Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 189/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2440/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.189
Ședința publică de la 24.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
GREFIER - I -
Pe rol este pronunțarea cererii de apel formulate de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr.1151 din 13.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B, și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 17.03.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea cauzei la 24.03.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22.01.2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B, sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a preluat imobilul deținut în prezent de pârâții și, obligarea pârâților și de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B-, corp 16A, parter, sector 1, radierea dreptului de proprietate al pârâților și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în CF nr.55410.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a fost dobândit de bunica sa, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1363/26.01.1919. Datorită persecuțiilor exercitate împotriva persoanelor de origine evreiască, și-a schimbat numele de familie în. Imobilul a trecut în proprietatea statului de la bunica sa, prin Decretul nr.92/1950, poziția 1856. Reclamantul a precizat că este unicul moștenitor al tatălui său și al bunicii sale.
A mai susținut reclamantul că titlul statului este lovit de nulitate absolută, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, iar, în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul pârâților, care au cumpărat imobilul de la un neproprietar, urmează a se da preferință titlului său.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480, 481 Cod civil, art.8 din Constituție, Legea nr.213/1998, art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, art.33 din Legea nr.7/1996.
Pârâții și au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe de o parte, raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001, iar, pe de altă parte, la aplicabilitatea, în cauzele având ca obiect revendicare imobiliară, a principiului unanimității. În ceea ce privește fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, arătând că au fost de bună credință la încheierea contractului.
De asemenea, pârâții și au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului B prin Primarul General și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în situația admiterii cererii reclamantului, să li se plătească valoarea actualizată a apartamentului, daune interese și contravaloarea îmbunătățirilor efectuate.
În drept, au invocat dispozițiile art.60 și următoarele Cod procedură civilă coroborate cu art.1337, 1341 pct.1,3,4, art.1344 Cod civil.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat, la data de 30.03.2008, întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, în raport de dispozițiile art.1082, 1337, 1341, 1344 Cod civil.
Pârâții au formulat o cerere de introducere în cauză a SC SA și o precizare a cererii de chemare în garanție, arătând că solicită de la chemații în garanție valoarea de piață a apartamentului la momentul evicțiunii și dobânda legală până la data plății efective a drepturilor bănești, iar, în subsidiar, obligarea chemaților în garanție la plata prețului reactualizat, a sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate, la diferența de valoare, constând în prețul de circulație al imobilului scăzând prețul reactualizat și îmbunătățirile aduse apartamentului, precum și la plata dobânzii legale până la plata efectivă a pretențiilor bănești.
Prin cerere reconvențională, pârâții au solicitat să se constate că apartamentul a fost preluat cu titlu valabil în anul 1943 de Centrul de, să fie obligat reclamantul la plata prețului apartamentului reactualizat în situația admiterii acțiunii în revendicare, precum și la plata cheltuielilor necesare și utile, să se instituie un drept de retenție asupra apartamentului până la achitarea pretențiilor, să fie obligat reclamantul la plata dobânzii legale până la plata efectivă a sumelor solicitate.
Judecătoria sectorului 2 B, în temeiul art.135 Cod procedură civilă, a disjuns cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție a SC SA de cererea principală și de cererea de chemare în garanție inițială, formându-se dosarul nr-, cu termen de judecată la data de 08.06.2007.
La data de 08.06.2008, reclamantul a formulat o cerere lămuritoare a acțiunii introductive, în sensul precizării capetelor 2 și 3 ale acțiunii, urmând ca instanța să-i oblige pe pârâții și să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, situat în B-, corp 16A, parter și mansardă, sector 1, în suprafață totală de 136,40 mp. și terenul aferent, aflat sub construcție, în suprafață de 65,31 mp. înscris în Cartea Funciară nr.55410 a sectorului 1 B, compus din următoarele corpuri de proprietate, identificate cu numere cadastrale astfel: la parter - nr. cadastral 5820/1;0;1, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar, în suprafață de 22,13 mp. la mansardă - nr. cadastral 5820/1;1;1, compus din cămara și debara, în suprafață de 22,13 mp, să dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților din Cartea Funciară nr.55410 a sectorului 1 B și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în CF nr.55410, numere cadastrale 5820/1;0;1 și 5820/1;1;1.
