Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 8 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mihaela Paraschiv
JUDECĂTOR 2: Silvia Pană
JUDECĂTOR 3: Georgeta Stegaru
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele - reclamante și ( ) și de recurenta - intervenientă împotriva deciziei civile nr. 560/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL și SC SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentele - reclamante, ( ) și recurenta - intervenientă, reprezentate de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/03.12.2009, intimata - pârâtă, personal și asistată de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr.-/25.11.2009 și intimata - pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL, reprezentată de consilier juridic, care depune în ședință publică delegație, lipsind intimata - pârâtă SC SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că doamna judecător a formulat cerere de abținere de la soluționarea prezentei cauze, care a fost admisă prin încheierea de ședință din data de 4.12.2009. Se mai arată că intimata - pârâtă a depus la data de 27.11.2009 întâmpinare în 5 exemplare, care nu a fost comunicată.
Se procedează la comunicarea întâmpinării formulată de către intimata - pârâtă, către părțile prezente prin reprezentanți.
Părțile prezente prin reprezentanți învederează instanței că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Reprezentantul recurentelor - reclamante, ( ) și al recurentei - interveniente solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise. Având cuvântul pe recurs, solicită admiterea cererii de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 560/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, casarea hotărârii atacate și pe fond admiterea acțiunii introductive de instanță și a cererii de intervenție accesorie în sensul obligării intimatei la restituirea în natură a imobilului și a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. /13.11.1996, privitor la imobil. Continuând, arată că Curtea de APEL BUCUREȘTIa rezolvat problema imobilului.
Pe fondul cauzei, arată că din înscrisul aflat la fila 13 din dosarul nr. 5463/2001 al Curții Supreme de Justiție rezultă că recurenta - reclamantă a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în B,-, sector 2, cerere înregistrată sub nr. 516/30.05.1996, iar la data de 13.11.1996 acest imobil se vinde. Precizează că nu se poate reține buna credință, iar statul nu a avut titlu, casa fiind cumpărată de la un neproprietar. Mai arată că spețe similare au fost rezolvate în favoarea foștilor proprietari. Cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Reprezentantul intimatei - pârâte solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată, menținerea ca fiind legală a hotărârii recurate și respingerea capetelor de cerere privind revendicarea și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 956/13.11.1996 ca neîntemeiată. Continuând, arată că nu sunt fondate criticile formulate de recurente. Susține că nu s-a constatat reaua credință a intimatei - pârâte și nu a fost dovedită de către recurente. Mai arată că s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Precizează că recurentele încearcă să eludeze prevederile legale privind cumpărarea imobilului. Susține că Statul a avut titlu valabil, recurentele au fost despăgubite în anul 1974, dar nu au ridicat suma de bani.
Totodată, arată că Legea nr. 1/2009 reflectă o poziție corectă, în sensul că statuează foarte clar anumite aspecte, neputându-se vorbi de fraudă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, invocă decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei - pârâte PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL solicită respingerea cererii de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 560/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, ca nefondate.
CURTEA,
Pentru a da posibilitatea depunerii de concluzii scrise, față de dispozițiile art. 156 alin.2 Cod procedură civilă, urmează să dispună amânarea pronunțării asupra cererii de recurs.
DISPUNE:
Amână pronunțarea asupra cererii de recurs la data de 15.12.2009.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 545R
Ședința publică de la 15 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele - reclamante și () și de recurenta - intervenientă împotriva deciziei civile nr. 560/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL și SC SA.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 08.12.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 15.12.2009, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Prin cererea înregistrată la 14.12.2000 pe rolul Tribunalul București în dosarul civil nr. 6996/2000, reclamantele și () au chemat în judecată pârâții Municipiul B prin Primarul General și, pentru ca, prin sentința civilă ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 2, compus din teren și construcție, constatându-se ineficiența legală, nulitatea și inopozabilitatea contractului de vânzare cumpărare N 00956/ 13.11.1996, încheiat între Sa și pârâtă.
Prin cererea înregistrată la data de 14.12.2000 la Tribunalul București Secția a IV-a civilă, în dosar nr. 6996/2000, rec1amantele și () au chemat în judecată pe pârâții Municipiul B prin Primarul General și, pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige a le lăsa în deplină și exclusivă proprietate și pașnică posesie și folosință imobilul situat în B,-, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 190 mp. și construcția edificată pe acesta având 4 camere, WC, magazie și dependințe, constatându-se totodată ineficienta legală, nulitatea și inopozabilitatea față de reclamante a contractului de vânzare cumpărare nr. N 00956/13.11.1996, încheiat între SC SA ca reprezentantă a Primăria Municipiului B cu.
În motivarea acțiunii lor, reclamantele au susținut că, prin decizia civilă nr. 1356/19.04.2000 a Curții de APEL BUCUREȘTI Secția a III-a civilă, pârâtul Consiliul General al Municipiului Baf ost obligat să restituie reclamantelor imobilul situat în B,-, sectorul 2 și că, în litigiul soluționat prin această decizie, a participat în calitate de intervenienta și, astfel încât hotărârea judecătorească pronunțată îi este opozabilă acesteia sub aspectul recunoașterii judecătorești a legitimității dreptului de proprietate a reclamantelor asupra acestui imobil. În drept, reclamantele au invocat disp. art. 12 alin. 1 combinat cu art. 1 alin. 4 din HG 11/1997 și ale art. 948, 973.civ.
Pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare (filele 10, 11, 31, 32, 33 dosar nr. 6996/2000 al Tribunalului București ), solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată. În motivare, pârâta a arătat că titlul său de proprietate trebuie analizat în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995 care prin art. 9 stabilește dreptul chiriașului de a cumpăra locuința în care locuiește, după verificarea condițiilor de restituire în natură. A mai arătat pârâta că instanța nu poate reține incidența în cauză a art. 12 alin. 1 și art. 1 alin. 4 din HG nr. 11/1997 întrucât la data vânzării aceste norme juridice nu fuseseră adoptate și erau în vigoare Legea nr. 112/1995 și HG nr. 20/1996. Pârâta a mai invocat calitatea sa de dobânditor de bună-credință, arătând că la data la care a semnat contractul de vânzare-cumpărare nu a cunoscut existența niciunui viciu al titlului de proprietate al statului asupra imobilului în discuție și nu cunoștea nici pretențiile reclamantelor. Privitor la situația terți lor în cazul în care în care C care a transmis dreptul de proprietate nu era adevăratul proprietar, art. 1898 și art. 1899.civ. instituie o prezumție relativă de bună-credință care în cazul concret nu a fost răsturnată.
De asemenea, la termenul din data de 18.04.2001 pârâta a formulat cerere de chemare în garanție (fila 38 dosar nr. 6996/2000 al Tribunalului București ) a Primăriei Municipiului B prin Primar General, pentru ca, în cazul în care cererea de chemare în judecată formulată de reclamate ar fi admisă, chematul în garanție să fie obligat să îi restituie valoarea imobilului la prețul de circulație din momentul pronunțării și cheltuieli de judecat. Astfel, vânzătorul este ținut de obligația de garanție pentru evicțiune, iar de la data cumpărării imobilului au crescut prețurile acestora.
Tribunalul București Secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 372/18.04.2001, a respins excepția invocată de pârâtul Municipiul B privind inadmisibilitatea cererilor reclamantelor în raport de disp. Legii 10/2001, cu motivarea că reclamantele au posibilitatea de a urma calea dreptului comun sau procedura administrativă prev. de Legea 10/2001. A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamante, iar cererea formulată de pârâta de chemare în garanție a Primăria Municipiului B - ca rămasă fără obiect.
Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a civilă, prin decizia nr. 375A/11.09.2001, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, ale căror critici au vizat faptul că acțiunea a fost respinsă fără ca instanța să pună în discuție dreptul de proprietate al moștenitoarei () încălcându-se astfel principiul oralității, contradictorialității și publicității dezbaterilor și că dreptul de proprietate al reclamantelor a fost constatat cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 1356/19.04.2000 a Curții de APEL BUCUREȘTI Secția a III-a civilă, iar vânzarea imobilului către chiriaș s-a făcut cu încălcarea prev. art. HG 11/1996.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele, recurs care a fost admis prin decizia nr. 2816/2001 a Curții Supreme de Justiție, decizia nr. 375A/l1.09.2001 a Curții de APEL BUCUREȘTI și sentința civilă nr. 372/18.04.2001 a Tribunalul București fiind casate, iar cauza fiind trimisă spre rejudecare către instanța competentă - Judecătoria Sectorului 2 Prin decizia de casare, s-a arătat că instanța de trimitere urmează să stabilească dacă acțiunea reclamantelor este o acțiune în revendicare având ca un al doilea capăt de cerere constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare al imobilului și în această situație să se soluționeze și excepțiile invocate, cea a autorității de lucru judecat și cea a lipsei calității procesuale pasive, invocate la termenul din 7.03.2001 de pârâtul Municipiul B, sau dacă este vorba despre o acțiune în constatarea nulității unui act juridic, iar solicitarea reclamantelor de a le fi lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul nu poate fi interpretat decât ca un demers judiciar subsidiar nulității actului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B la data de 6.04.2004, sub nr. 4262/2004.
La termenul din 26.05.2004 reclamantele au depus cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei să le lase deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sectorul 2 și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate N 00956 din 13. 11.1996, încheiat între SC SA ca reprezentantă a Primăria Municipiului B cu.
Prin cererea precizatoare, reclamantele au solicitat ca pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu având în vedere că titlul lor este preferabil, are data cea mai veche și provine de la proprietar, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar, de la un autor în patrimoniul căruia bunul nu a intrat în temeiul unui titlu valabil.
În ceea ce privește nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, s-a arătat că motivul de nulitate este C al cauzei ilicite în sensul disp. art. 966 și 968.civ. S-a mai arătat că susținerile privind eventuala bună-credință a cumpărătoarei pârâte nu pot fi reținute, întrucât frauda la lege înlătură buna credință și nu se poate face vorbire de aplicarea principiului error communis facit jus, întrucât incidența acestui principiu presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: eroarea trebuie să fie comună, iar buna credință trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă.
Prin sentința civilă nr. 8977/03.12.2004, pronunțată în dosarul nr. 4262/2994, Judecătoria Sector 2 Bar espins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a autorității de lucru judecat invocate de pârâta Municipiul B prin Primar General, a respins capătul de cerere privind revendicarea, formulată de reclamantele și () împotriva pârâților Municipiul B prin Primar General și ca inadmisibilă, a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 956/13.11.1996 ca neîntemeiat și a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
În motivare, instanța a reținut că acțiunea în revendicare poate fi exercitată doar de titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, iar în ipoteza coexistenței mai multor coindivizari, promovarea acțiunii este condiționată de acordul tuturor coproprietarilor. ar, în cauză a rezultat că acțiunea a fost exercitată de reclamantele și în condițiile în care din înscrisurile administrate în cauză a rezultat că imobilul a fost preluat de la, și.
Astfel, nerespectarea principiului unanimității atrage respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare. în ce privește capătul de cerere având ca obiect nulitate contract de vânzare-cumpărare, instanța a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada relei-credințe a cumpărătoarei, respectiv încheierea contractului știind că bunul vândut nu este în proprietatea statului.
Prin decizia civilă nr. 491/21.03.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosarul nr-, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a SC SA, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantele-reclamante și () și, de asemenea, a fost respinsă cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienta. Cererea de intervenție voluntară accesorie a fost formulată de intervenienta în susținerea apelantelor-reclamante, în fața instanței de apel la data de 24.06.2005 (fila 18 dosar nr. - al Curții de APEL BUCUREȘTI Secția a IV-a civilă).
Prin decizia civilă nr. 699/3.04.2007, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a IV-a civilă în dosarul nr-, a fost admis recursul formulat de recurentele și () împotriva deciziei civile nr. 491/21.03.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, Municipiul B și AC SA, a fost casată decizia civilă recurată, a fost admis apelul formulat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 8977/3.12.2004 pronunțată de Judecătoria Sector 2 B, în dosarul nr. 4262/2004 și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta în favoarea reclamantelor și, în consecință, instanța a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Sector 2
În motivare, instanța de control judiciar a reținut că hotărârea recurată a fost pronunțată prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale având în vedere că acțiunea în revendicare, ca măsură de conservarea a patrimoniului poate fi promovată doar de unii coproprietari întrucât aceasta tinde la readucerea bunului în patrimoniul tuturor coproprietarilor. De aceea, încălcarea principiului unanimității nu atrage inadmisibilitatea acțiunii, dimpotrivă aceasta putând fi admisă în condițiile enunțate anterior. În cauză, intervenienta a renunțat expres la succesiunea autorului comun, prin declarație notarială, și, pe de altă parte, și-a manifestat voința de a recunoaște reclamantelor calitatea de unice succesoare ale autorilor comuni, prin promovarea cererii de intervenție accesorie în favoarea acestora. Rezultă că principiul unanimității a fost respectat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 B la data de 03.07.2007 în dosar nr-.
La termenul din data de 01.04.2008, instanța a respins excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâta, prin apărător, ca neîntemeiată, cu motivarea arătată în încheierea de la acel termen. Celelalte excepții invocate de pârâți în precedent, în vederea respingerii acțiunii reclamantelor, nu au fost repuse în discuția părților, pentru a face aplicarea principiului "non reformatio in pejus", întrucât excepțiile au fost respinse de instanțele învestite cu soluționarea cererii în ciclurile procesuale anterioare, iar căile de atac care au condus la trimiterea cauzei spre rejudecare au fost exercitate doar de reclamante.
La solicitarea părților, instanța a administrat proba cu înscrisurile atașate la dosar și a luat act de faptul că pârâta nu a dorit administrarea de probe cu privire la cererea de chemare în garanție.
Analizând probele administrate în cauză, prima instanță reține următoarele:
Prin actul de vânzare aflat la fila 6 dosarului nr. 6996/2000 al Tribunalul București, numitul înstrăinează soților și imobilul revendicat situat în B,-, compus din 190 mp teren și construcție compusă din patru camere, o magazie și dependințe.
Din certificatul de moștenitor nr. 563/1969 eliberat de fostul notariat de stat al sectorului 2 B reiese că de pe urma defunctei au rămas ca moștenitori soț supraviețuitor și (născută ) fiica din prima căsătorie. De pe urma defunctului au rămas ca moștenitori soție supraviețuitoare și fiică din a 2 căsătorie, conform aceluiași certificat renunțând la succesiune. Bunul imobil în litigiu a fost preluat prin decizia nr. 1897/6.12.1975 a fostului Consiliu popular al municipiului B emisă în baza decretului nr. 223/1974 pe numele, și. Titularul contractului de închiriere asupra imobilului, pârâta a formulat cerere de cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, ulterior încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. 956/13.11.1996 având ca obiect locuința compusă din 4 camere, wc, magazie, vestibul și suprafața de teren de 71 mp.
