Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 24.03.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Antonela Cătălina Brătuianu
JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 3: Mihaela
GREFIER - -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1413 din 07.11.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți G și.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimata-reclamantă prin avocat ce depune la dosar împuternicirea avocațială nr. - din 23.03.2099, intimatul-pârât G personal, lipsind recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimata-pârâtă.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul intimatei-reclamante, depune la dosarul cauzei întâmpinare.
Intimatul-pârât G depune la dosarul cauzei întâmpinare din care comunică un exemplar, în ședință publică și reprezentantului legal al intimatei-reclamante.
Reprezentantul intimatei-reclamante, învederează instanței că nu solicită termen pentru a lua cunoștință de întâmpinarea ce i-a fost comunicată și întrucât nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Intimatul-pârât G personal, învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul pe recursul declarat.
Reprezentantul intimatei-reclamante, solicită respingerea recursului formulat de intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român ca nefondat, menținerea deciziei civile atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea poziției sale, învederează instanței că decizia atacată este legală și temeinică întrucât instanța de apel nu putea să se pronunțe pe altceva decât ceea ce s-a cerut. Astfel, sentința pronunțată de instanța de fond, prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, nu a fost atacată cu apel și de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, instanța de apel nu a mai analizat calitatea procesuală pasivă a recurentului.Așadar, recurentul-pârât nu poate formula în recurs, critici privind temeinicia și legalitatea hotărârii instanței de fond, fără ca în prealabil să o fi făcut în fața instanței de apel. De asemenea, în subsidiar, învederează instanței că nici aprecierile din cuprinsul recursului cu privire la incidența dispozițiilor legii speciale sunt nefondate, atâta vreme cât s-a stabilit că, acțiunea formulată de reclamantă este admisibilă pe calea dreptului comun, soluție a instanței de apel ce nu a fost criticată de recurentul-pârât prin motivele de recurs.
Intimatul-pârât G, personal, solicită respingerea recursului astfel cum a fost formulat și motivat de recurentul-pârât pentru motivele pe care le-a expus pe larg în întâmpinarea depusă la dosar.
CURTEA
Pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise,
DISPUNE
Amână cauza pentru data de 31.03.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1413 din 07.11.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți G și.
Dată în ședința publică de azi, 24.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 31.03.2009
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână cauza pentru data de 07.04.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1413 din 07.11.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți G și.
Dată în ședința publică de azi, 31.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 07.04.2009
CURTEA
Datorită imposibilității de constituire a completului de judecată, în raport de efectuarea unei fracțiuni din concediul de odihnă de către un membru al completului,
DISPUNE
Amână cauza pentru data de 14.04.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1413 din 07.11.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți G și.
Dată în ședința publică de azi, 07.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 14.04.2009
CURTEA
Datorită imposibilității de constituire a completului de judecată, în raport de efectuarea unei fracțiuni din concediul de odihnă de către un membru al completului,
DISPUNE
Amână cauza pentru data de 21.04.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1413 din 07.11.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți G și.
Dată în ședința publică de azi, 14.04.2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 21.04.2009
CURTEA
Pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână cauza pentru data de 28.04.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1413 din 07.11.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți G și.
Dată în ședința publică de azi, 21.04.2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.230.
Ședința publică de la 28.04.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - - - -
JUDECĂTOR - - -
JUDECĂTOR - -
GREFIER - -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1413 din 07.11.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți G și.
Dezbaterile pe fondul cererii de recurs au avut loc în ședința publică din data de 24.03.2009, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru delibera și pentru da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 31.03.2009, 07.04.2009, 14.04.2009, 21.04.2009 și 28.04.2009 - data pronunțării prezentei decizii civile.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 B la data de 28.09.2006, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții G, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, - cu nr. 3 B, - 49 B,. A,. 28, sector 6 și, în subsidiar, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului descris mai sus.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a dobândit imobilul revendicat împreună cu fostul său soț în baza contractului de construire nr. 368/6/5.11.1976 încheiat cu Întreprinderea pentru Construire și Vânzare Locuințe Soțul său a decedat la 9.04.1977, unica moștenitoare a acestuia fiind reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 408/25.04.1977. Imobilul a trecut în proprietatea statului, la plecarea reclamantei în străinătate, în baza deciziei nr. 234/16.02.1988 emisă în baza Decretului nr. 223/1974. Trecerea făcută în această modalitate este una abuzivă, reprezentând o măsură de coerciție pentru plecarea rec1amantei din țară. Ulterior, imobilul a fost vândut pârâților persoane fizice din prezenta cauză în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 188/29.10.1981. Având în vedere că ambele părți au titluri scrise în privința bunului revendicat, se impune compararea acestor titluri, precum și a titlurilor autorilor, de la care acestea provin, titlul reclamantei fiind mai bine caracterizat spre deosebire de cel al pârâților care provine de la stat. Astfel, titlul statului asupra imobilului revendicat nu este valabil, Decretul nr. 223/1974 prin raportare la dispozițiile Constituției În vigoare la data adoptării, cuprindea dispoziții neconstituționale și era contrar angajamentelor internaționale ale României care proteja drepturile fundamentale ale omului. Acesta contravenea și dispozițiilor Codului civil (art. 481). Decizia de trecere forțată în proprietatea statului este lovită de nulitate absolută astfel încât statul nu putea fi un veritabil proprietar și nu putea vinde imobilul în lipsa unui titlu legal, așa cum a stabilit și Legea nr. 213/1998.