În motivare, se arată că pârâții au înstrăinat către numiții și, la data de 13.12.2006, o parte din imobilul ce face obiectul prezentei cauze, situată la subsolul imobilului din B,-, corp 16, apartament 1, sector 1, respectiv corpul de proprietate cu numărul cadastral 5820/1;-1:1, compus din 4 boxe a 27,07 mp. și teren situat sub construcție. Astfel, solicită obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie numai imobilul ce le-a mai rămas după înstrăinare.
Prin sentința civilă nr.17051/07.12.2007, Judecătoria sectorului 1 Baa dmis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Secției a V-a Civilă sub nr-.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr.1151 din 13.06.2008, a respins, ca neîntemeiate, atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și acțiunea, așa cum a fost precizată, formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și. Prin aceeași sentință, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții și în contradictoriu cu Municipiul B prin Primarul General și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că o problemă pe care trebuie să o soluționeze cu prioritate, pentru a stabili dacă există cadrul legal în baza căruia să se treacă la analizarea pe fond a revendicării, este aceea de a stabili dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, mai este admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de proprietarul imobilului preluat fără titlu de către stat împotriva persoanei care a cumpărat respectivul imobil de la stat, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Tribunalul a considerat că este admisibilă o astfel de acțiune, pentru următoarele considerente:
Legea nr.10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens, legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natura a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea că interzic reclamantului posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță acțiunea în revendicare. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincția între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Urmând acest demers, tribunalul a apreciat că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. În ceea ce privește imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamant și, mai mult, nu este exclusivă. Argumentele legale în susținerea acestei opinii sunt în sensul că dispozițiile art.1 alin.1 și art.7 alin.1, texte încadrate în Cap.1 - Dispoziții Generale, stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor; art.9 alin.1, primul din Cap.II - Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, prevede că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini". Din această exprimare rezultă intenția legiuitorului de a se referi doar la imobilele care se mai află în proprietatea statului sau organelor sale, deoarece numai acestea ar putea fi restituite în natura "indiferent în posesia cui se află în prezent". Concluzia este întărita de coroborarea acestui text cu cele prevăzute la art.21 și următoarele din aceeași lege, care se referă la procedura de restituire; printre imobilele la care se referă întreg Capitolul II nu se regăsește categoria imobilelor înstrăinate de stat fără respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, fiind reglementată doar categoria imobilelor înstrăinate cu respectarea Legii nr.112/1995 (art.18 lit.d); art.21, încadrat în Cap. III - Proceduri de restituire, precum și toate celelalte texte legale referitoare la procedura de restituire, vizează doar ipoteza acelor imobile care se mai află în posesia statului; dispozițiile art.46 și 47 (devenite art.45 și 46), din interpretarea cărora ar putea rezulta concluzia că și imobilele vândute chiriașilor fără respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 s-ar putea restitui în natură foștilor proprietari, numai în condițiile în care s-ar obține nulitatea pe cale judecătorească a contractelor de vânzare cumpărare, se află încadrate în Capitolul VI - Dispoziții tranzitorii și finale, aspect ce formează convingerea instanței că legiuitorul a considerat că pentru restituirea în natură a unor astfel de imobile calea prevăzută de Legea nr.10/2001 este una facultativă, iar nu obligatorie. Este vorba doar despre restituirea în natură, iar nu și despre posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii prin echivalent, situație în care procedura prevăzuta de Legea 10/2001 este obligatorie. Pe de altă parte, niciun text de lege nu interzice introducerea unei acțiuni în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. A refuza reclamantului calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a încălca dreptul acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității în raport de nerespectarea în cauză de către reclamant a principiului unanimității, Tribunalul a reținut că din certificatul de calitate de moștenitor nr.82/08.05.2001 (fila 12 dosar judecătorie) rezultă că doar acesta are calitate de moștenitor, renunțând la succesiune prin declarația autentificată sub nr.1110/2001 de Biroul Notarului Public "".
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul în cauză a aparținut autoarei reclamantului, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1363/26.01.1919. Acesta a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, poziția 1856, pagina 79, conform adresei nr.7596/04.06.2003 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr-, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâții și au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,-, corp 16, parter, sector 1, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar (parter), debara, (mansardă), subsol, WC subsol, în suprafață utilă de 193,79 mp. Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3844/13.12.2006, pârâții au înstrăinat către și spațiile situate la subsolul imobilului Corp 16 din B,-, sector 1, cu o suprafață de 56,7 mp.
