Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 4 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de către apelanții - pârâți și împotriva sentinței civile nr. 1583/14.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații - chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns apelanții - pârâți și, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.1/04.05.2009 și intimata - reclamantă, reprezentată de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/2009, lipsind intimații - chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile prezente prin reprezentanți, învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Reprezentantul apelanților - pârâți și solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1583/14.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, desființarea hotărârii apelate și respingerea acțiunii reclamantei.
De asemenea, arată că contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 06.01.1997 și înscris în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 27.02.2007, astfel încât termenul de 10 ani necesar pentru uzucapiunea de scurtă durată s-a încheiat la data de 28.02.2007, iar reclamantul a depus acțiunea în luna noiembrie 2007, la nouă luni după ce se împlinise prescripția dreptului la acțiune.
Totodată, invocă dispozițiile art. 1850 cod civil și arată că posesia părților pe care le reprezintă a fost neîntreruptă, continuă, publică și sub nume de proprietar, aspect dovedit prin faptul că au achitat impozitul pe teren și clădire, au modernizat locuința.
Cu privire la cererea de chemare în garanție, arată că instanța de fond a respins-o fără a se discuta pe această cerere. Inițial s-a solicitat disjungerea cererii de chemare în garanție de către reclamant, ce s-a prorogat pentru termenul de judecată următor, termen la care nu s-a mai discutat această cerere, cauza fiind luată doar în prezența intimatului Municipiului
De asemenea, în privința excepției inadmisibilității prezentei acțiuni, invocă dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 și ale Legii nr. 10/2001 și precizează că acțiunea în revendicare promovată de reclamant trebuie respinsă.
Cu cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.
Reprezentantul intimatei - reclamante învederează instanței că apelanții - pârâți au invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Reprezentantul apelanților - pârâți arată că nu înțelege să mai susțină această excepție.
Reprezentantul intimatei - reclamante solicită respingerea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1583/14.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, ca nefondat. Continuând, arată că acest imobil nu se putea cumpăra în condițiile Legii nr. 112/1995, iar apelanții - pârâți nu au fost de bună - credință. Cu cheltuieli de judecată. Solicită amânarea pronunțării, pentru a depune concluzii scrise.
CURTEA,
Pentru a da posibilitatea depunerii de concluzii scrise, urmează a dispune amânarea pronunțării asupra cererii de apel.
DISPUNE:
Amână pronunțarea asupra cererii de apel, la data de 11.02.2010.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 45
Ședința publică de la 11 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - - -
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de către apelanții - pârâți și împotriva sentinței civile nr. 1583/14.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații - chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 04.02.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 11.02.2010, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, Curtea reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 sub nr-, reclamantul - în contradictoriu cu pârâții și a solicitat instanței obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din apartamentul nr. 4 și terenul aferent situat în B,-, sector 1.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în 1922, numitul a dobândit terenul și construcția situate în B,-, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9014/25.04.1922 și transcris sub nr. 57157/ 25.04.1922.
De asemenea, reclamantul a precizat că, în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 343/ 23.03.1978, moștenitorii lui sunt, și, iar în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 2468/ 02.12.1994, moștenitorii lui sunt și, și că, în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 62/ 30.05.2001, reclamantul este singurul moștenitor al defunctei.
A mai arătat reclamantul că prin Decretul nr. 92/1950, statul a naționalizat imobilul, incluzându-l în lista anexă la Decret, deși nu se încadra în categoriile sociale cărora li se aplica naționalizarea.
Pârâții și au formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, a Municipiului B prin Primar General și a reclamantului, prin care au solicitat obligarea MFP la restituirea prețului actualizat plătit de pârâți la achiziționarea imobilului, urmând ca Municipiul B și reclamantul să îi despăgubească pe pârâți cu sporul de valoare adus imobilului. De asemenea, pârâții au solicitat instanței instituirea unui drept de retenție până la despăgubirea acestora cu sporul de valoare adus imobilului.
Prin sentința civilă nr. 2738/ 28.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosar nr-, a fost admisă excepția de necompetență materială și a fost declinată competența în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București -Secția a Va Civilă sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 1583/ 14.10.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a Va Civilă în dosar nr-, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a fost admisă acțiunea principală; au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie. Nr. 4 din B,-, sector 1; a fost respinsă excepția prescripției achizitive de scurtă durată invocată de pârâți și a fost respinsă cererea de chemare în garanție.
În motivarea sentinței, s-a reținut că excepția de inadmisibilitate este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, or în speță imobilul nu poate fi revendicat pe calea legii speciale nr. 10/2001, deoarece a fost vândut unei persoane fizice.
Pe fond, s-a reținut că titlul reclamantului, este contractul de vânzare-cumpărare nr. 9014/ 25.04.1992, iar al pârâtului provine de la un neproprietar, fiind preluat în mod abuziv de stat.
Pe excepția prescripției achizitive de scurtă durată, a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii scurte sub aspectul posesiei utile și nici al duratei căci de la data intrării în posesie asupra imobilului (decembrie 1997) și până la formularea cererii (noiembrie 2007) nu au trecut 10 ani.
Asupra bunei credințe a pârâtului cumpărător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanța a reținut că aceasta a fost dovedită, cumpărătorul nefăcând proba unor minime diligențe efectuate anterior, referitoare la situația juridică a imobilului.
Pe cererea de chemare în garanței, instanța a reținut că pârâții nu au demonstrat care este valoarea prețului actualizat al imobilului și nici valoarea îmbunătățirilor pretinse, deși sarcina probei le revenea conform art. 1169 din Codul civil.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel la data de 05.12.2009 (data poștei) pârâții și.
În motivarea apelului, se arată că data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este ianuarie 1997, fiind transcris în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 sub nr. 3402/ 27.02.2007. Astfel, termenul de 10 ani pentru uzucapiunea scurtă era împlinit.
Se arată că posesia apelanților a fost neîntreruptă, continuă, publică și sub nume de proprietar, achitând impozitul pe teren și clădire și modernizând locuința și nefiind tulburați în toată această perioadă de nimeni.
Apelanții mai arată că justul titlu este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 200/1997 încheiat cu SC SA.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare menționat, nu exista nicio cerere de revendicare a imobilului, Legea nr. 112/1995 stabilind că imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950 erau preluate cu titlu.
Cu privire la cererea de chemare în garanție, se arată că la termenul din 03.06.2008 se solicitase disjungerea cererii de chemare în garanție, fiind prorogate discutarea disjungerii și a cererilor de probatorii pe cererea de chemare în garanție pentru termenul următor, când dosarul a fost soluționat. Se mai arată că la dosar se află raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 764/ 23.02.2008 efectuat de pârâți pentru soluționarea problemei competențe materiale, din care se poate deduce atât valoarea actuală a imobilului, cât și valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului.
Se mai arată că reclamantul nu și-a dovedit pe deplin calitatea procesuală activă, cât timp în certificatele de moștenitor apar două nume diferite: și. Din actele de la dosar nu rezultă că ar avea calitatea de fost proprietar sau de moștenitor al acestuia, din moment ce o parte din imobil a fost restituit de către lui prin Dispoziția nr. 8514, iar din cele trei certificate de moștenitor depuse, în două se ace referire la numele reclamantului, iar în cel de-al treilea la cel al lui.
Pe excepția inadmisibilității, se arată că fostul proprietar al imobilului a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001, cerere admisă prin restituirea unei părți din imobil în natură și propunere de măsuri reparatorii pentru partea din imobil vândută. Pentru partea vândută, nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care prezenta acțiune este inadmisibilă din moment ce beneficiază de despăgubiri și conform modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009 beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.
Cererea de apel a fost scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La termenul din 26.11.2009, a fot introdusă în cauză în calitate de intimată-reclamantă numita, în calitate de moștenitoare a intimatului-reclamant, decedat.
Analizând cauza de față prin prisma motivelor de apel invocate de apelanți, precum și față de ansamblul materialului probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele:
1. Curtea va analiza cu prioritate motivul de apel legat de lipsa calității procesuale active a reclamantului, având în vedere implicațiile procesuale ale unui astfel de motiv.
Se susține de către apelanți că reclamantul nu și-a dovedit pe deplin calitatea procesuală activă, cât timp în certificatele de moștenitor apar două nume diferite: și. Din actele de la dosar nu rezultă că ar avea calitatea de fost proprietar sau de moștenitor al acestuia, din moment ce o parte din imobil a fost restituit de către lui prin Dispoziția nr. 8514, iar din cele trei certificate de moștenitor depuse, în două se face referire la numele reclamantului, iar în cel de-al treilea la cel al lui.
Conform contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 9014 din 25.04.1922 de Tribunalul Ilfov -Secția notariat, numitul a dobândit imobilul situat în B,-, teren și construcții aferente.
Conform certificatului de moștenitor nr. 343 / 23.03.1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 7 B, de pe urma defunctului, au rămas ca moștenitori copii acestuia:, și.
Conform certificatului de moștenitor nr. 2468/ 2.12.1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 6, de pe urma defunctei au rămas ca moștenitori în calitate de frați numiții și.
Conform certificatului de moștenitor nr. 62 / 30.05.2001 eliberat de BNP, de pe urma defunctei a rămas ca unic moștenitor numitul, în calitate de frate.
În cursul judecării cererii de apel, ca urmare a decesului lui, a fost introdusă în cauză în calitate de moștenitoare a acestuia numita.
Din cuprinsul acestui certificat de moștenitor, coroborat cu celelalte certificate de moștenitor depuse la dosar, Curtea constată că cel indicat ca fiind în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 62 / 30.05.2001 eliberat de BNP este unul și aceeași persoană cu indicat în certificatul de moștenitor nr. 343 / 23.03.1978 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 7 B și în certificatului de moștenitor nr. 2468/ 2.12.1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 6.
În plus, din certificatul de moștenitor nr. 12 din 26.08.2009 emis de Biroul Notarial, rezultă că în favoarea defunctului au fost emise două dispoziții de restituire în temeiul Leghii nr. 10/2001, respectiv Dispoziția nr. 8514 din 24.07.2007 și 8787 din 14.09.2007, ceea ce reprezintă o recunoaștere a calității de moștenitor al fostului proprietar.
Curtea constată că apelanții nu au făcut dovezi concrete în sensul că cele două nume cu privire la care există neconcordanță reprezintă persoane diferite, în condițiile în care din coroborarea actelor de la dosar rezultă că este una și aceeași persoană, iar sarcina probei revenea apelanților, față de disp. art. 1169 din Codul civil.
2. Curtea va analiza apoi motivul de apel legat de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.
Pe excepția inadmisibilității, se arată că fostul proprietar al imobilului a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001, cerere admisă prin restituirea unei părți din imobil în natură și propunere de măsuri reparatorii pentru partea din imobil vândută. Pentru partea vândută, nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care prezenta acțiune este inadmisibilă din moment ce beneficiază de despăgubiri și conform modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009 beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.
Cu privire la acest aspect, Curtea reține mai întâi că, prin decizia nr. 33 /2008 pronunțată de ICCJ în recursul în interesul legii, s-a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18lit. c),art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Instanța supremă a apreciat că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Cu toate acestea, instanța supremă nu a stabilitde planoo inadmisibilitate a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, urmând ca instanțele de judecată învestite cu astfel de cereri să se pronunțe pe fondul revendicării. Prin urmare, motivul de apel legat de greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, este nefondat.
Din argumentele aduse de apelanți, referitoare la neanularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei, Curtea deduce însă că aceștia au formulat și motive de apel legate de fondul soluționării cererii de revendicare, motiv pentru care va analiza și acest aspect, dar după analizarea motivului de apel legat de excepția de uzucapiune.
Aceasta, deoarece considerarea ca întemeiată a unei astfel de apărări de fond legate de uzucapiune determină un caracter subsidiar al unei astfel de apărări formulate de pârâți.
3. De asemenea, apelanții critică soluția dată de prima instanță cu privire la excepția de uzucapiune, susținând că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii scurte. Se arată că data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este ianuarie 1997, fiind transcris în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 sub nr. 3402/ 27.02.2007. Astfel, termenul de 10 ani pentru uzucapiunea scurtă era împlinit. De asemenea, se susține că posesia apelanților a fost neîntreruptă, continuă, publică și sub nume de proprietar, achitând impozitul pe teren și clădire și modernizând locuința și nefiind tulburați în toată această perioadă de nimeni. Apelanții mai arată că justul titlu este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 200/1997 încheiat cu SC SA.
Pe aspectul uzucapiunii, Curtea reține că uzucapiunea reprezintă o modalitate de a paraliza acțiunea în revendicare, prin invocarea unui mod originar de dobândire, care va da preferință uzucapantului față de orice titular anterior al dreptului de proprietate asupra imobilului.
Pentru a se putea constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, reglementată prin art. 1895-1899.civ. trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:
a) posesia să se întemeieze pe un just titlu sau, folosind exprimarea Codului civil, pe o justă cauză;
b) posesia să fie de bună-credință;
c) posesia trebuie să se exercite neîntrerupt, de la 10 la 20 de ani, după distincțiile prevăzute de lege.
La aceste condiții, specifice uzucapiunii scurte, se adaugă și aceea generală a unei posesii utile, ea fiind subînțeleasă din condițiile generale ale uzucapiunii lungi.
Și în cazul uzucapiunii scurte este însă necesar ca acela în favoarea căruia prescripția a curs să-și manifeste voința de a dobândi dreptul de proprietate sau alt drept real principal asupra imobilului pe care l-a posedat.
Cât privește prima condiție, aceea de a exista un just titlu, Curtea constată că din cuprinsul art. 1897.civ. rezultă că justul titlu, sau justa cauză, poate fi orice act translativ de proprietate, care, din diverse motive, exceptând nulitatea absolută, nu a fost prin el însuși să transmită acest drept. titlu nu poate fi decât acel act care, aparent, îndeplinește toate condițiile pentru a transmite proprietatea sau alt drept real principal, dobânditorul crezând că acest efect s-a produs, deși actul nu a putut transmite decât posesia bunului, independent de voința părților.
Doctrina majoritară și practica judiciară consideră că aceasta este situația actului translativ de proprietate care nu emană de la adevăratul proprietar, adică exact situația dedusă judecății în cauza de față. Statul ca și vânzător, avea aparența de proprietar, ca urmare a preluării imobilului în temeiul Decretului Legea nr. 92/1950, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare cu apelanții-pârâți.
titlu invocat de posesor pentru a-i permite să beneficieze de prescripția prescurtată trebuie să fi dobândit dată certă opozabilă celui care revendică, nefiind însă necesar să fi fost și transcris în registrele de publicitate imobiliară.
Cu atât mai mult, în situația de față, în care contractul de vânzare-cumpărare a fost transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Sector 1 la data de 27.02.1997, actul juridic menționat are dată certă opozabilă reclamantului.
Curtea constată astfel că titlul invocat de pârâți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 200/112 din 1997 cu data de transcriere din 27.02.1997, reprezintă un just titlu.
O a doua condiție a uzucapiunii scurte este aceea ca posesia să fie de bună-credință. Conform art. 1898.civ. buna- credință este credința posesorului că a dobândit bunul de la un proprietar, astfel că el însuși a devenit proprietar. Dacă posesorul a avut dubii referitor la calitatea de proprietar a celui de la care a dobândit imobilul, nu poate fi considerat de bună-credință.
Cu privire la condiția bunei-credințe, care este distinctă de condiția existenței unui just titlu, Curtea constată că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, apelanții au depus diligențe pentru verificarea situației juridice a imobilului, conform adresei nr. 20720/ XII C din 27.01.1997 emise de -Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, prin care li s-a comunicat că: posesorul imobilului este, actuala societate SA, imobilul fiind preluat prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950.
Pentru a verifica existența bunei credințe, Curtea constată că, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.
Pentru definirea noțiunii de preluare "cu titlu", prin art. 1 alin. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 20 din 17 ianuarie 1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, s-a stabilit că imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectiva, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului.
Prin Hotărârea de Guvern nr. 11 din 29 ianuarie 1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, publicată în MO NR. 16 din 4 februarie 1997 s-a prevăzut că imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974.
Nerespectarea actului de preluare nu se prezumă, ci trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Dincolo de aspectul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13.02.1997) sau la data transcrierii lui (27.02.1997), nu exista o astfel de hotărâre judecătorească, Curtea constată că nici o cerere de restituire în natură sau prin echivalent nu fusese formulată de către fostul proprietar, ceea ce îi îndreptățea pe apelanți, la acel moment, să se încreadă în calitatea de proprietar a statului pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu acesta.
Curtea mai reține că buna credință trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului, iar împrejurarea că ulterior posesorul a aflat că titlul este impropriu pentru a-i fi transmis proprietatea nu schimbă natura posesiei sale, care rămâne una de bună-credință.
Astfel, intervenirea modificărilor legislative ulterioare, care prezumă ca fiind preluare abuzivă orice preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950 indiferent că a fost făcută cu respectarea formală a acestuia sau dimpotrivă cu încălcarea lui, nu poate afecta existența bunei credințe a dobânditorilor la nivelul anului 1997.
În plus, potrivit art. 1899.civ. buna credință se prezumă, prezumția fiind relativă, iar cel interesat putând face dovada contrară cu orice mijloc de probă.
Reclamantul nu a făcut dovada contrară în sensul existenței relei-credințe a apelanților, adică în sensul că aceștia ar fi cunoscut că statul este un neproprietar, cât timp aceștia s-au întemeiat cu bună credință pe legislația în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Diligențele necesare unui cumpărător de bună credință nu trebuie interpretate și extinse în mod nejustificat, ci trebuie avută în vedere atitudinea unui cumpărător obișnuit, acestuia neputându-i-se imputa evoluția imprevizibilă a legislației ulterior încheierii actului juridic.
De asemenea, o altă condiție a uzucapiunii scurte este aceea ca posesia să se exercite în timpul prevăzut de lege. Legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se situeze durata posesiei, pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea prescurtată, după următoarele distincții.
Dacă adevăratul proprietar locuiește într-o localitate aflată în raza aceluiași tribunal județean, unde se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 10 ani.
Atunci când adevăratul proprietar locuiește într-un județ diferit de cel în care se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 20 de ani.
Din certificatele de moștenitor depuse la dosarul de primă instanță, reiese că reclamantul a locuit în B, începând cel puțin din 1978 (data celui mai vechi certificat de moștenitor), astfel încât termenul de 10 ani este suficient pentru a se considera împlinită condiția.
Având în vedere data transcrierii contractului de vânzare-cumpărare (27.02.1997) și data introducerii cererii de chemare în judecată din prezentul dosar (27.09.2007), termenul de 10 ani, ca și condiție a uzucapiunii scurte, este în mod evident împlinit.
În sfârșit, în ceea ce privește condiția existenței unei posesii utile, aplicând prezumția de utilitate a posesiei, se constată că reclamantul nu a făcut dovada niciunui viciu al posesiei exercitate de apelanți, astfel încât și această condiție este îndeplinită.
Astfel, constatând îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru uzucapiunea scurtă, Curtea va constata că se impune respingerea cererii de revendicare ca urmare a opunerii cu succes a excepției (ca apărare de fond) uzucapiunii scurte.
4. În ceea ce privește motivul de apel legat de cererea de chemare în garanție, se arată că la termenul din 03.06.2008 se solicitase disjungerea cererii de chemare în garanție, fiind prorogate discutarea disjungerii și a cererilor de probatorii pe cererea de chemare în garanție pentru termenul următor, când dosarul a fost soluționat. Se mai arată că la dosar se află raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 764/ 23.02.2008 efectuat de pârâți pentru soluționarea problemei competențe materiale, din care se poate deduce atât valoarea actuală a imobilului, cât și valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului.
Cu privire la acest motiv, Curtea urmează a nu se mai pronunța, față de aspectul că, drept urmare a respingerii cererii în revendicare, cererea de chemare în garanție formulată de apelanții-pârâți a rămas fără interes.
5. În sfârșit, în ceea ce privește criticile legate de fondul cererii de revendicare, Curtea constată că, potrivit adresei nr. 6670 /20.02.2007 emise de, reclamanta a formulat cerere de revendicare a imobilului în litigiu, care a fost respinsă; de asemenea, reclamantul a formulat cerere de obligare a la soluționarea notificării privind restituireai mobilului în litigiu.
Curtea reține, astfel, faptul că nu se poate aprecia că reclamantul are un "bun" în sensul art. 1 din Convenție, neexistând o hotărâre judecătorească anterioară prin care să îi fi fost recunoscut dreptul de a păstra imobilul.
În schimb, pârâții au ca titlu un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, bucurându-se astfel de prezumția de valabilitate.
Curtea reține că analiza preferabilității între cele două titluri de proprietate se face prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, față de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii.
Prin urmare, instanța de apel se află în situația de a compara situația reclamantului, care nu are un "bun" în sensul Convenției și situația pârâților, care au un "bun", dar este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curtea stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.
În acest sens, trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Textul anterior menționat prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."
Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.
Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).
În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).
O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare aart. 1din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele, deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credință.
Astfel, înCauza Străin contra României, Curtea a arătat că "Situația creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului și al hotărârii curții de apel - care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanților în ansamblul său, refuzând în același timp să dispună restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamanților de beneficiul părții din hotărâre care le stabilește dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanții nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde și de a-l lăsa moștenire, de a consimți la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiții, Curtea constată că situația a avut drept efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat alart. 1din Protocolul nr. 1" (paragraful 43).
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ -Legea nr. 10/2001- prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Printr-o jurisprudență unificată prinDecizia nr. XX din 19 martie 2007pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul proceduriiLegii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcăart. 6din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Așa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensulConvenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensulConvenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cuConvenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare aart. 1din Protocolul nr. 1 adițional laConvenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Prin urmare, Curtea va da prioritate titlului de proprietate al pârâților, față de principiul securității raporturilor juridice, având în vedere faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a amintit că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Astfel, în analiza subsidiară a acțiunii în revendicare pe fond, dincolo de considerarea ca fondată a excepției de uzucapiune, Curtea va acorda preferință titlului pârâților, în urma analizării situație de fapt din cauză.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentința apelată; va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; va respinge cererea de chemare în garanție ca rămasă fără interes și va păstra dispoziția privind soluționarea excepției de inadmisibilitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții - pârâți și,cu domiciliul în B,-,. 3,. 4, sector 1 împotrivasentinței civile nr.1583/14.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă, domiciliată în B,-, sector 2 și intimații - chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în B, nr. 291-293, sector 6.
Schimbă în parte sentința apelată.
Respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Respinge cererea de chemare în garanție ca rămasă fără interes.
dispoziția privind soluționarea excepției de inadmisibilitate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red. AV
7 ex./ Sentința civilă nr. 1583/14.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-
Jud. fond:
Președinte:Andreea VasileJudecători:Andreea Vasile, Ileana Ruxandra Dănăilă