În subsidiar, s-a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice să restituie reclamantei contravaloarea imobilului în cauză, având în vedere că prin decizia nr. 234/16.02.1998 s-a mărit patrimoniul pârâtului pe seama patrimoniului reclamantei fără a exista un temei juridic.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 și ale art. 998 - 999 Cod civil.
La 02.11.2006, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare arătând că cererea având ca obiect revendicarea bunului imobil este formulată în contradictoriu cu pârâții G și, iar capătul subsidiar, privind acordarea de despăgubiri este formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
La termenul din 23.10.2006, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar note de ședință, având caracterul unei întâmpinări prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesul pasive în ce îl privește. S-a arătat că acțiunea formulată de către reclamantă are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară, așa cum rezultă și din temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 din Codul civil. ar, prin raportare la situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, rezultă că situația juridică a imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001 astfel, apreciază că această cerere de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispozițiile acestui act normativ instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsurii reparatorii prin echivalent procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivată de soluționarea notificării. Prin admiterea acestei excepții nu este încălcat dreptul de liber acces la instanță, reglementat de art. 21 din Constituția României întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie doar decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 este supusă controlului de către instanța de judecată. În ce privește lipsa calității procesuale pasive pârâtul a arătat că potrivit art. 28 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată persoana îndreptățită poate chema în judecată Statul prin Ministerul Finanțelor Publice în termen de 90 zile de la data la care a expirat termenul la alineatul 1, dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei sau de la data comunicării, soli citând restituirea. Potrivit art. 25 din Decretul 31/1954 Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că în prezenta cauză Statul este reprezentat de către unitatea administrativ teritorială, în patrimoniul căreia a intrat imobilul.
La 3.11.2006, pârâții G și au depus la dosar întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată. S-a arătat că reclamanta nu poate uza de calea dreptului comun, atâta timp cât nu mai are titlu asupra imobilului neputând să compare un drept sau un titlu inexistent. Aceasta nu a uzat de legea specială și încearcă să o eludeze rămânând în afara sferei de aplicare a acesteia. Dreptul comun a fost înlocuit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce consacră o procedură necontencioasă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței, care trebuie urmată de către rec1amant. Pe fond s-a solicitat respingerea cererii întrucât pârâții dețin imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare subsecvent unui contract de locațiune, contracte fundamentate pe toată durata lor pe buna credință a pârâților la încheierea actelor juridice respective.
În drept: s-au invocat dispozițiile art. 115 și art. 137.proc.civ. și ale art. 480 și 1899 Cod civil.
Prin încheierea de la termenul din 20.11.2006, instanța a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată și a unit excepția inadmisibilității acțiunii cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 2590/16.04.2007, Judecătoria Sectorului 6 Bar espins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a admis capătul unu de cerere formulat de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții G și și a obligat pârâții G și să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, - cu nr. 3B, - 49 B, se. A,. 28, sector 6, respins capătul doi de cerere formulat de reclamanta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămas fără obiect și a respins cererea privind cheltuielile de judecată formulată de pârâții G și, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâți, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, că potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. Mai mult, aliniatul 4 al aceluiași text prevede că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite. În legătură cu promovarea acțiunii în revendicare în temeiul dispozițiilor art. 480 cod civil după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 raportat la Convenția europeană a drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 se reține incidența prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție potrivit cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. sau neepuizarea procedurii administrative este posibilă și nu conduce implicit la inadmisibilitatea căii judiciare, Legea nr. 10/2001 neprevăzând nicio interdicție în acest sens.
În ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta împreună cu fostul său soț au dobândit imobilul prin contractul de construire nr. 368/1976. Prin decizia nr. 234/16.02.1988 a fostului Consiliu Popular al Municipiului B s-a dispus trecerea fără plată în proprietatea statului a apartamentului nr. 28, prin decizia adoptată în baza Decretului nr. 223/1974 și a Decretului nr. 182/1977, avându-se în vedere adresa nr-1 - -/- din 15.01.1988 a Ministerului d e Interne Inspectoratul Municipiului B - Directa pentru Pașapoarte, Evidența și Controlul Frontierei, prin care se confirma că numita a plecat temporar în străinătate și, la expirarea vizei acordate nu s-a înapoiat în țară. Potrivit adresei nr. TN/1242/25.01.2007 comunicată de Administrația Fondului Imobiliar, Decizia nr. 234/16.02.1988 nu a fost comunicată rec1amantei, întrucât aceasta a rămas în străinătate după expirarea vizei, neavând unde să i se comunice decizia. Cât privește Decretul nr. 223/1974, acesta contravenea Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Același decret contravenea și Codului civil. Potrivit art.6 din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului este condiționată de conformitatea Decretului de naționalizare și a actelor administrative de aplicare a acestuia, cu constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data la care bunurile în cauză au intrat în patrimoniul statului.a contrario, în absența unei astfel de conformități, statul nu putea avea un titlu valabil și, deci, nu dobândea dreptul de proprietate asupra imobilului. Potrivit art. 2 paragraful 2 din Legea nr. 10/2001, persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nefiind vorba de un nou drept ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Legea nu face nici o deosebire între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în patrimoniul statului. Astfel, în baza Legii nr. 112/1995 se puteau înstrăina imobile preluate cu titlu de stat, ori, așa cum s-a reținut în precedent, în cazul de față statul nu poate exhiba un titlu valabil de preluare, Decretul nr. 223/1974 fiind contrar legii fundamentale în vigoare la data respectivă, astfel încât decizia de preluare bazată pe acest decret are același caracter.
De cealaltă parte, pârâții invocă drept titlu contractul de vânzare cumpărare nr. 188/1996, încheiat cu un neproprietar și în frauda legii, la momentul încheierii acestui contract statul neavând un titlu valabil prin care să fi preluat imobilul, iar vânzarea acestuia către pârâți s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor lega le instituite de Legea nr. 112/1995. Chiar dacă nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestui contract, instanța poate aprecia cu privire la valabilitatea titlurilor invocate de părți.
Chiar dacă în cauză s-ar reține buna credință a pârâților persoane fizice, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 188/1996, aceasta nu are nicio relevanță cu privire la soluționarea acțiunii în revendicare. Acțiunea în revendicare este reglementată de lege ca fiind acțiunea prin care proprietarul unui bun individual determinat, care a pierdut posesia acestuia în favoarea unui terț, încearcă să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să obțină posesia acestuia față de terții proprietari. Față de aceste aspecte, buna credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare are o mai mică importanță în ce privește stabilirea titlului preferabil, întrucât, chiar în situația menținerii acestui contract, titlul reclamantei va fi preferabil. Chiar dacă buna credință se prezumă, reaua-credință, deci proba contrară, poate fi dedusă pe bază de prezumții din comportamentul pasiv manifestat de către cumpărători. În ce îl privește pe vânzător, statul a acționat cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în materie, neputându-se pune problema bunei credințe deoarece Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate.
Față de aceste aspecte, instanța a dat prioritate titlului de proprietate al reclamantei, a admis capătul unu al acțiunii și a dispus obligarea pârâților G și să lase acesteia, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în B, - cu nr. 3B, - 49 B, se. A,. 28, sector 6.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții G și, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 09.07.2007.
În motivarea apelului s-a arătat că în motivarea sentinței apelate, instanța de fond reține două aspecte pe care le consideră relevante: titlul statului care a preluat imobilul în cauză este nul absolut, fiind realizat în frauda legii; buna credință a apelanților în dobândirea imobilului este nerelevantă în speță.
