Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMAN I A
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
INCHEIERE
Ședința publică de la 23 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de apelanții - reclamanți -, și de apelanții - pârâți, împotriva sentinței civile nr. 369/16.03.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, MUNICIPIUL B - COMISIA DE APLICARE A LEGII NR.10/2001 și cu intimații - chemați în garanție, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR reprezentant al STATULUI ROMÂN.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat pentru apelanții - reclamanți - și, în baza împuternicirii avocațiale nr. 95802, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 22), apelantul pârât personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 12156/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 21), același avocat reprezintă și apelanta pârâtă în baza aceleiași împuterniciri avocațiale, avocat, pentru intimații - pârâți, în baza împuternicirii avocațiale nr. -, emisă de Baroul București (fila 23), intimata - pârâtă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, emisă de Baroul București (fila 24), același avocat reprezintă și intimatul pârât în baza aceleiași împuterniciri avocațiale, intimatul - pârât, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 25), avocat - pentru intimatul - pârât, în baza împuternicirii avocațiale nr. 59717/2009, emisă de baroul București - Cabinet Individual, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul intimaților pârâți, și depune la dosar copia contractului de închiriere înregistrat sub nr. 23174/24.03.1995 și a contractului de închiriere înregistrat sub nr. 25774/23.11.1975.
La solicitarea instanței, reprezentantul apelanților reclamanți arată că notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 nu a fost soluționată, iar în baza Legii nr. 112/1995 nu a formulat notificare.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt probe de solicitat și administrat,
cereri prealabile de formulat și nici chestiuni preliminare de discutat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul apelanților reclamanți solicită admiterea apelului lor astfel cum a fost formulat; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Ca un prim motiv de apel arată că hotărârea atacată este contradictorie, deoarece capătul de cerere privind constatarea nelegalității titlului statului și preluarea abuzivă a fost admis, instanța a reținut că reclamanții justifică un interes și că cererea este întemeiată, iar în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea Municipiului B în vederea restituirii părții de imobil pentru care statul nu are titlu legal - partea nevândută din imobil, instanța a reținut inadmisibilitatea acestuia.
Mai arată că instanța, deși investită cu o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor cu capete de cerere independente, nu s-a pronunțat pe fiecare capăt de cerere în revendicare formulat în contradictoriu cu persoanele fizice, nu a analizat fiecare titlu de proprietate al pârâților și nu s-a pronunțat pe criticile formulate separat, pe legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții și cu vânzătorul, arată că această persoană juridică nu a fost niciodată proprietar și nu a avut în patrimoniul său bunuri imobile supuse vânzării prin Legea nr.112/1995.
De asemenea, arată că din contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții, și rezultă că aceștia au devenit chiriași în imobil după intrarea în vigoare a Legii nr.112/1995, aspect invocat, dar neanalizat de către Tribunal.
Reprezentantul apelanților pârâți și solicită respingerea ca nefondat a apelului promovat de către reclamanți; solicită acordarea cheltuielilor de judecată și depune la dosar concluzii scrise în acest sens.
Arată că în raport de precizarea reclamanților cu privire la capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Municipiul B prin Primarul General, respectiv invocarea Deciziei XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere faptul că reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual și care investește instanța de judecată, în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității.
În ceea ce privește critica referitoare la respingerea acțiunii în revendicare față de pârâții persoane fizice, apreciază ca nefondată această critică în raport de faptul că titlul pârâților și nu a fost anulat pe calea unei acțiuni în justiție, fiind un titlu perfect valabil.
Invocă dispozițiile deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește aplicarea legii speciale în concurs cu legea generală.
Reprezentantul pârâților, și solicită respingerea apelului promovat de către reclamanți, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Cu privire la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 20 din Constituție, arată că acesta se aplică pentru viitor, nicidecum pentru trecut.
Cu privire la respingerea capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului prin compararea titlurilor de proprietate ale reclamanților cu titlurile de proprietate ale pârâților persoane fizice, arată că reclamanții aveau la dispoziție art. 46 din Legea nr.10/2001 pentru constatarea nulității titlurilor de proprietate ale pârâților.
Cu privire la contractul de închiriere al pârâților, arată că acesta era valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995.
Reprezentantul intimatului pârât solicită respingerea apelului promovat de către reclamanți, cu acordarea cheltuielilor de judecată, dovadă depusă la dosar la termenul anterior.
Arată că partea solicită comunicarea actelor de procedură și la adresa din Drumul nr. 2, -. 1,. 2, sector 6.
Reprezentantul intimatului pârât solicită respingerea apelului promovat de către reclamanți ca fiind neîntemeiat, conform motivelor arătate în întâmpinarea depusă la dosar; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul apelanților pârâți și solicită admiterea apelului lor astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a sentinței atacate și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată în totalitate, ca neîntemeiată.
Apreciază că în raport de capătul de cerere ce privește constatarea nelegalității titlului statului, hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod de procedura civilă.
Arată că în mod greșit instanța de fond a motivat admiterea acestui capăt de cerere pe dispozițiile art. 2 alin.1 lit. a din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care prin încheierea de ședință de la data de 30.06.2008 a stabilit inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Mai arată că, în opinia sa, măsura trecerii în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 a fost legală și temeinică, fiind emisă cu respectarea atât a decretului de naționalizare, cât și a Constituției în vigoare la acel moment.
Arată că autoarea reclamanților figurează în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 cu un număr de 6 apartamente pentru imobilul situat în B,- precum și un număr foarte mare de apartamente în imobilul situat în-, aspect față de care apreciază că aceasta se înscrie în categoria exploatatorilor de locuințe, astfel că măsura naționalizării a fost legală și temeinică.
Apărătorul apelanților reclamanți solicită respingerea apelului formulat de către pârâții, ca nefondat.
Reprezentanții intimaților pârâți, având pe rând cuvântul, solicită admiterea apelului formulat de către pârâții, cu excepția apărătorului intimatului pârât, care solicită respingerea acestuia.
Reprezentantul intimatului pârât invocă excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului pentru imobilul din-, sect. 4.
Apărătorul apelanților reclamanți arată că este intimatul pârât nu mai poate invoca din nou această excepție, întrucât a fost respinsă de primă instanța și împotriva soluției respective, nu a formulat apel. La interpelarea instanței, precizează că invocă astfel excepția inadmisibilității invocării excepției lipsei de interes.
Reprezentanții intimaților pârâți persoane fizice, mai puțin apărătorul pârâților, având pe rând cuvântul, susțin punctul de vedere al intimatului.
Reprezentantul intimaților pârâți arată că nu susține punctul de vedere al intimatului și apreciază excepția invocată ca fiind neîntemeiată.
După închiderea dezbaterilor și după deliberare Curtea constată necesar a se constitui în complet de divergență, sens în care dispune reluarea cauzei la ora 13.00, comunicând părților prezente ora stabilită.
Reprezentantul pârâților, și arată că nu mai poate rămâne în sală până la ora fixată de către instanță, urmând să depună note scrise.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
La reluarea cauzei, la ora 13.00, în complet de divergență,
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - -
JUDECĂTOR -
GREFIER - - -
La apelul nominal au răspuns avocat pentru apelanții - reclamanți - și, în baza împuternicirii avocațiale nr. 95802, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, apelantul pârât personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 12156/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, același avocat reprezintă și apelanta pârâtă în baza aceleiași împuterniciri avocațiale, intimații pârâți și personal intimatul pârât, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, avocat - pentru intimatul - pârât, în baza împuternicirii avocațiale nr. 59717/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, lipsind celelalte părți.
Reprezentantul apelanților reclamanți arată că instanța s-a pronunțat cu privire la necesitatea constituirii în complet de divergență, imediat după închiderea dezbaterilor, neprecizând la ce aspecte se referă opiniile divergente ale judecătorilor care compun completul de judecată.
Curtea aduce la cunoștință reprezentantului apelanților reclamanți faptul că în cauză s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 256 alin. 1 Cod de procedură civilă, judecătorii deliberând în ședință și nu în camera de consiliu, și ale 257 alin. 1, iar opiniile divergente privesc aspectul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.
Reprezentanții părților reiau susținerile pe apelurile declarate astfel cum au fost precizate și la prima strigare a cauzei, cu excepția apărătorului intimatului pârât, care solicită de această dată admiterea apelului formulat de apelanții pârâți.
CURTEA,
Pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise și în vederea deliberării, în conformitate cu dispozițiile art. 260 Cod procedură civilă,
DISPUNE
Amână pronunțarea cauzei la 30.11.2009.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
DOSAR NR- (1161/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.642
Ședința publică de la 30 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PRESEDINTE - - -
JUDECATOR - - -
JUDECĂTOR -
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor declarate de apelanții - reclamanți -, și de apelanții - pârâți, împotriva sentinței civile nr. 369/16.03.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, MUNICIPIUL B - COMISIA DE APLICARE A LEGII NR.10/2001 și cu intimații - chemați în garanție SA, MUNICIPIUL B PRIN GENERAL și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR reprezentant al STATULUI ROMÂN.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică de la 23 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 30 noiembrie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă - data de 11 iulie 2006, reclamanții și au chemat în judecată pârâții Municipiul B prin Primar General, Primăria Municipiului B - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin Primar General, și, și, și, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:
- constatarea nelegalității titlului statului pentru imobilul situat în B,-, sector 4;
- obligarea Municipiului B prin Primar General, - restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului de - adresa menționată, compus din teren în suprafață de 400 mp. și construcție compusă din parter, două etaje și mansardă - partea nevândută din imobil;
- obligarea pârâților și, la lăsarea în deplină proprietate și posesie, a apartamentului nr. 1 situat - parterul imobilului;
- obligarea pârâților și, - lăsarea în deplină proprietate și posesie, a apartamentului nr. 2 situat -. 1 al imobilului;
- obligarea pârâților și, la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 3 situat la. 1 al imobilului;
- obligarea pârâtei, la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 4 situat la. 2 al imobilului,
- obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate și posesie, a apartamentului nr. 6 situat la mansarda imobilului.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii numitei, conform ordinului de succesiune emis la în dosar nr. 2509 din 15 februarie 1999, care a fost proprietara imobilului în litigiu, așa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 9854 din 15 aprilie 1932, transcris sub nr. 5568/1932, imobil ce a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
S-a mai arătat că față de caracterul abuziv al preluării, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a primi răspuns.
