Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 27.10.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mihaela Paraschiv
JUDECĂTOR 2: Silvia Pană
JUDECĂTOR 3: Antonela Cătălina
GREFIER -
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de recurenții-pârâți și împotriva încheierii de ședință din data de 07.09.200 și a deciziei civile nr.1053.A din 19.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a III-a Civilă în dosarul nr- și împotriva deciziei civile nr.265.A din 17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București --Secția a III-a Civilă în dosarul nr- (Nr.vechi 2296/2001) în contradictoriu cu intimata-reclamantă C și intimatul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții-pârâți prin avocat cu împuternicirea avocațială nr. 46/2009 eliberată de Baroul Cluj,depusă la dosar, prin avocat, cu împuternicirea avocațială nr.52562 din 27.01.2009 depusă la fila 34 dosar, intimata-reclamantă C prin avocat, cu împuternicirea avocațială nr.- din 01.04.2009, la dosar, intimatul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI prin consilier juridic, ce depune delegația la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul recurentei-pârâte susține oral motivele de re4curs de ordine publică depuse în scris pentru termenul de judecată din data de 29.09.2009, solicitând admiterea ambelor motive invocate. Astfel, primul motiv de ordine publică vizează nelegalitatea deciziei civile nr.265/A/2005 pronunțată de Curtea de Apel București la data de 17.02.2005, dată la care erau în vigoare prevederile Articolului Unic al Legii nr.493/2004 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.65/2004 pentru modificarea Codului d e Procedură Civilă care, prevederea că "apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență, se trimit la tribunale", fapt ce nu s-a întâmplat în speța de față, Curtea de Apel București pronunțând hotărârea nr.265 la data de 17.02.2005. De asemenea, apreciază că această instanță, trebuie să stabilească dacă este sau nu competentă să judece motivul de ordine publică enunțat anterior față de prevederile imperative ale art. 299 alin.1 Teza a II- raportat la art. 299 alin.2 pr.civ. fiind vorba de casarea unei decizii pronunțate de curtea de apel, în APEL, caz în care, "recursul se soluționează de instanța imediat următoare celei care a pronunțat hotărârea în apel". Astfel, în opinia sa, prezentul recurs ar trebui soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reprezentantul legal al intimatei-reclamante C, precizează că prezenta curte este competentă să soluționeze recursul formulat împotriva a două decizii respectiv, una pronunțată de Curtea de Apel și alta pronunțată de Tribunalul București. Situația din cauza de față a fost determinată de succesiunea în timp a normelor privind competențele instanțelor, norme conform cărora, această curte poate soluționa recursul de față.
Reprezentantul recurentului-pârât, învederează instanței că recursul a fost formulat împotriva a doua decizii, dintre care una respectiv, decizia civilă nr.265 din 17.02.2005 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, în apel. Astfel, recursul împotriva acestei decizii trebuie soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât nelegalitatea unei decizii civile pronunțate de o curte de apel, în apel, nu poate fi analizat de aceeași curte de apel.
Reprezentantul legal al intimatului-pârât Consiliul General al Municipiului B, lasă la aprecierea instanței soluționarea motivului de recurs de ordine publică, invocată de recurenta-pârâtă.
Curtea, deliberând, respinge excepția invocată de recurenta-pârâtă, cu privire la decizia civilă nr.265 din 17.02.2005, prin care s-a admis apelul și s-a reținut cauza pentru evocarea fondului, având în vedere pe de o parte că această decizie se putea ataca odată cu fondul, fond soluționat ulterior de către Tribunalul București prin decizia atacată la rândul său prin prezentul recurs. Mai mult, Legea nr.219/2005 prin care curtea de apel a devenit competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva apelurilor pentru a căror soluționare a devenit competent tribunalul, constituie o normă tranzitorie, art. II, în sensul trimiterii la instanțele competente potrivit acestei legi, a proceselor în curs de judecată în primă instanță dar și a căilor de atac. În temeiul acestei norme tranzitorii, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în mod constant că este competentă curtea de apel să judece inclusiv recursurile declarate împotriva propriilor decizii pronunțate în apel, în cazul în care prin această lege, judecarea apelurilor a devenit de competența tribunalului.
Reprezentanții părților prezente învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurentei-pârâte, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul recurentului-pârât, solicită admiterea recursului pentru toate motivele invocate și în scris, cu cheltuieli de judecată. În susținerea recursului precizează că hotărârea intermediară nr.265 din 17.02.2005 este nelegală. De asemenea, în opinia sa, acțiunea în revendicare a reclamantei nu poate fi admisibilă, aceasta fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil care, reprezintă o normă generală și nu poate fi aplicată în speța de față.
Reprezentantul legal al intimatei-reclamante C, pune concluzii de respingere a celor patru motive de recurs pentru motivele expuse prin întâmpinarea formulată și depusă în cauză, fără cheltuieli de judecată. De asemenea, solicită amânarea pronunțării cauzei pentru a putea formula și depune concluzii scrise.
Reprezentantul legal al intimatului-pârât Consiliul General al Municipiului B, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat de recurenții-pârâți și.
CURTEA
Pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise,
DISPUNE
Amână pronunțarea cauzei pentru 03.11.2009, în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-pârâți și împotriva încheierii de ședință din data de 07.09.200 și a deciziei civile nr.1053.A din 19.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a III-a Civilă în dosarul nr- și împotriva deciziei civile nr.265.A din 17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București --Secția a III-a Civilă în dosarul nr- (Nr.vechi 2296/2001) în contradictoriu cu intimata-reclamantă C și intimatul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B.
Dată în ședința publică de azi, 27.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
-
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 03.11.2009
CURTEA
În aceeași compunere, având nevoie de timp pentru a delibera,
DISPUNE
Amână pronunțarea cauzei pentru 10.11.2009, în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-pârâți și împotriva încheierii de ședință din data de 07.09.200 și a deciziei civile nr.1053.A din 19.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a III-a Civilă în dosarul nr- și împotriva deciziei civile nr.265.A din 17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București --Secția a III-a Civilă în dosarul nr- (Nr.vechi 2296/2001) în contradictoriu cu intimata-reclamantă C și intimatul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B.
Dată în ședința publică de azi, 03.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
-
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 479.
Ședința publică de la 10.11.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenții-pârâți și împotriva încheierii de ședință din data de 07.09.2007 și a deciziei civile nr.1053.A din 19.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a III-a Civilă în dosarul nr- și împotriva deciziei civile nr.265.A din 17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București --Secția a III-a Civilă în dosarul nr- (Nr. vechi 2296/2001) în contradictoriu cu intimata-reclamantă C și intimatul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B.
Dezbaterile pe fondul cererii de recurs au avut loc în ședința publică din data de 27.10.2009, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru delibera și pentru da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 03.11.2009 și la 10.11.2009- data pronunțării prezentei decizii civile.
CURTEA
Princerereaînregistrată la 11.05.1999 sub nr.8268/1999 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, iar după declinarea competenței judecării cauzei, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă și de contencios Administrativ, sub nr. 41/3.01.2001, reclamanta Cac hemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului B, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat în B,-, sector 1, fost preluat de stat fără titlu și să fie obligat pârâtul să îi lase în deplină proprietate și posesie acesta imobil, format din teren și construcție - subsol, parter și etaj.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este moștenitoarea mamei sale, care l-a moștenit la rândul ei pe tatăl său, proprietar al imobilului în litigiu în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26762/1924 la Tribunalul Ilfov și în raport de împrejurarea că bunicul său era exceptat de la naționalizare, reclamanta a arătat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără existența unui titlu valabil.
Acțiunea a fost completată la data de 22.10.1999, reclamanta solicitând chemarea în judecată și a pârâților și, în calitatea acestora de cumpărători ai apartamentelor nr. 1 și 2 din imobilul în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 129F/23.02.2001 Tribunalul București Secția a V-a Civilă și de Contencios Administrativ a admis excepția invocată de pârâtul și a respins acțiunea formulată de reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Prin decizia civilă nr. 265A/17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. 2296/2001 a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă și a fost anulată sentința civilă nr. 129F /23.02.2001 a Tribunalului București Secția a V-a Civilă și de Contencios Administrativ, fiind reținută cauza pentru evocarea fondului de către instanța de apel, reținându-se, în esență, că legitimarea procesuală a reclamantei rezultă din contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat și din certificatele de moștenitor depuse la dosar, calitatea procesuală activă fiind tranșată și prin dispoziția nr. 3551/26.11.2004 emisă de în baza Legii nr. 10/2001, prin care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la restituire conform legii speciale de reparație.
Prin decizia civilă nr. 198A/29.03.2007 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis excepția de necompetență materială și a fost trimisă cauza la Tribunalul București - avându-se în vedere dispozițiile art. II alin.1 din Legea nr. 219/5.07.2007 și ca urmare, cauza s-a înregistrat astfel pe rolul Tribunalului București la data 24.07.2007, sub nr-.
Prindecizia civilă nr. 1053 A/19.09.2008Tribunalul București Secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, și, astfel cum a fost modificată, a constatat că imobilul situat în B,-, sector 1, fost preluat de stat fără titlu valabil. A fost obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din B,-, sector 1, astfel cum este acesta individualizat prin contractul nr. de vânzare-cumpărare nr. 5871/30812/7.04.1999 și a fost obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în imobilul din B,-, sector 1, astfel cum este acesta individualizat prin contractul nr. de vânzare-cumpărare nr. 5627/31619/16.09.1998. A fost respinsă cererea de revendicare formulată împotriva pârâtului, ca rămasă fără obiect.
fondul cauzei în apel și examinând actele dosarului în raport de susținerile părților și dispozițiile legale aplicabile, tribunalul a constatat că acțiunea este întemeiată în parte, pentru considerentele următoare:
S-a reținut că imobilul situat în B,-, sector 1, fost dobândit de bunicul reclamantei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26762/4.11.1924 și transcris la grefa Tribunalului Ilfov și că a făcut obiectul naționalizării, conform Decretului nr. 92/1950, fiind înscris lista anexă acestui act normativ la poz. 6314, că apartamentele nr. 1 și 2 au fost închiriate, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, acestea au fost vândute pârâților și, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5871/30812/7.04.1999, respectiv, nr. 5627/31619/16.09.1998, încheiate în calitate de vânzător de Primăria Municipiului B, prin mandatar HERĂSTRĂU-NORD.
Reținând că prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, tribunalul a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituționale în vigoare, întrucât potrivit dispozițiilor art. 8 al Constituției Populare Române din anul 1948, era recunoscut și garantat în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară.
A reținut tribunalul dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil, situație față de care dreptul de proprietate al autorului reclamantei și ulterior, efect al devoluțiunii succesorale, al reclamantei trebuie recunoscut retroactiv, aceasta păstrându-și calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării imobilului.
S-a constatat că aceasta deține un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea unei părți din imobil către chiriași s-a realizat o privare a reclamantei de proprietatea sa.
S-au apreciat ca vădit neîntemeiate susținerile pârâților, privind lipsa unei reglementări ce poate fi reținută ca temei al acțiunii în revendicare formulată în speță și, pe cale de consecință, existența în opinia acestora a unui impediment generat de această situație, în a se da curs de către o instanță unui asemenea demers judiciar, deoarece s-a reținut că pârâții și dețin apartamentele nr. 1 și 2 situate în B,-, sector 1, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5871/30812/7.04.1999 (perfectat chiar în timpul derulării prezentului proces), respectiv nr. 5627/31619/16.09.1998.
Comparând titlul reclamantei, în calitate de succesoare a proprietarului deposedat abuziv și titlul pârâților care invocă calitatea de subdobânditori de bună-credință ai aceluiași imobil, tribunalul a apreciat că nu se poate da câștig de cauză decât titlului reclamantei, care a dobândit imobilul de la adevărații proprietari, în timp ce pârâții au dobândit imobilul de la Statul Român, în condițiile unei preluări abuzive.
În cadrul acestei comparări a titlurilor, tribunalul a luat în considerare un element deja stabilit în cauză - constând în împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamanta își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situație nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane.
S-a apreciat că buna-credință, privită singular, nu ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Prin urmare, în baza art. 480.civ. tribunalul i-a obligat pe pârâții și să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 1 și nr. 2 din imobilul în litigiu, care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menționate și, întrucât prin dispoziția nr. 3551/26.11.2004 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de Primarul General al Municipiului B, s-a restituit în natură reclamantei partea din imobilul în litigiu - construcție și teren deținută de unitatea administrativ-teritorială, iar în cauză reclamanta nu și-a restrâns ulterior pretențiile în raport de pârâtul printr-o cerere modificatoare sau precizatoare a acțiunii în revendicare, a fost respinsă cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind rămasă fără obiect.
La data de 04.02.2009, intimații-pârâți și au formulatrecursîmpotriva încheierii de ședință din data de 07.09.2007 și a deciziei civile nr. 1053/A/19.09.2008 pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, precum și împotriva deciziei civile nr. 265/A/17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă, iar până la soluționarea cererii de recurs, în temeiul art. 300 alin.2 pr.civ. au solicitat instanței să dispună suspendarea executării silite a deciziei civile nr.1053/A/19.09.2008 pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a Civilă.
După ce au expus istoricul pricinii și situația de fapt dedusă judecății, recurenții au formulat următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5 și 9 Cod procedură civilă, susținând că soluționarea pricinii de către Tribunalul București Secția a III-a Civilă ca instanță de apel s-a făcut cu încălcarea Deciziei civile nr.198/A/29.03.2007 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a (dosar nr-) și a art. 282 rap. la art.3 pct.2 pr.civ. deoarece Tribunalul București Secția a V-a s-a pronunțat în primă instanță, fără a intra în cercetarea fondului. Curtea de Apel București Secția a III-a a trimis cauza Tribunalului București Secția a III-a Civilă pentru rejudecare, pentru competenta soluționarea a fondului pricinii ca primă instanță, astfel că Tribunalul trebuia să procedeze ca atare sau trebuia să invoce conflict negativ de competență, considerând că, fiind vorba despre evocarea fondului în apel sau de către instanța de apel, dosarul trebuie soluționat în continuare de Curtea de Apel București Secția a III-a, iar nu să evoce nelegal fondul pricinii, ca instanță de apel, în situația în care s-a pronunțat în speță și ca primă instanță.
Recurenții au mai susținut că în mod nelegal a procedat Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă prin decizia civilă nr.265/A/17.02.2005, atunci când a apreciat că dovada calității procesuale active a numitei - C este dovedită, ca urmare a faptului că pe numele și în favoarea acestei persoane a fost emisă dispoziția Primarului General al Municipiului B nr.3551/26.11.2004, autoritatea emitentă competentă, conform Legii nr.10/2001, făcând extrajudiciar verificările necesare, deși cercetarea judecătorească trebuie să fie directă, nemijlocită. Aceasta deoarece la data pronunțării deciziei civile nr.265/A/17.02.2005, respectiva dispoziție a Primarului General nr.3551/26.11.2004, nu era intrată în circuitul civil - așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel -, ea fiind supusă procedurii contestării judiciare prev. de art.24 (în prezent art.26) din Legea nr.10/2001, așa cum însăși apelanta - rec1amantă a afirmat și dovedit la termenul de judecată din 17.02.2005.
O altă critică a recurenților a fost și aceea că, deși în fața Curții de Apel București, intimata - apelantă s-a înscris în fals cu privire la nr.144/23.04.1996 înfățișat de reclamanta, Curtea de Apel București Sectia a III-a Civilă (dosar -) a încălcat art.184 pr.civ. refuzând să cerceteze falsul prin orice mijloc de dovadă; or, cercetarea falsului de către instanța de judecată nu este facultativă sau opțională, ci se impune ca obligatorie pentru judecători, atunci când nu e caz de judecată penală sau când acțiunea penală s-a stins sau s-a prescris.
De asemenea, recurenții au arătat că cererea de chemare în judecată și cererea de modificare a acesteia, privesc imobilul teren și construcție compus din subsol, parter și etaj, situat în B,-, sectorul 1, B; or, recurenții domiciliază și stăpânesc în proprietate apartamentul nr.1 și, respectiv, nr.2 din corpul B, compus din subsol, parter, etaj și mansardă locuibilă, de la adresa din-, sectorul 1, B, iar în dosar nu există dovada identității de adresă și de imobil între cele menționate în Contractul de vânzare - cumpărare din anul 1924, în Procesul - Verbal de Carte Funciară din anul 1940 și în cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată.
Mai mult, reclamanta nu a făcut dovada identității de persoană între, și și fostul proprietar al imobilului revendicat, tată numitei -, respectiv bunic al numitei - -
În ceea ce privește decizia civilă nr.1053/A/19.09.2008 pronunțată în evocarea fondului, recurenții susțin că este nelegală, fiind pronunțată în condițiile art.304 pct.9 pr.civ.
Aceasta deoarece imobilul din-, sectorul 1, B figura ca fiind proprietatea statului, fiind preluat "cu titlu ", în temeiul Decretului nr.92/1950, poziția nr.6314 din Lista anexă la decret, astfel că "titlul" preluării imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950 îl constituie, prezența imobilului și a proprietarului pe listele anexă, iar nu prevederile normative ale decretului.
Susțin recurenții că aplicarea Decretului nr.92/1950, în temeiul căruia imobilul de la adresa din-, sectorul 1, Baf ost preluat în proprietatea statului, nu a încălcat Declarația Universală a Drepturilor Omului, deoarece România a devenit membru al în anul 1955, obligându-se de atunci încolo să respecte principiile Declarației, nu a încălcat Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale cunoscută și sub numele de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în vigoare din data de 03.09.1953), deoarece România a ratificat Convenția și protocoalele sale, inclusiv Protocolul adițional nr.1 în anul 1994, acestea devenit parte a dreptului intern român, deci obligatorii, începând cu anul 1994, de asemenea nu a încălcat Pactul internațional pentru apărarea drepturilor civile și politice, adoptat sub egida, în cadrul Adunării Generale din 1966, și ratificat de România în anul 1974, prin decretul nr.212/1974.
Recurenții-pârâți au arătat că sunt dobânditori de/cu bună-credință și cu titlu oneros în cadrul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu, prin mandatar "HERĂSTRĂU NORD", pentru apartamentul nr.1 și, respectiv, pentru apartamentul nr.2 situate în imobi1ul din.-, sectorul 1, B, subliniind că la data semnării contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista pe rolul instanței de judecată vreun litigiu în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia să conteste titlul de preluare a imobilului în proprietatea statului și/sau să revendice proprietatea din-, sectorul 1, B, iar vânzarea - cumpărarea celor două locuințe s-a realizat în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, motiv pentru care recurenții nu au avut motive a se îndoi de legalitatea operațiunii de înstrăinare, de buna-credință și de valabilitatea titlul de proprietate al vânzătorului, Statul Român, întrucât aparența în drept privind calitatea statului român de proprietar al imobilului era nezdruncinată în conștiința recurenților.
De asemenea, recurenții au susținut că stabilirea legalității/valabilității titlului de preluare a imobilului în proprietatea statului, nu era apanajul cetățeanului, chiriaș al statului în locuințele preluate în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, chiriașul neavând nici calitatea, nici capacitatea să o facă și, cu atât mai puțin, obligația legală.
Mai arată recurenții în ceea ce privește imobilul de la adresa din-, sectorul 1, B, reclamanta a demarat procedura specială instituită de Legea nr.10/2001, solicitând și obținând restituirea în natură a acelor părți din imobil care nu au fost înstrăinate în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, pentru ceea ce a fost cumpărat de recurenții și, reclamanta beneficiind, conform Legii nr.10/2001 și în temeiul dispoziției Primarului General nr.3551/26.11.2004, de despăgubiri măsuri reparatorii în echivalent bănesc; or, Legea nr.10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun în materia revendicării imobilelor preluate de statul român în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, nu și accesul la un proces echitabil, deoarece ea perfecționează sistemul reparator și procedural, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor (art.26 și art.45), prin accesul deplin și direct la trei grade de jurisdicție, în condițiile art.24 din Constituție și ale art.6 din CEDO.
Recurenții au criticat faptul că tribunalul a nesocotit și principiile generale de drept non bis in idem, electa una, speciallia generalibus derogant, considerând că afirmarea și realizarea unuia și aceluiași drept se poate face simultan pe două căi diferite, cea a "dreptului comun" și cea a "legii speciale", întrucât apreciază că imobilul în litigiu cade în sfera de reglementare a disp. art.2 alin.1 lit. a și art.21 - 26 din Legea specială nr.10/2001, prezentei judecăți impunându-i-se nr.3551/ 26.11.2004, cu toate verificările (extrajudiciare și necontencioase) pe care le-a presupus emiterea ei; or, trebuie avute în vedere disp. art.46 (fost art.47) alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, deoarece reclamanta a declanșat în temeiul Legii nr.10/2001 procedura specială de restituire în natură a imobilului, fără a acționa pentru constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare încheiate cu chiriașii, în temeiul Legii nr.112/1995, iar la data de 23.06.2005, Curtea de Apel București (verso fila 131 dosar nr.2296/2001) a suspendat judecata pricinii, în temeiul disp. art.244 alin. 1 pct.1 pr.civ. până la soluționarea prin hotărâre definitivă și irevocabilă a contestației formulată de împotriva nr.3551/ 26.11.2004 emisă în temeiul Legii nr.10/2001.
Pe de altă parte, în mod greșit tribunalul a apreciat că pentru cele două apartamente din imobil vândute pârâților în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, nu sunt aplicabile prevederile art.18 lit. c și ale art. 45 din aceeași lege, ci sunt aplicabile, exclusiv în favoarea reclamantei, prevederile art. 480 - 481.civ. - care definesc dreptul de proprietate și prevăd expres condițiile exercitării lui și pe cele ale deposedării oricărui proprietar.
Recurenții au arătat că în mod greșit tribunalul a comparat titlul exhibat de reclamanta cu titlurile recurenților - pârâți și, fără ca cele din urmă să fie declarate nule absolut/desființate, dând preferință primului cu admiterea acțiunii în revendicare, care este acțiunea proprietarului care a pierdut posesia împotriva posesorului neproprietar, iar nu împotriva posesorului proprietar; or, admițând acțiunea în revendicare în condițiile menținerii titlurilor lor de proprietate, recurenților - pârâți le-a fost încălcat dreptul de proprietate, fiind deposedați nu "pentru o cauză de utilitate publică și după o prealabilă despăgubire", ci cu încălcarea art.44 din Constituția României și a art.1 din Protocolul Adițional (nr.1) la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului.
Recurenții mai susțin că în mod eronat reține tribunalul în decizia recurată că. nr.1 deținut de recurenta a fost înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995, în timp ce instanța judeca prezenta pricină, în condițiile în care cererea de chemare în judecată formulată de rec1amanta a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 la data de 11.05.1999.
De asemenea, au arătat că în mod greșit tribunalul a invocat în prezenta speță, situația de fapt avută în vedere de Hotărârile CEDO în Cauzele Străin contra României (bunul revendicat a fost înstrăinat în timpul procesului chiriașului, în temeiul Legii nr.112/1995), Lupaș contra României (bunul revendicat a fost expropriat conform Decretului nr.102/1950 și se statuează asupra regulii unanimității ca în re dobândire a imobilului), și Palade contra României (moștenitorul fostului proprietar și-a întabulat dreptul de proprietate în în anul 1994 și se statuează asupra dreptului de superficie cu privire la construcției), Porteanu contra României (cerere/notificare de despăgubire formulată conform Legii nr.10/2001 și nesoluționată până la data pronunțării CEDO, lipsa oricărei indemnități), deoarece situația de fapt din cauza dedusă judecății nu este similară cu din cauzele anterior menționate, iar Curtea Europeană nu a statuat vreodată că "reglementarea internă, coroborată cu doctrina și practica în materie, au conferit acțiunii în revendicare un statut clar și previzibil în dreptul intern".
La data de 09.06.2009, intimata-reclamantă a depusîntâmpinarela dosarul cauzei, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâți, susținând în esență, faptul că în mod corect Curtea de Apel București Secția a III-a civilă prin decizia civilă nr. 198/A/29.03.2007, a admis excepția de necompetență materială și a trimis cauza spre soluționare tribunalului, având în vedere faptul că apelul din prezenta cauză a fost soluționat sub imperiul vechilor dispoziții de procedură civilă, însă tribunalul a fost învestit cu evocarea fondului cauzei în apel și nu cu judecarea cauzei în primă instanță.
În ceea ce privește calitatea procesuală activă, intimata reclamantă a susținut că în mod corect Curtea de Apel București Secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 265/A/17.02.2005 a considerat că este dovedită, dezlegarea problemei legitimării procesuale a reclamantei făcându-se strict din perspectiva înscrisurilor de la dosar și nu prin aprecierea procedurii administrative, în cadrul căreia i s-a recunoscut reclamantei din proces calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, intimata a arătat că nu este fondată nici critica recurenților privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 184 Cod procedură civilă, deoarece după repunerea pe rol a cauzei, ca urmare a soluției de neîncepere a urmăririi penale, recurenții-pârâți nu au mai reiterat instanței solicitarea de defăimare a înscrisului ca fiind fals.
Susține intimata că și critica recurenților referitoare la lipsa dovezii identității de adresă și de imobil este nefondată, precum și a identității între persoana proprietarului imobilului revendicat și cea a autorului reclamantei, aceasta nefiind o critică de nelegalitate,ci o pretinsă evaluare defectuoasă a probatoriului cauzei.
În ceea ce privește decizia civilă nr. 1053/A/19.09.2008 pronunțată în evocarea fondului de Tribunalul București, intimata a susținut că în mod corect, această instanță s-a considerat învestită cu acțiunea în revendicare, întemeiată pe operațiunea juridică a comparării titlurilor exhibate de părți, respectiv să stabilească dreptul căruia dintre antecesorii părților litigante este a fi considerat preferabil, dând în mod just preferință titlului reclamantei, având în vedere autoritatea transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului ei.
Cât privește buna-credință a recurenților-pârâți cumpărători, intimata a susținut că aceasta devine irelevantă în materia revendicării, neputând valora în sine un titlu de proprietate de natură a anihila forța juridică a titlului reclamantei.
În speță, reclamanta deține doar un "interes patrimonial", de a redobândi în natură cele două apartamente revendicate, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun" ca "drept efectiv" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanta deține un bun în sensul Convenției, înțeles ca "drept efectiv", în condițiile în care Decizia civilă nr. 265/A/17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă, stabilind că reclamanta are calitate procesuală activă în revendicarea prin compararea de titluri supusă judecății pendinte, a atestat de fapt dreptul de proprietate pe care aceasta îl invocă în demersul evaluării comparative cu dreptul de proprietate al pârâților.
La data de 27.09.2009, recurenta a invocatmotive de recurs de ordine publicăvizând nelegalitatea deciziei civile nr. 265/A/2005 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă care a fost dată cu încălcarea competenței materiale a altei instanțe, în contradicție cu prevederile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, competența aparținând tribunalului.
Al doilea motiv de recurs de ordine publică, invocat de recurenți, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă. a vizat încheierile de ședință din 14 septembrie 2007, 29 februarie 2008, 9 mai 2008, 12 septembrie 2008 și decizia civilă nr. 1053/A/2008 pronunțată de Tribunalul București ca instanțe de apel, recurenta susținând că instanța nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale, soluționând cauza ca instanță de apel și nu în primă instanță, cu încălcarea deciziei civile nr. 198/A/2007, prin care se stabilește în mod irevocabil competența Tribunalului București de a soluționa cauza în fond, în primă instanță.
Cu această ocazie, recurenta, susținând dezvoltarea motivului de recurs privind greșita apreciere a dovedirii calității procesuale active a reclamantei prin decizia civilă nr. 265/A/17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă și a deciziei civile nr.1053/A/2008 a Tribunalului București, a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, sub aspectul motivării pe fapte și acte străine de natura pricinii, arătând și faptul că aceste decizii, motivate pe un act juridic și hotărâri judecătorești care nu îi sunt opozabile, face ca acestea să fie nelegale și pentru încălcarea prevederilor art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
De asemenea, recurenta a argumentat suplimentar inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, arătând că este necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu a aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Examinând încheierea și deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate în motivarea căii de atac și a actelor dosarului, Curtea apreciază că recursul nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă vizând greșita soluționare a pricinii de către tribunal ca instanță de apel și nu în primă instanță, Curtea constată că sunt nefondate susținerile recurenților, deoarece prin decizia civilă nr. 265A/17 februarie 2005, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă a soluționat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 129 din 23.02.2001 pronunțat de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în sensul anulării acesteia și reținerii cauzei pentru evocarea fondului.
Apelul a fost soluționat sub incidența vechilor dispoziții de procedură civilă, aplicabile la momentul pronunțării deciziei mai sus-menționate, înainte de intrarea în vigoare a Legii 219/6.07.2005 de aprobare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 138/2000.
Astfel, în mod nefondat recurenții invocă incidența unor modificări procedurale care au survenit ulterior pronunțării deciziei recurate, prin care a fost anulată sentința instanței de fond ulterior acesteia; Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă ca instanță de apel, învestită cu evocarea fondului pricinii, a încuviințat la 21.04.2005 administrarea probei cu înscrisuri, pentru ambele părți, pentru ca ulterior, la 23.06.2005 să dispună suspendarea judecății cererii reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă. La data de 31 octombrie 2006, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, dispunându-se în acest sens prin încheierea de dezbateri pronunțată la 25.01.2007, pentru ca ulterior, prin decizia civilă nr. 198A/29.03.2007, Curtea de Apel București Secția a III-a civilă, apreciind că nu mai are abilitatea de a evoca fondul, date fiind dispozițiilor art. II alin. 1 din Legea nr. 219/5.07.2007, să trimită cauza spre competentă soluționare Tribunalului București.
Nu poate fi primită susținerea recurenților în sensul că Tribunalul Bucureștia fost învestit să soluționeze cauza în primă instanță prin decizia anterior menționată întrucât, pe de o parte, Curtea de Apel Bucureștia reținut, așa cum rezultă din considerentele, că nu mai poate evoca fondul (situație care intervine numai după anularea sentinței, pronunțată de instanța de apel), iar pe de altă parte, în mod greșit susțin recurenții că Tribunalul București, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, nu a respectat decizia mai sus - menționată, întrucât aceasta nu a fost pronunțată de instanță de recurs după casarea hotărârii, pentru a fi incidente în cauză aceste dispoziții legale.
Prin urmare, Curtea constată că nu este fondată nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă privind nelegala compunere a completului de judecată de la tribunal, critică ce se referă și la încheierea de ședință pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă la data de 14.09.2007 (dată la care s-a amânat pronunțarea pentru chestiunile prejudiciale puse în discuție la 7.09.2007), tribunalul constatând în mod corect că este învestit în stadiul procesual al evocării fondului și soluționând pricina ca instanță de apel, completul fiind legal constituit din doi judecători.
În ceea ce privește critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, privind greșita apreciere a dovezii calității procesuale active a reclamantei, astfel cum s-a reținut prin decizia civilă nr. 265/A/17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă ca instanță de apel, instanța de recurs constată că, și sub acest aspect, susținerile recurenților sunt nefondate, deoarece reclamanta și-a dovedit legitimarea sa procesuală activă în baza certificatului de moștenitor nr. 337/16.03.1988, emis de notariatul de Stat Local al Sectorului 2 B, fiind fiica lui, care conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 144/23.04.1996, eliberat de BNP, a fost fiica lui, bunicul reclamantei care a dobândit imobilul în litigiu, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. 26762 din 4.11.1924 la Grefa Tribunalului Ilfov.
Aceste împrejurări au fost avute în vedere de instanța care a apreciat legitimarea activă a reclamantei, fără ca dispoziția nr. 3551/26.12.2004 a Primăriei Municipiului B să constituie un argument în formarea acestei convingeri, ci doar să constate că prin acest act administrativ, s-a apreciat în lumina prevederilor Legii 10/2001 asupra existenței calității de persoană îndreptățită a reclamantei care a formulat notificarea.
Critica nu este fondată, întrucât certificatul de moștenitor, prin emiterea căruia se stabilește devoluțiunea succesorală, face dovada deplină a calității de moștenitor, până la anularea lui prin hotărârea judecătorească.
Raportat la argumentele recurenților privind posibilitatea lipsei de identitate între imobilul revendicat și cel existent la adresă precum și a lipsei de identitate cu privire la persoană, Curtea arată că urmează a fi reținute și analizate numai susținerile cu finalitatea demonstrării nelegalității deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 Cod procedură civilă, nu și a celor care tind la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât această operațiune excede limitelor învestirii instanței de recurs, prin prisma motivelor explicit și limitativ descrise în norma anterior menționată, vizând în fapt temeinicia și nu legalitatea deciziei recurate.
Nefondate sunt susținerile recurenților și cu privire la refuzul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă de a cerceta falsul prin orice mijloc de dovadă, conform prevederilor art. 184 Cod procedură civilă, întrucât din analiza actelor dosarului a rezultat că prin încheierea de dezbateri pronunțată la data de 19.02.2002, această instanță ( 61 - dosar nr. 2296/2001), în baza art. 183 Cod procedură civilă a luat măsura suspendării judecății și a trimis originalul certificatului de moștenitor nr. 144 din 23.04.1996 emis de BNP -, înscris cu privire la care recurenta-pârâtă a declarat că înțelege să se înscrie în fals, precum și procesul verbal încheiat conform dispozițiilor art. 181 Cod procedură civilă, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Ulterior, după ce la data de 17.02.2005 a fost repusă cauza pe rol, întrucât s-a finalizat cercetarea, prin neînceperea urmăriri penale față de -, constatându-se că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale (adresa nr. 296/P/2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București - fila 67) și deasemeni față de reclamanta (adresa nr. 2145/VIII - 1 - 2003 din 16.07.2003 a parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 B - fila 92), recurenții-intimați din prezenta cauză nu au mai învestit instanța cu cerere de cercetare a falsului, astfel că susținerile lor în acest sens sunt neavenite.
În ceea ce privește fondul pricinii, Curtea a constatat că nu sunt incidente cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 Cod procedură civilă, întrucât nu s-a constatat că hotărârile recurate au fost date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, nu cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii, nu sunt lipsite de temei legal și nici nu au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, după cum se va arăta în cele ce urmează în fiecare caz în parte.
Privitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, susținută de recurenți, Curtea arată că dispozițiile Legii 10/2001 conțin norme restrictive privind posibilitatea foștilor proprietari de a mai solicita, ulterior apariției acestei legi, de la stat, măsuri reparatorii, dacă nu au formulat în termenele stabilite de lege notificarea entității deținătoare a imobilului (art. 45 alin. 5).
În speța dedusă judecății nu poate fi incidentă această normă. La data apariției Legii - imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea statului, astfel încât orice solicitare din partea reclamantei intimate nu putea avea ca obiect acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce în mod evident, nu corespundea intereselor manifeste ale acesteia, de a obține în natură imobilul revendicat.
Fără relevanță sunt și argumentele inadmisibilității acțiunii în revendicare, evaluată din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale ICCJ, întrucât aceasta a tranșat inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, introduse după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, ori acțiunea, obiect al prezentei cauze a fost inițiată la data de 11.05.1999.
În ce privește acțiunea în revendicare întemeiată pe operațiunea juridică a comparării titlurilor părților, Curtea a constatat că tribunalul în mod corect a apreciat prevalența titlului reclamantei, întrucât preluarea imobilului de la defunctul tată al mamei acesteia, nu a avut la bază un titlu valabil, acesta fiind deposedat abuziv, ceea ce înseamnă că și-a păstrat calitatea de proprietar la momentul preluării imobilului.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului 92/1950, fără ca autorul reclamantei să se încadreze în situațiile prevăzute de acest decret. Ca atare, statul a preluat imobilul fără un titlu valabil și prin urmare, din punct de vedere juridic, se poate considera că imobilul nu a ieșit niciodată din proprietatea autorului intimatei-reclamante, astfel încât nici statul ca vânzător, nu a avut niciodată un titlu de proprietate valabil și nu putea înstrăina imobilul către recurenți.
Desființarea dreptului de proprietate al statului, ca vânzător conduce la desființarea dreptului celui ce a cumpărat bunul.
Pârâții-recurenți au invocat buna lor credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5871/-/7.04.1999, respectiv nr. 5627/31619/16.09.1998, încheiate cu Primăria Municipiului B, prin mandatar SC -Nord SA.
Astfel, aceștia au subliniat că la data semnării contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista pe rolul instanței vreun litigiu în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia să conteste titlul de preluare a imobilului în proprietatea statului.
Din analiza jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția de Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, rezultă faptul că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință și chiar dacă atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun.
Eventuala bună-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, normă pe care, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, judecătorul național are obligația de a aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României.
În acest context este inutilă evaluarea susținerilor din motivele de recurs relative la buna-credință a recurentei la momentul contractării, întrucât inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit ius, principiu ce validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Curtea formulează și următoarea precizare esențială, conturată din analiza majorității hotărârilor pronunțate în cauzele românești soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care nu a pretins statului reglementarea situației imobiliare preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii lor, ci a luării în calcul a tuturor modalităților de compensare prevăzute de legea națională.
procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea 247/2005 pe care reclamanta din prezenta cauză a inițiat-o prin depunerea notificării, nu îi permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, așa încât restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriași.
Față de considerentele expuse, Curtea urmează a constata că instanța de apel a procedat corect admițând cererea dedusă judecății, drept urmare, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul formulat de recurenții-pârâți și împotriva încheierii de ședință din data de 07.09.200 și a deciziei civile nr.1053.A din 19.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a III-a Civilă în dosarul nr- și împotriva deciziei civile nr.265.A din 17.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București --Secția a III-a Civilă în dosarul nr- (Nr. vechi 2296/2001) în contradictoriu cu intimata-reclamantă C și intimatul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. / Tehnored. AP/ 2 ex.
Președinte:Mihaela ParaschivJudecători:Mihaela Paraschiv, Silvia Pană, Antonela Cătălina