Așadar, imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr.10/2001. În ceea ce privește primul capăt de cerere, tribunalul nu îl apreciază ca pe o pretenție de sine stătătoare, întrucât nu conține o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind revendicarea, fiind evidentă preluarea abuzivă a imobilului; bunurile naționalizate prin Decretul nr.92/1950 sunt considerate prin lege (art.2 din Legea nr.10/2001) ca fiind preluate abuziv.
Legea nr.10/2001 cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar în situația în care imobilul pentru care s-a efectuat notificare a fost înstrăinat de către stat chiriașului în temeiul Legii nr.112/1995. Din acest punct de vedere, instanța nu putea să facă abstracție de aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept material din Codul civil. (decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii din data de 09.06.2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială).
Sub acest aspect instanța retine aplicabilitatea si a dispozițiilor legii speciale, întrucât potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Conform practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție (spre exemplu - decizia nr.6589/25.11.2004, decizia nr.3164/30.04.2004), după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii - inclusiv restituirea imobilului în natură - numai în condițiile acestei legi.
Prin urmare, acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, a fost analizată și prin prisma prevederilor Legii nr.10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (și anume în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art.480 Cod civil, instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia - situația de fapt calificata juridic, iar nu de textul de lege indicat de parte.
Instanța a mai reținut că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr- în baza dispozițiilor Legii nr.112/1995, prevederile acestei legi creându-le convingerea că pot perfecta actul de vânzare-cumpărare cu Municipiul B, prin SC SA. Acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost contestat (atacat) în instanță de către reclamant, pârâții consolidându-și astfel titlu de proprietate. În aceste condiții, s-a considerat că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu buna-credință, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale pârtilor, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferința instituite de Legea nr.10/2001. Sub acest aspect se retine că dispozițiile art.480 cod civil - temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară - nu stabilește expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrina și jurisprudența.
Având în vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, instanța a apreciat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de către reclamant, întrucât dispozițiile Legii nr.10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art.480 Cod civil.
Cum reclamantul nu a răsturnat prezumția de buna-credință a pârâților-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, acesta nu are dreptul la restituirea în natura a imobilului - apartament înstrăinat foștilor chiriași, ci are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art.18 lit.d din Legea nr.10/2001. Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu prin restituire în natură, în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Conform art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin aceasta dispoziție legală, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect, un criteriu de preferința în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. (decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii din data de 09.06.2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - în cazul în care există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice).
Susținerile reclamantului privind preferința titlului său ca urmare a aplicării dispozițiilor art.480 Cod civil nu pot fi primite, întrucât pe aceasta cale se urmărește valorificarea drepturilor, eludând dispozițiile imperative ale Legii nr.10/2001 - cu privire la procedura de restituire, modalitatea de restituire - în natura sau prin echivalent și condițiile restituirii în natura.
Această soluție se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr.10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada -, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiata pe dispozițiile art.480 Cod civil. Obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 face din acest act normativ o lege specială fată de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate.
Instanța a apreciat că nici prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu au justificat existența unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului menționat. Astfel, Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (data la care Statul R nu era semnatar al Convenției) nu intră sub protecția Articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea reclamantului că dreptul său de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al Articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru României, cererea nr.51864/99).
Dimpotrivă, în cauza de față, la acest moment pârâții beneficiază de existența unui bun în sensul autonom stabilit de C, decurgând din necontestarea valabilității titlului lor de proprietate, fiind justificată lor legitimă de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate, ci, din contră, s-au consolidat (în acest sens cauza Raicu României, în care Curtea a constatat încălcarea art.1 din Protocolul 1 la Convenție, reținându-se că chiriașii-cumpărători beneficiază de un bun aflat sub protecția art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pinc contra Cehia). Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea Raicu României - 19.10.2006, s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, instanța a reținut ca instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul art.1 al Convenției în situații diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, și anume în condițiile în care petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza de față, reclamantul nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar a imobilului, printr-un act emis de puterea judecătoreasca sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr.112/1995.