Prin decizia civilă nr. 1356/19.04.2000 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, pârâtul Municipiul Baf ost obligat să restituie reclamantelor și imobilul în litigiu statuându-se în mod definitiv și irevocabil asupra caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.
Prin dispoziția nr. 1643/2005, a Primarului General al Municipiului B, s-a dispus restituirea către și a suprafeței de teren 119 mp situat în B,-, sector 2, care nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 956/1996, iar, prin procesul-verbal nr. -, s-a procedat la predarea-primirea suprafeței de 119 mp menționată anterior.
Cât privește capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, reclamantele au invocat cauza ilicită, încheierea contractului cu un neproprietar și frauda legii. Indiferent de cauza de nulitate invocată, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 rep. stabilește că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință". Cum prin decizia nr. 1356/2000 a Curții de APEL BUCUREȘTI Secția a III-a civilă s-a stabilit că titlul statului nu este valabil, contractului de vânzare cumpărare al pârâtei îi sunt aplicabile disp. art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, așa încât nulitatea acestuia depinde de existența sau inexistenta bunei-sale credințe la încheierea contractului.
În privința relei-credințe la încheierea contractului de vânzare cumpărare, instanța reține că acest contract a fost încheiat la 13.11.1996, anterior intrării în vigoare a nr.HG 11/1996, invocată de către reclamante, astfel că vânzătoarei și mandatarei acesteia nu îi revenea niciuna dintre obligațiile menționate în hotărârea de guvern amintită. Cât privește încălcarea de către mandatară a unora dintre prevederile din contractul de mandat, instanța constată că această încălcare privește raporturile mandant-mandatar, fără a avea vreo înrâurire asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat.
Cât privește reaua-credință a cumpărătoarei, invocată de către reclamantă, instanța constată că, la data încheierii contractului, imobilul în litigiu figura ca intrat în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 cu plată, așa încât aparența de drept era în favoarea statului. Reclamantele nu au făcut nici o dovadă, în condițiile art. 1169.civ. că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, exista un element obiectiv care să pună în discuție existența sau valabilitatea titlului statului, element care să înlăture aparența de drept care acționa în favoarea statului.
Astfel, la acel moment, nu exista nici o acțiune pe rol prin care să se solicite constatarea nulității deciziei de preluare sau să se constate caracterul abuziv al preluării, iar cererea de restituire formulată în temeiul Legii 112/1995 nu poate prin ea însăși să determine înlăturarea acestei aparențe, întrucât cererea prin care se apelează la aplicarea Legii 112/1995 presupune recunoașterea condițiilor în care operează această lege, respectiv faptul că imobilul era preluat cu titlu (art. 1 din Legea nr. 112/ 1995) și că restituirea în natură se poate face doar dacă imobilul este liber sau ocupat de către foștii proprietari (art. 2 din Legea nr. 112/1995). În plus, constatarea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil a avut loc abia în anul 2000, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție.
În consecință, în cauză nu s-a făcut dovada relei-credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului B prin SC SA și, așa încât nu poate fi constatată nulitatea contractului de vânzare cumpărare, capătul de cerere având acest obiect fiind nefondat.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, observând disp. art. 480 si urm. civ. instanța reține că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Astfel, succesul acțiunii în revendicare este condiționat de dovedirea de către reclamant a calității sale de proprietar îndreptățit la restituirea bunului, sarcina probei incumbându-i față de dispozițiile art. 1169.civ.
Potrivit art. 44 alin. 1 din Constituția României, "Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate", dreptul de proprietate fiind inclus de legiuitorul constituant în Titlul II, Capitolul II din Constituția României privind reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Pentru soluționarea cauzei, instanța a ținut seama și de dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Este și cazul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare, în redactarea acestei sentințe, Convenție), ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și care a dobândit aplicabilitate directă.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Din punct de vedere procedural, invocarea unei eventuale contrarietăți între o normă internă privitoare la un drept protejat de Convenție și dispozițiile acesteia pe temeiul art. 20 alin. 2 din Constituție, se poate face în fața instanțelor judecătorești, pe baza principiului liberului acces la justiție consacrat de disp. art. 21 din Constituție.
In ce privește prevederile Convenției și ale protocoalelor sale adiționale, interpretarea și aplicarea acestora se face doar prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În raport de principiul aplicării directe în dreptul intern a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (principiu reținut de Curtea Constituțională în decizia 81/1994), instanța a analizat cererea în revendicare în lumina art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale conform căruia "orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Acest articol instituie un control internațional al modului în care autoritățile naționale ale statelor semnatare ale Convenției asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate.
Pentru soluționarea prezentei cauze, instanța a avut în vedere și hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazurile Păduraru contra României și Jujescu contra României, în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Astfel, instanța reține că reclamanții dispun de un "bun" protejat de art. 1 având în vedere că, potrivit deciziei civile nr. 1356/19.04.2000 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI în dosarul nr. 827/2000, s-a dispus restituirea de către Consiliul General al Municipiului B în favoarea reclamantelor și a imobilului situat în B,-.
Reclamanții nu au intrat integral în posesia imobilului în urma hotărârii judecătorești, împrejurare în care "bunul" acestora poate consta în interesul de a li se restitui restul imobilului în natură de către pârâta, succesor în drepturi cu titlu particular al Municipiului B prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 956/13.11.1996.
Mai mult, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit rară titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, recunoscându-se explicit și retroactiv supraviețuirea vechiului drept, căci legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor, cum este cazul apartamentului in litigiu și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului.
Toate aceste elemente dovedesc faptul că rec1amanții sunt titularii unui interes patrimonial de a li se restitui, in natura, imobilul, asupra căruia puteau dispune în orice mod doreau - vânzare, moștenire, donație, interes care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și care este sub protecția acestui articol.
Față de considerentele arătate, instanța apreciază că admiterea prezentei acțiuni în revendicare este singura cale prin care se poate concretiza legitimă a reclamantelor de redobândire a posesiei asupra imobilului în litigiu. O soluție contrară ar avea ca efect privarea acestora, în mod definitiv, de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra apartamentului vândut fostei chiriașe, pârâta din prezenta cauză și ar reprezenta o ingerință în exercitarea efectivă a dreptului lor de proprietate recunoscut de o instanță judecătorească și garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Mai mult decât atât, dreptul la restituirea în natură a proprietății asupra imobilului în cauză nu poate fi înlocuit cu un drept subsidiar, de dezdăunare prin echivalent bănesc, ce a fost instituit printr-o lege intrată în vigoare ulterior recunoașterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților.
Pentru aceste motive, instanța a acordat preferința dreptului de proprietate al reclamanților în detrimentul pârâtei, care a dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu și-a constituit un titlu valabil, reclamanții rămânând singurii proprietari legitimi ai acestui imobil.
Instanța nu a reținut apărarea pârâtei, în sensul că aceasta este proprietara imobilului, al cărei titlu este preferabil pentru ca este cumpărătoare de buna-credință, deoarece constatarea bunei-credințe a pârâtei cumpărătoare nu echivalează cu o confirmare a titlului sau de dobânditor și nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantelor.
Comparând cele doua titluri de proprietate deținute de părți, și anume, actul de vânzare cumpărare al autorilor reclamantelor, datat 5.07.1940, coroborat cu decizia civilă nr. 1356/19.04.2000 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI în dosarul nr. 827/2000, respectiv, C al pârâtei - contractul de vânzare-cumpărare nr. /13.11.1996, instanța constată că este preferabil titlul reclamantelor, având în vedere că acesta provine de la adevăratul proprietar și este mai vechi, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar și este dobândit ulterior, motiv pentru care, văzând și dispoz. art. 480.civ. instanța a admis în parte cererea reclamantelor și a obligat pe pârâtă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor cota de 20/32 din imobilul situat în B,-, sector 2, compus din construcție și teren în suprafață de 71. situat sub construcție.
Instanța nu a procedat la admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată, întrucât reclamantele și nu au făcut dovada, în raport de înscrisurile atașate la dosarul cauzei, că ar fi titularele întregului drept de proprietate asupra acestui imobil. Astfel, potrivit certificatului de moștenitor nr. 563/1969 emis de Notariatul de Stat al Sectorului II B, cele două reclamante au dobândit de pe urma defunctului cota de 5/8 din imobilul situat în B,-, sector 2.
Or, potrivit art. 88 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 36/1995, "Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte". Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 36/1995, un text cu conținut similar era consacrat și de disp. art. 23 alin. 2 din Decretul nr. 40/1953.
Astfel, față de cele arătate în precedent, certificatul de moștenitor nr. 563/1969 produce efecte juridice, făcând dovada doar a cotei reclamantelor de 5/8 (20/32) din dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție. În plus, eventuala renunțare a intervenientei la moștenirea lăsată de mama acesteia, defuncta, cu ocazia dezbaterii succesiunii, de altfel, nereflectată în conținutul certificatului de moștenitor, nu permite acestei instanțe să concluzioneze că revine reclamantelor și cota de moștenire cuvenită intervenientei. Reclamantele, în nume propriu, nu au vocație la succesiunea defunctei, fiind cea de-a doua soție a numitului, soțul supraviețuitor al defunctei, iar neavând nicio relație de rudenie cu defuncta, fiind fiica lui și a lui. Eventuala renunțare a descendentei la cota sa succesorală rămasă de pe urma defunctei nu conduce la transmiterea automată a întregii mase succesorale către soțul supraviețuitor, acesta fiind ținut să suporte concursul celorlalte clase de moștenitori legali. în plus, la dosar nu există o declarație autentificată de renunțare la succesiunea lui, după cum nu există niciun alt act juridic autentificat prin care intervenienta să fi renunțat la succesiune în favorem, act juridic complex cu valoare de acceptare a succesiunii urmat de o donație a cotei succesorale către un alt moștenitor.
De asemenea, a formulat doar o cerere de intervenție voluntară accesorie cu efect juridic de susținere a poziției procesuale a reclamantelor, fără a formula o cerere prin care să valorifice pretenții proprii în contradictoriu cu pârâta cu privire la bunul în litigiu.
În consecință, deși prin decizia civilă nr. 1356/19.04.2000 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI în dosarul nr. 827/2000, s-a dispus restituirea de către Consiliul General al Municipiului B în favoarea reclamantelor și a imobilului situat în B,-, totuși instanța nu poate face abstracție de întinderea drepturilor conferite de titlul de proprietate originar coroborat cu certificatul de moștenitor depus la dosar, în condițiile în care hotărâre a judecătorească menționată are un efect juridic declarativ, fiind de natură a recunoaște drepturi existente, actuale, dar neputând conferi drepturi mai întinse decât cele rezultate din titlul de proprietate și certificatul de moștenitor.
În ce privește cererea de chemare în garanție, instanța, așa cum a învederat pârâtei la termenul din data de 06.05.2008, apreciază că aceasta face parte din cadrul procesual dedus spre soluționare, câtă vreme prin sentința civilă 372/2001 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, respectiv prin sentința civilă nr. 8977/2004 pronunțată de Judecătoria Sector 2 B, cererea incidență privind obligarea la plata valorii de circulație a imobilului a fost respinsă ca rămasă fără obiect ca urmare a respingerii capătului de cerere vizând revendicare, iar prin decizia civilă nr. 2816/2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, respectiv decizia civilă nr. 699/3.04.2007 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a IV-a civilă, cele două sentințe civile menționate anterior au fost casate în întregime, fără a se face vreo rezervă cu privire la cererea de chemare în garanție, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare către Judecătoria Sector 2
În drept, dat fiind faptul că potrivit art. 1169.civ. C ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, instanța reține că sarcina probei incumbă titularului cererii formulate, respectiv, în cauza de față, pârâtei, aceasta fiind cea care a învestit instanța de judecată cu o cerere de chemare în garanție îndreptată împotriva Primăriei Municipiului B vizând obligarea chematului în garanție la plata valorii de circulație a imobilului cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. /13.11.1996. Cu toate acestea, pârâta, deși a beneficiat de asistența de specialitate a unui apărător-avocat ales, nu a dorit să administreze nicio probă în dovedirea cererii de chemare în garanție, susținând că aceasta ar fi fost soluționată în precedent ca rămasă fără obiect.
Or, în aceste condiții, nefiind administrată de pârâtă nicio probă cu privire la valoarea bunului în litigiu, respectiv o expertiză tehnică, instanța va respinge cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată, dreptul invocat de pârâta nefiind determinat și nici determinabil în raport doar cu înscrisurile atașate la dosar.
În consecință, prin sentința civilă nr. 4547/16.05.2008 Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele și în contradictoriu cu pârâtele, Primăria Municipiului B și SC SA, a admis în parte cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienta în interesul reclamantelor, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. din 13.11.1996, încheiat între și Primăria Municipiului B prin SC SA, a admis în parte capătul de cerere formulat de reclamante în contradictoriu cu pârâta având ca obiect revendicare, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor cota de 20/32 din imobilul situat în B,-, sector 2 compus din construcție și teren în suprafață de 71. situat sub construcție, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta în contradictoriu cu Primăria Municipiului B, prin Primarul General.
Împotriva acestei sentințe, au declanșat calea de atac a apelului atât reclamantele, cât și pârâta.
Prin DC nr. 560 / 7.04.2009 Tribunalul Baa dmis apelul declarat de apelanta pârâtă, în contradictoriu cu apelantele reclamante, intimații pârâți Primăria Municipiului B prin Primarul General, SC SA și intimata intervenientă.
A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins petitul având ca obiect revendicarea imobiliară ca neîntemeiat, a respins în totalitate cererea de intervenție accesorie, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
A respins de asemenea apelul formulat de apelantele și, ca nefundat, obligand intimatele apelante și la plata cheltuielilor de judecată către apelanta intimată, în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de apel a retinut ca in ce priveste petitul având ca obiect revendicarea imobiliară, prima instanță a pronunțat o soluție cu interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 480 și următoarele Cod civil, precum și a disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Din analiza probatoriului administrat, se constată că reclamantelor le-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, după cum atestă Dispoziția nr. 1643/2005 a Primarului Municipiului Prin această dispoziție, autoritatea administrativă le-a restituit reclamantelor imobilul din-, sector 2, compus din terenul de 119 mp, care nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 956/1996, încheiat între SC SA și, potrivit Legii nr. 112/1995. Această construcție a fost vândută, împreună cu terenul aferent de 71 mp, pârâtei.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, reclamantele nu au contestat dispoziția primarului în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, adresând instanței acțiunea în revendicarea imobilului, proprietatea pârâtei.
În primul rând, se constată, cu privire la cererea reclamantelor de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, cu aplicarea corectă a art. 45 (devenit art. 46) din Legea nr. 10/2001, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada relei-credințe a pârâtei la încheierea convenției. În acest sens, corect a reținut judecătorul fondului că, atâta vreme cât contractul a fost încheiat în anul 1996, anterior intrării în vigoare a HG nr. 11/1997, acest act normativ nu este aplicabil convenției, față de principiul neretroactivității legii. În același context, prima instanță a apreciat temeinic că, atâta timp cât, la acel moment, reclamantele nu efectuaseră nici un demers de revendicare a imobilului, o atare cerere fiind formulată doar în anul 2000, după încheierea actului, nu a fost dovedită reaua-credință.
Conform cu dispozițiile art. 1899 al. 2 cod civil, buna-credință se prezumă, de unde concluzia că reaua-credință se cere a fi probată, în prezenta cauză, susținerile apelantelor reclamante, în sensul că reaua credință ar rezulta din aceea că pârâta nu a efectuat diligențe pentru a se informa cu privire la situația juridică a imobilului, nu sunt de natură a atrage aplicarea sancțiunii nulității, pentru că nu se poate prezuma reaua-credință în aceste condiții.
De asemenea, faptul că statul român nu a avut un titlu valabil asupra imobilului nu poate constitui motiv de nulitate, câtă vreme legiuitorul a prevăzut expres că, în condițiile în care contractul a fost încheiat cu bună-credință, nu operează nulitatea (art. 45, devenit art. 46 din Legea nr. 10/2001).
Față de aceste considerente, se constată că sunt nefondate criticile apelantelor reclamante cu referire la soluția pronunțată de prima instanță asupra petitului vizând nulitatea absolută, iar criticile apelantei pârâte, cu privire la același petit, sunt lipsite de interes, câtă vreme prima instanță a respins cererea având obiectul menționat.
În ce privește soluționarea cererii în revendicare, se constată că prima instanță a apreciat, în mod greșit, că se impune a se da preferință titlului reclamantelor, aceasta justificând existența unui "bun", în sensul art. 1 al. 1 din Protocol, față de actele de proprietate și de decizia nr. 1356/2000 a Curții de APEL BUCUREȘTI.
S-a reținut că, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art.45 din Legea nr. 10/2001.
Reținând că este nefondată cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța apreciaza că pârâta apelantă este cea care are un "bun" în sensul Convenției.
Față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și față de art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție, titlul de proprietate căruia trebuie să i se dea preferință este C al pârâtei, câtă vreme cererea întemeiată pe art. 45, devenit art. 46 din Legea nr. 10/2001 rep. care ar fi avut ca finalitate desființarea convenției, urmează a fi respinsă.
În aceste condiții, dreptul de proprietate a pârâtei s-a consolidat, aceasta din urmă dobândind, prin respingerea cererii în nulitate, un bun în sensul Convenției, ce se cere a fi protejat.
În aprecierea preferabilității acestui titlu, sunt de reținut Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, precum și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca și jurisprudența CEDO în cauzele împotriva României.
Este de subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr.10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Mai mult, se constată că legiuitorul a intervenit și prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, prin intermediul căreia a stabilit că imobilele vândute foștilor chiriași, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, nu se restituie în natură foștilor proprietari, ca și terenurile aferente construcțiilor vândute (art. 7 al. 1 și 4 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009). De asemenea, potrivit art. 45 al. 2/1 din aceeași lege "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".
Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
De altfel, nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate, nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
În consecință, sunt întemeiate criticile apelantei pârâte cu privire la soluționarea revendicării, astfel că, pentru aceleași motive, motivele apelului reclamantelor în privința dreptului acestora asupra cotei de 20/32 din imobil devenind de prisos.
Impotriva acestei hotarari au declarat recurs reclamantele și (), precum si intimata intervenienta, criticand decizia recurată in sensul ca aceasta fost pronunțată ca rezultat al aplicării greșite a legii și este lipsită de temei legal.
In motivarea cererii se arata ca instanța de apel, ca și instanța de fond, la rejudecare au trecut, practic, peste indicațiile obligatorii ale instanței de casare care a stabilit definitiv și irevocabil ca, prin pozitia sa procesuală, intervenienta a fost de acord cu acțiunea introdusă de reclamante. Nu se putea deci rediscuta cererea de intervenție voluntară accesorie introdusă de aceasta în interesul reclamantelor. Din punct de vedere al conținutului efectiv al cererii și al obiectului sau material, respingerea sa la rejudecare era de nepermis din punct de vedere procedural. Cadrul procesual și consecințele acestuia au fost determinate prin decizia civila nr. 699/03.04.2007, a. Secția a IV-a civilă. aspectelor elucidate definitiv și irevocabil în recurs este inadmisibilă din punct de vedere al procedurii civile.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului teren și construcție din B, Str. -, -. 1, Sector 2, instanța de apel l-a respins deși dispozițiile legale incidente în materie aplicate la situația de fapt din speță trebuiau să conducă la soluția contrară.
Titlul reclamantelor, are evident prevalenta în fața celui detinut de pârâta. Reclamantele au dobândit imobilul pe cale succesorală, de la proprietarii de drept, respectiv de la autorii acestora.
Spre deosebire de recurente, numita a cumpărat bunul de la un neproprietar, respectiv Statul Român.
În același timp, titlul reclamantelor este anterior cu câteva decenii celui exhibat de pârâtă.
Obligația de restituire urmează a fi stabilită cu privire la întreg imobilul iar nu numai asupra unei cote ideale de proprietate din acesta. Concluzia este logică din punct de vedere juridic și corespunde datelor speței. Aceasta solutie se impune si față de soluția instanței de recurs care a stabilit că a fost respectat principiul unanimității la introducerea cererii de revendicare. pe cote de proprietate a imobilului încalcă din nou îndrumările obligatorii ale instanței de casare. Aceasta din urma a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că demersul judiciar întreprins de reclamante acoperă și reprezintă interesele tuturor părților cu poziție procesuală identică, deci și partea ideală cuvenită subsemnatei.
Trebuie amintit aici și renunțarea expresă pe care intervenienta voluntară a exprimat-o atât la notar cât și în fața instanței, efectul acesteia fiind îndrituirea reclamantelor de a pretinde retrocedarea în întregime a imobilului.
Rezultă că intimata-pârâtă urmează să fie obligată să predea reclamantelor imobilul în integralitatea sa.
În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia a dobândit imobilul în litigiu, condițiile în care a fost încheiat și consecințele juridice ale acestora au fost greșit apreciate de instanțele de fond și de apel.
Legislația specială în materie, invocată de însăși partea adversă prevede expres că numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință vor fi menținute în vigoare.
În cauză, prezumția de bună credință a fost răsturnată de datele speței. Valoarea și natura bunului a cărui achiziționare intenționa să o facă pârâta impuneau efectuarea unor minime verificări cu privire la situația juridică a acestora. O asemenea comportare, cerută de lege oricărei persoane de o diligență medie nu a fost manifestată de. Dacă ar fi procedat astfel ar fi constatat că reclamantele începusera deja demersurile pentru restituirea în natură a acestui imobil. Data contractului încheiat de partea adversă este ulterioară aceleia la care reclamantele au formulat către Cererea de retrocedare a imobilului.
Chiar dacă s-ar adopta teza conform căreia normele legale speciale în materie nu ar fi incidente, apărând ulterior elementele enumerate demonstrează reaua credință a dobânditoarei privită chiar din punct de vedere al dreptului comun.
Este cunoscut faptul că fiecare imobil aflat în fondul locativ de stat făcea obiectul unui dosar administrativ ținut de către fostele -uri (actuale societăți comerciale). Într-un asemenea dosar erau înregistrate toate faptele și actele juridice referitoare la imobil, iar el era consultat de potențialul cumpărător al acestuia. Aceste proceduri sau aplicat în situațiile în care imobilele erau achiziționate în baza Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speță.
Deoarece intimata ori nu a consultat dosarul, ori a acceptat cu bună știință să cumpere un bun cu privire la care se formulase o cerere de retrocedare, este evident că a dat dovadă de rea credință.
Aceeași rea credință urmează a fi reținută și în cazul vânzătorului (SC SA) care cunoștea pe deplin situația juridică a imobilului și cu toate acestea a încheiat contractul.
Rezultă că instanța trebuia să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare atacat, ceea ce o lipsește pe intimata de orice titlu asupra imobilului.
În sfârșit, trimiterile făcute de tribunal la practica judiciară internă și cea CEDO sunt eronate. Aceasta din urmă a dat constant câștig de cauză în spețe similare foștilor proprietari. Iar potrivit legislației românești inclusiv Constituția, ca și însăși deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, jurisprudența CEDO prevalează față de prevederile legislației interne.
In urma analizei actelor si lucrarilor dosarului, a deciziei recurate, prin prisma si a motivelor de recurs invocate, Curtea retine urmatoarele:
Reținerea caracterului preluării constituie premisa de la care pornește cercetarea fondului acțiunii in constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare incheiat in temeiul prevederilor Lg.112/1995, față de prevederile art.45 al.2 din Legea nr.10/2001, republicată.
De caracterul preluării bunului de către stat depinde de altfel, statuarea asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, sub aspectul stabilirii regimului juridic al locuinței ce a făcut obiectul vânzării, cât timp în temeiul Legii nr.112/1995 nu puteau fi vândute către chiriași decât locuințele preluate cu titlu.
Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr.223/1974, iar prin DC nr. 1356/19.04.2000 pronuntata de Curtea de Apel B in recurs s-a retinut, cu putere de lucru judecat ca preluarea s-a facut cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ, respectiv ca statul nu detine un titlu de proprietate valabil asupra bunului.
Potrivit prevederilor art.2 al.2 din Legea nr.10/2001, republicată,( dispozitii in vigoare la momentul formularii actiunii ) persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, exercițiul dreptului fiind ulterior emiterii dispoziției sau hotărârii judecătorești de restituire în natură, în procedura specială administrativă a notificării, în urma acțiunii directe în revendicare sau a acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
Pentru ipoteza în care bunul preluat fără titlu a fost înstrăinat în cadrul procesului de privatizare, sunt aplicabile prevederile art.45 al.2 din Legea nr.10/2001, republicată, ce consacrăin terminisun principiu de drept comun, al ocrotirii subdobânditorului cu titlu oneros de bună-credință, în ipoteza vânzării bunului altuia, respectiv principiul validității aparenței de drept.
În aplicarea principiului de drept comun al validității aparenței în drept, consacrat de prevederile art.45 al.2 din Legea nr.10/2001 republicată, buna-credință nu este suficientă pentru a paraliza acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, formulată de fostul proprietar, de la care imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu.
Pentru a opera ca excepție de la principiilequod nullum est nullum producit effectumșiresoluto jure dantis resolvitur jus accipientis,principiul validității aparenței în drept presupune întrunirea concomitentă a condiției bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.
Potrivit art.45 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, interpretatper a contrario,contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut dacă a fost încheiat cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acel moment; alineatele 2 și 4 ale aceluiași articol particularizează ipoteza din alineatul 1.
Art.45 alin.2 consacră nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 (ca lege ce guvernează procesul de privatizare a imobilelor cu destinația de locuință, preluate cu titlu de către stat) cu privire la locuințe preluate fără titlu, cauza de nulitate constituind-o încălcarea prevederilor art.1 din aceeași lege, potrivit cărora procedurile reglementate privesc exclusiv locuințe preluate cu titlu, numai acestea putând fi vândute chiriașilor, în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995 coroborat cu prevederile art.1 din aceeași lege.
Același alineat (2 din art.45) consacră legal principiul de drept comun al eficacității aparenței în drept, inclusiv pentru cazul dobânditorului de bună-credință cu titlu oneros, aflat într-o eroare comună și invincibilă, care, în aceste condiții, paralizează cererea de constatare a nulității absolute, precum și revendicarea de către fostul proprietar.
B-credință nu salvează contractul de sancțiunea de drept civil a nulității; doar buna-credință, asociată cu eroarea comună și invincibilă, cele două elemente ale principiului validității aparenței în drept, duc la păstrarea bunului de către cumpărător.
Sub aspect formal, păstrarea bunului de către cumpărător în virtutea principiului validității aparenței în drept, se concretizează în neadmiterea cererii de constatare a nulității și/sau în neadmiterea acțiunii în revendicare, declanșată la cererea fostului proprietar.
Principiul validității aparenței în drept (error communis facit jus) constituie o excepție de la efectul sancțiunii civile a nulității, respectiv o excepție de la regulaquod nullum est nullum producit effectum, în sensul că actul juridic civil nul absolut produce efectul păstrării bunului, respectiv a dreptului de proprietate de către dobânditorul cu titlu oneros de bună-credință, dacă acesta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă.
Prevederile art.45 al.2 din legea republicată nu fac decât să consacre acest principiu de drept comun, aplicabil în materia acțiunii în revendicare.
Vânzarea realizată de stat către chiriașul de bună credință, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților.
Urmare a acestei vânzări, reclamantii nu au mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului sau de a dispune de acesta. În consecință, această situație a avut ca efect privarea reclamantilor de proprietatea asupra imobilului, în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (, Păduraru, etc).
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților.
O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Criteriile stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinței au caracter cumulativ și constau în condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, ingerința să vizeze un scop legitim, să fie respectată proporționalitatea ingerinței.
În ceea ce privește condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, principiul legalității implică în egală măsură existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile care să prevadă o astfel de ingerință.
Curtea constată că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nici o altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de fapt în patrimoniul său și pentru care nu avea nici un titlu.
În speță, la momentul vânzării, statul nu avea titlu asupra imobilului revendicat astfel că ingerința produsă prin vânzarea acestuia către chiriași era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor preluate cu titlu.
În consecință, ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art.18 lit.c din legea specială de reparație are în vedere imobilele înstrăinate cu respectarea prevederilor legale, deci imobilele preluate cu titlu, întrucât art.1 din Legea nr.112/1995 stabileau în mod expres faptul că numai acestea făceau obiectul reglementării. Or, art.45 al.2 are în vedere imobilele preluate fără titlu.
Prin urmare, se impune cercetarea justificării continuării ingerinței din perspectiva aplicării prevederilor art.45 al.2 din Legea nr.10/2001, care salvează actul nul absolut de la efectele nulității, sub aspectul operării principiului validității aparenței în drept, sub aspectul scopului legitim al acesteia.
Potrivit art.1 din Legea nr.112/1995, atât formele de restituire, cât și dreptul chiriașilor de a cumpăra, priveau exclusiv imobilele cu destinația de locuință preluate cu titlu de către stat. Dacă locuința vândută chiriașilor, în condițiile art.9 din Legea nr.112/1995 a fost preluată fără titlu, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut pentru încălcarea prevederilor art.1 din Legea nr.112/1995 (cauza de nulitate absolută a fraudei la lege; părțile se prevalează de prevederile Legii nr.112/1995, pentru a le eluda pe cele ale art.480 Cod civil, cât timp imobilul este unul preluat fără titlu valabil).
Dată fiind, în situația specială a acestor imobile, necesitatea reglementării regimului juridic al acestora prin lege specială de reparație pentru preluarea abuzivă de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art.45 al.2 din Legea nr.10/2001 a consacrat, cu titlu de excepție de la efectele nulității absolute pentru fraudă la lege, principiul de drept comun al eficacității aparenței în drept, pentru ipoteza vânzării bunului altuia; locuința vândută chiriașilor fiind preluată fără titlu, vânzarea este una a bunului altuia, nulă absolut pentru cauză ilicită sau în considerarea reguliifraus omnia corrumpit(ce absoarbe cauza de nulitate absolută a încălcării prevederilor legale imperative, în acest caz).
În această ipoteză, efectele nulității absolute ale contractului de vânzare-cumpărare nu se produc dacă, la momentul încheierii contractului, cumpărătorul a fost de bună-credință și într-o eroare comună și invincibilă.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, nici autoritățile administrației publice centrale și locale, în reprezentarea statului, respectiv a unităților administrativ-teritoriale - după cum imobilul era evidențiat ca aparținând domeniului public sau privat al acestora - și nici unitățile specializate în vânzarea acestora nu pot invoca buna-credință în ceea ce-i privește, aceștia cunoscând sau trebuind să cunoască situația juridică reală a imobilului.
În ceea ce-l privește pe cumpărător, reaua-credință a acestuia trebuie dovedită, sarcina probei incumbând reclamantului-fost proprietar, în baza art.1169 raportat la art.1899 al.2 Cod civil, prezumția legală relativă de bună-credință putând fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
Reaua-credință este reținută exclusiv în raport de conduita dobânditorului cu titlu oneros, adevăratului proprietar neincumbându-i nici o obligație de diligență pe lângă dobânditorul de la neproprietar; din perspectiva aplicării art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, fostului proprietar îi incumbă doar obligația (de a cărei îndeplinire este condiționată temeinicia acțiunii în justiție întemeiată pe aceste prevederi) de a fi contestat, în orice formă, valabilitatea preluării imobilului de către stat, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către chiriași (fie prin acțiune în justiție, în retrocedarea imobilului preluat fără titlu, fie prin cerere de restituire în natură a imobilului preluat fără titlu, sau prin orice alt act sau fapt evident, manifest).
Cumpărătorii sunt de rea-credință dacă, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au cunoscut sau puteau cunoaște, cu minime diligențe, pentru a exclude simpla ignoranță și orice dubiu, faptul că locuința cumpărată este revendicată de către fostul proprietar, fie pe calea unei acțiuni directe în justiție, fie pe calea cererii de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr.112/1995, alături de orice alte manifestări de voință neechivoce, prin care valabilitatea titlului statului să fie contestată.
Pentru a reține reaua-credință a cumpărătorilor nu este suficientă prezumția simplă (art.1203 Cod civil) a cunoașterii de către aceștia a faptului preluării imobilului de către stat și a caracterului abuziv al preluării imobilelor în general, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, născută din faptul notoriu nedeterminat al contestării în general, de către foștii proprietari a modului abuziv în care au fost preluate imobilele în perioada menționată.
Această prezumție simplă trebuie coroborată cu probe certe din care să rezulte fără echivoc faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au cunoscut ori puteau cunoaște cu minime diligențe, nu faptul că locuința a fost preluată de către stat, cât timp dreptul lor de a cumpăra era reglementat de lege, chiar cu privire la locuințe preluate de către stat, ci faptul că foștii proprietari contestă valabilitatea preluării, ori faptul că au avut C mai mic dubiu sub aspectul posibilității ca fostul proprietar să conteste valabilitatea preluării.
Lipsa minimelor diligențe va fi reținută in cauza în raport de existența cererii de restituire în natură, formulată de către reclamanta în procedura Legii nr.112/1995 (fila 79,fond ), cerere solutionata prin Hotararea nr. 3221/ 28.12.1999 pronuntata de Comisia Pentru Aplicarea Lg.112/1995 ( fila 14 dosar ICCJ nr.5463 ), deci anterior momentului formularii cererii de cumparare a apartamentului de catre intimata parata.
Prin urmare, intimata se află într-o evidentă, dar nejustificată eroare asupra existentei si conținutului cererii de restituire, formulată de către reclamantă în temeiul Legii nr.112/1995.
Nu orice diligențe pentru aflarea situației juridice a imobilului prezintă relevanță, ci acelea al căror scop era relevarea tuturor aspectelor legate de eventuala contestare a titlului statului de către fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, pentru a înlătura orice culpă și orice îndoială a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
B sau reaua-credință a cumpărătorilor sub aspectul posibilității de a cunoaște contestarea titlului statului de către fostul proprietar nu este apreciată în raport de conduita fostului proprietar, în lipsa unei prevederi legale care să instituie o anumită conduită în sarcina acestuia, sub forma obligației de a-i notifica pe chiriașii imobilului a cărui restituire intenționează aos olicita.
Or, cumpărătorul diligent și precaut nu poate invoca buna-credință dacă la momentul încheierii contractului avea cunoștință ori putea avea cunoștință de faptul că C care vinde nu este proprietarul imobilului ori din anumite împrejurări rezulta faptul că un terț se consideră adevăratul proprietar al imobilului; dubiul pe care evident l-a avut trebuia să-l oprească a cumpăra.
În speță, reclamanta a formulat cerere de restituire în natură a întregului imobil situat în B,-, sector 2, considerând imobilul proprietatea sa personală.
Nu se poate susține faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, singura cale prin care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului preluat fără titlu era cea a acțiunii în revendicare, prin care să conteste titlul statului, în lipsa unei reglementări speciale a regimului juridic al imobilelor preluate fără titlu; orice manifestare neechivocă de voință a fostului proprietar în sensul solicitării restituirii imobilului preluat, echivalează cu o contestare a valabilității preluării. Or, cumpărătorul diligent și precaut nu poate invoca buna-credință dacă la momentul încheierii contractului avea cunoștință ori putea avea cunoștință de faptul că un terț se consideră adevăratul proprietar al imobilului; dubiul pe care evident l-a avut trebuia să-l oprească a cumpăra.
Prin depunerea unei cereri de restituire în natură a imobilului, fostul proprietar contestă implicit valabilitatea titlului statului, tocmai întrucât cunoștea prevederile art.1-2 și art.5 din Legea nr.112/1995 (nimeni neputându-se prevala de necunoașterea legii), în sensul că prevederile art.9 din aceeași lege nu ar fi putut fi aplicate decât pentru apartamentele locuite de chiriași, preluate însă, cu titlu de către stat, în lipsa unei reglementări speciale la aceea vreme, care să statueze asupra regimului juridic și asupra posibilității de retrocedare a imobilelor cu destinația de locuință preluate fără titlu, cum este C în litigiu.
În ce măsură cererea de restituire în natură a fost soluționată sau nu (soluția, în temeiul prevederilor menționate putând fi doar în sensul acordării de despăgubiri), în ce măsură dosarul era unul complet sau nu, sub aspectul dovedirii calității de persoană îndreptățită și al depunerii titlului vechi de proprietate, ori dacă a fost luată sau nu măsura suspendării procedurii de vânzare, nu prezintă nici o relevanță pentru aprecierea bunei-credințe a chiriașului-cumpărător; ceea ce interesează este reprezentarea pe care trebuie să o fi avut cumpărătorul diligent și precaut în momentul în care a cunoscut sau ar fi putut cunoaște existența cererii de restituire formulată în procedura Legii nr.112/1995 de către fostul proprietar (sau moștenitorii acestuia), în condițiile în care efectul principal al acestei cereri era contestarea valabilității titlului statului.
Prin urmare, două erau condițiile pentru aplicarea prevederilor art.9 din Legea nr.112/1995: chiriașii să ocupe imobilul în baza unui contract de închiriere valabil încheiat, iar imobilul să fi fost preluat de către stat cu titlu valabil; aceste condiții fiind îndeplinite, locuința putea fi vândută către chiriași, fostul proprietar fiind îndreptățit doar la despăgubiri, în condițiile aceleiași legi.
Cum nu se puteau prevala de necunoașterea acestor prevederi, foștii proprietari care formulau cereri de restituire în natură a imobilelor, indiferent dacă era sau nu formulată alternativ cu o cerere de restituire prin echivalent, contestau implicit valabilitatea titlului statului, solicitând restituirea în natură a imobilului tot în procedura reglementată de Legea nr.112/1995, în lipsa la acel moment a unei legi speciale de reparație pentru imobilele preluate fără titlu.
Faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu era declanșată o acțiune în revendicare nu prezintă nici o relevanță; dat fiind caracterul imprescriptibil extinctiv al acțiunii în revendicare imobiliară, cumpărătorul diligent și prudent trebuia să aibă reprezentarea posibilității fostului proprietar de a introduce oricând o acțiune în revendicarea imobilului preluat fără titlu (aspect apreciat în raport de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, independent de reglementarea ulterioară, prin lege specială de reparație, a regimului juridic al imobilelor preluate abuziv, de care nu putea avea cunoștință la acel moment).
În speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către cumpărător ulterior demersurilor efectuate de către reclamantă pentru retrocedarea imobilului preluat fără titlu.
Prezumția simplă născută din faptul notoriu nedeterminat al contestării în general, de către foștii proprietari a modului abuziv în care au fost preluate imobilele în perioada în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, coroborată cu faptul depunerii cererii de restituire în natură a imobilului de către moștenitorul fostului proprietar, fac dovada îndoielii a cărei reprezentare trebuia să o aibă cumpărătorii la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la valabilitatea titlului statului asupra imobilului, adică asupra însăși aparenței dreptului, simpla ignoranță afirmată nefiind suficientă pentru a reține buna-credință.
În ipoteza vânzării bunului altuia, când ambele părți sunt de rea-credință, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, așa cum statuează expres și prevederile art.45 al.2 din Legea nr.10/2001.
Cauza de nulitate absolută, ce dublează nulitatea absolută pentru încălcarea prevederilor imperative ale art.1 din Legea nr.112/1995, este cauza ilicită, în temeiul art.968 Cod civil, ambele părți angajându-se într-o operațiune speculativă, cât timp aveau cunoștință ori un dubiu asupra valabilității preluării.
Contractul de vânzare-cumpărare fiind un contract sinalagmatic, cauza juridică a obligației fiecărei părți este contraprestația celeilalte părți; știind că preluarea a fost fără titlu sau având îndoieli asupra valabilității titlului statului, nici una dintre părțile contractante nu poate pretinde faptul că a avut reprezentarea eficacității prestației celeilalte părți, fără nici un dubiu.
Intimata -cumpărătoare a contractat pe riscul sau cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art.1 din Legea nr.112/1995 ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu. Prin urmare, scopul mediat urmărit de către cumpărător la încheierea contractului a fost acela de a specula în favoarea sa regimul juridic incert al locuințelor, pentru a se prevala de prevederile art.9 din Legea nr.112/1995.
Fiind de rea-credință, cumpărătoarea nu poate invoca în favoarea sa excepția validității aparenței în drept pentru a păstra locuința ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nul absolut pentru încălcarea prevederilor art.1 din Legea nr.112/1995, peste care se suprapune cauza ilicită a obligației acesteia.
Nefiind îndeplinită prima dintre cele două condiții obligatorii (buna-credință a cumpărătorului imobilului și eroarea comună și invincibilă în care acesta trebuia să se afle asupra situației juridice reale a imobilului), respectiv condiția cumpărătorului de bună-credință, starea de fapt nu poate prevala asupra dreptului, principiulerror communis facit jusnefiind aplicabil, cumpărătoii neputând păstra imobilul.
Consecinta constatarii nulitatii titlului de proprietate detinut de parata este restituirea bunului proprietatea reclamantilor, in temeiul prevederilor art. 480. civil.
In ce priveste dispozitiile.nr.33/ 2008 pronuntata de Inalta C de Casatie si justitie in recurs in interesul legii,Curtea retine ca in cuprinsul acestei hotarari se arata ca este necesar a se analiza in ce masura admiterea actiunii in revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securitatii raporturilor juridice.
Astfel, daca exista neconcordante intre legea interna si Conventie, urmeaza sa se verifice daca si paratul in actiunea in revendicare are, la randul sau, un bun in sensul Conventiei, respectiv o hotarare judecatoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a pastra imobilul, o speranta legitima in acest sens,dedusa din dispozitiilelegii speciale.
Ipoteza avuta in vedere este in mod evident aceea a cumparatorului de buna credita, iar in cauza parata nu se afla in aceasta situatie, pentru considerentele mai sus aratate, astfel incat nu se poate prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei.
Pentru aceste considerente, Curtea, in temeiul disp. art. 312.pr.civila va admite recursul declarat de recurentele reclamante si de recurenta intervenienta, retinand ca decizia pronuntata de instanta de apel este netemeinica si nelegala, conf. Art 304 pct. 9,pr.civila. In baza disp. art 296.pr.civila va admite apelul declarat de reclamante, urmand sa schimbe in parte sentinta, in sensul ca va admite in tot actiunea principala si va constata nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare nr. 956/ 13.11.1996, cu consecinta obligarii paratilor sa lase reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in B,-, sector 2, compus din teren in suprafata de 190 mp si constructie formata din 4 camere, magazie si vestibul.
Va mentine celelalte dispozitii ale deciziei si sentintei.
In temeiul disp.art. 274.pr.civila va obliga intimatii la plata catre recurenta reclamanta a cheltuielilor de judecata in suma de 4000 lei reprezentand onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentele-reclamante și () și de recurenta - intervenientă împotriva deciziei civile nr. 560/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL și SC SA.
Modifică în parte decizia recurată.
Admite apelul reclamanților.
Schimbă în parte sentința în sensul că:
Admite în tot acțiunea principală. Constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.956/13.11.1996.
Obligă pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, Sector 2, compus din teren în suprafață de 190 mp și construcție formată din 4 camere, magazie și vestibul.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. SP / 29.01.2010
Tehnored. AP
2 ex. / .
Secția a V-a civilă
Jud. apel:,
Președinte:Mihaela ParaschivJudecători:Mihaela Paraschiv, Silvia Pană, Georgeta Stegaru