Astfel, chiar dacă preluarea imobilului de către stat s-a făcut în baza unei legi, cu respectarea dispozițiilor acesteia, iar înstrăinarea către apelanți în baza unei alte legi, contractul prin care aceștia au devenit proprietarii acestuia, este lovit de nulitate absolută fiind încheiat în frauda legii. Chiar dacă în legătură cu Decretul nr. 223/1974 sunt destule aspecte discutabile în ceea ce privește temeiul legal al dreptului de proprietate, Legea nr. 112/1995, a spune că un contract încheiat potrivit dispozițiilor legii este nul absolut ca încheiat în frauda legii este similar cu a spune că o lege este ilegală. În realitate, în materia imobilelor trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, legislația aplicabilă este una specială, derogatorie de dreptul comun, fiind inadmisibil să se pretindă că dacă titlul statului nu ar fi valabil atunci, în orice situație, nici titlul lor nu este valabil. Nici în baza Legii nr. 112/1995, nici în baza Legii 10/2001 reclamanta nu a formulat cereri de restituire a imobilului, ori măcar notificări cu privire la o asemenea acțiune, până în anul 2006. Prin restituirea în natură a imobilului către reclamantă instanța de fond a pronunțat, în fapt, o sancțiune civilă împotriva apelanților, în ciuda faptului că nu există nici un temei care să consacre o conduită, delictuală ori incorectă din partea lor, instanța de fond extinzând nejustificat și vădit părtinitor interpretarea privind regimul juridic al bunei-credințe. Deși amintește regula unanim consacrată a prezumției bunei credințe până la proba contrarie, instanța de fond concluzionează că absența unor demersuri în sensul celor arătate ar fi o asemenea probă.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii apelan ții au arătat că instanța a procedat superficial și nelegal interpretând dispozițiile Legii nr. 10/2001 chiar împotriva acesteia. Dacă față de reclamantă statul a comis un abuz, singura soluție legală și legitimă este cea solicitată de reclamantă în capătul de cerere subsidiar, respectiv acordarea de despăgubiri din partea celui ce a comis actul delictual, în fața instanței de fond fiind efectuată și o expertiză judiciară pentru a determina valoarea la care trebuie raportată acordarea de despăgubiri.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. proc.civ. Intimata-pârâtă, a formulat, în temeiul art. 115.proc.civ. întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului promovat de apelanții G si, menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii introductive, nu poate fi primită, o asemenea soluție echivalând cu o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție.
Cât privește capătul principal de cerere privind revendicarea imobilului în speță, intimata-reclamantă a arătat că instanța de fond a apreciat pe deplin corect ca dreptul de proprietate al intimatei - reclamante este preferabil, în cadrul unei comparații, deoarece aceasta are un titlu de proprietate perfect valabil și necontestat, în vreme ce apelanții-pârâți au dobândit dreptul de la stat, al cărui titlu nu era valabil.
Cât privește capătul subsidiar de cerere privind acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului în speță, s-a solicitat obligarea pârâtului Statul R să îi restituie contravaloarea imobilului în cauză din momentul introducerii prezentei acțiuni, ținând cont de concluziile raportului de expertiză întocmit în prezenta cauză. Art. 998.civ. fundamentează principiul responsabilității aceluia care prin fapte ilicite, vătămătoare, produce un prejudiciu. În speță, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statului R, prin Ministerul Finanțelor Publice, este pe deplin justificată, prin trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului în baza unui act normativ emis fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării bunului. Numai prin obligarea pârâtului Statului R, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului în speță se va putea înlătura integral efectele faptei ilicite.
La data de 16.11.2007 intimații-pârâți G și au invocat excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 45 și 46 din legea nr. 10/2001, apreciind că aceste texte de lege încalcă dispozițiile art. 1 alin. 3, art. 16 alin. 1, art. 44 și art. 124 din Constituția României.
Prin încheierea de ședință din data de 18.01.2008 tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea a rămas irevocabilă prin respingerea recursului prin închei rea pronunțată la data de 18.03.2008 de către Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Prin decizia civilă nr. 1413 de la 7.11.2008 TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A IV-A CIVILĂ a admis apelul, a fost schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea, a fost respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în B, - cu nr. 3 B, - 49 B,. A,. 28, sectorul 6, ca neîntemeiat, a fost admisă cererea subsidiară și, în consecință a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 176.420 lei, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în B, - cu nr. 3 B, - 49 B,. A,. 28, sectorul 6 (potrivit valorii raportului de expertiză tehnică efectuat de experta la data de 22.01.2007), a fost obligată intimata-reclamantă la plata sumei de 1.000 lei (cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3.proc.civ.) către apelantul-pârât G, reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivarea deciziei s-a re ținut că n primul și cel de al doilea motiv de critică, apelanții-pârâți susțin, în esență că instanța de fond se contrazice în motivare, în ceea ce privește aplicarea legii, respectiv legalitatea preluării și a înstrăinării și nu face nici o referire la buna-credință a apelanților-pârâți la data cumpărării imobilului, limitându-se la aserțiuni teoretice, criticile fiind găsite fondate, cu următoarele limite și precizări.
În ceea ce privește nelegalitatea titlului statului, instanța a reținut în mod judicios acest aspect, făcând o judicioasă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data înstrăinării imobilului în litigiu în baza Legii nr. 11/1995, titlul statului era valabil numai dacă preluarea bunului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, atât interne legile organice și dispozițiile constituționale care protejau și garantau dreptul de proprietate, cât și cele internaționale -, având în vedre că preluarea bunului s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974, instanța procedând la verificare, a constatat că preluarea a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale amintite. Concluzia este imperativă și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care vin și lămuresc în sensul că toate bunurile preluate în perioada martie 1945 decembrie 1989 sunt prezumate ca fiind preluate de stat abuziv.
Instanța însă a pronunțat o soluție netemeinică și nelegală întrucât a respins apărările invocate de către pârâții sub aspectul reținerii în beneficiul acestora a bunei credințe la data cumpărării, cu consecința salvării actului de la nulitatea absolută, buna-credință constituind și o excepție de la principiulquod nullum est, nullum producit efectum. Valabilitatea celor două acte de care se prevalează părțile nu poate fi analizată decât având în vedere legislația specială în ansamblul ei, respectiv Legea nr. 112/1995 cât și Legea nr. 10/2001. În dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. l 0/200 l legiuitorul a prevăzut expres salvarea de la nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de către foștii chiriași în baza Legii nr. 112/1995. Or, în condițiile în care reclamanta nu a făcut nici un demers pentru a-și redobândi în proprietate bunului nici în baza Legii nr. 112/1995 și nici în baza Legii nr. 10/2001, nu se poate reproșa pârâților că au dobândit bunul cu rea-credință. B-credință, astfel cum este definită în dispozițiile art. 1998C.civ. este convingerea ce o are cineva că cel de la care dobândește bunul, este proprietarul acestuia. Or, la data 29.1 0.1997 când au încheiat contractul de vânzare cumpărare aparența dreptului de proprietate opera în favoarea statului, care se comporta ca adevărat proprietar. Astfel cum deja s-a reținut, verificarea valabilității titlului statului este apanajul instanțelor, iar acest titlul nu fusese în nici un fel contestat. În aceste condiții, este mai presus de orice dubiu că pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 188/1996.
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că potrivit art. 1999 alin.2 civ. buna credință se prezumă, iar proba contrarie trebuia administrată de către reclamantă, căreia îi revenea obligația de a dovedi reaua-credință, văzând și dispozițiile art. 129 alin.1 proc.civ. coroborat cu art. 1169.civ.
În sfârșit, tribunalul a reținut pe acest aspect și orientarea jurisprudenței Curții care, în cauza Raicu împotriva României, reține: "Totuși, Curtea reamintește faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea și, 58)".
Având în vedere cele reținute, tribunalul a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil, al bunei-credințe își găsește aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamantă, ca proprietar inițial al actului, așa cum cu înțelepciune și în echitate reținea Curtea în cauza Raicu împotriva României, îndreptarea unei nedreptăți nu trebuie făcută cu consecința producerii uneia noi. Ea se constituie și ca o consecință a rămânerii în pasivitate a reclamantei atât de mult timp, din decembrie 1989 și până în anul 2006, timp în care nu a efectuat nici un demers concret pentru a-și redobândi dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu.
În ceea ce privește al treilea motiv de critică, tribunalul l-a respins ca nefondat, apreciind că instanța de fond a dat o judicioasă dezlegare excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare fondată pe dispozițiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a legii speciale. Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au fost înstrăinate unor terți, pentru aceste situații fiind prevăzut dreptul de a solicita restituirea prin echivalent, nu se poate interpreta că legea exclude introducerea unor acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480.civ. de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar.În ce privește imobilele înstrăinate de stat, dreptul de a solicita despăgubiri este, pentru proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil, doar o alternativă față de exercitarea mijloacelor juridice de apărare a dreptului lor de proprietate, de care prin ipoteză nu au fost niciodată lipsiți, în acest sens fiind și art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a răspuns prin aceste considerente și apărărilor invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinare.
În speță, reținând imposibilitatea restituirii în natură rezultată în urma comparării titlurilor de proprietate, tribunalul a avut în vedere ca alternativă, cererea subsidiară formulată de către reclamantă, respectiv restituirea prin echivalent. Tribunalul a reținut că speța de față nu este similară celei care a făcut obiectul Raicu, întrucât reclamanta nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului său de proprietate, anterioară vânzării bunului revendicat către pârâții, în baza Legii nr. 112/1995. Așadar, acordarea în favoarea reclamantei a unei sume de bani, reprezentând contravaloarea bunului la valoarea de circulație, reprezintă o compensație echitabilă și respectă principiul proporționalității dintre fapta statului, care a preluat bunul abuziv și prejudiciul suferit de către reclamantă, ca urmare a acestei fapte.
Față de cele reținute, tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința civilă în sensul că a admis în parte acțiunea, a respins cererea în revendicare ca neîntemeiată și a admis capătul de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a obligat acest pârât la plata sumei de 176.420lei reprezentând despăgubiri pentru apartamentul nr. 28.
Tribunalul a reținut că reclamanta a fost deposedată de bunul aflat în proprietatea sa fără a primi în prealabil o dreaptă și echitabilă despăgubire, iar ca urmare a imposibilității restituirii bunului în materialitatea sa pentru considerentele deja reținute, reclamanta urmează a primi despăgubiri la valoarea de circulație a bunului, astfel cum rezultă din expertiza tehnică.
În temeiul art. 274 alin. 1C.proc.civ. tribunalul a obligat intimata reclamantă la plata către intimatul-pârât Gas umei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3.proc.civ. respectiv cu diminuarea acestora în raport de cheltuielile pretinse, gradul de dificultate și durata judecării pricinii, suma de 1000 lei fiind apreciată de tribunal ca rezonabilă.
Împotriva deciziei men ționate anterior a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință să respingerea capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila), întrucât Statul R reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă a în ceea ce privește obligarea acestuia la plata sumei de 176.420 lei, reprezentând despăgubiri, întrucât potrivit dispozițiilor art. l din Legea nr. 1 0/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, iar dispozițiile cuprinse în art. 28 alin.3 din Legea nr. 10/2001, prevăd situația expresă în care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice poate fi chemat în judecată, și anume, numai în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată de către Primăria Municipiului B, în urma notificării sau dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei. De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și, implicit cui trebuie să se adreseze persoanele îndreptățite cu cererile formulate în acest scop. Textul de lege instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite pentru restituirea în natură a imobilelor, inclusiv prin plata despăgubirilor bănești, iar dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevăd că: "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop." Coroborând aceste texte de lege, se apreciază că în speța dedusă judecății, există o situație de excepție, în care interesele Statului R nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice ci de către unitatea administrativă-teritorială învestită cu soluționarea notificării.
Recurentul a mai arătat că regimul plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reglementat de dispozițiile legale ale titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în special art. 13 alin. (1) și rt. 16 alin. (2) din care rezultă că aceste despăgubiri se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru și nu de către Statul R reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedura civila, Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intima ț ii pârâ ți G și au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât prin Decizia civila nr. 1413A pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în mod legal și corect a fost admis apelul intimaților G și, respingând capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în Municipiul B, - cu nr. 3B, -9 B,. A,. 28, sectorul 6, instanța obligând recurenta să plătească intimatei despăgubiri pentru imobil, având în vedere că imobilul nu mai poate fi restituit acesteia în natură.
În drept, au fost invocate dispozi țiile 1141și urm. proc.civ, art. 12 alin. (4), alin. (5) din Legea nr. 213/1998, art. 7 din Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 1/2009.
Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs și apărările intimatului, Curtea a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Curtea a reținut că prin capătul subsidiar de cerere privind acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului în speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice la plata acestei sume calculată în raport cu momentul introducerii prezentei acțiuni, ținând cont de concluziile expertizei întocmită în prezenta cauză, în temeiul art. 998.civ. care fundamentează principiul responsabilității aceluia care prin fapte ilicite, vătămătoare, produce un prejudiciu, cerere justificată prin trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului în baza unui act normativ emis fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării bunului, apreciindu-se că numai astfel se vor putea înlătura integral efectele faptei ilicite. Reclamanta a mai invocat și mărirea patrimoniului pârâtului pe seama patrimoniului reclamantei fără a exista un temei juridic. n drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 și ale art. 998 - 999 Cod civil.
În speță, reținând imposibilitatea restituirii în natură rezultată în urma comparării titlurilor de proprietate, tribunalul a avut în vedere ca alternativă, cererea subsidiară formulată de către reclamantă, respectiv restituirea prin echivalent, apreciind că acordarea în favoarea reclamantei a unei sume de bani, reprezentând contravaloarea bunului la valoarea de circulație, reprezintă o compensație echitabilă și respectă principiul proporționalității dintre fapta statului, care a preluat bunul abuziv și prejudiciul suferit de către reclamantă, ca urmare a acestei fapte.
Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - SECȚIILE UNITE, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a reținut că în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a admis posibilitatea plății persoanei îndreptățite a despăgubirilor bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În speță se pune problema persoanei care are calitate procesuală pasivă într-o asemenea cerere de plată a despăgubirilor bănești.
Curtea a considerat că instanța de apel a apreciat corect că această calitate îi revine Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere pe de o parte că potrivit art.3 din Capitolul 1 Dispoziții generale al Titlului VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, modificată, lit. a) titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilorasupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi; lit. h) titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilorasupra statului român, de a primi, în numerar o sumă de maxim 500.000 lei, astfel că și potrivit mecanismului Legii nr.10/2001 despăgubirile sunt prevăzute ca făcându-se în numele și pe seama statului român.
Este adevărat că potrivit art.3 lit.b) Fondul "Proprietatea" este acea entitate destinată realizării plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada de referință a actelor normative prevăzute la art. 1 alin. (1) și a celor aferente pretențiilor rezultate din aplicarea art. 32 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, dar, așa cum s-a precizat anterior în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut de nenumărate ori că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri, caz în care instanțele judecătorești, constatând că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Convenție aplicabilă direct în dreptul român conform art. 20 alin.2 din Constituție, trebuie să facă aplicarea dreptului comun, în ceea ce privește persoana juridică reprezentantă a statului, atât timp cât normele speciale nu sunt funcționale.
Articolele din Legea nr. 1 0/2001 la care a făcut trimitere recurenta (art. l, art. 28 alin.3, art. 20 alin. 5), se referă la persoana care emite dispoziția prin carese propun a fi acordatedespăgubirile, iar nu persoana care plătește aceste despăgubiri.
Astfel, sunt aplicabile dispozițiile generale, amintite și de recurentă, și anume art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevăd că: "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."
Este neîntemeiat și motivul de recurs prin care se susține că aceste despăgubiri se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru potrivit art. 13 alin. (1) și rt. 16 alin. (2) ale titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, având în vedere că potrivit acestor dispoziții legale această comisie nu este însărcinată cu plata despăgubirilor bănești ci tot cu analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor dispunând emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire ( titlu de conversie și/sau un titlu de plată).
În consecință. în temeiul art.312 alin.1 raportat la art.304 alin.1 pct.9 proc. civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art.274 proc. civ. va bliga recurentul la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate.
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1413 din 07.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți G și, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂ
- - - -
GREFIER
-
Red.MP
.red.
2 ex./11.06.2009
Jud. Apel Secția a IV-a Civilă
,
Cu opinia separată a judecătoarei, în sensul admiterii recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice în numele Statului Român, admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român, modificării deciziei recurate în sensul respingerii cererii subsidiare ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Capătul de cerere formulat impotriva Statului R, prin Ministerul Finantelor Publice, este subsidiar celui in revendicare formulat impotriva posesorilor imobilului in litigiu. Ca atare, fiind un capat subsidiar unei cereri in revendicare, acest capat de cerere nu poate fi decat tot o cerere in revendicare prin echivalent. Acest aspect rezulta fara echivoc din cererea precizatoare depusa de reclamanta la 2.11.2006 in dosarul primei instante, in care precizeaza in mod expres ca despagubirile le solicita "numai in ipoteza in care instanta de judecata va respinge capatul principal de cerere privind restituirea in natura". Or, revendicarea prin echivalent nu poate fi indreptata decat impotriva posesorului anterior al imobilului, respectiv impotriva acelei persoane in patrimoniul careia a figurat imobilul anterior instrainarii lui catre subdobanditorii cu titlu oneros carora li s-a constatat buna-credinta.