Pentru aceste considerente, apreciind că voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate ulterior către chiriașii-cumpărători ale căror titluri nu au fost desființate, constituie un criteriu de preferința în beneficiul pârâților superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul, instanța a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Având în vedere soluția pronunțată asupra cererii principale, prima instanță a respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții împotriva Municipiului B, prin Primar General și a Statului Român, prin Ministerul d e Finanțe
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul - reclamant, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art.297 alin.1 Cod procedură civilă.
Apelantul-reclamant a arătat că a precizat cererea de chemare în judecată la data de 08.06.2007, solicitând, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, și, să se constate nevalabilitatea măsurii de preluare a imobilului revendicat, obligarea pârâților persoane fizice la restituirea acestui bun în natură, precum și radierea dreptului de proprietate și a oricăror altor mențiuni din cartea funciară nr.55410.
În mod greșit instanța de fond a refuzat să soluționeze primul capăt de cerere - constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului ce face obiectul acțiunii, considerând că aceasta nu reprezintă o pretenție de sine stătătoare, întrucât nu conține o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind revendicarea. În acest mod, instanța de fond a comis o gravă denegare de dreptate, cât timp reclamantul a înțeles să fie analizat titlul statului din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998.
Stabilirea de către instanță a nevalabilității titlului statului are drept consecință stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul acțiunii nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantului și s-a transmis, prin succesiune legală, către acesta.
Această cerere a fost formulată în mod distinct, de sine stătător, în contradictoriu cu Statul Român, astfel încât nesoluționarea ei conduce la desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecate.
Asupra fondului litigiului dedus judecății ce vizează acțiunea în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, apelantul reclamant a arătat că în mod nelegal prima instanță a stabilit incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr.10/2001, considerând că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, toate imobilele ce intră în sfera sa de incidență sunt supuse reglementării acestei legi speciale.
În plus, ca urmare a refuzului de a soluționa capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului și prin aplicarea nelegală în cauză a dispozițiilor Legii nr.10/2001, instanța de fond nu a procedat la o comparare efectivă a titlurilor de proprietate în condițiile art.480 Cod civil. Prima instanță a dat eficiență unei prevederi care nu are relevanță în cauză, cu referire la art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, această dispoziție reglementând doar una din situațiile din procedura administrativă de restituire prevăzută de Legea nr.10/2001, ce nu poate modifica principiile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun.
În aceste condiții, s-au încălcat prevederile art.21 din Constituția României și art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, chiar dacă accesul la justiție al reclamantului a fost formal asigurat prin declararea acțiunii în revendicare ca admisibilă, instanța a refuzat să analizeze temeiurile de drept invocate de parte și a soluționat cererea prin aplicarea unor dispoziții legale străine de natura pricinii.
Apelantul - reclamant a arătat că instanța de fond reține buna credință a cumpărătorilor imobilului și faptul că titlul pârâților s-a consolidat ca urmare a necontestării acestuia de către fostul proprietar prin acțiunea în constatarea nulității reglementată de art.46 din Legea nr.10/2001.
În fapt, contraargumentele acestei susțineri sunt reținute de același magistrat într-o hotărâre pronunțată într-o speță asemănătoare, acestea considerând că Legea nr.10/2001 reglementează o procedură administrativă de restituire a unor imobile, nu însă și acțiunea în revendicare, așa încât nu poate aduce modificări regulilor unei acțiuni pe care nu o vizează.
În considerentele sentinței apelate a fost folosit drept argument minuta deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii la 09.06.2008, în condițiile în care, pe de o parte, dezbaterile au avut loc la data de 30.05.2008, ulterior fiind amânată pronunțarea de două ori, iar, pe de altă parte, acest recurs nu era redactat și publicat în Monitorul Oficial. Minuta Înaltei Curți de Casație și Justiție are în vedere, în soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acordarea priorității Convenției Europene a Drepturilor Omului față de Legea nr.10/2001, cu condiția să nu se aducă atingere altui drept de proprietate. Înțelesul acestei condiții este evident acela de a nu se aduce atingere unui drept de proprietate legal dobândit. O altfel de interpretare ar echivala cu lipsirea de efecte chiar a prevederilor Convenției, deoarece prioritatea acesteia față de dreptul comun se acordă în considerarea menținerii securității raporturilor juridice legal încheiate, prin protecția acordată unor drepturi legal dobândite. Or, în lipsa unui titlu valabil de preluare a imobilului, transmiterea dreptului de proprietate de la stat către pârâții nu s-a făcut în mod legal, caz în care aceștia să poată invoca un drept de proprietate legal dobândit.
Apelantul - reclamant a mai arătat că această constatare a nevalabilității titlului statului, ce are efect retroactiv, are drept consecință nașterea unei speranțe legitime, a unui interes patrimonial aflat sub protecția Convenției Europene a Drepturilor Omului, asimilat noțiunii de "bun", acela de a redobândi posesia asupra imobilului ca urmare a promovării acțiunii în revendicare.
Prin refuzul de a proceda la compararea titlurilor de proprietate s-au încălcat în mod flagrant dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, situații de acest gen fiind reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, cauza Străin contra României.
Prin întâmpinare, intimații - pârâți și au solicitat respingerea apelului, ca nefondat, considerând că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică.
Cât privește prima critică formulată, pârâții au arătat că este evidentă preluarea abuză a imobilului, întrucât legiuitorul a consacrat acest aspect. Practic, instanța de fond nu a făcut decât să sublinieze ceea ce este lămurit prin voința legiuitorului, neputând să interpreteze în alt mod textele de lege aplicabile speței.
Intimații consideră că respingerea acțiunii în revendicare a fost pe deplin motivată și argumentată, prin prisma textelor de lege invocate. Instituția revendicării imobiliare își găsește fundamentul în dispozițiile art.480 Cod civil, dar metoda comparării titlurilor este o creație a jurisprudenței și doctrinei. În speță, fiind vorba de un imobil naționalizat abuziv în perioada comunistă, practica unitară nu poate fi decât cea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.33/2008.
Sub acest aspect, nu este irelevantă în cauză reținerea bunei credințe a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât aceasta consolidează actul juridic menționat și dă preferabilitate titlului intimaților în raport de dispozițiile art.1898 alin.1 Cod civil și art.46 din Legea nr.10/2001. Așadar, acțiunea în revendicare este condiționată de constatarea nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat.
Ocrotirea drepturilor concrete ale persoanelor care au dobândit cu bună credință imobile naționalizate de către fostul regim comunist nu este contrară practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece aceasta s-a pronunțat în favoarea ocrotirii principiului stabilității raporturilor juridice și nelegalității unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească (cauza Pincova și Pinc contra Cehia). Mai mult, din ce în ce mai des, Curtea arată că trebuie să existe o proporționalitate a ingerinței, statuând că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate față de dobânditorii de bună credință a unui bun (cauza Raicu contra României).
În apel, s-a administrat proba cu înscrisuri, apelantul - reclamant depunând copia notificării nr.523/01.06.2001, formulată în baza Legii nr.10/2001 și relații din care rezultă că aceasta nu a fost soluționată până la data formulării cererii de chemare în judecată.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, având în vedere probele administrate în cauză, precum și dispozițiile art.295 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și a avut drept obiect constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului din B,-, corp 16, parter, sector 1, vândut de către Statul Român pârâților, revendicarea apartamentului nr.1 deținut, în baza actului de vânzare cumpărare întocmit conform Legii nr.112/1995, de către acești din urmă pârâți, identificat prin cererea precizatoare de la fila 117 fond, radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea cumpărătorilor chiriași în cartea funciară nr.55410, cu consecința înscrierii aceluiași drept în persoana reclamantului.
Apelantul a susținut prin motivele de apel că tribunalul, ca instanță de fond, nu s-a pronunțat asupra primului capăt al cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, ci doar a considerat că cererea - vizând constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului ce face obiectul acțiunii - nu reprezintă o pretenție de sine stătătoare, întrucât nu conține o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind revendicarea.
Această critică este fondată. Curtea apreciază că, în mod greșit, prima instanță nu a analizat distinct valabilitatea titlului statului, deși fusese sesizată cu această cerere. Cu toate acestea, întrucât tribunalul a constatat, în mod incidental, că imobilul a fost preluat în mod abuziv, aspect necontestat în apel nici de intimații pârâți și, Curtea consideră că nu se impune desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum a solicitat apelantul - reclamant, invocând dispozițiile art.297 alin.1 Cod procedură civilă. Pe de altă parte, soluționarea acestui capăt de cerere în apel nu produce o vătămare celui ce a contestat soluția primei instanțe, de natură să atragă nulitatea hotărârii.
Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea reține că, instanța, fiind învestită cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere de revendicare, prin care reclamantul invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu, are atributul de a examina valabilitatea titlului statului. Astfel, constată că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr.92/1950, de la autoarea reclamantului și că acesta nu constituie în sine(per se)un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment. Modalitatea de preluare de către stat a proprietății autoarei reclamantului este atestată prin adresa nr.7596/04.06.2003 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 B, conform căreia imobilul a fost naționalizat în baza actului normativ sus menționat, figurând la poziția 1856, pagina 79.
Art.8 al Constituției României din anul 1948 recunoștea și garanta, în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art.10 și 11, prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară. În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct.1, 2, 4 si 5 din Decretul nr.92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art.10 și 11 din legea fundamentala de la acea data.
Argumentul intimaților pârâții și, potrivit căruia instanța de fond nu a făcut decât să sublinieze ceea ce este lămurit prin voința legiuitorului, neputând să interpreteze în alt mod textele de lege aplicabile speței, nu poate fi primit.
Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia Curții, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauzaBrumărescu contra României, cauzaGlod contra României).
Din moment ce art.6 din Legea nr.213/1998 recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiție având acest obiect este perfect admisibilă, neavând relevanță dacă ea este alăturată unei acțiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincție nu este impusă de textul legal, or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
În speță, stabilirea de către instanță a nevalabilității titlului statului are drept consecință stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul acțiunii nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantului și s-a transmis, prin succesiune legală, către reclamantul.
În consecință, pentru argumentele deja prezentate, Curtea va constata nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.1, situat în B,-, corp 16, sector 1.
Pe fondul cererii de revendicare, sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, la momentulpronunțăriisoluției de către instanța de fond, decizia nr.33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, nu fusese publicată în Monitorul Oficial, doar minuta deciziei fiind întocmită.
Într-adevăr, în considerentele sentinței apelate a fost folosit drept argument minuta deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii menționat, însă acest aspect nu este de natură să conducă la încălcarea principiului contradictorialității, cum susține apelantul. O astfel de decizie are rolul să unifice practica neunitară, dând o dezlegare în drept cererilor de acest gen. În atare condiții, instanța de judecată nu este obligată să pună în discuția părților chestiuni ce vizează interpretarea legii, ci doar cereri ori critici noi deduse judecății. Conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă, doar dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie.
Ulterior pronunțării sentinței civile apelate, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009 decizia nr.33 din 9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001; prin aceasta se relevă un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, care face parte din dreptul intern. Raportat la situația de fapt reținută de către instanța de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, au fost rezolvate prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr.33 din 09 iunie 2008, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). Așadar, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
Referitor la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, critică susținută de reclamantul, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art.11 alin.2 din legea fundamentală.
Instanța de apel consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr.10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr.33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr.10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest context, instanța de apelconsideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantului, prin prisma deciziei nr.33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum urmează:
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr-, încheiat în baza Legii nr.112/1995 de și, titlul exhibat de pârâții din cauză și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele Străin și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr.33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art.1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (încauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, apelantul reclamant deține doar un "interes patrimonial", în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de către această instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul său, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat. Așadar, apelantul reclamant justifică, nu doar din perspectivă materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art.1 din Protocolul nr.1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară ( cauza Străin, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauzaPăduraru, paragraf 112).
