Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de: 28.05.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B și Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 1486A/21.11.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
La apelul nominal, făcut în ședință publică se prezintă recurenții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B prin consilier juridic cu delegație de reprezentare la dosar, Ministerul Apărării Naționale prin consilier juridic cu delegație de reprezentare la dosar, intimata reclamantă prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.53912/24.04.2009 și intimații reclamanți, prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.14355/28.05.2009 la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 12.05.2009 s-a depus prin serviciul registratură din partea intimaților reclamanți întâmpinări care au fost comunicate recurenților pârâți.
Reprezentantul intimatei reclamante învederează Curții că a decedat și în acest sens depune la dosar certificatul de calitate nr.9/27.05.2009, solicitând introducerea în cauză a moștenitorilor și.
Reprezentantul recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B arată că nu se opune cererii de introducere în cauză a moștenitorilor indicați, ca urmare a decesului intimatei.
Reprezentantul recurentului pârât Ministerul Apărării Naționale arată că lasă la aprecierea instanței cererea formulată.
Reprezentantul intimaților reclamanți, solicită introducerea în cauză a moștenitorilor.
Curtea, deliberând, în raport de certificatul de calitate de moștenitor depus la termenul de judecată de astăzi de pe urma defunctei intimate, constată că a operat transmisiunea calității procesuale de la aceasta către și care urmează să continue procesul. Totodată ia act de reprezentarea acestora în proces de către domnul avocat, astfel încât procedura de citare este acoperită prin prezența apărătorului.
Părțile prezente învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat cu motivarea că Statul Român nu poate fi reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Apărării Naționale.
Reprezentantul recurentului pârât Ministerul Apărării Naționale solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În susținerea recursului solicită a se avea în vedere că au fost încălcate dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr.146/1997 obiectul prezentei cereri fiind evaluabil în bani, se impune admiterea excepției de netimbrare a acțiunii. Cu privire la competență, valoarea obiectului cererii este de peste 30 miliarde lei vechi, iar potrivit acestui aspect și față de dispozițiile art. 312 alin 7, art. 304/3 Cod procedură civilă competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, arată că Ministerul Apărării Naționale nu are calitate în speță și nu poate fi obligat la despăgubiri. De asemenea solicită a se avea în vedere că cererea reclamanților este prescriptibilă, astfel că în consecință, pe fondul cauzei a se constata că acțiunea este inadmisibilă.
Reprezentantul intimatei reclamante solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate, cu cheltuieli de judecată. În combaterea celor două recursuri arată că Ministerul Finanțelor are calitate în cauză prin Statul Român, astfel că solicită a se respinge excepția invocată. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Apărării Naționale solicită a se avea în vedere că toate excepțiile invocate sunt neîntemeiate, acțiunea este una accesorie, iar astfel de acțiuni, față de dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr.146/1997 sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. Mai arată că, instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul aceluiași obiect, iar cu privire la lipsa calității procesual pasive apreciază că ambii pârâți au calitate procesual pasivă, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pretins nud proprietar și Ministerul Apărării Naționale, în calitate de pretins titular al dreptului de administrare. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, de asemenea solicită a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât dreptul la acțiune privind obligarea pârâților la restituirea fructelor civile nu putea fi solicitat anterior constatării de către instanță a calității reclamanților de adevărați proprietari ai acestui imobil. Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii precizează că, pe de o parte reclamanții și-au întemeiat prezenta acțiune pe dispozițiile art. 485 cod civil privind obligația posesorului de rea credință de a înapoia fructele adevăratului proprietar, iar pe de altă parte existența faptei cauzatoare de prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre acesta și a vinovăției pârâților au fost pe deplin dovedite atât cu conținutul sentinței civile nr. 472/12.05.2005 a Tribunalului Prahova, cât și cu concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză. În ce privește obiecțiunile la raportul de expertiză, acestea fac obiectul articolului 304/9 Cod procedură civilă. Concluzionând, solicită acordarea cheltuielilor de judecată și în acest sens depune dovada acestor cheltuieli.
Reprezentantul intimaților reclamanți, învederează Curții că achiesează la concluziile apărătorului intimatei reclamante în sensul de a se respinge recursurile ca nefondate, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B și Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 1486A/21.11.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți ,.
CURTEA
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea recurenților pârâți să depună la dosar concluzii scrise, în baza art. 146.pr.civ.rap. la art. 260 alin 1.pr.civ urmează a,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de04.06.2009în cauza ce are ca obiect soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B și Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 1486A/21.11.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți intimații reclamanți, și.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 319
Ședința publică din data de: 04.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - - -
JUDECĂTOR - - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B și Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 1486A/21.11.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 28.05.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și întrucât Curtea a avut nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 04.06.2009 când în aceeași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4270/12.06.2008 Judecătoria Sectorului 5 B, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității de reprezentant în ceea cel privește pe pârâtul STATUL ROMÂN prin Ministerul Economiei și Finanțelor și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului MINISTERUL APĂRĂRII admițând în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții -, și împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Econimiei și Finanțelor și Ministerul Apărării și dispunând obligarea acestora la plata către reclamanți a sumei de 2.809.363 lei reprezentând c/val. de folosință pentru imobilul situat în-, Jud. P pentru perioada mai 1986 - iulie 2005. Au mai fost obligați pârâții la 1.200 lei cheltuieli judiciare către reclamanți.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 472/12.05.2004 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă și irevocabilă, pârâții au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus menționat, reținându-se că acesta a fost preluat fără titlu valabil din proprietatea autoarei reclamanților conform Decretului 92/50.
Prin aceeași sentință, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că imobilul s-a aflat în proprietatea Statului Român și în administrarea Ministerului Apărării, acesta din urmă fiind deținător precar, având elementul material al posesiei.
Reținând calitatea de posesor de rea credință a Statului Român și de deținător precar al Ministerului Apărării, instanța a apreciat că pârâții au obligația de a restitui reclamanților fructele de orice natură, percepute sau nepercepute, obligație ce le incumbă de la data deținerii imobilului respectiv luna mai 1986 și până la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 472/2004 a Tribunalului Prahova - respectiv 7 iulie 2005, când a fost pronunțată sentința civilă nr. 977 de Curtea de Apel Ploiești, dată la care reclamanții aveau posibilitatea de a pune în executare silită.
Totodată, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză instanța a reținut că suma datorată de pârâți cu titlu de c/val lipsă de folosință a imobilului, nu poate cuprinde și valoarea îmbunătățirilor aduse de aceștia imobilului întrucât acestea profită și reclamanților, așa încât a dedus aceste îmbunătățiri din suma totală calculată prin expertiză.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții cât și cei doi pârâți.
În apelul său, pârâtul Statul Român - prin Minsterul Economiei și Finanțelor a criticat hotărârea invocând prin motivele de apel excepția necompetenței materiale a instanței, excepția netimbrării acțiunii și cea a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul român, arătând totodată că în mod greșit instanța a reținut îndeplinirea în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 Cod civil privind angajarea răspunderii civile delictuale în persoana sa, acest din urmă motiv de apel fiind invocat și de pârâtul Ministerul Apărării în cererea sa de apel. Totodată, pârâtul Ministerul Apărării a mai invocat în apelul său excepția lipsei calității sale procesuale pasive, a inadmisibilității acțiunii reclamanților precum și greșita respingere de către instanță a obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.
Prin decizia civilă nr. 1486A/21.11.2008, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâți și a admis apelul reclamanților, schimbând în parte sentința în sensul admiterii cererii precizate, astfel că pârâții au fost obligați la plata sumei de 3.080.109 lei, c/val lipsă folosință pentru imobil, pentru perioada mai 1986 - aprilie 2006; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, cu obligarea intimaților la 3.363,27 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat cu privire la excepția netimbrării acțiunii că mod corect instanța de fond a respins această excepție, invocată de Ministerul Apărării, reținând că în cauza de față nu sunt incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 146/97, întrucât prezenta cerere este una accesorie celei în revendicare, soluționată deja prin sentința civilă nr. 472/12.05.2005, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/97 ce prevăd scutirea de plată a taxei de timbru.
Cu privire la excepția necompetenței materiale a instanței de fond, tribunalul a apreciat că și această excepție este nefondată întrucât valoarea obiectului acțiunii cu care a fost investită inițial instanța și în raport de care s-a apreciat competența sa, a fost cea de 240.000 lei. Faptul că ulterior, prin expertiza tehnică efectuată în cauză, s-a reținut o valoare ce depășea cuantumul de 500.000 lei, nu este de natură să atragă o altă competență materială, întrucât potrivit art.l81Cod procedură civilă "instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul aceluiași obiect".
În ce privește excepția lipsei calității reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român, tribunalul a constatat că și această excepție a fost corect respinsă de instanța de fond care a reținut că art. 25 din Decretul nr. 31/l954 prevede explicit faptul că "statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop".
Reținând așadar, că doar în situația în care printr-un act normativ special se atribuie calitatea de reprezentat al Statului unei alte persoane, statul poate fi reprezentat de o altă persoană juridică decât Ministerul Economiei și Finanțelor, iar speța de față, fiind una de natură civilă, de drept comun, ce nu implică o altă calitate specială de reprezentant pentru stat, în mod corect instanța a respins excepția invocată.
În ce privește critica referitoare la îndeplinirea în cauză a condițiilor existentei răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 Cod civil, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, pe de o parte, având în vedere că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 485 Cod civil privind obligația posesorului de rea credință de a înapoia fructele adevăratului proprietar, iar pe de altă parte, existența faptei cauzatoare de prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre acesta și prejudiciul suferit și a vinovăției pârâților, au fost pe deplin dovedite, atât prin sentința civilă nr. 472/12.05.2005 a Tribunalului Prahova, cât și prin concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării, tribunalul a constatat că și această excepție a fost corect respinsă de prima instanță, întrucât, în cauză niciuna din părți nu a contestat faptul că acest pârât a avut calitatea de administrator al imobilului în litigiu, proprietatea acestuia revenind pârâtului Statul Român, aspecte reținute de altfel cu putere de lucru judecat și prin sentința civilă nr. 472/2005.
În raport de obiectul prezentei acțiuni, pretenții reprezentând c/val. lipsei de folosință, instanța fondului a reținut în mod corect calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Apărării, calitate rezultând din cea de administrator (detentor precar) al bunului.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților în raport de prevederile legilor speciale, Legea 112/1995 și Legea 10/2001, tribunalul a reținut că și acest motiv de apel este neîntemeiat, întrucât prevederile legilor menționate nu își găsesc aplicabilitatea în speță,deoarece prin acete acte normative se instituie măsuri reparatorii speciale pentru situația imposibilității restituirii în natură a imobilului solicitat, ceea ce nu este cazul în speță, reclamanții redobândind imobilul prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. S-a mai apreciat că această împrejurare nu semnifică însă imposibilitatea despăgubirii reclamanților în condițiile dreptului comun, pentru perioada cât aceștia au fost lipsiți nelegal de posesia imobilului.
În ce privește critica referitoare la greșita respingere de către instanță a obiecțiunilor formulate de pârâtul Ministerul Apărării la raportul de expertiză efectuat în cauză, tribunalul a constatat că și acest motiv de apel este neîntemeiat, instanța reținând în mod corect în raport de obiectul acțiunii că respectivele obiecțiuni erau neconcludente pentru soluționarea cauzei.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă a respins apelurile formulate de pârâți, ca nefondate.
Referitor la apelul declarat de reclamanți, instanța de apel a constatat că aceștia au criticat soluția instanței sub aspectul greșitei determinări a cuantumului prejudiciului suferit, precum și a perioadei pentru care acesta urmează a fi reparat.
Astfel, deși reclamanții și-au precizat acțiunea sub aspectul majorării cuantumului prejudiciului suferit la data de 7.05.2008, instanța a dispus obligarea pârâților doar la suma de 2.809.363 lei, reținând că la calcularea acesteia trebuie avute în vedere și îmbunătățirile aduse de pârâți la imobil pe perioada cât l-au deținut în proprietate și respectiv posesie, întrucât de aceste îmbunătățiri și lucrări de reparații profită și reclamanți.
S-a susținut că sub acest aspect soluția instanței de fond este nelegală, câtă vreme pârâtele nu au formulat nicio cerere reconvențională în cauză sub aspectul îmbunătățirilor efectuate, situație în care instanța, nefiind investită să constate dreptul pârâților la astfel de despăgubiri, prin soluția apelată, rezultă ca s-a acordat ceea ce nu s-a cerut.
De asemenea, instanța a reținut că despăgubirile ce urmează a fi acordate reclamanților se cuvin acestora de la data dobândirii posesiei de către pârâți, prin decizia nr. 618/31.03.1986 și procesul - verbal din data de 10.04.1986 și până la data rămânerii definitive, ca efect al respingerii apelului, a sentinței civile nr. 472/2004 - respectiv 7 iulie 2005, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 977 Curți de Apel Ploiești - întrucât la acea dată, hotărârea prin care s-a admis acțiunea în revendicare a reclamanților, dobândise caracter executoriu și deci, putea fi pusă în executare silită.
Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că soluția este nelegală întrucât conform art. 3711Cod procedură civilă, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu exectutoriu, se aduce la îndeplinire de bună voie, situație în care pârâților le revenea sarcina de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul, neîndeplinirea acestei obligații de bună voie neputând fi imputată reclamanților care aveau doar dreptul de a pune în executare silită sentința, iar nu și obligația de a proceda în acest mod.
În raport de toate aceste considerente, tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă a admis apelul reclamanților, a dispus schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării pârâților la plata sumei de 3.080.109 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil pe perioada mai 1986 - aprilie 2006 (data rămânerii reclamanților în posesie prin procesul verbal din 9.05.2006, încheiat de executorul judecătoresc în faza executării silite), păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței.
În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs ambii pârâți, Statul Român prin Ministerul Economiei și Fianațelor și Ministerul Apărării Naționale.
Recurentul pârât Statul Român prin reprezentantul său legal, s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că soluția recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în mod negal a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finațelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.
În primul rând, având în vedere fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, recurentul opinează că trebuia chemată în judecată persoana care a comis fapta (art. 998-999 Cod civil), raportat la art. 35, art. 37 precum și la art.25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.
De asemenea, chiar dacă potrivit dispozițiile 25 alin. 2 sunt în sensul că "Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Economiei și Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop", instanța trebuia să aibă în vedere limitele în care se face aplicarea acestui text de lege.
Or, aceste limite sunt stabilite de dispozițiile art. 35 din Decretul 31/1954 "Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.
Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.
Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea".
Recurentul mai arată că aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 37 alin. 1 din același act normativ, unde se dispune în mod expres că "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat,., dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului."
Din interpretarea textelor de mai sus, reiese cu certitudine că angajarea răspunderii pentru fapta proprie, nu se realiza în persoana Statului R pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși.
Astfel, așa cum reiese din Încheierea nr. 1285/15.04.2004 pronunțată de Judecătoria Câmpina referitoare la cererea formulată de Ministerul Apărării Naționale privind înscrierea dreptului de proprietate și a dreptului de administrare în Cartea funciară, în speța de față, Statul R este reprezentat de Ministerul Apărării Naționale.
În acest sens, se învederează că în documentația tehnică întocmită de Ministerul Administrației Publice pentru înscrierea în Cartea Funciară, proprietar al imobilului este desemnat Ministerul Apărării Naționale - Direcția și. De asemenea, așa cum rezultă din situația juridică a corpului de proprietate "terenul aferent a fost dobândit de Ministerul Apărării Naționale în baza deciziei nr. 618/31.03.1986 emisă de Consiliul Popular al Județului "
În temeiul textului anterior menționat, Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri pentru faptele instituțiilor sale, și deci, în raportul juridic dedus judecății, nu există identitate între cel chemat să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză.
Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a Statului Român, este cel reglementat la art. 52 din Constituție "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită numai în condițiile legii." Or, în cauza de față, reclamantul nu a invocat incidența niciunei erori judiciare, pentru a se pune în discuție aplicabilitatea unei astfel de răspunderi.
În literatura de specialitate se menționează că este necesar ca fapta prin care s-a produs prejudiciul să fie "imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție" (, - Tratat de Drept Civil - Teoria Generala a Obligațiilor).
În prezenta pricină, dacă există vreo culpă, aceasta în niciun caz nu poate fi imputată Ministerului Economiei și Finanțelor ca reprezentant al Statului Român.
În al doilea rând, în susținerea excepției se mai arată de recurent că potrivit pct. 3 din Decretul nr. 524/1955 privind completarea și modificarea Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile "chiriile cum și alte venituri ale imobilului restituit, atât cele încasate, cât și cele datorate până în ziua restituirii imobilului, au fost și sunt în drept a le încasa unitățile care au avut în administrare imobilul."
Din interpretarea acestor dispoziții, reiese clar că fructele de orice natură au fost percepute de unitățile care au avut în administrare imobilul dacă se are în vedere că în acest imobil și-a desfășurat activitatea Liceul Militar " ".
În consecință, această instituție ar trebui să suporte despăgubirile pentru lipsa de folosință și nu Ministerul Finanțelor Publice care stă în calitate de reprezentant al Statului R numai în "raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații", situație care nu se verifică în speță.
Se mai arată de recurent, că naționalizările făcute în baza Decretului 92/1950, sunt considerate cu titlu valabil.
Statul, la data înstrăinării imobilului avea un titlu de proprietate perfect valabil, întrucât conform art. 645 Cod civil "Proprietatea se mai dobândește și prin accesiune sau incorporațiune, prin prescriere, prin lege și ocupațiune", în speță, Decretul lege nr. 92/1950; o lege nouă poate modifica regimul juridic anterior, poate suprima acest drept, dar nu poate desființa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv.
Recurentul face timiteri la Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995, la principiile pe care aceasta le-a stabilit ca și la regula netroactivității legii.
Se susține în continuare de către recurent că, în opinia sa, Decretul nr. 92/1950 este un titlu valabil, care nu a fost abrogat nici prin Constituția din 1991 și nici printr-o altă lege specială.
În cazul de față, dreptul de proprietate al fostului proprietar s-a stins prin efectul Decretului nr. 92/1950 și s-a născut prin efectul legii, un drept de proprietate în favoarea statului.
Prin urmare, având în vedere că statul a avut un titlu valabil asupra imobilului recurentul consideră că nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință, având în vedere că autorii reclamanților au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului.
Față de cele expuse, recurentul conchede că, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de a reprezenta interesele Statului R în această cauză, și în consecință, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, să se modifice decizia civilă atacată, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței civile nr. 4270/12.06.2008, iar pe fond, cererea să fie respinsă ca neîntemeiată.
Pe de altă parte, se mai susține că în mod nelegal instanța de fond a admis acțiunea având în vedere că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil.
Astfel, pentru a fi admisibilă o cerere fundamentată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil și a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului R, se cer întrunite cumulativ anumite condiții, și anume: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu ca și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijență sau imprudența cu care a acționat.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice în condițiile art. 998-999 Cod civil are loc în cazurile în care organul de conducere, cu prilejul exercitării funcției care îi revine, a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, deoarece faptele licite sau ilicite, săvârșite de organele sale de conducere obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul îndeplinirii funcției lor, potrivit art. 35 din Decretul 31/1954.
În mod practic, imputabilitatea faptei se apreciază, în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil, provocând pagube altor persoane.
Se poate constata că niciuna din condițiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil nu se verifică în cauză pentru a se putea antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru fapta proprie, întrucât nu există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nu există un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și nici vinovăție.
Prin Legea nr. 112/1995, s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari, fără a se acorda posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru lipsa de folosință. De asemenea, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au stabilit măsurile reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de către stat.
Aceste măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 au caracter limitativ, excluzând posibilitatea foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate de către stat.
Într-un ultim motiv de recurs, se critică și dispoziția instanței de apel privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea acestei critici, se arată de către recurent că nu a dat dovadă de rea credință sau neglijență și deci nu se face vinovat de declanșarea litigiului astfel încât, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod procedură civilă și neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul pârât Ministerul Apărării Naționale se prevalează de dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurentul arată că decizia recurată este critcabilă din mai multe puncte de vedere.
1. Astfel, se susține că în mod greșit instanțele legal învestite cu soluționarea prezentei cauze au reținut că acțiunea este accesorie celei de revendicare, astfel încât, în speță, ar fi incidente dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 ce prevăd scutirea de plată a taxei de timbru.
Chiar reclamanții au învederat în cuprinsul acțiunii introductive necesitatea timbrajului în cuantum de 5.586,52 lei - taxă de timbru aferentă prejudiciului inițial de 240.000 lei.
Cum obiectul prezentei cereri de acordare de despăgubiri este evaluabil în bani, neintrând în categoria acțiunilor exceptate prin lege de la plata taxelor judiciare de timbru, reclamanții erau obligați să timbreze atât pentru fond, cât și pentru apel.
2. Recurentul mai arată pe de altă parte, că ambele instanțe au pronunțat soluții cu încălcarea competenței materiale, opinând că valoarea obiectului acțiunii cu care inițial a fost investită instanța de fond și, în raport de care s-a apreciat competența sa, a fost de 240.000 lei.
Valoarea obiectului cauzei însuma însă 3.080.109 lei, conform cererii de majorare a câtimii pretențiilor formulată de reclamanți după depunerea raportului de expertiză, depășind cu mult suma de 500.000 lei astfel că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 alin. 1 pct. b din Codul d e procedură civilă, instanța competentă să judece cauza în fond ar fi fost tribunalul, critică susținută de recurent pe temeiul art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă.
3. În al treilea rând, recurentul arată că atât instanța de fond, cât și cea de apel, în mod greșit, au reținut că Ministerul Apărării Naționale are calitate procesuală pasivă, întrucât angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Ministerului Apărării Naționale, atâta vreme cât acesta a avut calitatea de administrator al imobilului în cauză iar nu de proprietar, această ipostază verificându-se în persoana Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Așa cum au susținut și reclamanții prin cererea introductivă, imobilul revendicat pe calea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. 4298/1994, a fost dobândit de autorii acestora în anul 1945, prin contract autentic de vânzare cumpărare, însă prin Decretul nr. 92/1950, acesta a fost naționalizat.
Pârâtul din acea cauză, Consiliul Local, a depus la dosar la data de 13.09.1994 relații privind situația juridică a imobilului din care a rezultat că acesta se afla în proprietatea statului și în administrarea Ministerului Apărării Naționale, prin Liceul Militar " ".
Prin urmare, Ministerul Apărării Naționale nu poate fi obligat la despăgubiri pentru faptele unităților militare aflate în subordine, deoarece a avut numai calitatea de administrator, conform Deciziei nr. 618/31.03.1986 și procesului verbal din data de 10.04.1986. Ca urmare, în raportul juridic dedus judecății nu există identitate între cel chemat să răspundă și proprietarul imobilului în cauză.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice: "Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Economiei și Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."
Față de cele menționate, instanțele de judecată ar fi trebuit să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale și să respingă acțiunea împotriva sa pentru acest motiv.
4. Soluțiile celor două instanțe sunt netemeinice și nelegale întrucât reclamanților nu li se pot acorda despăgubiri pentru lipsa folosinței imobilului în cauză pentru perioada cuprinsă între mai 1986- aprilie 2006.
Se apreciază de recurent că cererea reclamanților reprezintă o acțiune personală supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Temeiul de drept al reparării prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului, pentru perioada cuprinsă între data dobândirii pretinsului drept de administrare și redobândirea posesiei de către reclamanți, prin procesul verbal din 09.05.2006, încheiat de executorul judecătoresc în faza executării silite, este art. 485 Cod civil și, respectiv art. 998-999 Cod civil.
În acest caz, este aplicabilă regula specială privind începutul prescripției extinctive, prevăzută de art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
În această situație acțiunea reclamanților este prescrisă, având în vedere următoarele aspecte:
Reclamanții au urmat, în cursul anului 2006, calea acțiunii în evacuarea recurentului pârât din imobilul în litigiu, fără a cere și despăgubiri pentru lipsa de folosință, până la evacuare. Cererea în despăgubiri a fost promovată în decembrie 2007.
Or, după cum rezultă din acțiunea introductivă, reclamanții cunoșteau atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din mai 1986, iar exercițiul dreptului subiectiv la reparațiune și dreptului la acțiune în răspundere civilă s-au născut la acea dată, deoarece reclamanții aveau toate elementele pentru a acționa.
Recurentul consideră că în această situație se poate pune în discuție incidența dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Întrucât reclamanții solicită plata sumei de 3.080.109 lei reprezentând contravaloarea eventualei chirii speculative, se susține de către recurent că prescripția începe să curgă de la momente succesive, acest principiu găsindu-și aplicația ori de câte ori debitorul este ținut față de creditor la prestații de asemenea natură, indiferent de izvorul obligației, precum: chirii, dobânzi etc.; în acest caz, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Ca urmare, se solicită instanței să constate că cererea este prescriptibilă și să dispună în consecință.
5. Cu privire la admisibilitatea acțiunii, instanța de apel a reținut că prevederile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, întrucât prin conținutul lor instituie măsuri reparatorii speciale pentru situația imposibilității restituirii în natură a imobilului revendicat, ceea ce nu este cazul în cauza de față, întrucât reclamanții au redobândit imobilul în natură prin sentința civilă nr. 472/2005, pronunțată de Tribunalul Prahova.
Recurentul mai susține că în cuprinsul apărărilor formulate pe fondul cauzei, a învederat instanței faptul că acțiunea în pretenții având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești pentru lipsa de folosință a imobilului ce aparține reclamanților, este inadmisibilă.
Prin Legea nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari, fără a se acorda posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru lipsa de folosință. Totodată, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au stabilit limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de către stat.
Având în vedere condițiile impuse de cele două acte normative menționate, recurentul apreciază că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, au caracter limitativ, excluzând posibilitatea foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate de către stat, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.
6. Instanțele nu au cercetat elementele răspunderii civile delictuale, pentru că în această situație ar fi constatat că, pentru ca cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 din Codul civil, să fie admisibilă, trebuie întrunite cumulativ anumite condiții, și anume: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre ele și vinovația celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice în condițiile art. 998-999 Cod civil, are loc în cazurile în care organul de conducere, cu prilejul exercitării funcției care îi revine, a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, deoarece faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale de conducere obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul îndeplinirii funcției lor (art. 35 alin. 2 și 3 din Decretul 31/1954.
Reclamanții au susținut faptul că sunt îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru existența și repararea prejudiciului, omițând, însă, un aspect foarte important, și anume: indicarea prepusului și a faptei ilicite săvârșite de acesta.
În acest sens, sunt dispozițiile art. 998 din Codul civil, care precizează că:
"Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, să-l repare."
Ministerul Apărării Naționale a exercitat dreptul său legal de administrare, intim legat de dreptul de proprietate al statului și nu exista deplina dovadă a faptului că imobilul aparținea persoanei fizice sau statului care îl dăduse în administrare, în condițiile legislației aplicabile la momentul respectiv.
Astfel, recurentul a continuat să ocupe imobilul în litigiu în această calitate, și nu în cea de locatar, pentru a exista în sarcina noastră obligația de plată a echivalentului lipsei de folosință.
Mai mult, soluția de obligare a Ministerului la despăgubiri către reclamanți nu se justifică, atâta vreme cât recurentul a fost doar administrator al imobilului, deținând bunul în lipsa elementului intențional, stăpânirea materială fiind exercitată pentru altul, și nu pentru sine.
Potrivit art. 998 Cod civil, răspunderea civilă reclamă, în afară de prejudiciu și raport de cauzalitate, și existența faptei păgubitoare care, în principiu, trebuie să fie ilicită și săvârșită din culpă.
În consecință, recurentul apreciază că răspunderea civilă nu poate fi angajată, în situația în care faptele sale prin care a exercitat normal și cu bună credință un drept care îi aparținea, nu sunt nici ilicite, nici culpabile.
Se mai consideră că instanța nu poate reține o faptă ilicită a pârâtului care a determinat lipsa de folosință a imobilului pentru a putea stabili care a fost cu certitudine acțiunea sau inacțiunea Ministerului Apărării Naționale, având ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale reclamanților.
De asemenea, se apreciază că acordarea cu acest titlu a unor sume ar avea un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei locații (închirieri) fiind în funcție de mai multe variabile. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea Cauza Păduraru împotriva României, 15 martie 2007, paragraful 19, Cauza Păun împotriva României, 24 mai 2007, paragraful 31).
7. Instanțele au respins în mod neîntemeiat obiecțiunile Ministerului Apărării Naționale la raportul de expertiză contabilă judiciară nr. 4312/07.05.2008, întocmit de expertul contabil:
Expertul desemnat în cauză a calculat eronat lipsa de folosință pornind de la prețul chiriei în anul 2006 și făcând paritate în anul 1986 de la 1 la 1 (euro cu lei noi).
Deși se face o medie a chiriei pe cameră de 528 euro/lună în 2006, expertul pornește calculul în 1986 cu 602 euro/lună și o paritate de 602 lei noi/lună/cameră fără să se explice creșterea de la 528 euro la 602 euro.
Lipsa de folosință se calculează, într-adevăr, pe chirie actualizată, dar pe perioade de timp de închiriere. Ex. (val.chirie 1986 x actualizare + val. chirie 1987 x actualizare + etc.).
Recurentul susține că în acest context, se aprecaiză că raportul trebuia revizuit de către expertul desemnat, știindu-se foarte bine că în anii 1986-1990, la nivelul consiliilor locale, foste municipale (populare), valoarea chiriei se stabilea anual, în funcție de destinația spațiului, mai ales că pentru acest tip de, care era în principiu, un spațiu de locuit la data preluării de către stat, nivelul chiriilor era stabilit prin Legea nr. 5/1973 (partea cu calculul chiriilor știind că a rămas neabrogată prin Legea nr. 114/1996).
Pe de altă parte, expertul nu a luat în calcul gradul de neocupare, știindu-se foarte bine că nici o capacitate locativă sau turistică din România nu a avut și nu are un grad de ocupare de 100 %, pe o perioadă de 20 de ani.
În acest fel, rezultă că este eronat calculul de paritate al chiriei întocmit de către expert, care nu dă detalii privind acest aspect, în condițiile în care până în anul 1990 se lua în calcul cursul oficial al leului în raport cu dolarul, iar după anul 1990 sunt coeficienți de statistică lunari și anuali.
Se mai consideră ca fiind eronat și nefundamentat calculul lucrărilor de reparații și întreținere executate de chiriașul Ministerul Apărării Naționale, în sensul că, acest calcul calculul nu a fost făcut utilizându-se articole din indicatori și norme de deviz; nu a ținut cont de anii executării reparațiilor și întreținerilor; nu a luat în seamă aspectele periodicității executării unor lucrări cum ar fi: zugrăveli, (una la 20 de ani), vopsitorii, înlocuiri punctuale ale unor elemente de construcții și instalații.
Expertul nu a făcut dovada faptului că în localitatea există măcar un imobil similar cu cel în cauză care să fi fost închiriat 20 de ani cu suma de 3000 euro/lună sau o sumă aproximativ egală cu aceasta.
Mai mult, expertul avea obligația să se adreseze notariatului de stat/administrației fiscale din zonă pentru a afla care sunt sumele bănești solicitate de proprietari pentru închirierea unor imobile similare.
Totodată, acesta avea obligația de a scădea din cuantumul chiriei procentul de negociere de 10% dispus de reglementările legale în materie.
De asemenea, expertul nu a folosit niciuna dintre reglementările la care face referire că ar fost consultate.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare la fiecare dintre recursurile declarate în cauză, prin care au solicitat respingerea ambelor recursuri, cu consecința menținerii deciziei instanței de apel ca legală și temeinică; au formulat apărări la fiecare dintre criticile dezvoltate de recurenți, acestea fiind în fapt reluarea argumentelor deja susținute în etapele procesuale anterioare, singura excepție procesuală invocată pentru prima dată în cauză, fiind excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținută de recurentul Ministerul Apărării Naționale prin motivele de recurs, argumentele intimaților urmând a fi redate cu prilejul analizării acestui motiv de recurs.
La termenul de judecată din 28.05.2009, s-a făcut dovada de către intimați prin apărător că reclamanta a decedat, depunându-se certificat de calitate de moștenitor nr. 9/27.05.2009 emis de BNP, calitate recunoscută în favoarea numiților și care au fost introduși în cauză pentru că în favoarea acestora a operat o transmisiune legală (cu titlu universal) de calitate procesuală activă.
În această etapă procesuală, nu s-a administrat alte probe.
Recursurile formulate vor fi admise, pentru cele ce urmează.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia atacată în baza acestora, Curtea apreciază că hotărârea este dată cu aplicarea geșită a legii, astfel că se va dispune modificarea ei în aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 472/12.05.2004 a Tribunalului Prahova, Secția Civilă, s-a admis actiunea reclamanților privind revendicarea imobilului situat în Orașul,-, jud. P, imobil compus din construcție și teren în suprafață de 2899 mp; sentința s-a pronunțat în contradictoriu cu Ministerul Finațelor Publice, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Educației Naționale și cu Consiliul Local, pârâții fiind obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul menționat.
Sentința a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 977/7.07.2005 a Curții de Apel Ploiești, Secția Civilă, dată la care a devenit executorie; intimații reclamanți însă, au intrat în posesia efectivă a imobilului la data de 9.05.2006 ca urmare a demersurilor întreprinse pentru executarea silită a titlului executoriu, conform procesului verbal de la fila 46 dosar fond, întocmit în dosar de executare nr. 17/2006 de BEJ.
Din considerentele hotărârilor judecatorești anterior menționate, rezultă că imobilul a intrat fără titlu valabil în proprietatea statului, pe teiul Decretului 92/1950, iar Ministerul Apărării Naționale a exercitat posesia asupra acestuia începând din anul 1986 deoarece potrivit deciziei nr. 618/7.04.1986 emise de de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Jud. Pap rimit spre administrare "fără termen și fără plată", imobilul situat în, Str. -, denumit " " (fila 139 dosar fond); prin aceleași hotărâri anterioare, s-a stabilit identitatea dintre imobilul ce a aparținut autorilor inimaților și cel deținut spre administrare de Ministerul Apărării Naționale, în care a funcționat Liceul Militar.
Aceste chestiuni au fost dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile indicate și ele se impun în prezenta cauză ca urmare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat și constituie premisa demonstrată a prezentei pricini (art. 1201, 1202 Cod civil).
Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca și recurentul Ministerul Apărării Naționale au invocat nelegala respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, fiecare pentru argumente proprii, cele două motive de recurs urmând a fi analizate împreună.
Obiectul prezetei cauze îl constituie obligarea pârâților la contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul redobândit de intimați pentru perioada mai 1986-aprilie 2006, acțiunea fiind înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 6.12.2007.
Lipsa de folosință are un fundament delictual, așa cum corect au evaluat pricina și instanțele anterioare, iar geneza acestei instituții juridice își are temeiul în prerogativele dreptului de proprietate, cu referire la elementul fructus, care dă dreptul proprietarului să culeagă fructele bunului său, lipsa de folosință a imobilului având semnificația reparării prejudiciului proprietarului ce a fost împiedicat să culeagă fructele civile ale imobilului (chirii): art. 483-487 Cod civil cu ref. la 998-999 Cod civil, ca urmare a lipsirii lui de posesia imobilului.
Calitatea procesuală pasivă, presupunând identitatea dintre cel chemat în judecată și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, se verifică în privința ambilor recurenți pârâți, astfel cum legal a stabilit și instanța de apel.
Concluzia enunțată se impune ca urmare a constatării identității dintre cei doi recurenți pârâți și pârâții obligați la resituirea imobilului prin sentința civilă nr. 472/12.05.2004 a Tribunalului Prahova, Secția Civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 977/7.07.2005 a Curții de Apel Ploiești, Secția Civilă, în litigiul anterior Ministerul Finanțelor Publice stând în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român în evaluarea valabilității titlului de preluare, respectiv, în baza Decretului 92/1950, astfel cum reiese din considerentele acestora; pentru cauza de față nu are nicio relevanță împrejurarea că în pricina anterioară au avut calitate de pârâți alte două persoane juridice de drept public; pe de altă parte, dat fiind temeiul delictual al cererii, care presupune o răspundere solidară (conform art. 1003 Cod civil), cel vătămat poate cere repararea prejudiciului, integral de la oricare dintre autorii faptei ilicite, fapta fiind imputabilă tuturor celor 4 pârâți.
Prin urmare, suprapunerea dintre subiectele pasive obligate în raportul juridic de restituire și calitatea de pârâți din prezenta pricină, este susficientă pentru a se confirma calitatea procesuală pasivă a celor doi recurenți pârâți, aceștia devenind posesori de rea credință de la data de la care viciile titlului le-au fost cunoscute, conform art. 486, 487 Cod civil; acest moment este data introducerii acțiunii în revendicare, în general, sau, ca în speță, data introducerii în cauza pornită de autorul intimaților a acestora, prin instrumentele procesuale puse la îndemână de Codul d e procedură civilă pentru atargerea terților în proces, după ce situația juridică a imobilului a fost elucidată de Consiliul Local.
Cererea de obligare la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului este subsecventă acțiunii în revendicare, putând fi formulat un capăt de cerere accesoriu în cererea de revendicare ori o acțiune separată, ulterioară, cum au procedat reclamanții, iar lipsa de folosință nu ar putea fi solicitată decât de la posesorul neproprietar, fiecare dintre cei doi recurenți pârâți exercitând fracționat anumite prorogative asupra aceluiași bun proprietatea intimaților: Statul pretinzându-se (nud) proprietar în baza Decretului 92/1950, iar recurentul Ministerul Apărării Naționale, administrator (usus și fructus), dreptul de administrare în perioada anterioară anului 1989, având valențele unui veritabil drept real.
În aceste condiții, Curtea apreciază că sunt neaventite argumetele recurenților privind evaluarea calității procesuale pasive, fie pe temeiul dispozițiilor art. 25 alin. 2, (argument susținut de ambii recurenți), fie în baza art. 35 sau 37 din Decretul 31/1954 (susținute de recurentul Statul Român), deoarece asemenea apărări ar fi putut fi analizate doar în cererea în revendicare.
Se impune precizarea că norma invocată de ambii recurenți, respectiv, art. 25 alin. 2 din Decretul 31/1954 este incidentă pentru stabilirea calității de reprezentatnt legal al Statului în persoana Ministerului Finanțelor, recurentul susținând eronat prin motivele de recurs că instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, întrucât Ministerul Finanțelor a avut calitatea doar de reprezentant legal, iar nu de parte în nume propriu.
În consecință, ambii recurenți au calitate procesuală pasivă în cauză, fiecare dintre ei susținând în mod greșit că această calitate trebuie stabilită în persoana celuilalt, în condițiile în care au fost obligați împreună să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul pentru care în prezent se solicită lipsa de folosință; o concluzie contrară nici nu ar putea fi stabilită în această cauză, întrucât s-ar încălca prezumția de adevăr judiciar de care se bucură hotărârile judecătorești prin care intimaților li s-a recunoscut dreptul de proprietate, hotărâri opozabile ambilor recurenți.
Din aceleași motive, Curtea constată că recurentul Statul Român nu mai poate repune în discuție valabilitatea titlului de care s-a prevalat în acțiunea în revendicare, Decretul 92/1950, aceasta fiind de asemenea, o chestiune deja tranșată în litigiul anterior în care titlurile părților au fost confruntate, astfel că aceste motive de recurs, nu pot fi analizate.
Excepția inadmisibilității acțiunii este un alt motiv de recurs comun formulat de recurenți, prin raportare la dimesiunile obligației de reparație asumate de stat prin adoptarea celor două legi speciale cu o atare finalitate: Legea 112/1995 și Legea 10/2001, acte normative care nu cuprind și dreptul proprietarilor deposedați abuziv în perioada de referință, de a fi despăgubiți și pentru lipsa de folosință.
Soluția instanței de apel este legală, întrucât o soluție contrară ar însemna negarea accesului reclamanților la instanță garantat de prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, art. 21 din Constituția României ca și o denegare de dreptate în sensul art. 3 din Codul civil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa în numeroase cauze (între care, de dată mai recentă, Cauza Faimblat României din 13.01.2009, paragr. 28-30) că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere. Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură, încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa.
Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție, decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit ( și alții împotriva Greciei, nr. 41.727/98, 22 - 23, CEDO 2001-XII, iîmpotriva României,nr. 62.710/00, 34 - 36, 26 ianuarie 2006).
În plus, simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 alin. 1: se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate "dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică (, 26, și, 43, citate anterior). Aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă, prin efectul legii.
În aplicarea celor anterior redate, Curtea constată că simpla împrejurare că legile speciale de reparație nu stabilesc și dreptul proprietarilor care au obținut restituirea în natură a imobilelor de care au fost deposedați abuziv, de a primi și contravaloarea lipsei de folosință pentru acestea, nu reprezintă decât indiciul că pentru soluționarea unor astfel de cereri nu se aplică principiul specialia generalibus derogant, ci generalia specialibus non derogant, astfel că, dispozițiile dreptului comun sunt pe deplin aplicabile, oferind remediul legal pentru judecarea cererilor cu un atare obiect: art. 485 cu ref. la art. 998-999 Cod civil; prin urmare, se va respinge și această critică privind inadmisibilitatea acțiunii.
Recurentul pârât Statul Român a mai invocat prin motivele de recurs (pe lângă cele privind neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, ce vor fi analizate împreună cu motivul identic al recurentului Ministerul Apărării Naționale) greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, motiv de asemenea nefondat, întrucât cererea intimaților reclamanți a fost corect soluționată în aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, potrivit criteriului culpei procesuale, dispoziția din decizia recurată urmând a fi menținută și este în continuare valabilă (chiar în condițiile în care decizia va fi modificată), întrucât apelul reclamanților rămâne admis, cu referire la îmbunătățirile efectuate de pârât ce au fost excluse de prima instanță în mod nelegal din suma stabilită cu titlu de lipsă de folosință; temeinicia criticilor reclamanților se confirmă, însă pentru limitele despăgubirilor ce se vor stabili prin prezenta decizie.
Recurentul pârât Ministerul Apărării Naționale a mai susținut prin motivele de recurs că cererea de chemare în judecată este o cerere evaluabilă în bani, instanțele anterioare stabilind în mod greșit că aceasta intră sub incidența scutirii de taxă judiciară de timbru în temeiul art. 15 lit. r din Legea 146/1997, reținându-se că ar avea caracter accesoriu față de cererea de restituire a imobilului.
Critica formulată este fondată, întrucât caracterul accesoriu sau incidental al unei cereri reglementat ca o situație distinctă de facilitate fiscală prin dispozițiile art. 15 lit. r din Legea 146/1997, nu se poate reține decât în raport de un cadru procesual preexistent, conturat prin cererea principală.
Simpla împrejurare că această cerere de obligare a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință, dacă ar fi fost formulată în procesul de revendicare ar fi beneficiat de scutirea de taxă judiciară de timbru, în temeiul textului anterior menționat, datorită caracterului său de cerere accesorie în raport cu revendicarea, nu face ca această facilitate să se transfere și pentru litigiul ulterior, prin care reclamanții au recurs la formularea unei cereri dinstincte cu acest obiect.
Cererea de chemare în judecată este cererea principală în acest dosar (singura, de altfel), iar ea nu poate primi două calificări, respectiv de cerere principală și cerere accesorie raportat la un litigiu anterior, cum greșit au reținut instanțele anterioare.
Prin urmare, Curtea apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit. r din Legea 146/1997, după cum nicio altă normă specială nu prevede o asemenea scutire de taxe, temeiul cererii fiind cel de drept comun deja indicat, astfel că taxa judiciară de timbru era datorată în temeiul art. 2 lit. g din actul normativ de referință; de asemenea, este exclusă incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. 1 din Legea 10/2001 republicată, întrucât intimații reclamanți nu au obținut restituirea potrivit acestui act normativ, ci prin hotărâre judecatorească definitivă și irevocabilă pronunțată într-un litigiu demarat în anul 1994.
Valoarea la care reclamanții aveau obligația de a timbra la fond, este cea pentru care și-au majorat pretențiile după efectuarea raportului de expertiză, respectiv, 3.080.109 lei (precizarea de la fila 121 dosar fond), iar taxa judiciară de timbru datorată este de 27.987, 61 lei, sumă cu care reclamanții vor fi dați în debit față de dipozițiile art. 20 alin. 5 din Legea 146/1997.
Această obligație de timbrare are efecte și în ce privește obligației reclamanților de a timbra apelul declarat, astfel că se constată, funcție de criticile acestora prin care au contestat scăderea valorii îmbunătățirilor efectuate de pârât la imobil, astfel că taxa pentru apel, conform art. 11 alin. 1 teza a II-a din Legea 146/1997, era de 50% din diferența dintre 3.080.109 lei și 2.809.363 lei cât acordase prima instanță, diferență de 279.746 lei.
În aceste condiții, taxa de timbru datorată în apel, este de 2.991,50 lei, sumă cu care, în aplicarea aceluiași art. 20 alin. 5 din lege, se va dispune darea în debit a reclamanților.
În ce privește cuantumul acestor taxe, Curtea constată că nu poate fi apreciat ca prohibitiv pentru accesul reclamanților la instanță, din perspectiva aceluiași art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, așa cum s-a reținut în Cauza Weissman României sau Cauzele, (2), și ori, întrucât se poate constata că darea în debit a reclamanților operează prin dispoziția instanței de recurs care pronunță o hotărâre irevocabilă asupra fondului pretențiilor deduse judecății, astfel că dreptul de acces la instanță nu a suferit vreo atingere.
Nici în ce privește eventuala insolvabilitate a acestora, nu s-ar putea reține suprimarea posibilității lor de a face uz de dispozițiile OUG 51/2008, deoarece se constată că reclamanții sunt în posesia imobilului a cărui restituire au obținut-o (ce reprezintă o valoare patrimonială importantă), iar pe de altă parte, prin prezenta decizie, li se stabilește calitatea de creditori pentru sume mult mai mari decât taxele datorate.
În ce privește recursurile, se constată că recurenții beneficiază de scutirea de taxă judiciară de timbru în temeiul art. 17 din Legea 146/1997, fiecare dintre ei, ca autorități publice centrale, gestionând venituri publice.
Un alt motiv de recurs formulat de MapN este cel susținut pe temeiul art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, ce urmează a fi privit ca nefondat.
Prima instanță nu a încălcat regulile de competență materială, întrucât pretențiile inițiale deduse judecății de către reclamanță, potrivit propriei lor prețuiri, conform art. 112 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă, au fost de 240.000 lei, sumă ce se situază sub plafonul valoric de 500.000 lei care ar fi atras competența de primă instanță a tribunalului, având în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă; pe de altă parte, cererea de chemare în judecată pe lângă rolul său de act de sesizare a instanței, indică și momentul la care instanța își verifică propria competență.
Împrejurarea că după administrarea probei cu expertiză contabilă, reclamanții și-au majorat câtimea pretențiilor, conform art 132 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă, la o valoare care depășește suma de 500.000 lei, respectiv, la suma de 3.080.109 lei, este lipsită de relevanță din punct de vedere al competenței după valoare, sens în care dispune art. 181Cod procedură civilă, cum corect a stabilit și tribunalul, în evaluarea aceleiași critici.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune este însă un motiv de recurs întemeiat, excepția fiind una de fond, absolută, peremptorie, al cărei regim juridic permite invocarea sa în orice etapă procesuală, inclusiv de instanță din oficiu.
Asupra acestei excepții intimații reclamanți s-au apărat prin întâmpinarea fornulată la motivele de recurs ale Ministerului Apărării Naționale, susținând că cererea lor este întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. Cod Civil și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, iar pe de altă parte, că dreptul lor la acțiune s-a născut la 9.05.2006 când au intrat în posesia imobilului, iar nu în anul 1986 când susține recurentul.
Aceiași intimați au mai arătat că obligația de restituire a fructelor s-a născut în sarcina pârâților la momentul admiterii acțiunii în revendicare, iar acțiunea formulatăla 6.12.2007 este inițiată în termenul de 3 ani calculat conform art. 7 alin. 2 din Decretul 167/1958, aceștia neputând acționa în instanță în scopul reparării prejudiciului decurgând din lipsa de folosință, înainte de recunoașterea calității lor de proprietari prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Curtea apreciază că cererea de chemare în judecată formulată în cauză este o acțiune personală, supusă termenului general de prescipție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958; prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, conform art. 7 alin. 1 din același Decret, iar regula înscrisă la art. 8 stabilește momentul la care termenul de prescripție începe să curgă pentru situația unei cereri de reparare a unei pagube pricinuite printr-un fapt ilicit.
Așa cum deja s-a arătat, solicitarea de obligare a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință are un fundament delictual, temeiul juridic al cererii fiind art. 998-999 rap. la art. 485 Cod civil, înșiși intimații indicând aceste norme în motivarea cererii de chemare în judecată; și dacă s-ar fi prevalat de dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil, așa cum în mod nereal susțin prin întâmpinare, instanța era ținută să identifice temeiul corect al acțiunii și să dea o calificare adecvată cererii; pe de altă parte, deși nu au afirmat-o în mod expres intimații, prin referirea la art. 480 Cod civil, au intenționat să susțină caracterul imprescriptibil al cererii, ceea ce nu poate fi primit, acțiunea de față nefiind una de restituire a imobilului prin echivalent, ci de reparare integrală a prejudiciului cauzat ca urmare a preluării abuzive de stat, fără titlu legal, după restituirea în natură a imobilului, prin solicitarea lipsei de folosință.
Prescripția dreptului material la acțiune este o sancțiune de drept substanțial al cărei efect este chiar stingerea dreptului la acțiune în sens material, corespunzător unui drept subiectiv prescriptibil, astfel încât titularul lui, după împlinirea termenului, nu mai poate obține examinarea cererii sale pe fond și implicit, realizarea dreptului său prin declanșarea mecanismului judiciar; dreptul subiectiv civil și obligația corelativă, după împlinirea termenului de prescripție devin imperfecte, morale.
Se impune în primul rând a se stabili momentul la care s-a născut dreptul material la acțiune al reclamanților, acesta fiind momentul la care pârâții au devenit de rea credință, dată de la care au obligația restituirii fructelor (civile, în acest caz) sau a reparării prejudiciului creat proprietarilor pentru împiedicarea de a le dobândi pentru că au fost lipsiți de atributul posesiei, conform art. 485 Cod civil.
Soluția este indicată de dispozițiile art. 487 Cod civil care prevăd că posesorul încetează a mai fi de bună credință din momentul în care viciile titlului său îi sunt cunoscute. Or, acest moment, este cel al formulării acțiunii în revendicare de autorul intimaților, 28.04.1994, astfel că nimic nu se opunea ca prin cererea formulată la acea dată să fi solicitat și lipsa de folosință printr-un capăt de cerere accesoriu; în plus, se constată că în ce privește reaua credință a pârâților situația a rămas neschimbată și prin urmare, încălcarea a fost una continuă, până la momentul intrării efective a intimaților în posesia imobilului la 9.05.2006, prin executarea silită a hotărâri de restituire.
Prin urmare, nu se poate reține punctul de vedere al intimaților în sensul că dreptul la acțiune s-a născut la momentul recunoașterii dreptului lor de proprietate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, deci, fie la data deciziei din apel (7.07.2005, fila 29 dosar primă instanță), fie cea deciziei pronunțate de instanța de recurs (17.03.2006, fila 35 dosar fond).
De asemenea, este nefondat și punctul de vedere al recurentului în sensul că termenul de prescripție a început să curgă din mai 1986, în aplicarea regulii indicate prin art. 8 din Decretul 167/1958, de când intimații au cunoscut fapta și pe cel care răspunde de ea, fiind suficient a se menționa că în anul 1994 când s-a formulat acțiunea în revendicare de autorul intimaților, acesta nu cunoștea posesorul care a fost indicat ulterior de către Consiliul Local prin depunerea situației juridice a imobilului, cei doi pârâți din cauza de față, fiind atrași în acel proces la date ulterioare, conform încheierii din 3.02.1999 depuse la fila 17 fond, dată la care se constată că Ministerul Apărării avea deja calitatea de parte; la acestea se mai poate adăuga și contextul anilor 1986, astfel că, neputând să formuleze acțiunea în revendicare, reclamanții nu au fost în măsură să declanșeze împrejurarea care îi plasa pe recurenți în poziția de posesori de rea credință.
Așa fiind, acțiunea de față fiind introdusă la data de 6.12.2007, intimații reclamanți au dreptul la obținerea reaprării prejudiciului produs prin posesia de rea credință a recurenților, pentru 3 ani înaintea formulării ei, deci de la 6.12.2004.
Pentru determinarea perioadei pentru care urmează a se acorda contravaloarea lipsei de folosință, se pune problema opțiunii între momentul rămânerii definitive a sentinței de retrocedare (7.07.2005, perioada fiind în acest caz: 6.12.2004-7.07.2005)), moment de la care intimații ar fi putut cere executarea silită a acesteia sau data la care a încetat încălcarea în mod efectiv prin predarea posesiei pe cale de executare silită (9.05.2006, situație în care perioada ar fi: 6.12.2004-9.05.2006).
În aplicarea principiilor desprinse din jurisprudența instanței de contencios european, Curtea apreciază că cea de-a doua perioadă este cea care este conformă cu cerințele de echitate, întrucât în repetate situații Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat condamnări pentru încălcarea dreptului de acces la instanță (care include și pretenția legitimă de executare a hotărârii, executarea fiind parte a procesului civil) pentru situații de neexecutare, ori neexecutare integrală, efectivă și concretă a hotărârilor judecătorești (Cauzele, și, etc.); în plus, CEDO a apreciat în mod constat că atunci când debitorul obligației de restutuire este o autoritate a statului, ca în speță, aceasta trebuie executată fără a se mai pretinde reclamantului pornirea unor demersuri de executare silită.
Pentru perioada respectivă, 6.12.2004-9.05.2006, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză (fără a se exclude îmbunătățirile, aspect sub care admiterea apelului reclamanților rămâne parțial neschimbată, însă doar pentru perioada menționată) prejudiciul încercat de reclamanți cu titlu de lipsă de folosință este în sumă de 412.534 lei, prin adiționarea din concluziile expertizei a pozițiilor corespunzătoare acestei perioade (fila 134 dosar fond).
Pentru perioda anterioară momentului 6.12.2004 (mai 1986 - 6.12.2004), pretențiile reclamanților sunt prescrise, potrivit celor anterior arătate, excepția urmând a fi admisă, cu efecte în privința ambelor recursuri, întrucât obligația pârâților este una solidară, cum deja s-a arătat, în baza art. 1003 Cod civil.
Curtea urmează a înlătura ca nefondate și criticile formulate de ambii recurenți cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.
Fapta ilicită este prelurea imobilului fără titlu valabil din posesia autorilor reclamanților și deținerea lui cu rea credință, după momentul la care viciile titlului statului le-au fost făcute cunoscute prin formularea acțiunii în revendicare; prejudiciul constă în lipsirea reclamanților, pentru perioada validată instanță, de posesia imobilului, cu consecința împiedicării lor de a-i culege fructele civile, deținerea lui de către pârâți cu titlu gratuit neputând fi de conceput, în absența unei convenții cu un atare obiect; legătura de cauzalitate rezultă cu evidență, deoarece dacă imobilul nu ar fi fost în posesia de rea credință a pârâților, intimații l-ar fi putut închiria pentru sumele stabilite prin raportul de expertiză, sume care, fiind stabilite printr-o probă științifică precum expertiza contabilă, nu pot fi apreciate ca speculative; în ce privește vinovăția, răspunderea civilă delictuală este angajată nu numai pentru situația intenției directe sau indirecte ci și pentru culpa levissima, deci chiar atunci când se acționează din imprudență sau cu neglijență, cum este situația recurenților.
Cele din urmă motive de recurs ale recurentului pârât privind greșita respingere a obiecțiunilor sale la raportul de expertiză, se vor respinge ca nefondate, întrucât aceasta este o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, câtă vreme relevanța lor în cauză intra în puterea de apreciere a primei instanțe în fața căreia proba a fost administrată.
Curtea nu a identificat între criticile dezvoltate de recurent, motive care să fie susceptibile de încadrare în ipoteza de nelagalitate prevăzută de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că se reține că această normă a fost indicată formal de recurentul Ministerul Apărării Naționale.
Conform celor anterior expuse, în baza 312 alin. 1 și 3 rap. la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite ambele recursuri, decizia fiind nelegală, întrucât instanța chiar din oficiu putea invoca excepția; se va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada arătată, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii și a apelurilor pârâților.
Astfel, se va redimensiona contravalorea lipsei de folosință, în valorificarea excepției prescripției dreptului material la acțiune; ca urmare a stabilirii caracterului timbrabil al cererii se va face aplicare dispozițiilor art. 20 alin. 5 din Legea 146/1997, după cum s-a arătat deja; se va face aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă în ce privește cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți la fond: taxă judiciară de timbru în limita pretențiilor admise, onorariu de expertiză și onorariu de avocat, la care pârâții vor fi obligați; se vor menține celelate dispoziții ale deciziei (cheltuielile de judecată acordate apelanților reclamanți) și sentinței, cu privire la confirmarea soluției asupra excepțiilor soluționate prin sentință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții pârâți STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B și MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE împotriva deciziei civile nr. 1486A/21.11.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți N, -, și.
Modifică în parte decizia:
Admite și apelurile pârâților.
Schimbă în parte sentința, în sensul că:
Obligă pârâții în solidar la plata sumei de 412.534 lei contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 06.12.2004 - 09.05.2006.
Dă în debit reclamanții cu suma de 27.987,61 lei (taxă de timbru datorată la fond pentru pretențiile de 3.080.109 lei, astfel cum au fost majorate).
Obligă pârâții la 9.716,86 lei cheltuieli de judecată către reclamanți (taxă judiciară de timbru în limita pretențiilor admise - 7.316,86 lei, onorariu expert - 1.200 lei și onorariu avocat 1.200 lei).
Dă în debit reclamanții cu suma de 2.991,50 lei taxă de timbru datorată în apel (50 % pentru suma de 279.746 lei).
Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
Tehnored. CN
2 ex./17.07.2009.
Jud Apel Secția a III-a Civilă
,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Carmen