In speta, subdobanditorii cu titlu oneros carora li s-a recunoscut buna-credinta ca aparare impotriva cererii in revendicare pornita impotriva lor sunt paratii G si, iar cel de la care acestia au dobandit imobilul cu titlu oneros este Municipiul B, care a avut calitatea de vanzator in contractul de vanzare-cumparare pe care paratii G si l-au opus in cadrul actiunii in revendicare titlului invocat de reclamanta.
In aceste conditii, calitatea procesuala pasiva intr-o actiune de natura celei aratate mai sus apartine vanzatorului din contractul care a fost considerat preferabil datorita retinerii bunei-credinte a cumparatorilor, respectiv Municipiului B, iar nu Statului R, prin Ministerul Finantelor Publice.
Cererea subsidiara nu poate fi calificata ca o simpla actiune in despagubiri intemeiata pe dispozitiile art. 998-999.civ. intrucat o astfel de cerere este una personala, prescriptibila in termen de 3 ani de la data cand cel prejudiciat prin fapta ilicita a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat prejudiciul, cat si pe cel ce raspunde de ea, in conditiile art. 8 din Decretul 167/1958, in timp ce, in mod evident, cererea subsidiara a reclamantei se intemeia pe imposibilitatea obtinerii in natura a imobilului ca urmare a admiterii primului capat de cerere - revendicarea impotriva chiriasilor-cumparatori.
In plus, chiar daca s-ar admite ca cererea subsidiara a reclamantei este una intemeiata strict pe dispozitiile art. 998-999.civ. respectiv este o actiune in raspundere civila delictuala, fapta ilicita pretinsa fiind preluarea fara temei a imobilului proprietatea reclamantului, calitatea procesuala apartine tot Municipiului B, intrucat decizia administrativa care a avut ca efect preluarea imobilului a fost emisa de Consiliul Popular al Municipiului B, asa incat autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii a fost un organ al administratiei publice locale, facand parte din structurile administrativ-decizionale ale unitatii administrativ teritoriale a Municipiului
Totodata, este adevarat ca in repetate randuri Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca fondul "Proprietatea" este nefunctional si, ca atare, procedura de acordare a despagubirilor reglementata prin Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 nu asigura o despagubire efectiva, insa aceasta imprejurare determina inlaturarea doar a dispozitiilor din legislatia interna care sunt contrare CEDO, fara a indreptati instantele nationale sa creeze o lex tertia, prin combinarea reglementarilor interne, respectiv determinarea calitatii procesuale pasive prin raportare al dispozitiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar pe fond aplicarea altor dispozitii din legea interna, fara nici o legatura cu procedura reglementata de Legea nr. 247/2005.
Imposibilitatea aplicarii unei lex tertia este cu atat mai justificata cu cat legislatia si practica interna cunoaste dreptul comun in materia revendicarii, iar potrivit dreptului comun in aceasta materie, in masura in care actiunea in revendicare impotriva posesorului actual este respinsa ca urmare a aplicarii principiului ocrotirii bunei-credinte a subdobanditorului cu titlu oneros, cererea se indreapta impotriva vanzatorului pentru a fi obtinut echivalentul in lei al imobilului revendicat si nerestituit in natura.
Mai mult, in prezenta cauza nu s-a facut dovada ca reclamanta ar fi declansat procedura reglementata de Legea nr. 10/2001 si de Legea nr. 247/2005, asa incat in privinta solutionarii capatului subsidiar de cerere nu se putea aplica decat dreptul comun in materie.
In ce priveste sustinerea reclamantei formulata in intampinare privind inadmisibilitatea reiterarii de catre Statul Rae xceptiei lipsei sale de calitate direct in recurs, fara a fi formulat apel impotriva incheierii prin care prima instanta a respins aceasta exceptie, apreciez ca aceasta aparare nu poate fi retinuta intrucat, avand in vedere sentinta pronuntata de prima instanta, Statul R nu avea interes sa formuleze apel impotriva incheierii respective. In plus, motivele invocate in sustinerea recursului prin care se invoca lipsa de calitate sunt, in parte, altele decat cele invocate in fata primei instante prin cererea depusa la 23.10.2006 si care au fost avute in vedere la solutionarea exceptiei prin incheierea din 20.11.2006.
In consecinta, apreciez ca se impunea admiterea recursului formulat de Ministerul Finantelor Publice in numele Statului R, admiterea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului R, modificarea deciziei recurate in sensul respingerii cererii subsidiare ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
JUDECATOR
- -
Președinte:Antonela Cătălina BrătuianuJudecători:Antonela Cătălina Brătuianu, Melania Stanciu, Mihaela