A susținut preferabilitatea titlului propriu de proprietate, față de neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950, față de faptul că statul, în calitate de vânzător nu a deținut și nu deține un titlu legal și față de reaua - credință la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâții și au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, deoarece la data când au cumpărat imobilul, titlul statului nu fusese contestat și au cumpărat apartamentul cu bună - credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând excepțiile lipsei calității procesual active, a prematurității, a inadmisibilități cererii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, raportat la faptul că la momentul cumpărării, nu exista pe rolul instanțelor judecătorești cerere de retrocedare în natură a imobilului, nefiind nici notificat de fostul proprietar asupra intenției de a revendica acest imobil.
La data de 31 octombrie 2006, reclamanții au formulat modificare a petitului acțiunii, în sensul că: pentru revendicarea apartamentului nr. 4, acțiunea este formulată în contradictoriu cu și - moștenitori ai lui - decedată, pentru revendicarea apartamentului nr. 3 -, moștenitor al numiților și, decedați.
Prin sentința civilă nr. 1495 din 14 noiembrie 2006 Tribunalului București - Secția a III a Civilă, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților, și, acțiunea fiind respinsă în totalitate ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.
Prin decizia civilă nr. 589 din 01 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a fost admis apelul declarat de apelanții - reclamanți, a fost desființată în tot sentința apelată și cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținându-se că cererea modificatoare a fost depusă în termenul prevăzut de art. 132 Cod de procedură civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă sub nr-.
Pârâții și au formulat o nouă întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei de interes cu privire - primul capăt de cerere, privind nelegalitatea titlului statului și au reluat aceleași apărări pe fondul cauzei.
Totodată, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a SC SA, solicitând obligarea acestora - plata contravalorii imobilului situat în B,-,. 1, sector 4, în funcție de valoarea de circulație a acestuia.
De asemenea, pârâții și au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamanților - plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate - apartamentul revendicat de - ei.
Pârâții și au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și au formulat apărări pe fondul cauzei, raportat - caracterul special al Legii nr. 10/2001 și - necesitatea protejării aparenței de drept.
Totodată, au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului B prin Primar General și a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora - restituirea prețului achitat pentru apartament în raport de valoarea de piață, actualizată cu rata inflației.
Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și cerere de chemare în garanție a SC SA, pentru restituirea comisionului de 1% încasat - data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Municipiul Bad epus note scrise, prin care a invocat lipsa calității procesual pasive pe cererea de chemare în garanție.
Pârâții și au formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Municipiul B prin Primar General și cu Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora - restituirea prețului achitat pentru apartament în raport de valoarea de piață a unui apartament similar sau, în subsidiar, în raport de rata inflației.
Prin încheierea pronunțată - data de 30 iunie 2008, fost respinsă excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere privind nevaIabilitatea titlului statului, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar General, Primăria Municipiului B - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin Primar General pentru partea nevândută din imobil, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice, ca neîntemeiată, a fost unită cu fondul, excepția lipsei calității procesuale active și au fost respinse excepțiile de lipsă calitate procesuală pasivă, invocate pe cererile de chemare în garanție, motivarea soluțiilor regăsindu-se în cuprinsul încheierii menționate.
Analizând cu prioritate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, raportat - următoarele argumente:
Astfel, din procesul - verbal nr. 38377/1940 al pentru înființarea cărților funciare B, rezultă că în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate al numitei, asupra imobilului situat în B,-, în baza actului de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, sub nr. 9854 din 15 aprilie 1932 și transcris sub nr. 5568/932.
Calitatea reclamanților de moștenitori ai numitei a fost dovedită prin ordinul de succesiune emis de Inspectoratul pentru succesiuni din, act cuprinzând apostila conform Convenției d l Haga și în consecință, act cu valabilitate pe teritoriul Statului Român, din care rezultă că unicii moștenitori ai lui sunt reclamanții, în calitate de fii.
În consecință, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat următoarele:
Capătul de cerere prin care reclamanții solicită constatarea nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu, imobil care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 este întemeiat, tribunalul reținând că subzistă interesul soluționării separate a acestui capăt de cerere (pe lângă argumentele avute în vedere prin încheierea pronunțată la data de 30 iunie 2008, pe care nu le-a mai reluat) deoarece, indiferent de soluția care se va da în acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, admiterea acestui capăt de cerere poate fi folosită de reclamanți în procedura specială a Legii nr. 10/2001, ei arătând că au formulat notificare în temeiul acestei legi.
Astfel, având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/2001 și art. 2 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 92/1950, acest ultim text stabilind expres că imobilele preluate prin Decretul nr. 92/1950 reprezintă imobile preluate abuziv, tribunalul a constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în B,-, sector 4.
În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicare pe calea dreptului comun în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar General și Primăria Municipiului B - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin Primar, pentru partea nevândută din imobil (teren în suprafață de 400 mp. și construcție nevândută), tribunalul l-a respins ca inadmisibil, având în vedere admiterea excepției inadmisibilității prin încheierea interlocutorie din data de 30 iunie 2008.
Ca argument suplimentar celor învederate în motivarea acelei încheieri, s-a indicat și motivarea Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 date în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a arătat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Așadar, având în vedere că reclamanții susțin că au folosit procedura specială a Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării, cu atât mai mult nu au la îndemână acțiunea în revendicare de drept comun, ei putând folosi dispozițiile acestei legi speciale pentru a obține restituirea în natură a părții de imobil care se găsește încă în proprietatea statului, conform principiului electa una.
Or, după mai multe ezitări, reclamanții au precizat clar temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 480 cod civil - vezi încheierea din data de 21 aprilie 2008.
Faptul că notificarea nu a fost încă soluționată nu schimbă această situație, reclamanții având posibilitatea de a adresa instanței, o cerere de restituire în natură în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, neavând însă, deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat următoarele:
Tribunalul a comparat titlurile părților, a dat prioritate titlurilor pârâților, contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și care nu a fost anulate pe calea unei acțiuni în justiție, respingând în consecință acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
A avut în vedere cu prioritate, interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, acestei situații de fapt și de drept, prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii, nr. 33 din 09 iunie 2008.
Esențial a se reține din dispozitivul acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuție și asupra căreia s-a constatat existența unei practici neunitare, respectiv a priorității în soluționarea acțiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist și actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii nr. 112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii nr. 10/2001, precum și faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.
În consecință, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 Cod civil, ci din regulile speciale - calificate ca atare - de decizia dată în interesul legii - a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentelor în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, titlul pârâților devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și menționate mai sus, care nu au fost anulate în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în această situație, o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Nu pot fi reținute susținerile reclamanților, care apreciază că titlul lor ar trebui să fie considerat a avea caracter prioritar, raportat la vechimea sa și la faptul că statul și chiriașii cumpărători au fost de rea - credință la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel, atât timp cât aceste acte de proprietate nu au fost anulate în urma unei acțiuni formulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu a mai putut analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua - credință la încheierea contractului.
Doar în cadrul acțiunii în nulitatea acestor acte, ar fi avut relevanță reaua - credință a chiriașilor la încheierea contractului, acțiune ce trebuia formulată de reclamanți în termenul de prescripție instituit de legea specială, tocmai pentru reglementarea rapidă și pentru prevenirea menținerii incertitudinii juridice a situației acestui tip de imobile, o perioadă foarte mare de timp.
De altfel, în motivarea deciziei în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi și au făcut totală abstracție de efectele create prin apariția legii speciale.
Având în vedere că în aceeași decizie în interesul legii, se învederează posibilitatea ca reclamantul să beneficieze de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că acest aspect este învederat și de reclamanți în motivarea acțiunii, tribunalul a analizat în continuare această apărare.
Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.
A avut în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
După ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții nu au obținut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare titluri de proprietate ale pârâților și nici recunoașterea dreptului la restituire în natură, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanții nu formulaseră acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură, deoarece nu beneficiază de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea lor, dreptul la restituire în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/2005 beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia concretizată material.
Prin Legea specială nr. 10/2001, li s-a garantat acestora legitimă că, în situația în care actele lor de proprietate sunt valabil încheiate, nu vor pierde posesia materială.
Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al pârâților, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care I-au dobândit prin acte valabile.
Prin urmare, raportat la argumentele sus-menționate, tribunalul a respins acțiunea în revendicare, așa cum a fost completată, ca neîntemeiată.
Având în vedere că acțiunea principală se afla în stare de judecată, iar soluționarea cererilor de chemare în garanție formulate de și în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor și SC SA, și în contradictoriu cu Municipiul B prin Primar General și Ministerul Economiei și Finanțelor, de Ministerul Economiei și Finanțelor în contradictoriu cu SC SA și a cererii reconvenționale formulate de pârâții și în contradictoriu cu reclamanții, ar întârzia soluționarea cauzei, tribunalul a disjuns aceste cereri și a format un nou dosar.
În baza art. 274 Cod de procedură civilă, a obligat reclamanții să plătească pârâtului, suma de 3.100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat conform chitanțelor nr. 70 din 05 septembrie 2008 și 75 din 30 septembrie 2008, prin sentința civilă nr. 369 din 16 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, reclamanții și au formulat apel, la data de 23 aprilie 2009, criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei, la data de 29 iunie 2009, depunând și motivele de apel prin care au arătat că:
Prin acțiunea înregistrată, reclamanții și au chemat în judecată pârâții, acțiunea fiind precizată și în raport de dispozițiile Deciziei nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în timpul procesului, potrivit căreia: "În aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare, de a răspunde la notificarea părții interesate".
În motivarea precizării, s-a arătat că cererea formulată de reclamanți, reprezintă "acțiunea persoanei îndreptățite" în sensul avut în vedere de Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii. S-a solicitat obligarea Municipiului B prin Primarul General și a Comisiei de Aplicare a Legii 10/2001 din cadrul Primăriei Generale, la restituirea în natură a imobilului, iar în caz de imposibilitate, la restituirea prin echivalent, conform art. 7 și 26 din Legea 10/2001 modificată.
În motivarea în fapt a acțiunii, a fost justificată calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiul B - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin Primar General, prin raportare la calitatea sa de unitate deținătoare a imobilului, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, obligată să soluționeze notificarea în termenul de 60 de zile.
Absența oricărui răspuns din partea unității deținătoare, are valoarea unui refuz de restituire, iar în cauză, Primăria nu a răspuns în nici un fel la notificare.
În soluționarea cererii a fost administrată proba cu înscrisuri, s-au invocat excepții, instanța solicitând insistent reclamanților să precizeze dacă acțiunea principală se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun sau pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001.
În opinia apelanților - reclamanți, sentința civilă nr. 369 din 16 martie 2009 este netemeinică și nelegală.
Hotărârea instanței de fond este contradictorie din mai multe motive invocate de apelanții - reclamanți.
Astfel, prin petitul acțiunii, s-a solicitat constatarea nelegalității titlului statului pentru imobilul situat în B,-, sector 4, ca urmare a preluării abuzive, prin încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și a actelor normative ce reglementau proprietatea.
Acest capăt de cerere a fost admis, instanța reținând că reclamanții justifică interes și că cererea este întemeiată, dar în ceea ce privește soluția pe capetele de cerere privind obligarea Municipiului B, în vederea restituirii și în deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului situat în B,-, sector 4, pentru care statul nu are titlu legal, compus din teren și construcție - partea nevânduta din imobil, instanța le consideră inadmisibile.
Soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii față de Municipiul B este motivată de către instanță, în raport de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, în condițiile în care precizarea acțiunii în temeiul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (recurs în interesul legii), este total ignorată de către Tribunal.
De asemenea, admițând primul capăt de cerere și reținând motivat că titlul statului asupra imobilului este nelegal, surprinzător instanța pronunță sub aspectul capetelor de cerere în revendicare formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, soluția de respingere a acțiunii ca neîntemeiată.
Motivarea cererilor în revendicare față de chiriașii - cumpărători, constă în încălcarea dispozițiilor Legii speciale nr. 112/1995, în sensul că apartamentele vândute nu erau preluate cu titlu legal. Potrivit art. 1 coroborat cu art. 9 din Legea nr. 112/1995, puteau fi vândute chiriașilor, numai apartamentele preluate de stat, cu titlu, cele preluate fără titlu urmând să fie restituite în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.
Soluția de respingere a capetelor de cerere privind revendicarea imobilului în contradictoriu cu persoanele fizice, este argumentată de către instanța de fond numai pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, considerând că acestea trebuie aplicate cu prioritate, în favoarea și apărarea dreptului de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, dar pentru reclamanți (deși temeiul juridic indica și dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de asemenea, motivarea în fapt cuprindea trimiteri la Legea nr. 10/2001 și în special, dată fiind și cererea de precizare a obiectului acțiunii), dispozițiile acestei legi nu mai sunt aplicabile, în argumentarea instanței de fond.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocată și reținută de instanță, dreptul de proprietate al chiriașilor - cumpărători este protejat în măsura în care acest drept a fost dobândit cu respectarea legii.
În cadrul acelorași motive de apel, reclamanții au mai susținut că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
S-a susținut și s-a admis de către instanța de fond, că preluarea imobilului a fost abuzivă, că statul nu a deținut în mod legal imobilul, fiind dobândit prin încălcarea flagrantă a normelor de drept, a însuși actului normativ în baza căruia s-a dispus preluarea, contrar dispozițiilor art. 481 Cod civil, potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", dar și contrar Constituției în vigoare la data când aceste prevederi au fost adoptate.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 1 din Constituția României din 2003, potrivit căruia "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte" și alin. 2: "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale".
Titlurile pârâților - persoane fizice sunt nelegale, întrucât titlul autorului lor, statul, prin reprezentanții săi, este nelegal. Fără a avea calitatea de titular al dreptului de proprietate, statul nu putea exercita legal prerogativele acestui drept, inclusiv atributul de dispoziție, așadar nu putea să vândă legal dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în favoarea pârâților - cumpărători.
Titlurile de proprietate trebuie comparate prin raportare la drepturile autorilor de la care provin titlurile comparate, cu consecința de a se da eficiență titlului care provine de la autorul al cărui titlu este preferabil. Criteriul de analiză și comparare a titlurilor, trebuie să fie cel al legalității și al anteriorității dobândirii proprietății.
Pârâții nu pot invoca în beneficiul lor, eroarea asupra calității de proprietar a statului, întrucât aceasta nu a fost comună și invincibilă (toți pârâții au cumpărat imobilul în condițiile în care erau avizați de caracterul nesigur al titlului statului asupra imobilului), condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru aplicarea principiului validității actelor încheiate cu titularul aparent al dreptului.
Cumpărătorii nu au fost de bună - credință, acest principiu de drept presupunând ca achizitorul să acționeze cu convingerea că vânzătorul are toate atributele pentru a fi considerat proprietarul bunului.
Pârâții - cumpărători au dobândit dreptul de proprietate în baza unei legi speciale, Legea nr. 112/1995, astfel că este imperios necesar a se dovedi numai dacă au fost respectate dispozițiile acestei legi.
Instanța, deși învestită cu o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, cu capete de cerere independente, nu s-a pronunțat pe fiecare capăt de cerere în revendicare formulat în contradictoriu cu persoanele fizice; nu a analizat fiecare titlu de proprietate al pârâților și nu s-a pronunțat pe criticile formulate, separat, pe legalitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pentru contractul de vânzare - cumpărare încheiat în favoarea pârâților și și contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu și, contracte ce sunt încheiate de vânzătorul proprietar SC SA, în condițiile în care această persoană juridică nu a fost niciodată proprietar, nu a avut în patrimoniul său bunuri imobile supuse vânzării prin Legea nr. 112/995; este expres menționată în contracte, calitatea de vânzător și nu altă calitate, a SC SA.
De asemenea, din contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu pârâții cu, cu și, rezultă că aceștia au devenit chiriași în imobil după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, aspect invocat, dar neanalizat de către instanța de fond.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocată și reținută de instanță, dreptul de proprietate al chiriașilor - cumpărători este protejat în măsura în care acest drept a fost dobândit cu respectarea legii speciale de cumpărare.
În raport de motivele mai sus arătate, apelanții - reclamanți au solicitat să se constate că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, astfel încât au solicitat admiterea apelului ca fondat și în conformitate cu dispozițiile art. 297 Cod de procedură civilă, desființarea în parte a sentinței apelate și trimiterea cauzei primei instanțe, pentru rejudecare.
La data de 06 mai 2009, au formulat apel pârâții și, împotriva aceleiași sentințe civile nr. 369 pronunțate la data de 16 martie 2009 de Tribunalul București - Secția a IV a civilă, iar la data de 29 iunie 2009, au depus la dosarul cauzei, motivele apelului prin care au solicitat să se schimbe în parte, sentința civilă atacată și pe fond să se respingă cererea de chemare în judecată în totalitate, ca neîntemeiată și să fie obligați intimații - reclamanți, la plata cheltuielilor de judecată.
Apelanții - pârâți au apreciat că sentința civilă pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică cu privire la modul de soluționare a capătului de cerere privind constatarea nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu, instanța apreciind că acest capăt de cerere este întemeiat și constatând nelegalitatea titlului statului pentru imobilul în litigiu.
Hotărârea pronunțată astfel, de instanța de fond, este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
Potrivit textului de lege menționat, hotărârea trebuie să cuprindă arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile pârâților.
În ceea ce privește soluția instanței de fond cu privire la acest capăt de cerere, au solicitat să se observe în primul rând, că hotărârea este nemotivată sub acest aspect, instanța de fond în considerentele hotărârii apelate, făcând doar aprecierea că admiterea acestui capăt de cerere prezintă interes sub aspectul soluției privind acțiunea în revendicare prin compararea de titluri, iar în susținerea acestei aprecieri, s-a raportat la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/2001 și art. 2 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 52/1950, indicând greșit textele de lege în raport de care a soluționat acest prim capăt de cerere.
O altă critică a apelanților - pârâți se referă la faptul că în mod greșit, instanța de fond a motivat admiterea acestui prim capăt de cerere pe dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care prin încheierea de la data de 30 iunie 2008, stabilit inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, textul de lege menționat putând prezenta interes sub aspectul cercetării nevalabilității titlului statului doar în cadrul soluționării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 pe calea procedurii administrative.
Mai mult decât atât, apelanții - pârâți au solicitat să se aibă în vedere că în prezenta pricină, nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 care prevedea ca imobilele preluate în mod abuziv, imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, dat fiind faptul că intimații reclamanți și-au precizat temeiul de drept ca fiind art. 480 și următoarele Cod civil, astfel că nu putea să motiveze acest prim capăt de cerere și pe dispozițiile normei speciale date de Legea nr. 10/2001, fiind practic, inadmisibil a-și întemeia în drept un capăt de cerere și pe dispozițiile normei speciale și pe dispozițiile dreptului comun.
Măsura trecerii în proprietatea statului, a imobilului în litigiu este o măsură legală și temeinică, fiind luată cu respectarea dispozițiilor decretului de naționalizare, precum și a Constituției în vigoare la momentul naționalizării, Statul având un titlu perfect valabil cu privire la imobilul în litigiu pentru următoarele motive:
Imobilul situat în B,-, sector 4 ce a aparținut autoarei reclamanților a fost dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 9854 din 15 aprilie 1932.
Conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998: "parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților - administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
Apelanții - pârâți au apreciat că măsura trecerii în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 a fost legală și temeinică, fiind emisă cu respectarea atât a decretului de naționalizare, cât și a Constituției în vigoare la momentul naționalizării.
Astfel, conform dispozițiilor art. 1 alin. 4 pct. 2 din Decretul nr. 92/1950 se trec în proprietatea statului "imobilele clădite care sunt deținute de exploatatorii de locuințe".
Apelanții - pârâți au dorit să se observe că autoarea reclamanților s-a înscris în categoria "exploatatori de locuințe", deținând în proprietatea mai multe imobile, folosite în scopul obținerii de venituri prin închirierea acestora, imobilul în litigiu nefiind folosit în scopul exclusiv de locuit pentru autoarea reclamanților și pentru familia sa.
Totodată, autoarei reclamanților i-a mai fost naționalizat prin aceleași Decret nr. 92/1950, și imobilul situat în B,-, la această adresă fiind două blocuri ce cuprind un număr foarte mare de apartamente.
În ceea ce privește apărarea reclamanților în sensul că autoarea lor făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare, fiind casnică, au solicitat să se observe că Decretul nr. 92/1950 prevedea în art. 2 categoriile de persoane exceptate de la naționalizare.
Astfel, conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950: "nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor".
În aceste condiții, singurele excepții reglementate de decretul de naționalizare, erau muncitorii, funcționarii, micii meseriași, intelectualii profesioniști și pensionarii, categoria "casnică" nefiind nominalizată ca o excepție de la aplicare decretului de naționalizare.
În raport de cele învederate, apelanții - pârâți au apreciat că intimații - reclamanți care aveau obligația în temeiul dispozițiilor art. 1169 Cod civil, să facă dovada celor susținute, în sensul că măsura trecerii în proprietatea statului, a fost o măsură nelegală și netemeinică, nu a făcut nici un fel de dovezi în acest sens, din probatoriul existent la dosar rezultând, fără putință de tăgadă, că autoarea reclamanților deținea în proprietate un număr mare de apartamente, înscriindu-se în categoria "exploatatori de locuințe", astfel că măsura naționalizării în baza Decretului nr. 92/1950 a fost legală și temeinică, nefiind luată cu încălcarea nici unei norme legale în vigoare la acel moment.
Pe de altă parte, intimații - reclamanți au mai invocat în motivarea cererii lor, dispozițiile Constituției din 2003, în condițiile în care instanța de judecată urma să verifice, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dacă la momentul naționalizării, această măsură a fost dispusă în conformitate cu legislația în vigoare la acel moment și nu la nivelul anului 2003.
De asemenea, apelanții - pârâți au solicitat să se observe că intimații - reclamanți nu au făcut nici un fel de dovadă a identității între " " înscrisă în lista anexă la poziția nr. 272 și autoarea lor, astfel că se apreciază că, separat de susținerile celorlalți pârâți privind lipsa calității procesual active a reclamanților din prezenta pricină, aceasta este o dovadă în plus în susținerea acestei excepții, pe care solicită să se admită și să se respingă acțiunea ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Toate aceste aspecte au fost învederate de toți pârâții din prezenta pricină, însă instanța de fond, în considerentele hotărârii pronunțate nu a făcut nici o referire cu privire la aceste apărări formulate de apelanții - pârâți, care au fost motivele de fapt și de drept pentru care aceste apărări au fost înlăturate, astfel că, așa cum s-a arătat chiar la începutul motivelor de apel prezente, hotărârea pronunțată de instanța de fond este nemotivată.
Față de cele învederate, apelanții - pârâți au solicitat să se admită apelul, să se schimbe în parte sentința civilă apelată, să se respingă în tot cererea de chemare în judecată, constatându-se că statul a avut un titlu perfect valabil cu privire la imobilul în litigiu, măsura naționalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950 fiind o măsură legală și fiind luată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare de la acel moment, a Constituției în vigoare, precum și a tratatelor la care România era parte.
Și-au întemeiat în drept, apelul, pe dispozițiile art. 287 al. 2 Cod de procedură civilă.
Intimații - pârâți și au depus întâmpinare, potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea apelului advers, ca nefondat, având în vedere că în mod corect s-a soluționat excepția inadmisibilității capătului de cerere al revendicării, ca urmare a faptului că în mod insistent, s-a cerut reclamanților să își precizeze temeiul juridic al acțiunii, aceștia indicându-l ca fiind art. 480 Cod Civil și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, reclamanții neavând decât calea contestării unui refuz de soluționare al unității deținătoare, în temeiul Legii 10/2001. Soluția instanței nu este contradictorie nici sub aspectul respingerii capătului de cerere referitor la pârâții persoane fizice. Astfel, titlul acestora este preferabil ca urmare a neanulării sale judiciare. Au invocat prevederile Deciziei în Interesul Legii 33/2008 a instanței supreme, ale Legii 10/2001, care le recunoaște această preferință, arătând că buna sau reaua-credință ar putea avea relevanță doar în situația existenței vreunei cereri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, nefiind cazul în speța pendinte. Corect s-a reținut că încălcarea dreptului de proprietate al autoarei reclamanților, s-a realizat înainte de ratificarea Convenției Europene cu privire la Drepturile Omului, reclamanții nesolicitând ulterior constatarea nulității absolute a titlului pârâților sau recunoașterea dreptului la restituire în baza unei hotărâri judecătorești, astfel încât nu le rămâne decât unei reparări echitabile prin echivalent, în baza Legii 10/2001.
La momentul cumpărării imobilului, reclamanții nu efectuaseră nici un demers pentru recuperarea imobilului, în temeiul Legii 112/1995 și nici nu îi notificaseră pe intimați ce au fost de bună-credință. Intimații au formulat cerere pentru cumpărarea imobilului, după expirarea termenului prevăzut de această lege și au respectat toate condițiile impuse de această lege.
Au menționat și faptul că este nefondată aprecierea reclamanților cu privire la faptul că nevalabilitatea titlului statului atrage nevalabilitatea titlului intimaților, afirmația ignorând prevederile art. 46 al. 2 din Legea 10/2001 pe care l-au dezbătut.
Nu este fondată nici aprecierea că nu ar fi avut calitatea de chiriași la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece aveau această calitate încă din 1988, conform contractului de închiriere nr-, beneficiind ulterior de prelungiri.
Și-au întemeiat întâmpinarea, pe prevederile art. 115 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
Intimatul - pârât a depus întâmpinare, potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea apelului advers, ca nefondat, având în vedere că actul său de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea Legii 112/1995, contractul său de închiriere a fost anterior, din data de 16.01.1991, fiind de bună-credință la încheierea sa. Nu în ultimul rând, excepția lipsei calității procesuale active s-a respins nemotivat, înscrisurile depuse de reclamanți nefăcând dovada identității dintre autoarea apelanților și fostul proprietar al imobilului.
A depus anexat întâmpinării, un set de înscrisuri: contract de închiriere 21194/16.01.1991, anexă parte integrantă la contract, proces-verbal de predare-primire a apartamentului său.
Intimații - pârâți, și domiciliați în B, nu au depus întâmpinare, potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând prin notele scrise, respingerea apelului reclamanților, ca nefondat, având în vedere că este lipsită de interes, formularea capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât art. 2 din Legea 10/2001 stabilește caracterul abuziv al preluării, iar excepția formulată, a lipsei de interes, poate fi invocată oricând, fiind peremptorie și absolută. Constituția României revizuită nu poate fi aplicată în mod retroactiv, la nivelul anului 1950, în același sens fiind și susținerile Curții Europene a Drepturilor Omului, care arată că statele sunt libere să reglementeze modul de reparare a prejudiciului suferit ca urmare a preluărilor abuzive anterioare ratificării Convenției. Art. 1 Cod Civil arată că legea civilă nu retroactivează. Prevederile interne și Decizia în interesul legii nr. 33/2008 acordă preferabilitate titlului lor, protejându-se astfel și securitatea raporturilor civile. Au fost chiriași din 1995, respectiv din 1979.
În apel, au fost administrate probe noi, în fotocopie, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă: contract de închiriere nr. 25779/2/22.03.1988, privind imobilul situat în B,-, parter,.1; fișa suprafeței locative; contract de închiriere nr.24638/25.03.1996, privind același imobil; fișa suprafeței locative; adresele nr.2201 din data de 10.08.1996, nr. 328/29.05.2002 și nr.223/11.03.2009, eliberate de SC " " SA comunicate numitului; adresa nr.33/1067/14.08.2003 (91348/16.08.2006), eliberată de Primăria Sectorului 4 B - Serviciul Spațiu Locativ, comunicată d-nilor și; adresa nr. 27267/19.10.2006, eliberată de Primăria Municipiului - Biroul pentru soluționarea petițiilor și Legea nr.112/1995, comunicată d-nilor și; adresa nr.27267/23.10.2009, eliberată de Primăria Municipiului B - Serviciul Instanțe și contencios Administrativ, comunicată d-nilor și; adresa nr. 11069 din data de 19.04.2007, eliberată de Primăria Municipiului B - Serviciul analiza dosarelor și emiterea avizelor Legea nr. 10/200 comunicată numitului - adresă (), eliberată de Consiliul Local al Sectorului 4 B - Direcția Generală de Impozite și taxe Locale, comunicată numitului; încheierea de intabulare nr.14228/20.07.2006, pronunțată de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară B sectorul 4, privind imobilul situat în B,-, parter, sector 4; adresa nr. DG 998/17.08.2006, eliberată de Consiliul Local al Municipiului B - Administrația Fondului imobiliar, comunicată numiților și; Decretul nr.92/1950 și contractul de vânzare - cumpărare nr.136/26.08.1996, privind imobilul situat în B,-, parter, sector 4, încheiat între SC " " și,; ordin de repartizare nr.3358/27.07.1964, eliberat de Sfatul Popular al Raionului " ", al imobilul situat în B,-, apartamentul 3, către numitul; contract de închiriere nr.20757/03.02.1977, privind imobilul situat în B,-, sector 4, fișa suprafeței locative; contract de închiriere nr.22612/28.12.1994, privind același spațiu; proces - verbal de predare - primire a locuinței situată în-,.1,.3, sector 4, proces - verbal încheiat de SC " " SA, la data de 09.01.1995; contract de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr.1361/16.01.1997, privind imobilul din B,-,.1,.3, sector 4, încheiat între Primăria Municipiului B prin SC " " SA și numitul; plan imobil; certificatul de moștenitor nr.4/2005, emis de Biroul Notarului Public " ", de pe urma defunctului; contract de vânzare - cumpărare nr. 1575/12.03.1997, privind același imobil, încheiat între Primăria Municipiului B prin SC " " SA și numitul și contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 1553/05.03.1997 încheiat între Primăria Municipiului B prin SC " " SA și numita; contract de închiriere nr. 23174/2/24.03.1995, privind imobilul situat în B,-,.2; fișa suprafeței locative; fișa de calcul; contract de închiriere nr.25744/23.11.1973, certifcate de căsătorie și deces ale numitei, Hotărârea din 24.03.2009 din cauza Tudor Tudor contra României, cu Monitorul Oficial în care s-a publicat.
La termenul de judecată din data de 23.11.2009, s-a invocat excepția lipsei de interes în legătură cu capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului și în replică, excepția inadmisibilității invocării excepției lipsei de interes, pentru considerentele precizate în cuprinsul respectivei încheieri de judecată.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază următoarele:
Soluționând cu prioritate, conform art.137 Cod procedură civilă, excepția de fond, peremptorie și absolută, ainadmisibilității invocării (așa cum a fost ea intitulată) excepției lipsei de interesîn privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, Curtea constată n primul rând, împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării puterii de lucru judecat sub imperiul căreia ar fi intrat soluția dată aceleiași excepții, a lipsei de interes, invocate și în cursul judecării de către prima instanță de judecată și soluționate prin încheierea de ședință din data de 30.06.2008 (fila 106 dosar fond), încheiere care nu a fost apelată de niciunul dintre pârâți, sub acest aspect.
Într-adevăr, Curtea observă că în general, se îmbrățișează opinia majoritară conform căreia nu se acceptă inadmisibilitățile, ca și mijloace de apărare, situate distinct între excepțiile de procedură și cele de fond, ci doar ca efecte ale invocării unora dintre aceste două categorii prevăzute legal, prin dispozițiile art. 137 Cod de procedură civilă (a se vedea în acest sens,;, - "Probleme privind excepțiile procesuale", în Dreptul nr. 9 - 12/1990, pag. 147 - 155).
Astfel, Curtea apreciază că inadmisibilitatea invocată a excepției, vizează de fapt, puterea de lucru judecat sub care ar fi intrat soluția dată acestei excepții, reprezentând așadar, în realitate, o excepție de fond: cea a puterii de lucru judecat.
În al doilea rând, indiferent că am admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de apărare, situate ca și categorie, între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu am admite această teză și că am califica această excepție ca fiind de fapt, o excepție de fond, așa cum am arătat în paragraful anterior, Curtea constată că potrivit art. 292 teza I din Codul d e procedură civilă: "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel d e alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".
Mai mult, conform art. 294 al. 1 din Codul d e procedură civilă:"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".
Din analiza acestor texte legale, rezultă posibilitatea formulării pentru prima dată în cursul apelului, a unor excepții de procedură, dar și de fond (ultimele încadrându-se în categoria evocată expres, amijloacelor de apărare),dar și - sub aspectul care ne interesează, posibilitatea reiterării lor în apel, după ce au fost deja invocate și soluționate în fața primei instanțe de judecată.
Textele evocate nu impun condiția prealabilă a contestării modului de soluționare, prin intermediul exercitării căilor de atac prevăzute de lege, ci permit în considerarea principiului efectului devolutiv al apelului, prin raportare la regula dedusă din l" devolutum, quantum iudicatum"(apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță de judecată), reiterarea directă a mijlocului de apărare în apel, în cazul pendinte, a excepției lipsei de interes.
Este și firesc, pentru că, o dată repus în discuție, în calea de atac, aspectul litigios, părților trebuie să li se asigure posibilitatea realizării dreptului la apărare, în mod plenar, prin folosirea tuturor argumentelor favorabile, având legătură cu acesta.
Așadar, posibilitatea recunoscută de dispozițiile legale corelate amintite, se fundamentează și pe cea de-a doua regulă, a principiului efectului devolutiv al apelului, regulă dedusă dintr-un alt "devolutum, quantum appelatum"(apelul vizează numai problemele de fapt și de drept care sunt criticate expres sau implicit de apelant). Sub acest aspect, Curtea constată că apelul pârâților se circumscrie aproape exclusiv, acestui capăt de cerere referitor la valabilitatea titlului statului.
Cu alte cuvinte și sintetizând, constatăm că dacă obiect subsecvent, concret, al apelului, îl constituie soluția dată unui capăt de cerere, atunci părților trebuie să li se permită în apel, să își formuleze în mod plenar, apărările legate de respectivul capăt de cerere, ceea ce include și posibilitatea reiterării unor excepții în legătură cu acesta sau chiar formularea pentru prima dată în calea de atac, a unor excepții absolute, ca și excepție de la regula"non omisso medio".
Argumentul impersonal, dedus din posibilitatea alternativă a promovării unei cereri de aderare la apel, a părții interesate, conform art. 293 din Codul d e procedură civilă, în cazul în care excepția invocată a fost respinsă în cursul judecării fondului, dar nu s-a formulat cale de atac împotriva acestei dispoziții, nu rezistă analizei, nefiind unul dirimant, deoarece pe de o parte, așa cum am arătat, textele legale enunțate permit în mod expres reiterarea mijloacelor de apărare invocate la fond și chiar mai mult, invocarea altora, în mod direct, în cadrul căii de atac, iar pe de altă parte, acest argument nu rezolvă aceeași problemă în cadrul judecăriirecursului, instituția aderării la recurs nefiind reglementată de legiuitor. În aceste condiții, adoptând raționamentul decurgând din acest argument, ar rezulta că în recurs, nu s-ar mai putea invoca o excepție absolută, deși dispozițiile de procedură privind judecata în apel (referindu-ne concret, la art. 292 teza I din Codul d e procedură civilă și art. 294 al. 1 din Codul d e procedură civilă) se aplică și în instanța de recurs, ca principiu, potrivit art. 316 din Codul d e procedură civilă.
Nu mai puțin, soluția rezultând din acest argument nu ar corespunde nici caracterului absolut al excepției lipsei de interes. Potrivit doctrinei judiciare, excepțiile absolute privesc încălcarea unor norme imperative și pot fi invocate de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță, din oficiu, în orice fază a procesului, chiar și direct în apel sau recurs. Așadar, el nu poate fi reținut ca fondat.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că și doctrina judiciară de marcă recunoaște această posibilitate, chiar în privința excepțiilor relative: " În cazul unei excepții relative, partea interesată este obligată să o invoce - înaintea primei instanțe - iar dacă excepția este respinsă sau instanța a omis să se pronunțe asupra ei, o va putea reitera în apel" ( în acest sens,;, - " Codul d e Procedură Civilă și ", a II-a revizuită și adăugită, Editura, B, 1996, pag. 424 ). Folosind argumentul interpretării raționale, a fortiori, va rezulta că același regim juridic trebuie să îl aibă și o excepție absolută.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că excepția de fond, peremptorie și absolută, ainadmisibilității invocării (așa cum a fost ea intitulată) excepției lipsei de interesîn privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
În ceea ce privește excepția de fond, peremptorie și absolută, a lipsei de interes în promovareacapătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, Curtea constată ca și observație cu caracter preliminar, faptul că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte. Cerința interesului răspunde unei maxime celebre - "dintrt, daction".
Deși Codul nostru de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp "menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului", astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini.
impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunță asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei.
Pe de altă parte, condiția interesului este necesară nu numai la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Această cerință trebuie să fie îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.
-l, interesul este material, patrimonial (atunci când se urmărește restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmărește un scop nepatrimonial, ca de exemplu, în cazul punerii sub interdicție, măsură de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicție, cât și pe terții cu care ar putea încheia diferite acte juridice).
Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată,interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:
1. să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale.
Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.
2. să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune.
Cerința ca interesul să fie personal celui care acționează, reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu ale acțiunii;
3. să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.
Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, Curtea constată că cererea privind constatarea nevalabilității (nelegalității) titlului statului, este justificată de existența unui interes care îndeplinește condițiile expuse anterior.
Curtea constată că potrivit art.2 din Legea nr.10/2001, se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i și echivalentă cu lipsa titlului), cât și cu un titlu valabil, potrivit lit.h din articolul menționat, care face trimitere la art.6 din Legea nr.213/1998. Astfel, se stipulează: "(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege:
h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare;
i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat".
Din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor din cuprinsul acestui articol, rezultă că simpla indicare a preluării abuzive nu demonstrează nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului, astfel încât argumentul că în cadrul art. 2 lit. a din Legea menționată, se prevede că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată una abuzivă, nu este suficient pentru a justifica lipsa de interes.
Caracterul admisibil al acestui capăt de cerere, prin prisma interesului ca și condiție de exercițiu a acțiunii, rezultă și din prevederile art.6 al.3 din Lg.nr.213/1998 care arată că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, prevederea legală nefiind abrogată sau desuetă nici după intrarea în vigoare a art.2 din Legea nr.10/2001.
Pe de altă parte, interesul în soluționarea sa rezultă din împrejurarea că el reprezintă un aspect prejudicial, a cărui rezolvare este necesară pentru rezolvarea acțiunii în revendicare de drept comun, pentru că indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor pârâților persoane fizice, operațiunea de comparare a drepturilor autorilor părților, operațiune consacrată de doctrina și practica judiciară în cadrul acțiunii în revendicare, implică o analiză a acestui aspect.
În consecință, Curtea va respinge excepția lipsei de interes, ca nefondată.
Sub aspectul fondului, Curtea apreciază următoarele:
1.În ceea ce privește apelul declarat de pârâți,Curtea îl apreciază
ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
a) Parte din criticile formulate de recurenții-pârâți vizează nemotivarea sentinței de către tribunal, sub două aspecte: al constatării nevalabilității titlului statului și al excepției lipsei calității procesuale active, invocate în fața primei instanțe de judecată.
Sub acest aspect, Curtea constată că fundamentul motivului de nelegalitate invocat, al nemotivării sentinței, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Motivele de fapt și de drept la care se referă art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, sunt elementele silogismului juridic, premisele de fapt și de drept care conduc instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența motivului de nelegalitate invocat.
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: "Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, 2004-I, și Hotărârea Van der împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].-
34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).
În speță, este de observat că hotărârea primei instanțe de judecată cuprinde în considerente, motivele de fapt și de drept cu privire la soluția pronunțată în privința capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul arătând faptul că formularea distinctă a acestui capăt de cerere, prezintă interes și prin prisma procedurii speciale a Legii 10/2001, iar soluția de admitere a sa se fundamentează pe prevederile art. 2 al. 1 lit. a din legea menționată, care consacră caracterul abuziv al preluării întemeiate pe decretul menționat. Nu se poate invoca așadar, în mod întemeiat, aspectul nemotivării hotărârii, în privința acestui capăt de cerere, deoarece tribunalul a expus considerentul pentru care a apreciat ca fondat, acest capăt de cerere. Indicarea parțial eronată a prevederilor legale care i-au fundamentat decizia sub acest aspect, în urma unei evidente erori materiale (Legea 213/2001 în loc de 213/1998 și art. 2 al. 1 lit. a din Decretul nr. 92/1950 în loc de art. 2 lit. a din Legea 10/2001), nu echivalează cu lipsa motivării, atât timp cât dispozițiile legale pe care tribunalul le-a avut în vedere, notorii de altfel, pot fi ușor determinate în cauză.
Curtea nu își însușește nici aspectul secund, legat de nemotivarea soluției excepției lipsei calității procesuale active, prin prisma argumentelor indicate de către acești apelanți-pârâți, deoarece din cuprinsul sentinței, rezultă faptul că tribunalul a avut în vedere în aprecierea soluției asupra excepției lipsei calității procesuale active invocate, aspectul că proprietar al imobilului a fost numita, conform procesului-verbal nr. 38377/1940 al pentru Înființarea Cărților Funciare din B, neraportându-se la adresa nr. 998/2006 a -, din care rezultă că în anexa la Decretul 92/1950, poziția 272, figura ca proprietar, numita. Cu alte cuvinte, instanța de fond și-a întemeiat aprecierea din multitudinea probelor administrate cauzei, pe anumite înscrisuri, pe care le-a considerat ca oferind un grad mai mare de certitudine, în detrimentul altora, posibilitate conferită de altfel, în mod expres de prevederile art. 24 din Legea 10/2001, act normativ incident în cauză, astfel cum vom arăta în continuare:"(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1 ) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".
Așadar, împrejurarea că tribunalul și-a fundamentat opinia pe un anumit înscris pe care l-a apreciat prioritar, în detrimentul altora, nu este de natură să atragă concluzia nemotivării sentinței, sub acest aspect, de către prima instanță de judecată.
b) Oad oua categorie de critici din motivele de apel ale acestor apelanți, se referă la nelegalitatea dispoziției primei instanțe de judecată, referitoare la constatarea nelegalității titlului statului.
Criticile arondate acestui aspect, sunt nefondate, deoarece Curtea, la fel ca și instanța de fond, constată că aceste critici ale apelanților referitoare la valabilitatea titlului statului, nu sunt fondate. Astfel, Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare, era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu "o dreaptă despăgubire stabilită de justiție", interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. Art. 10 din Constituția din 1948 instituia două condiții: naționalizarea să fie efectuată în baza unei legi și distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar Curtea constată, așa cum am arătat, flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Dispozițiile internaționale și constituționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, instanța de judecată de fond în mod corect a constatat nevalabilitatea sa.
Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect.
Curtea constată de altfel, că nevalabilitatea acestui titlu (Decretul nr. 92/1950) era considerată astfel, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forță normativă (Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite și Constituția din 1948). Așadar, nevalabilitatea decretului era evidentă încă de la momentul edictării sale sau de la momentul aplicării sale, în perioada comunistă și nu doar după 1989, instanțele de judecată fiind datoare să se raporteze la întreg ansamblul normativ cu incidență și nu doar la anumite norme - eventual ulterioare, cum ar fi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, constituția azi în vigoare sau art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Așadar, analiza valabilității titlului statului fără referire la art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum solicită apelanții, determină aceeași concluzie, a nevalabilității, pentru argumentele anterioare. Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că soluția primei instanțe de judecată sub acest aspect, este legală, argumentele prezente fiind de natură să le complinească pe cale ale tribunalului.
Nu mai puțin, Curtea va constata în continuare, faptul că Legea 10/2001, deci implicit art. 2 din acest act normativ, este incidentă în cauză, în referire la capătul de cerere privind pârâții persoane juridice, astfel încât argumentul apelanților este nefondat sub un dublu aspect. De altfel, invocatul concurs inadmisibil dintre acest temei special - fundament juridic al unuia dintre capetele de cerere și art. 480 Cod Civil - fundament juridic al altuia dintre capetele de cerere, nu reprezintă un argument întemeiat, atât timp cât este perfect posibil, din punct de vedere juridic, ca un capăt de cerere să fie întemeiat pe un temei juridic chiar special, iar altul, pe un alt temei, chiar general, deoarece capetele de cerere ale unei acțiuni se caracterizează și prin distincție, inclusiv sub aspectul temeiului de drept, chiar dacă uneori, se poate desprinde o anumită legătură de incidență sau accesorietate între ele.
Prin prisma acestor considerente evocate, devin nefondate și criticile apelanților referitoare la trecerea valabilă a imobilului, în proprietatea statului, ca urmare a respectării tuturor prevederilor decretului de naționalizare, deoarece autoarea reclamanților nu se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare, de decret și ca urmare a nedovedirii de către reclamanți, în condițiile art. 1169 Cod Civil, a trecerii nelegale a imobilului în patrimoniul statului, pentru că, așa cum am arătat,întregulact normativ de expoliere era neconcordant actelor cu valoare normativă superioară, devenind lipsită de relevanță, modalitatea sa concretă de aplicare: cu respectarea sau nu a dispozițiilor sale. Deoarece ntregul decret de naționalizare reprezintă un titlu nevalabil, atunci și aplicarea sa se caracterizează prin același atribut. Prin cererea lor de chemare în judecată, reclamanții au arătat de altfel, că întregul decret contravenea constituției în vigoare la momentul edictării sale, normelor internaționale și art. 480 Cod Civil.
Pentru ansamblul acestor considerente, unite cu cele enunțate în cadrul paragrafelor destinate excepției lipsei de interes în ceea ce privește formularea acestui capăt de cerere, Curtea apreciază că criticile grupate în această a doua categorie, sunt nefondate.
c) În fine, cea de-a treia categorie de critici vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active. Sunt invocate în acest sens, atât apărările realizate de ceilalți pârâți, în fața primei instanțe de judecată, cât și cea referitoare la nedovedirea identității dintre, autoarea reclamanților și, persoana înscrisă ca proprietar, în anexa la Decretul de naționalizare.
Astfel, sub aspectul calității procesuale active a reclamanților, Curtea constată că una dintre condițiile ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.
Întrucât Codul nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune, dintre care s-a impus cea care caracterizează calitatea procesuală ca presupunând existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, "la speță", în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.
Această definiție a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.
Aplicând aceste considerente cu caracter doctrinar, la speța dedusă judecății, Curtea constată că în mod corect a fost respinsă de către prima instanță de judecată, excepția menționată, în cauză, realizându-se dovada de către reclamanți, a calității lor de moștenitori ai proprietarului imobilului în litigiu.
Astfel, Curtea constată că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9854/15.04.1932, de către Tribunalul Ilfov, Secția notariat, numita, cu autorizația soțului său, a cumpărat imobilul din B,- fost 49, de 457 mp. (contract de vânzare-cumpărare - filele 83-84 dosar fond rejudecare).
Înscrierea acestui imobil în cartea funciară s-a realizat mai târziu, în 1941, când în procesul-verbal nr. 38377/1940 din data de 16.08.1941, al pentru înființarea cărților funciare B, s-a menționat că în cartea funciară, a fost înscris dreptul de proprietate al numitei, născută, asupra imobilului compus din teren și construcție, situat în B,-, înscriere realizată în baza actului de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, sub nr. 9854 din 15 aprilie 1932 și transcris sub nr. 5568/932 (proces-verbal - fila 7 dosar fond inițial).
Apreciind coroborat cele două înscrisuri menționate, Curtea apreciază sub un prim aspect, că-, sector 2, s-a numit anterior întabulării, str. -, identitatea de imobile rezultând din trimiterea realizată în procesul-verbal, la actul de vânzare-cumpărare în care se specifica denumirea străzii ca fiind strada -, iar sub un al doilea aspect, că proprietarul imobilului în litigiu, a fost numita, născută.
Din adresa -/23.10.2008 a Consiliului Local P, Serviciul Public Local de Evidență a Persoanelor și din extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți, din anul 1931, rezultă că în acest an, s-a căsătorit cu (filele 127, 167 dosar fond rejudecare).
Calitatea reclamanților de moștenitori ai numitei, înainte de căsătorie, a fost dovedită prin ordinul de succesiune din dosarul 2509, emis de Inspectoratul pentru succesiuni din, la data de 7.02.1999 și rectificat la 15.02.1999, act cuprinzând apostila cerută de Convenția d l Haga și în consecință, act cu valabilitate pe teritoriul Statului Român (filele 147-151 dosar fond rejudecare), din care rezultă că unicii moștenitori ai lui, sunt reclamanții, în calitate de fii, calitate dovedită și prin intermediul traducerilor apostilate ale actelor de identitate ale celor doi reclamanți (filele 157-165 dosar fond rejudecare). Împrejurarea că este vorba despre una și aceeași persoană, rezultă din coroborarea acestor înscrisuri cu copia buletinului de naștere nr. 438/22.02.1940 al reclamantului, din care rezultă că numele anterior al mamei sale era (fila 166 dosar fond rejudecare).
argumentele expuse în legătură cu prima categorie de critici, în referire la aspectul nemotivării sentinței în ceea ce privește această excepție, Curtea constată că nici critica referitoare la nedovedirea identității dintre autoarea și, persoana înscrisă ca proprietar, în anexa la Decretul de naționalizare, nu este fondată în acest sens, în cauză funcționând principiul echivalenței și coroborării probelor, principiu aplicat în speță de tribunal care și-a fundamentat soluția sub acest aspect, pe probele care s-au coroborat și nu pe anexa la decretul de naționalizare, probă care nu s-a coroborat sub aspectul mențiunilor cuprinse, cu nici o altă probă în cauză. De altfel, așa cum s-a arătat anterior, chiar dacă am avea în vedere puterea doveditoare a acestei anexe, ca urmare a consacrării sale exprese de prevederile art. 24 din Legea -, evocate în paragrafele precedente, Curtea constatăcaracterul declarat subsidiar, ca valoare probatorie, al acestei probe, potrivit sintagmei folosite de legiuitor:" În absența unor probe contrare".Or, tribunalul a avut în vedere în mod prioritar, din considerente legate însă de cerința coroborării, probele care au atestat calitatea de proprietar, a numitei și nu, cum eronat s-a invocat de către pârâți, prezenta instanță de apel însușindu-și pe deplin, argumentele tribunalului în acest sens.
Pentru ansamblul acestor considerente, unite cu cele enunțate în cadrul paragrafelor destinate criticilor legate de nemotivarea hotărârii de fond, Curtea apreciază că și criticile grupate în această a treia categorie, sunt nefondate, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active fiind legală.
În consecință, Curtea va respinge în temeiul art. 296 Cod Procedură Civilă, apelul declarat de către apelanții pârâți și, ca nefondat.
2.În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți,Curtea îl apreciază ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea constată cu titlu preliminar, faptul căprezenta cerere dedusă judecății, formulată în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, este fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din cererea precizatoare a acțiunii de la fila 72 dosar nr- al Tribunalului București - Secția a IV a Civilă, unde s-a specificat expres, că cererea formulată "reprezintă acțiunea persoanei îndreptățite, în sensul avut în vedere de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în interesul legii", ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare de către unitatea deținătoare, a notificării și așa cum se deduce și din cuprinsul cererii înseși de chemare în judecată, din care rezultă că nesoluționarea notificării i-a determinat pe reclamanți să acționeze în judecată (filele 4,5 ale cererii de chemare în judecată).
Așadar, indiferent de lipsa unor răspunsuri certe la interpelările orale ale instanței de judecată de fond, din partea apărătorului reclamanților, (filele 71, 95 dosar fond rejudecare), aceasta era obligată în virtutea principiului disponibilității care guvernează materia procesului civil, să țină cont de temeiul juridic al acțiunii, astfel cum reieșea el din cele două acte procesuale menționate și față de care de altfel, nici pârâții vizați nu au formulat vreo opoziție manifestă.
De altfel, chiar și intimații - pârâți și prin întâmpinarea depusă potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, au arătat că urmare a faptului că în mod insistent, s-a cerut reclamanților să își precizeze temeiul juridic al acțiunii, aceștia l-au indicat ca fiind art. 480 Cod Civil și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, deci implicit Legea 10/2001.
Realizând această constatare cu caracter preliminar, Curtea apreciază în continuare,sub un al doilea aspect, că excepția inadmisibilității acțiuniiformulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, cu ansamblul criticilor circumscrise,este nefondată.
În primul rând, Curtea constată împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei greșite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamanților.
Într-adevăr, Curtea observă din nou, că în general, se îmbrățișează opinia majoritară conform căreia nu se acceptă inadmisibilitățile, ca și mijloace de apărare, situate distinct între excepțiile de procedură și cele de fond, ci doar ca efecte ale invocării unora dintre aceste două categorii prevăzute legal, prin dispozițiile art. 137 Cod de procedură civilă (a se vedea în acest sens,;, "Probleme privind excepțiile procesuale", în Dreptul nr. 9 - 12/1990, pag. 147 - 155).
Astfel, Curtea apreciază că soluția inadmisibilității acțiunii invocată, vizează de fapt, exercițiul dreptului la acțiune, prin invocata greșită cale procesuală aleasă de reclamanți: calea acțiunii în revendicare de drept comun, față de procedura specială a Legii nr. 10/2001, acțiunea astfel formulată contravenind cerințelor art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă, dar și Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interesul legii, nr. 33 din 09 iunie 2008, fiind inadmisibilă. Această carență invocată vizează așadar exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând deci, o excepție de fond.
În al doilea rând, indiferent că am admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de apărare, situate ca și categorie, între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu am admite această teză și că am califica această excepție ca fiind de fapt, o excepție întemeiată pe prevederile art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă, Curtea a constatat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii precizatoare ( fila 72 dosar nr- al Tribunalului București - Secția a IV a Civilă), că motivul pentru care s-a formulat prezenta acțiune în contradictoriu cu pârâții-persoane juridice, l-a reprezentat nesoluționarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, deși termenul legal de soluționare expirase de mult timp.
Conform deciziei nr. XX/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii, s-a impus în mod obligatoriu pentru instanțe, conform art. 329 Cod procedură civilă: "În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime".
Așadar, nesoluționarea în termen a notificării administrative, permite persoanelor îndreptățite să se adreseze instanței judecătorești, pentru a statua asupra fondului pretențiilor lor, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat.
Cum această decizie în interesul legii a evaluat tocmai situația existenței acestei proceduri administrative prealabile, a Legii nr. 10/2001, ca și un eventual fine de neprimire, în sensul art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, al acțiunii formulate în instanță, decizând în sensul evocat anterior, Curtea constată că argumentul dedus implicit din acest ultim text legal, nu subzistă criticii, față de soluția la care instanța supremă a ajuns în cadrul recursului în interesul legii.
Nici argumentul vizând invocarea principiuluispecialia generalibus derogant,nu poate fi reținut în cauză, deoarece așa cum am evidențiat, prezenta acțiune este fundamentată și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind o acțiune în revendicare pură și simplă, de drept comun. Ca atare, nu pot fi puse în balanță, pentru a se aprecia conform principiului evocat, cele două căi procesuale.
Argumentul dedus din existența Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este relevant în speță. Această concluzie se impune deoarece prezenta acțiune în contradictoriu cu pârâții-persoane juridice, nu reprezintă așa cum am arătat, o acțiune în revendicare de drept comun, necircumstanțiată de Legea nr. 10/2001, situație premisă pe care se grefează decizia în interesul legii.
În consecință, Curtea apreciază că în mod greșit a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii (astfel cum a fost ea intitulată) față de pârâții persoane juridice, impunându-se în aplicarea prevederilor Deciziei nr. XX/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii și ale art. 297 Cod de procedură civilă, admiterea apelului reclamanților, desființarea în pare a sentinței, sub aspectul soluției date excepției menționate și trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii de restituire formulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice.
Sub aspectul fondului cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, Curtea constată că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, astfel cum au susținut apelanții reclamanți, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractelor de vânzare - cumpărare deținute de pârâții-persoane fizice din cauză, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nedesființate până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilității titlurilor chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr.10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună - credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele care urmează a fi expuse:
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83-87, precum și în cauza, paragraful 33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza contra României).
Raportat și la argumentul dedus din art. 2 pct. 2 din Legea nr.10/2001, în vigoare la data formulării prezentei acțiuni, precum și la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: "Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri " - a se vedea, printre altele, cauza Ruxanda împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României - Hotărâre din 20.01.2009 sau hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, în cauza Faimblat vs. Romania), ca și la stabilirea în mod definitiv (prin prezenta decizie civilă) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (dată fiind și Hotararea CEDO din 02.06.2009, in cauza 11388/06 si Grofcsik vs. Romania prin care s-a statuat: "Curtea a arătat ca instanțele interne au reținut, in motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un "bun", in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)", stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, echivalând cu existența unei "valori patrimoniale" și fiind determinantă pentru recunoașterea indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților deposedată abuziv), rezultă evident că reclamanții sunt deținători ai unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenției europene de către România.
evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamanților la momentul înstrăinării locuințelor către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112). În consecință, în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, Curtea constată inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale, pentru argumentele evidențiate.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă,a prejudiciului suferit de reclamați, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, din data de 12.09.2001, nu au obținut până în prezent nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mai mulți ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunțate în cauzele Faimblat și Katz împotriva României).
În același timp, Curtea nu contestă faptul că intimații-pârâți, deținători și ei ai unor titluri asupra apartamentelor, necontestate până în prezent, dispun la rândul lor, de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanților mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale, susținerile apelanților reclamanți din acest punct de vedere fiind corecte.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu care, validând aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesează materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a autoarei reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autoarei reclamanților către chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții - foști chiriași - cumpărători ce evident, nu ar putea fi obligați ca urmare a unei ipotetice imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești către reclamant, pârâții-persoane juridice fiind chemați în judecată în baza Legii 10/2001 prin intermediul Deciziei nr. XX/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii - temei juridic distinct de cel avut în vedere de paragraful relevant al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Convingerea pârâților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare - cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, în condițiile concrete expuse, raportate și la concursul dintre dispozițiile interne și cele convenționale.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză, în referire la apartamentele vândute, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de apel a și făcut în cauză în ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâților-persoane fizice. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea constată că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv, în ceea ce privește acest capăt de cerere.
prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale: "Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător. Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent din prezenta cale de atac, raportat la limitele circumscrise de capătul de cerere privind revendicarea apartamentelor vândute, pârâții indicați în acțiune, cu privire la acest capăt de cerere, fiind doar persoanele fizice, pârâții-persoane juridice fiind chemați în judecată în baza Legii 10/2001 prin intermediul Deciziei nr. XX/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii - temei juridic distinct de cel avut în vedere de paragraful relevant al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, Curtea constată că despăgubirea reclamanților prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Susținerea în sensul că reclamanții vor avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea majorității, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", este recunoscută în chiar prezenta Decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, a admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), în anumite condiții, precum și la caracterul împovărător al trimiterii reclamanților la o nouă procedură, ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii.
Nu mai puțin, eventuala obținere de despăgubiri bănești în cadrul rejudecării capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții-persoane juridice, capăt de cerere fundamentat pe prevederile Legii 10/2001, așa cum am arătat în paragrafele anterioare, dedicate caracterului nefondat al excepției inadmisibilității acestui capăt de cerere, prezintă același caracter îndoielnic determinat de carențele mecanismului de despăgubire consacrat de acest act normativ special.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autoarei reclamanților, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții-persoane fizice.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că se impune admiterea apelului reclamanților, împotriva sentinței civile și schimbarea în parte, a sentinței civile apelate, în sensul că se va admite acțiunea în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice și vor fi obligați pârâții și, să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților, apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului din B,-, sector 4, compus din 6 camere, bucătărie, baie, debara și vestibul.
Vor fi obligați pârâții și, să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 2 situat în același imobil, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, Wc, 2 pivnițe.
Va fi obligat pârâtul, să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 3 situat în imobilul menționat, compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, pivniță.
Vor fi obligați pârâții și, să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 4 din imobil, compus din 4 camere, bucătărie, baie, vestibul, Wc, culoar, pivniță.
Va fi obligat pârâtul, să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 6 situat la mansarda din imobil, compus din 2 camere, baie, duș, Wc.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesual active a reclamanților, la admiterea acțiunii, la constatarea nelegalității titlului statului și la disjungere.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, Curtea va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către reclamanți, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată ale pârâților fiind nefondate, ca urmare a faptului că au căzut în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Opinie majoritară:
Respinge excepția inadmisibilității invocării excepției lipsei de interes, în apel, ca nefondată.
Respinge excepția lipsei de interes, ca nefondată.
Respinge apelul pârâților și cu domiciliul în B,-, parter,.1, sector 4, împotriva sentinței civile nr. 369 din 16 martie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți domiciliată în B,-,. 1,. 2, sector 4, domiciliat în B,-,. 1,. 2, sector 4, și domiciliați în B,-,. 2,. 4, sector 4, domiciliat în B,-, mansardă,. 6, sector 4, domiciliat în B,-, - 5,. 2,. 2,. 27, sector 6, pârâții Municipiul B prin Primar General și Primăria Municipiul B - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, ambii cu sediul în B,-, sector 5 și cu intimații - chemați în garanție SC SA cu sediul în B,-, sector 4, Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentant al Statului Român, cu sediul ales în B, str. -. -., nr. 13, sector 2, ca nefondat.
Admite apelul reclamanților, împotriva aceleiași sentințe civile.
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că admite acțiunea în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice.
Obligă pârâții și, să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților, apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului din B,-, sector 4.
Obligă pârâții și, să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 2 situat în același imobil.
Obligă pârâtul, să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 3 situat în imobilul menționat.
Obligă pârâții și, să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 4 din imobil.
Obligă pârâtul, să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 6 situat în imobil.
Desființează în parte, sentința, în sensul că trimite cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
- act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.22.12.2009
.
16ex./ 30.12.2009
-4.-
Cu opinia parțial divergentă a doamnei judecător în sensul menținerii dispoziției privind respingerea acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, și ca neîntemeiată.
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
II. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
III. 1. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
2. Sub un prim aspect, se constată că legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, reclamanții și dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (CauzaPăduraru contra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâților, și, care au cumpărat apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunosc "bunuri" ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și ). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În speță, pârâții menționați anterior au încheiat contractele de vânzare cumpărare cu bună credință. Din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art.1898 civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invoca reaua credință.
Numai în situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, aceștia ar fi considerați ca fiind de rea credință.
Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art. 46 alin. 2 fără aplicare, deoarece prin ipoteza toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că exista această posibilitate.
Existența unor controverse cu privire la interesul noțiunilor "cu titlu" și "fără titlu" nu excludea preluarea valabilă și calitatea statutului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în natură.
Situația ar fi fost diferită dacă pârâții nu ar fi avut în vedere numai această prezumtivă cerere de retrocedare din partea celor care au deținut bunul anterior preluării de către stat, ci ar fi știut că titlul statului este efectiv contestat de cei care se consideră îndreptățiți.
Or, o asemenea dovada nu s-a făcut în prezenta cauză. Astfel, nu s-a probat împrejurarea că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții sau autoarea acestora ar fi formulat o cerere de restituire în natură adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau ar fi introdus în instanță o acțiune de revendicare a imobilului în litigiu.
De asemenea, în contextul în care proprietarii deposedați abuziv au contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei,restituirea bunului către reclamanți ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
În schimb, pârâtului, care a cumpărat apartamentul în temeiul aceleiași legi, nu i se poate recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Situația este diferită în cazul acestuia, întrucât, pe de o parte, imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat pârâtului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece acest act normativ era incident potrivit art. 1 doar în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, dreptul de a cumpăra îl aveau conform art. 9 alin. 1 numai chiriașii care aveau un contract de închiriere la data intrării în vigoare a legii și, pe de altă parte, pârâtul a fost derea credințăla încheierea contractului de vânzare cumpărare. Dacă se poate admite că pârâții nu au avut nici cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, referitor la încălcarea prevederilor art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, pârâtul se află în culpă, neputând invoca necunoașterea legii în temeiul căreia a formulat cererea de cumpărare.
3. Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că admiterea acțiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, și și securității raporturilor juridice, consider că nu ar trebui să se dea prioritate,în cadrul acțiunii în revendicare, Convenției europene a drepturilor omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenție.
Ar trebui să se aibă în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii, că această soluție ar avea efectul privării reclamanților de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar avea efectul privării pârâților de un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui,obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamanților adreptului de a obținede la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceaștia putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.
Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.
cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
4. Referitor la situația pârâtului, trebuie avut în vedere că, în cauza Păduraru contra României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Deși este adevărat căprin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul și-a exprimat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea în sensul că proprietarul bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiriconform art. 18 lit. c (fost d)după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, totuși, situația în care bunul a fost dobândit de o persoană care chiar potrivit dispozițiilor acestui act normativ nu avea dreptul de a-l cumpăra constituie una din acele ipoteze complet lipsite de o bază rezonabilă.
Raportat la aceleași considerente expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul recursului în interesul legii, reținând conform celor expuse mai sus că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, și, verificând pe fond, că pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției și nici cel puțin o speranță legitimă de a păstra bunul, apreciez că reclamanții sunt în acest caz cei îndreptățiți să păstreze bunul în natură, urmând ca pârâtul să obțină despăgubiri de la stat.
Acestea sunt considerentele pentru care, în dezacord cu opinia majoritară, am exprimat punctul de vedere potrivit căruia se impunea menținerea dispoziției privind respingerea acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, și ca neîntemeiată.
JUDECĂTOR
- -
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe
