciale ale legilor de reparare a prejudiciilor create prin preluările abuzive de imobile de către stat în perioada comunistă; și asta pentru că de la data deposedării abuzive până la momentul de față, situația juridică a imobilelor, de cele mai multe ori, a suferit numeroase și variate modificări, iar modalitățile de reparație pot fi și ele diferite de la caz la caz și pot antrena uneori și răspunderea altor persoane în afară de răspunderea statului, cum este și situația din cazul în speță.
Astfel, recurenții, cu rea credință au încercat să-i lipsească pe reclamanții reconvenționali de o parte din terenurile pe care aceștia din urmă erau îndreptățiți să le redobândească în proprietate, fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr.3330 din 24 mai 2004 Judecătoriei Oradea, rămasă definitivă și irevocabilă, ca de altfel și prin alte hotărâri irevocabile, întrucât ei știau că reclamanții emit pretenții asupra terenului în litigiu încă din anul 1995 și cu toate acestea au cumpărat în nume propriu o parte din teren, ulterior fiind anulată vânzarea-cumpărarea, iar față de terenul din speța de față, au acceptat moștenirea def., dar cu toate acestea, s-au opus pe tot parcursul proceselor la recunoașterea dreptului reclamanților în ciuda hotărârilor judecătorești irevocabile ce le sunt opozabile și care le-a consfințit reclamanților reconvenționali îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate.
În consecință, în mod corect au fost obligați recurenții la plata prețului actualizat către reclamanții-reconvenționali în baza prevederilor art.III alin.2/4 din Legea nr.247/2005, aplicarea acestei prevederi legale de către instanța de apel fiind corectă și oportună, neputându-se reține nici excepția prescripției dreptului la acțiunea în despăgubiri și nici cea a încălcării principiului neretroactivității civile, pentru că, așa cum s-a arătat mai sus e vorba de o lege reparatorie, pentru repararea unor prejudicii cauzate în trecut și pentru care abia la acest moment s-a creat cadrul legislativ pentru ca cei prejudiciați să poată acționa.
Așa fiind, recursul pârâților, este nefondat și va fi respins în baza prevederilor art.312 Cod procedură civilă.
Cât privește recursul declarat de -junior, criticile referitoare la nereținerea relei credințe a cumpărătoarei respectiv nulitatea contractului pentru preț derizoriu, instanța constată că reaua credință nu se poate reține din probatoriul administrat în cauză. Faptul că, în momentul încheierii antecontractului părțile nu puteau identifica topografic obiectul vânzării și că abia după 1995 s-au putut indica numerele topografice pe care se află situate parcelele ce făceau obiectul vânzării nu atrage nevalabilitatea contractului și nici nu poate forma convingerea instanței că acest lucru ar denota reaua credință a cumpărătoarei.
În condițiile în care, terenurile se retrocedau foștilor proprietari, în baza Legii nr.18/1991, iar punerea în posesie era atributul comisiilor de specialitate, evident că tranzacțiile cu terenuri depindeau de momentul și locul în care se făcea punerea în posesie, dar în principiu, părțile puteau discuta întinderea terenurilor și eventual aproxima locul în care urmau să fie situate în raport de amplasamentul din trecut a terenurilor de care au fost deposedați foștii proprietari, urmând ca după punerea în posesie și eliberarea titlului de proprietate să se poată discuta în concret asupra tuturor condițiilor perfectării vânzării-cumpărării. Ori, o astfel de situație nu însemna automat existența unor probleme legate de terenuri, ci putea fi doar o chestiune de organizare a activității comisiilor de aplicare a Legii nr.18/1991 referitoare la punerea în posesie, astfel că nu se poate reține, din aceste împrejurări, că s-a făcut dovada relei credințe a cumpărătoarei, din nici o probă nu rezultă că ar fi știut că există probleme cu alți moștenitori pentru același teren, că există litigii pe rolul instanțelor referitor la acest aspect și deci, că se cumpără un bun litigios, iar acțiunea fiind formulată la peste 3 ani de la întabularea subdobânditoarei în mod corect a fost respinsă constatarea nulității contractului încheiat de conform art.37 din Legea nr.115/1938 sau art.38 din Legea nr.7/1996.
Critica referitoare la prețul derizoriu nu poate fi reținută în condițiile în care instanța de fond nu a fost investită cu acest motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între și,iar în apel și în recurs nu se pot formula cereri noi conform prevederilor art.294, 316 Cod procedură civilă.
Oricum, nu prezintă nici o relevanță pentru reclamanții reconvenționali prețul cu care s-a vândut terenul pentru care s-a anulat titlul de proprietate al vânzătoarei, pentru că în baza legilor de retrocedare a imobilelor preluate abuziv, foștilor proprietari trebuie săli se asigure o reparație echitabilă și care poate consta fie în restituirea în natură a imobilului de care au fost lipsiți, fie acordarea în compensare a unui alt imobil de aceeași valoare, fie acordarea de despăgubiri bănești care să reprezinte valoarea actuală de circulație a imobilului.
Ori, în situația din speță, cum atât demersurile comisiei locale de aplicare a Legii nr.18/1991 cât și ale reclamanților reconvenționali, prin acțiunea formulată urmăreau în principal repararea prejudiciului prin restituirea în natură a imobilului, iar acest lucru s-a dovedit că nu mai este posibil, evident că instanțele pe baza constatărilor din hotărârile irevocabile anterioare și a probatoriului din prezenta cauză trebuiau să dispună una din modalitățile alternative de reparare a prejudiciului, respectiv, acordarea de despăgubiri bănești reprezentând valoarea de circulație la zi a imobilului, cum s-a solicitat în subsidiar de către reclamantul reconvențional.
Soluția la care s-a oprit instanța de apel și prin care doar prețul reactualizat i s-a acordat foștilor proprietari, în baza art.III alin.2/4 din Legea nr.247/2005, evident că nu asigură o reparație echitabilă, neacoperind în întregime prejudiciul suferit.
Așa fiind, recursurile reclamanților reconvenționali vor fi admise în baza prevederilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă și a titlului VII din Legea nr.247/2005 și va fi modificată în parte decizia recurată în sensul că, vor fi obligate Comisiile de fond funciar să plătească reclamanților reconvenționali despăgubiri bănești reprezentând diferența de valoare între prețul reactualizat la care au fost obligați pârâții prin decizia instanței de apel și 221.940 EURO valoarea actuală de circulație a terenului în litigiu evaluată prin expertiză judiciară întocmită în 2006, prin echivalentul în lei din momentul plății.
Vor fi păstrate restul dispozițiilor instanțelor.
Ca atare, doar acordarea despăgubirilor bănești în cuantumul ce reprezintă actuala valoare de circulație a terenului în litigiu, în condițiile în care nu mai poate fi retrocedat în natură este soluția legală și echitabilă, fiind opțiunea expresă a reclamanților reconvenționali, solicitată în subsidiar în acțiunea reconvențională. Cum procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de art.24 alin.2 din Legea nr.18/1991 în conformitate cu prevederile Cap.V din titlul VII al Legii nr.247/2005, nu este considerată de practica CEDO ca asigurând o reparație efectivă, fondul Proprietatea nefiind funcțional (vezi cauzele, Singur, Aramă c/a României) urmează ca instanța să oblige comisiile locală O și județeană B de aplicare a Legii nr.18/1991, în calitate e organe special investite prin Legea nr.18/1991, ca în numele Statului să soluționeze cererile de retrocedare a terenurilor fie prin restituiri în natură fie prin acordare de despăgubiri, să facă demersurile ce se impun la Ministerul Finanțelor pentru plata efectivă a acestor despăgubiri.
Ca urmare a admiterii recursurilor reclamanților reconvenționali și a respingerii recursului intimaților, pentru considerentele menționate anterior, instanța făcând aplicarea prevederilor art.274 Cod procedură civilă și reținând culpa procesuală a intimaților, îi va obliga la 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial în favoarea recurentului -junior și la 500 lei RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei, reprezentând onorarii avocațiale în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.312 alin.1, combinat cu art.296 și 316 Cod procedură civilă,
ADMITE ca fondate recursurile civile introduse de -junior, ambii domiciliați în O,-, județul B, cu domiciliul în O,-, județul B, în contradictoriu cu intimații pârâți domiciliată în O, strada -, nr.6, - 6,.9, județul B, și -ambii domiciliați în sat, nr.247, județul B, intimații reclamanți COMISIA JUDEȚEANĂ B PENTRU APLICAREA LEGII NR.18/1991, intimații reclamanți COMISIA LOCALĂ O PENTRU APLICAREA LEGII NR.18/1991, județul B, CONSILIUL LOCAL ȘI PRIMARUL MUNICIPIULUI O-cu sediul în O, nr.1, județul B, împotriva deciziei civile nr.167/ din 6 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o modifică în parte în sensul că:
Constată că reclamanții reconvenționali -junior, și sunt îndreptățiți la plata sumei de 221.940 EURO prin echivalent în lei, reprezentând despăgubiri la valoarea de circulație la zi a imobilelor înscrise în CF nr.2429 cu nr.top.2152/1 reprezentând terenuri în cotă de 752/23430/72009, CF nr.2431 cu nr.top.2142/11 în cotă de -, CF nr.2428 cu nr.top.2152/1b în cotă de 5647/13653 și CF nr.2430 cu nr.top.2142/1b în cotă de 1608/2704.
Obligă Comisia Locală O și Comisia Județeană B de aplicare a Legii nr.18/1991 să facă demersurile necesare la Ministerul Finanțelor B pentru a achita diferența de valoare între prețul de circulație la zi a acestor imobile de 221.940 EURO prin echivalent în lei, stabilită prin expertiza judiciară, întocmită în anul 2006 de expert G, și prețul reactualizat din contractul de vânzare-cumpărare, la care au fost obligați intimații și, actualizat cu indicele de inflație de la data plății.
restul dispozițiilor deciziei recurate.
Respinge ca nefondat recursul formulat de și împotriva aceleiași decizii.
Obligă pe intimații și la 1500 lei cheltuieli de judecată în favoarea recurentului -junior și 500 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 13 noiembrie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red.concept decizie -
Data:14.11.2008
Jud.fond:
Jud.apel /
Dact.
Data:17.11.2008
2 ex.
Președinte:Trif DoinaJudecători:Trif Doina, Moșincat Eugenia, Stan Aurelia