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art.1 al Protocolului 1 (cauzaStrăin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamantul și pârâții și, Curtea observă că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat; implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, pârâții și, deținători ai unui titlu asupra apartamentul nr.1, situat în B-, corp 16A, parter și mansardă, sector 1, în suprafață totală de 136,40 mp. și terenul aferent, aflat sub construcție, în suprafață de 65,31 mp. înscris în Cartea Funciară nr.55410 a sectorului 1 B, compus din următoarele corpuri de proprietate, identificate cu numere cadastrale astfel: la parter - nr. cadastral 5820/1;0;1, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar, în suprafață de 22,13 mp. la mansardă - nr. cadastral 5820/1;1;1, compus din cămara și debara, în suprafață de 22,13 mp. necontestat, dispun, la rândul lor, de un "bun", după cum corect a apreciat și tribunalul.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște dreptul apelantului reclamant de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia i s-a recunoscut, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașilor cumpărători și la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de pârâți prin întâmpinare, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art.1 din Protocolul nr.1, cu consecința că se impune a se constata "preferabilitatea bunului" succesoarei acestuia din urmă față de "bunul" subdobânditorilor de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea, în sensul că art.45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului și care a împiedicat redobândirea posesiei de către acesta.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr.10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr.247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Tot astfel, într-o cauză recentă (cauzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr.10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr.10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr.247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr.10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. În concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamantului nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative, apelantul nu a primit încă nicio despăgubire și nu are nicio garanție că va obține una în viitorul imediat.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelantului, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr.112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de câtre stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care pârâții și ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului lor, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul subdobânditorilor, în judecarea cererii în revendicare, pentru că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr.112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâților-cumpărători, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantului.
Convingerea pârâților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acestora poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauzaRaicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art.1337 si urm. Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art.35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauzaTudor și Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea reține incidența art.35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne).
În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză șiPincova și Pinc împotriva Cehia, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari, astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional.
Curtea consideră astfel că, prin argumentele deja expuse, a răspuns și apărărilor invocate de intimații- pârâți și prin întâmpinare.
Pentru considerentele arătate, constatând că motivele de apel, în ansamblul lor, sunt fondate, conform art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul declarat de apelantul reclamant, va schimba, în parte, sentința apelată, în sensul că va admite, în parte, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, iar, constatând deja nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, va obliga pe pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 situat în B,-, corp 16, parter și mansardă, sector 1, în suprafață de totală de 136,40 mp. și terenul aferent aflat sub construcție, în suprafață de 65,31 mp.
Cererea de radiere a dreptului de proprietate al pârâților din cartea funciară nr.55410 a sectorului 1 B poate fi formulată de reclamant după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, conform procedurii instituită de Legea nr.7/1996 (art.47 și următoarele coroborate cu art.33,34), petentul depunând la oficiul teritorial competent o cerere de rectificare a înscrisurilor din cartea funciară deschisă pentru imobilul în litigiu. Numai în măsura în care cererea sa este respinsă, se poate adresa instanței de judecată cu o plângere, demers efectuat în temeiul art.50 din actul normativ invocat. În consecință, nu este fondată o astfel de cerere în cauza de față, câtă vreme reclamantul nu a obținut o hotărârea irevocabilă prin care să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului este deținut de către acesta, pe de o parte și, pe de altă parte, nu a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr.7/1996, republicată.
Curtea va menține celelalte dispozițiile ale sentinței apelate, privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâții și în contradictoriu cu Municipiul B reprezentat prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public, având în vedere că soluția primei instanțe nu a fost criticată sub acest aspect, iar dispozițiile art.295 alin.1 Cod procedură civilă impun verificarea sentinței apelate doar în limitele cererii de apel.
Constată, de asemenea, că intimații - pârâți nu au formulat apel, nici cerere de aderare la apel, astfel încât Curtea să poată analiza soluția dată cererii de chemare în garanție. Pe de altă parte, Curtea are în vedere faptul că, în raport de soluția pronunțată asupra cererii principale, tribunalul a respins și cererea de chemare în garanție, fără a intra în cercetarea fondului acesteia, situație în care, într-o altă cauză, nu se poate invoca puterea de lucru judecat a prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul reclamant, cu domiciliul ales la avocat, în B,-,.17,.1,.6,.18, sector 3 împotriva sentinței civile nr.1151 din 13.06.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B, cu sediu în B, str. -. -., nr.13, sector 2, și, cu domiciliul ales la avocat, în B, str. -. -, nr.29,.1, parter, sector 5.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Admite, în parte, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamantul.
Constată nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.1, situat în B,-, corp 16, sector 1.
Obligă pe pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 situat în B,-, corp 16, parter și mansardă, sector 1, în suprafață de totală de 136,40 mp. și terenul aferent aflat sub construcție, în suprafață de 65,31 mp.
Respinge cererea de radiere a dreptului de proprietate al pârâților din cartea funciară, ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
I -
Red.
Tehnodact.
Ex.6/22.05.2009
Secția a V-a Civ. -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan
