Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

ÎNCHEIERE

Ședința publică de la 25 februarie 2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Andreea Vasile

JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru

JUDECĂTOR 3: Mihaela Ciocea

GREFIER - - -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele - pârâte, împotriva deciziei civile nr. 1033A/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, - și intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentele - pârâte, reprezentate de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 109/06.01.2010, aflată la fila 8 din dosar și intimații - reclamanți, -, reprezentați de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. 33/24.02.2010, lipsind intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că cererea este scutită de plata taxei de timbru, iar intimații au fost citați cu un exemplar al motivelor de recurs.

Reprezentantul recurentelor - pârâte, solicită completarea probei cu înscrisuri, respectiv încuviințarea depunerii dosarului administrativ care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre și SA, cu privire la apartamentul nr. 27 din B-, sector 2. De asemenea, precizează că nu mai solicită administrarea probei cu interogatoriu intimaților - reclamanți.

Reprezentantul intimaților - reclamanți, - solicită respingerea probei cu înscrisuri formulată de recurentele - pârâte, arătând că apartamentul nr. 27 nu face obiectul dosarului de față, ci apartamentul nr. 39. În ceeace privește. 27, arată că s-a formulat acțiune separată.

Curtea, deliberând cu privire la proba cu înscrisuri solicitată de recurentele - pârâte, respectiv atașarea dosarului administrativ aferent contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 27 din imobil, o respinge ca nefiind utilă soluționării prezentului recurs, având în vedere faptul că pentru verificarea legalității deciziei recurate, aspectele invocate de recurentele-pârâte ca și obiect al probațiunii, nu sunt relevante față de ansamblul probator și față de obiectul prezentului recurs.

Părțile prezente prin reprezentanți învederează că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.

Reprezentantul recurentelor - pârâte, solicită admiterea recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 1033A/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, astfel cum a fost formulat și motivat.

De asemenea, arată că instanța de apel a omis să analizeze excepția inadmisibilității, potrivit disp. Legii nr. 1/2009, fiind confundată cu o altă excepție de inadmisibilitate, invocată la fond și care a privit alte aspecte de drept. Mai arată că au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Cu cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimaților - reclamanți, - solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1033A/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, ca nefondat.

De asemenea, arată că față de motivarea în fapt a cererii de recurs, aceasta nu se încadrează în dispozițiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă.

În ceeace privește excepția inadmisibilității invocată de recurentele-pârâte în fața instanței de apel, arată că a fost formulată în temeiul Legii nr. 1/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, aspect care a fost soluționat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel.

Pe de altă parte, consideră că nu s-ar putea da eficiență principiului invocat în sensul de imediată aplicare a legii noi, față de împrejurarea că acest principiu se aplică în situația în care faptul este existent la momentul apariției legii noi, însă acțiunea este promovată după apariția legii noi, iar în cauza de față, acțiunea este promovată cu 3 ani înainte de modificarea Legii nr. 10/2001.

De asemenea, arată că art.1 pct.7 din legea nr. 1/2009 are în vedere situația imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 în mod valabil, iar în cazul de față imobilul a fost preluat fără titlu.

În ceeace privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, apreciază că din motivarea în fapt nu este o critică de nelegalitate adusă hotărârii de apel, ci este o critică privind netemeinicia hotărârii în raport de interpretarea probelor administrate în dosarul de fond și de apel. Depune concluzii scrise. Fără cheltuieli de judecată.

CURTEA,

Având nevoie de timp pentru a delibera, urmează a dispune amânarea pronunțării asupra cererii de recurs.

DISPUNE:

Amână pronunțarea asupra cererii de recurs, la data de 04.03.2010.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25.02.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

- -

ÎNCHEIERE

Ședința publică de la 4 martie 2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - - -

JUDECĂTOR - - -

GREFIER - - -

CURTEA,

În aceeași compunere și pentru aceleași motive, urmează să dispună amânarea pronunțării asupra cererii de recurs.

DISPUNE:

Amână pronunțarea asupra cererilor de recurs la data de 05.03.2010.

Pronunțată în ședință publică, azi, 04.03.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

- -

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 120R

Ședința publică de la 5 martie 2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - - -

JUDECĂTOR - - -

GREFIER - - -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele - pârâte, împotrivadeciziei civile nr. 1033A/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații - reclamanți, - și intimatul - pârât MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25.02.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 04.03.2010 și la data de 05.03.2010, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B în data de 03.03.2006, sub nr- reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, (prenumele corect al acesteia fiind ) și Municipiul solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-,.6,. 39, sector 2 și evacuarea acestora din apartament, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii, în calitate de legatari cu titlu universal, ai defunctei conform certificatului de moștenitor nr. 5/25.01.2006 emis de BNP, defunctă care împreună cu fiul său minor a dobândit printr-un contract de donație de la apartamentul nr. 39 situat în B,- (actualmente nr. 76,.6), compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie și oficiu și una cameră de servitori și boxă, aflate la subsol, contractul fiind transcris la grefa Tribunalului Ilfov - Secția notariat sub nr. 25099/1947.

Arată reclamanții că în anul 1952 apartamentul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 224/1951 sub pretextul că nu ar fi fost achitate unele impozite și pentru că în baza dispoziției nr. 727/1956 au fost anulate toate restanțele la impozite rămase neachitate până la 01.01.1957, autoarea lor a solicitat restituirea apartamentului, restituire obținută în justiție prin sentința nr. 808/06.03.1957 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 August în dosarul nr. 788/1957, hotărâre prin care s-a dispus și reintegrarea autoarei în drepturile de proprietate. S-a mai arătat că deși autoarea a solicitat îndeplinirea formalităților de restituire a apartamentului, nu a reușit obținerea unui răspuns, astfel că după apariția Legii nr. 112/1995, împreună cu fiul său a formulat o cerere de restituire și aceasta rămasă fără răspuns. Ulterior, Primăria Municipiului B și Ministerul Justiției s-au pronunțat pentru respingerea cererii de restituire în natură având în vedere că imobilul a fost preluat fără titlu.

În drept, reclamanții au invocat disp. art. 480.civ.

În dovedirea susținerilor lor, reclamanții au solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și interogatoriu.

Au fost atașate acțiunii, în fotocopie, următoarele înscrisuri: certificatul de moștenitor testamentar nr. 05/25.01.2006 emis de BNP, actul de donație transcris sub nr. 25099/13.09.1947 de Tribunalul Ilfov - secția notariat, sentința civilă nr. 808/06.03.1957 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 August în dosarul nr. 788/1957, sentința civilă nr. 3000/13.08.1957 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 August în dosarul nr. 4149/1957, sentința civilă nr. 4646/30.11.1657 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 August în dosarul nr. 4149/1957, cartea de judecată civilă nr. 1406/17.07.1952 pronunțată de Judecătoria Populară IV Mixtă în dosarul nr. 3711/1952.

Acțiunea este scutită de plata taxei de timbru în temeiul disp. art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Legal citat, pârâtul Municipiul a formulat întâmpinare, prin intermediul căreia a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, arătând în motivare că reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze Comisiei înființate în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului și numai după ce aceasta ar fi dat un răspuns negativ ar fi putut solicita, pe calea dreptului comun, pretenții. A mai arătat pârâtul că în finalul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanții solicită și constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului, capăt de cerere care, în opinia sa, este inadmisibil și lipsit de interes, față de disp. art. 1 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că toate imobilele preluate de stat in perioada 06.03.1945-22.12.1989 au fost preluate abuziv. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate disp. art. 115-118.pr.civ. iar în dovedire a fost solicitată proba cu înscrisuri.

Prin încheierea de ședință din data de 09.05.2006, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Municipiul

Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicita respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

A invocat de asemenea, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de coindivizar, susținând că în fapt autoarea reclamanților este coproprietara unei cote de din apartamentul nr. 39, cealaltă cota de 1/2 aparținându-i fiului său, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a unui imobil de face obiectul unei legi speciale de reparație, arătând că anterior s-a depus notificare la Comisia înființată în baza Legii nr. 10/2001, excepția uzucapiunii de 30 ani, motivată în esență de împrejurarea că pârâții au posedat imobilul pe întreaga perioadă de la preluarea de către stat a bunului, dreptul de proprietate obținându-l prin contractul nr. 460/1996 încheiat cu SC SA, precum și excepție nulității testamentului autentificat sub nr. 2050/2004 de BNP Asociați și a certificatului de moștenitor testamentar nr. 5/25.01.2006 eliberat de BNP, arătând că împrumutul nu a fost restituit, astfel că testamentul nu a fost încheiat cu intenția de a produce efecte juridice, ci ca o formă de garanție până la data restituirii.

Pentru termenul de judecată din 16.06.2006 pârâtul a formulat cerere reconvențională, în contradictoriu cu Municipiul prin intermediul căreia a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 4788/2004 încheiat cu, susținând că acesta nul absolut față de disp. art. 9 din Legea nr. 112/1995, deoarece la aceea dată defuncta era proprietara exclusivă a apartamentului nr. 39 situat în B,-,.6, sector 2, precum și cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Municipiul B prin intermediul căreia a solicitat ca în cazul în care se vor admite acțiunea reclamanților și cererea reconvențională să fie obligat chematul în garanție să-i dea în proprietate apartamentul nr. 27 situat în B,-, sector 2, în schimbul apartamentului nr. 39, situat în B,-,.6, sector 2.

În drept, au fost invocate disp. art. 60-63.pr.civ. art. 42 și 44 din Legea nr. 10/2001 rep.

În dovedirea susținerilor sale, pârâtul a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și interogatoriu.

Au fost atașate cererii procura autentificată sub nr. 2048/01.10.2004 de BNP Asociați și contractul de vânzare cumpărare nr. 4788/04.10.2004.

La termenul din data de 24.11.2006, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a moștenitorilor defunctului, respectiv și.

La termenul de judecată din data de 26.01.2007, instanța a dispus disjungerea cererii intitulate reconvenționale, ce urma să fie continuată de moștenitoarele defunctului (dosarul nou format având nr-), a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a unit cu fondul excepția uzucapiunii de 30 ani și a încuviințat probele cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză tehnică imobiliară.

La termenul de judecată din 29.06.2007, instanța a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B, precum și de împrejurarea că pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Prinsentința civilă nr. 2055/05.03.2008, Judecătoria Sectorului 2a luat act de renunțarea reclamanților și la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL B prin primarul general, cu sediul în B, bd. - -, nr. 47, sector 5.

A respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și uzucapiunii de 30 de ani, invocate de pârâții persoane fizice.

A admis acțiunea în parte, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtele să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie. nr. 39 situat în B, bd. -, nr. 76 (fost -, nr. 86),.6, sector 2.

A dispus evacuarea pârâtei din apartamentul de mai sus.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtele și, în contradictoriu cu MUNICIPIUL B prin primar general.

A obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, instanța reține următoarele:

Între condițiile cerute de lege pentru ca o persoană să fie parte în proces, se numără și calitatea procesuală. Aceasta reprezintă practic, titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în cadrul unui proces.

Altfel spus, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății(calitatea procesuală activă), și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic(calitatea procesuală pasivă).

Raportând cele precizate anterior la actele existente în dosar, instanța reține faptul că reclamanții au făcut dovada calității lor procesuale active.

Astfel, din actele dosarului, rezultă că aceștia sunt moștenitorii defunctei, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor testamentar nr. 5/25.01.2006 emis de BNP în dosarul nr. 4/2006 - fila 15, care, la rândul său este moștenitoarea unică a fiului său predecedat astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 43/05.07.2006 emis de BNP Asociați și în dosarul nr. 43/2006 - fila 110. Defuncții și au dobândit în calitate de donatari dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 39 situat în B, B,- (actualmente nr. 76,.6 ), compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie și oficiu și una cameră de servitori și boxă, aflate la subsol, potrivit actului de donație transcris la grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 25099/1947 - filele 6-7.

De asemenea, din hotărârile judecătorești atașate rezultă că apartamentul nr. 39 situat la adresa de mai sus a fost preluat de către stat în anul 1952 în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata către stat a impozitelor, astfel cum rezultă din cartea de judecată civilă nr. 1406/17.07.1952, pronunțată de Judecătoria Populară IV Mixtă B în dosarul nr. 3711/1952- fila 21 însă, ulterior, urmare apariției Decretului nr. 727/1956 prin care au fost anulate restanțele la impozite și diligențelor efectuate de către autoarea reclamanților aceasta a obținut restituirea în proprietate, nu însă și în posesie a bunului.

Astfel, prin sentința civilă nr. 808/06.03.1957, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 august - fila 18 fost anulată cartea de judecată civilă nr. 1406/17.07.1952, pronunțată de Judecătoria Populară IV Mixtă B în dosarul nr. 3711/1952 și s-a dispus reintegrarea contestatoarei " în drepturile de proprietar ce le are asupra apartamentului nr. 39,. VI ". Totodată, prin sentința civilă nr. 3000/13.08.1957 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 August B în dosarul nr. 4149/1957 instanța a admis contestația formulată de în nume personal și în calitate de tutore al minorului și a fost anulată cartea de judecată civilă nr. 1406/17.07.1952, pronunțată de Judecătoria Populară IV Mixtă B în dosarul nr. 3711/1952 deoarece a fost dată cu vicierea formelor procedurale în ce privește chemarea părții pentru ziua când s-a judecat pricina, iar la termenul de fond din data de 30.11.1957 prin sentința civilă nr. 4646, pronunțată în același dosar a fost respinsă cererea introdusă de Sfatul popular al conform Decretului nr. 224/1951 contra pârâtei pentru a se încuviința vânzarea imobilului din,- pentru debite fiscale restante din anul 1949.

Prin urmare, dreptul de proprietate asupra. nr. 39 situat în B, B,- (actualmente nr. 76,.6 ), compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie și oficiu și una cameră de servitori și boxă, aflate la subsol a rămas în patrimoniul defuncților și și s-a transmis prin succesiune în patrimoniul reclamanților.

În raport de cele precizate anterior, respinge excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâți, prin apărător, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția uzucapiunii de 30 de ani, instanța apreciază că aceasta este neîntemeiată deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 1847 și urm. Cod civil.

Astfel, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altui drept real cu privire la un bun, prin posedarea neîntreruptă a acestui bun în tot timpul fixat de lege. Pentru a se putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții cumulativ: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, și anume 30 de ani și posesia sa să fie utilă, adică neafectată de vicii.

Instanța apreciază că niciuna dintre cele două condiții nu este îndeplinită deoarece pârâții au deținut până în anul 1996 apartamentul nr. 39 situat în B, B,- (actualmente nr. 76,.6 ) în calitate de chiriași, plătind lunar la chirie, ceea ce înseamnă că au posedat pentru altul și nu pentru sine, iar din anul 1996, după încheierea cu Primăria municipiului B prin SC SA a contractului de vânzare-cumpărare nr. 460/1996 aceștia au avut calitatea de proprietari.

Astfel cum s-a reținut anterior, reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 39 situat în B, B,- (actualmente nr. 76,.6 ), compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie și oficiu și una cameră de servitori și boxă, aflate la subsol, drept dobândit prin succesiune de pe urma defunctei, care, la rândul său l-a dobândit potrivit actului de donație transcris la grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 25099/1947 și prin succesiune de pe urma fiului său predecedat.

Pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei părți din acest apartament, respectiv partea aflată la etajul 6 al imobilului împreună cu soțul său, decedat în timpul procesului, locul său fiind luat de către și pârâta prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 460/28.10.1996.

Acțiunea în revendicare este acea acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă prin care proprietarul care a pierdut posesie unui bun solicită restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

În cadrul acestei acțiuni, fiecare parte invocă, în sprijinul dreptului său, câte un titlu de proprietate. Astfel, în situația în care atât reclamantul, cât și pârâta invocă titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, pornind de la principiul nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet, doctrina a statuat că va avea câștig de cauză cel al cărui titlu de proprietate este preferabil.

În speță, reclamanții invocă drept titlu de proprietate actul de donație transcris la grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 25099/1947, precum și tansmisiunea succesorală după defunctul, prin care autoarea lor a dobândit bunul în cauză, iar pârâtele invocă drept titlu de proprietate contractul de vânzare-cumpărare nr. 460/28.10.1996 ( fila 116 ), prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 39 de la Municipiul

Comparând cele două titluri de proprietate invocate, instanța urmează a da eficiență titlului de proprietate al reclamanților, întrucât titlul de proprietate al pârâtei provine de la un neproprietar - Municipiul

Astfel, având în vedere că titlul Municipiului B este unul nevalabil, întrucât preluarea imobilului a fost una de fapt, statul fiind obligat să restituie bunul astfel cum rezultă din prin sentința civilă nr. 808/06.03.1957, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 august - fila 18 fost anulată cartea de judecată civilă nr. 1406/17.07.1952, pronunțată de Judecătoria Populară IV Mixtă B în dosarul nr. 3711/1952 prin s-a dispus reintegrarea contestatoarei " în drepturile de proprietar ce le are asupra apartamentului nr. 39,. VI ", acesta nu putea înstrăina pârâților un drept pe care nu îl avea în patrimoniu.

Pentru aceste considerente, instanța va admite în parte acțiunea, dat fiind că pârâtele nu posedă încăperile de la subsol și, pe cale de consecință, va obliga pârâtele să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie. nr. 39 situat în B, bd. -, nr. 76 (fost -, nr. 86),.6, sector 2 și va dispune evacuarea pârâtei din apartamentul de mai sus.

Cum prin cererea de chemare în garanție pârâtele au solicitat obligarea Municipiul B, în cazul în care se vor admite acțiunea reclamanților și cererea reconvențională să fie obligat acesta să le dea în proprietate apartamentul nr. 27 situat în B,-, sector 2, în schimbul apartamentului nr. 39, situat în B,-,.6, sector 2 și cum, pe de o parte, proprietatea asupra. nr. 27 aparține reclamanților și nu chematului în garanție și, pe de altă parte, dat fiind că cererea de chemare în garanție este cererea promovată de partea care odată căzută în pretenții ar putea să se îndrepte împotriva acesteia cu o cerere în garanție sau în despăgubiri, instanța va respinge această cerere ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele și, înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a IV a Civilă, la data de 05.08.2008, sub nr-.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanții arată următoarele: cu privire la soluția instanței de fond care a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților, arată că nu s-au avut în vedere elementele de fapt și de drept. Cu privire la dreptul de dispoziție, arată faptul că titularul dreptului de proprietate-defuncta, a dispus de dreptul său de proprietate asupra. nr. 39, acceptând obținerea unui drept de proprietate asupra. nr. 27, în temeiul legii 112/1995, în acest sens și disp. art. 480.civ.

Prin urmare titlul de proprietate al Municipiului B, asupra apartamentului în litigiu este unul valabil.

Prin urmare, este admisibilă și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, cu privire la. nr. 39.

Mai mult, cererea prin intermediul căreia autoarea reclamanților-, a solicitat restituirea. nr. 39 fost respinsă.

Cu referire la excepția nulității testamantului autentificat sub nr. 2050/2004 de către BNP și a certificatului de moștenitor testamentar nr. 5/25.01.2006, arată faptul că aceasta nu a fost analizată de către instanța de fond. Astfel, în mod greșit a fost reținut faptul că această excepție este motivată doar pe nerestituiarea împrumutului, câtă vreme prin sentința civilă nr. 8792/02.11.2007 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul cu nr- s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat faptul că autoarea reclamanților, nu a avut discernământul necesar pentru a dispune prin intermediul unui alt testament.

Solicită completarea probei cu interogatoriul reclamantei, precum și încuviințarea obiecțiunilor la raportul de expertiză, în temeiul art. 295.

Prindecizia civilă nr. 1033/30.10.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV a Civilă în dosar nr-, a fost respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei, s-au reținut următoarele:

În primul motiv de critică, apelantele-pârâte au susținut, în esență, că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond a acordat preferabilitate titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții, deși proprietarul făcuse deja un act de dispoziție asupra apartamentului ocupat de pârâți pentru a accepta un alt apartament din imobil, respectiv apartamentul nr. 27, iar pe de altă parte că obținerea apartamentului nr. 27 în baza Legii nr. 112/1995 era condiționată de îndeplinirea unor criterii legale, respectiv să nu dețină o altă locuință, condiție pe care, fără a renunța la unul din apartamente, defuncta nu o putea îndeplini.

Criticile au fost considerate nefondate.

și au dobândit în calitate de donatari dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 39 situat în B, B,- (actualmente nr. 76,.6 ), compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie și oficiu și una cameră de servitori și boxă, aflate la subsol, astfel cum rezultă din actul de donație transcris la grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 25099/1947 ( filele 6-7, dosar fond).

Prin testamentul autentificat sub nr. 2050/01.10.2004 la BNP " și ", a dispus de întreaga sa avere în favoarea soților și (fila 36 dosar fond).

Cu referire la legalitatea titltului de proprietate al defunctei asupra apartamentului nr. 39, tribunalul reține că acesta face obiectul unui alt litigiu civil, ca urmarea a disjungerii cererii reconvenționale și nu va proceda, în consecință la o astfel de naliză pe calea apelului, în prezenta cauză.

Ceea ce interesează în prezenta cauză, în limita cadrului procesual fixat în fața instanței de fond și cu aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. 1 și art. 294 alin. 1.proc.civ. este calitatea titlurilor de proprietate exhibate de către părți și de care acestea au înțeles să se folosească pentru a-și justifica și apăra dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Nu există la dosar niciun înscris din care să rezulte că defuncta și-a exprimat opțiunea pentru unul dintre cele două apartamente, renunțând, în consecință la dreptul de proprietate asupra unuia dintre ele, la cel ocupat în prezent de către pârâți.

Ori, un astfel de act de dispoziție nu poate fi presupus, ci trebuie să existe făcă echivoc și să rezulte din probe, astfel că susținerile pârâților, în lipsa unor astfel de dovezi, apar ca fiind vădit nefondate.

În lipsa unei astfel de renunțări, ori schimb, potrivit interpretării pârâților și în raport de actele de proprietate analizate judicios și pe larg de către instanța de fond, dreptul de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr. 27 este neîndoielnic.

Nefondate au fost considerate și criticile formulate în motivul doi de apel, privind nesoluționarea de către instanța de fond a unui capăt de cerere, respectiv instanța nu a analizat toate motivele de nulitate a testamentului autentificat sub nr. 2050/2004, chiar instanța reținând, într-o altă cauză, lipsa discernământului defunctei de a testa în favoarea reclamanților, respectiv în sentința civilă nr. 8792/02.11.2007 pronunțată în dosarul nr-.

Analizând susținerile apelanților pârâți, tribunalul a constatat că obiectul cauzei care a format obiectul dosarului civil nr. - soluționat de către Judecătoria sector 2 B prin sentința civilă nr. 8792/01.11.2007 l-a format constatarea nulității absolute a altui testament, autentificat sub nr. 726/23.05.2005 emis de BNP " " și prin care defuncta a testat în favoarea numitei, decât acela de care se prevalează reclamanții și care este autentificat sub nr. 2050/01.10.2004 la BNP " și ".

Constatarea lipsei de discernământ a defunctei la încheierea unui act juridic, ulterior celui încheiat în favoarea reclamanților, nu poate conduce la concluzia că defuncta era lipsită de discernământ și la încheierea testamentului autentificat sub nr. 2050/01.10.2004 la BNP " și " și care îi privește pe reclamanți, în lipsa unor probe din care să rezulte această stare, discernământul fiind o stare de fapt (de facto).

Prezumția instituită de art. 856.civ. fiind în sensul că "orice persoană este capabilă de a face un testament", defuncta este prezumată că a avut discernământ la încheierea testamentului, iar prezumția nu poate fi răsturnată printr-un fapt survenit ulterior.

Pe de altă parte, tribunalul reține că apelanții-pârâți au formulat pe cale separată o acțiune în care au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a testamentului autentificat sub nr. 2050/01.10.2004 la BNP " și " încheiat în favoarea reclamanților, acțiune care formează obiectul dosarului civil nr- pe rolul judecătoriei sectorului 2 B, și care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1012/05.02.2009, instanța respingând acțiunea pentru lipsa calității active.

Această sentință civilă a rămas irevocabilă prin neapelare și nerecurare și se bucură de putere de lucru judecat (filele 85,86 dosar).

Nefondate sunt și criticile privind nelegala respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 21 alin.1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile pre1uate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, imobilele - terenuri și construcții - pre1uate în mod abuziv, indiferent de destinație, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit art. 22 alin. 1 din aceeași lege, persoana îndreptățită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Rezultă din aceste dispoziții legale că legea a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar.

Statul și-a exercitat prerogativa dispoziției cu privire la imobilele preluate în perioada 1945-1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluări1e din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv și, pe cale de consecință, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptățite.

Procedura administrativă a fost concepută ca o rezolvare globală și accelerată a tuturor cererilor de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 și art. 109 alin.2 pr.civ. cu referire la act. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat în doctrină și în practica judiciară că o cerere în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză, imobilul nu se mai află în proprietatea statului, fiind anterior vândut pârâților în baza Legii nr. 112/1995.

Este evident că statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute fostului chiriaș, întrucât ar însemna, prin reducere la absurd, să dispună de drepturile unor persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora. În consecință, procedura specială administrativă de restituire în natură nu este aplicabilă acestor imobile, numai justiția fiind competentă, potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție, să se pronunțe asupra cererilor care se referă la acest gen de situații.

Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au fost înstrăinate unor terți, pentru aceste situații fiind prevăzut dreptul de a solicita restituirea prin echivalent, nu se poate interpreta că legea exc1ude introducerea unor acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480.civ. de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar.

În ce privește imobilele înstrăinate de stat, dreptul de a solicita despăgubiri este, pentru proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil, doar o alternativă față de exercitarea mijloacelor juridice de apărare a dreptului lor de proprietate, de care prin ipoteză nu au fost niciodată lipsiți.

În acest sens, trebuie avută în vedere Decizia nr. 73/19.07.1995 a Curții Constituționale, publicată în Of. nr. 177/8.08.1995, referitoare la neconstituționalitatea unor dispoziții din Legea nr. 112/1995, potrivit căreia "măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzare a locuințelor către chiriașii care le ocupă ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate. A considera, într-o dispoziție a legii, că și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăți persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl cunoaște și care, de aceea, nu poate fi acceptat".

A considera că statul care a preluat un imobil fără titlu valabil, înstrăinat ulterior unui terț, poate lipsi adevăratul proprietar de dreptul său, prin efectul combinat al unui act de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la bunul altuia și al unor dispoziții legislative, interpretate în sensul că adevăratul proprietar nu ar mai avea la dispoziție mijlocul de apărare cel mai specific și energic pentru a redobândi posesia bunul său acțiune a în revendicare, obligându-l să se mulțumească cu despăgubiri, în schimbul proprietății pierdute, ar însemna să se recunoască de facto un mod de preluare a imobilelor în proprietatea statului contrar Constituției, care prevede numai dreptul statului de a recurge la expropriere pentru cauză de utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire, în condițiile art. 44 alin. 3 din legea fundamentală.

În sfârșit, tribunalul urmează a respinge și criticile privind soluționarea cererii în revendicare în sensul acordării preferinței titlului de proprietate exhibat de către reclamanți, titlu apreciat judicios de către instanța de fond ca fiind mai bine caracterizat.

Vânzarea s-a făcut cu reaua credință a părților contractante, atât a vânzătorului cât și a cumpărătorului, în frauda legii și a drepturilor adevăraților proprietari și cu cauza ilicită astfel încât actul este atacat sub acest aspect.

Sunt avute în vedere dispozițiile art. 46 alin 2, din Legea 10/2001. B credință reglementată de dispozițiile art. 46 alin 2, din Legea 10/2001 (și recunoscută în practica judiciară anterioară), ca situație care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabilă, invincibilă și neimputabilă, a părților care au crezut întemeiat fără să poată pune la îndoială în mod normal, ca vânzătorul este proprietarul imobilului.

Ceea ce interesează, este dacă părțile au fost în eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.

În speța de față, vânzătorul urmează a fi prezumat de către instanță că a știut (sau în cea mai puțin exigență interpretare, că putea cunoaște cu o diligență minimă) situația imobilului, anume că imobilul făcuse obiectul unor cereri, administrative.

Toate evidențele legate de aplicarea Legii 112/1995, și de modul de preluare a imobilului, sunt la dispoziția instituțiilor vânzătorului iar acesta nu se poate apăra invocând neverificarea acestor documente.

Este evidentă în aceste împrejurări, reaua credință a vânzătorului care cunoștea, sau ar fi trebuit să cunoască, faptul că nu are nici un drept asupra imobilului sau, măcar că dreptul său este îndoielnic, cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că imobilul nu cade sub incidența Legii 112/1995 (și nu putea fi vândut în aceste condiții), sau măcar că există îndoiala asupra legalității vânzării, mai ales anterior lămuririi situației juridice a imobilului prin actele depuse pentru restituirea pe Legea 112/1995 de către petentul proprietar, a înțeles să vândă imobilul către pârâți.

Pârâții au cunoscut și faptul că petenții sunt verus dominus al imobilului cumpărat, și totuși, pârâții au formulat cerere în temeiul legea 112/1995, deși cunoșteau, locuind de mulți ani în acel imobil ca adevărații proprietari suntem noi petenții.

B credință reglementată de dispozițiile art. 46 alin 2 din Legea 10/2001 (și recunoscută în practica judiciară anterioară), ca situație care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabilă, invincibilă și neimputabilă, a cumpărătorului care a crezut întemeiat, fără să poată pune la îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul imobilului. B credință trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părții sau chiar de orice îndoială și, este exclusă acolo unde ignoranta părții s-a datorat propriei neglijente sau imprudente.

Ceea ce interesează, este dacă părțile au fost în eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.

B sau reaua credință reprezintă atitudinea subiectivă a părții la încheierea contractului, propria sa reprezentare asupra legalității convenției, atitudine care însă nu poate fi apreciată decât prin raportarea la un criteriu obiectiv, al omului normal de diligent în raport cu circumstanțele materiale concrete ale cauzei. Este de bună credință acela care, prin raportare la o atitudine normală diligenta, nu a avut elementele pe bază cărora să poată pune la îndoială legalitatea convenției și dreptul vânzătorului asupra lucrului vândut. Este dimpotrivă, de rea credință, cel care, cu depunerea unor diligente normale și accesibile lui, ar fi putut cunoaște existența unor cauze de nelegalitate a convenției și ar fi cunoscut ca dreptul de proprietate al vânzătorului era îndoielnic.

În cauză, la încheierea contractului, vânzătorul a produs cumpărătorilor ca unic titlu de proprietate doar afirmația sa ca imobilul a fost preluat de către stat. În schimb aceștia au cunoscut în speța de față că exista verus dominus și că acesta formulase o cerere, în temeiul legii 112/1995 de restituire în natură.

li se relevase anterior existența persoanei îndreptățite la restituirea imobilului, astfel încât la stabilirea acestui fapt eroarea pârâților încetează de a mai fi scuzabilă, invincibilă, fiind născută deja îndoiala.

Este de reținut faptul că părțile locuiesc în același imobil, iar din adresa nr. 1659/16.11.1999 emisă de Primăria Municipiului B rezultă că era formulată cerere de restituire a apartamentului nr. 39, cerere care nu a fost însă soluționată (fila 216 dosar fond).

Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 apartamentele deținute de chiriașii puteau fi înstrăinate numai după ce se lămurea situația juridică a acestora și se soluționau cererile formulate de către foștii proprietari.

Concluzionând, tribunalul reține că pârâții au cumpărat cu eludarea dispozițiilor legale și cu rea-credință, cunoscând că foștii proprietari au solicitat restituirea în natură, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a reținut, locuiau în același imobil.

În această ipoteză, soluționarea cererii de revendicare în baza art. 480.Civ. prin restituirea imobilului se impune evident ca un remediu.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate, în mod judicios instanța de fond a constatat că titlul exhibat de către reclamanți este preferabil, întrucât emană de la adevăratul proprietar, fiind astfel mai bine caracterizat, în timp ce statul nu deținea imobilul în baza unui titlu, întrucât preluarea imobilului a fost una de fapt, statul fiind obligat să restituie bunul astfel cum rezultă din prin sentința civilă nr. 808/06.03.1957, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 august (fila 18 dosar fond) a fost anulată cartea de judecată civilă nr. 1406/17.07.1952, pronunțată de Judecătoria Populară IV Mixtă B în dosarul nr. 3711/1952 prin s-a dispus reintegrarea contestatoarei "în drepturile de proprietar ce le are asupra apartamentului nr. 39,. VI "

Așadar, statul acesta nu putea înstrăina pârâților un drept pe care nu îl avea în patrimoniu, potrivit principiului nimeni nu poate înstrăina mai multe drepturi decât are el însuși.

De asemenea, față de cele reținute anterior, calitatea procesuală activă a reclamanților nu mai poate fi pusă în discuție, fiind pe deplin dovedită.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs la data de 08.01.2009 pârâtele și, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei civile recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanța de apel în vederea completării probatoriului și a discutării tuturor aspectelor invocate de recurente, în continuare, în motivele de recurs.

În drept, au fost invocate:

- dispozițiile art. 304, pct. 8 pr.civ. și anume, "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia";

- dispozițiile art. 304. pct. 9 pr.civ. și anume "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Astfel:

Pe de-o parte, se arată că instanța de apel a analizat excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de recurente la termenul din data de 20.03.2009, sub alte aspecte de drept, decât cele invocate, atât oral, la acest termen, cât și în scris, prin notele de ședință depuse la termenul următor, din 15.05.2009, făcând confuzie între excepția de inadmisibilitate a acțiunii, formulată de defunctul prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, excepție ce a fost discutată și respinsă la fond, și această din urmă excepție a inadmisibilității acțiunii, ce are alt temei de drept, respectiv anumite prevederi legale ulterioare inclusiv promovării apelului.

În susținerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, invocată la termenul din 20.03.2009, s-a arătat că acțiunea de restituire în natură a apartamentului nr. 39, care a făcut obiectul vânzării în temeiul Legii nr.112/1995, este inadmisibilă, față de noile dispoziții legale, ale Legii nr. 1/2009, intrate în vigoare din februarie 2009, respectiv, față de dispozițiile art. 7 alin. (1) indice 1 al Legii nr. -, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: "Nu se restituie în natură, ci doar prin echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor cerute de lege", cu atât mai mult cu cât, conform art.11 din legea 1/2009, aceste contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 "sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".

În această situație, tot potrivit noilor reglementări,în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor." (art. 1 pct.7 din legea nr. 1/2009), iar "persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate" (art.13 din legea nr.1/2009).

Față de toate aceste aspecte, mai ales în condițiile în care, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către intimații-reclamanți, pe rolul Comisiei pentru legea 10/2001 din cadrul, există notificarea nr.782/2002, ce formează obiectul dosarului nr. 24560, privind restituirea în natură, pe baza legii nr.10/2001, a apartamentului nr.39, în cauză, dosar nesoluționat încă, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, este inadmisibilă și că instanța de apel, care a fost investită cu soluționarea acestei excepții, față de aceste noi dispoziții legale invocate, ar fi trebuit să admită această excepție, sau măcar să fi pus în discuția părților o eventuală suspendare a cauzei, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de restituire în natură a apartamentului, formulată de autorii intimaților-reclamanți, în baza legii nr.10/2001.

Cu toate acestea, instanța a reținut că sunt nefondate criticile privind "nelegala respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a legii nr.10/2001" (pagina 7, alin. 6 și următoarele), dezvoltând în continuare o întreagă teorie plecând de la art.21 alin. 1 din lege nr.10/2001, și având în vedere alte aspecte de drept, decât cele invocate de recurente în susținerea excepției inadmisibilității acțiunii ca urmare a promulgării și intrării în vigoare a legii nr.1/2009, fără a face nicio referire la noile reglementări legale.

Ca atare, se apreciază că instanța de apel nu a analizat această din urmă excepție a inadmisibilității acțiunii, ce are un alt temei legal decât cel analizat și care a constituit în realitate, motivarea excepției de inadmisibilitate invocată la fond, cu care instanța de apel a confundat-o și a considerat noua excepție drept critică adusă soluției de respingere a excepției inadmisibilității invocate la fond, motiv pentru care se apreciază că, față de această situație, sunt incidente dispozițiile art. 304, pct.8 pr.civ. și anume, "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

II. Pe de altă parte, se arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre, cu aplicarea greșită a legii, atunci când a apreciat corectă soluția instanței de fond, care a considerat titlul intimaților-reclamanți, ca fiind mai bine caracterizat decât al recurentelor, acordându-i astfel preferință.

Pentru a dispune în acest mod, instanța de apel a considerat că titlul recurentelor nu provine de la adevăratul proprietar și că recurenta împreună cu soțul său, a fost de rea-credință în momentul cumpărării apartamentului, în baza legii nr. 112/1995, întrucât ar fi cunoscut că Statul nu este adevăratul proprietar.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că ar fi fost de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 39, în baza legii nr. 112/1995, pentru următoarele considerente:

Recurentele au încheiat acest contract de vânzare-cumpărare la data de 28.10.1996, ca urmare a depunerii la SA a cererii înregistrate sub nr. 35794/06.03.1996, cerere existentă, în fotocopie, atât în dosarul de fond, cât și în dosarul de apel și care, pe verso, conține referatele diverselor compartimente ale instituției, din care reiese că imobilul a fost trecut în proprietatea statului și că la momentul încheierii contractului, nu existau litigii cu privire la apartamentul în cauză.

Este adevărat că, în iulie 1996, defunctul formulase o cerere de restituire în natură, în baza legii nr.112/1995, însă această cerere a format obiectul dosarului nr. C/3836, înregistrat la abia la data de 26.06.1997, deci ulterior lunii octombrie 1996, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu această instituție, iar la încheierea contractului nu au avut cunoștință de această cerere, fiind înștiințați că pot cumpăra, întrucât statul este proprietarul și nu există litigii cu privire la acest apartament, în care locuiau în calitate de chiriași încă din anul 1980 (filele nr.216, 310, 311 din dosarul de fond).

Mai mult, susținerile instanței că ar fi avut cunoștință de existența unui verus dominus, întrucât locuiau în același bloc cu familia -, motiv pentru care au fost de rea-credință la momentul cumpărării, știind că dobândesc de la un neproprietar, sunt supoziții, întrucât simpla situație de fapt, de a fi locuit în același imobil cu foștii proprietari, nu conduce implicit și la cunoașterea aspectului că intimații-reclamanți formulaseră o cerere de restituire în natură a acestui apartament, în calitate de proprietari, cu atât mai mult cu cât nu a existat o relație de prietenie între cele două familii, iar aceste aspecte nu au fost dovedite prin mijloacele de probă administrate în dosar.

Așadar, față de toate aceste aspecte, se arată că au fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 39 și că ambele părți implicate în această tranzacție, au depus toate diligențele pentru a lămuri situația juridică a apartamentului, astfel încât, la încheierea convenției să nu existe elemente care să pună la îndoială legalitatea acesteia, iar din acest punct de vedere, titlul recurentelor este la fel de bine caracterizat cu cel al intimaților-reclamanți.

Mai mult chiar, pe linia comparării celor două titluri de proprietate, au solicitat completarea probatoriului în apel, cu administrarea probei cu interogatoriul numitei, precum și completarea probei cu înscrisuri care să privească strict dovezi din dosarul care s-a aflat la " " care a procedat la vânzarea apartamentului în litigiu către recurente pentru constatarea bunei lor credințe atât prin respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 ce constituie temeiul lor de drept.

De asemenea, tot pentru a dovedi că titlul intimaților-reclamanți nu este mai bine caracterizat decât al recurentelor, au arătat în motivarea apelului că proprietara făcuse deja un act de dispoziție asupra apartamentului ocupat de acestea, întrucât a ales să cumpere, în baza legii nr.112/1995, un alt apartament, în aceeași clădire, respectiv apartamentul nr. 27, deși obținerea unei locuințe în baza acestei legi era condiționată de îndeplinirea unor criterii legale, printre care să nu dețină o altă locuință, condiție ce nu putea fi îndeplinită dacă defuncta nu renunța la dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 39.

Instanța a apreciat aceste critici ca fiind nefondate, întrucât la dosar nu a fost administrată nicio probă din care să reiasă aceste aspecte.

Din acest punct de vedere, se arată că se impune completarea probatoriului cu înscrisuri, respectiv cu dosarul administrativ finalizat cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre și SA, cu privire la apartamentul nr.27, care ar putea clarifica situația celor două titluri de proprietate supuse comparării, întrucât este posibil ca in cest dosar să existe un înscris din care să reiasă intenția defunctei cu privire la dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.39 din imobil, precum și administrarea probei cu interogatoriu celor doi intimați-reclamanți, persoane fizice, chiar pe acest aspect, întrucât dânșii au fost cei care au împrumutat-o pe defunctă și au reprezentat-o în calitate de mandatari, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.27 din imobilul situat la aceeași adresă.

Se arată că soluția instanțelor de fond și apel, de a acorda preferabilitate titlului intimaților-reclamanți este cel puțin discutabilă, inclusiv pentru că, pe de-o parte, în virtutea dispozițiilor legii nr.1/2009, titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului, în baza legii nr. 112/1995, este unul opozabil terților, de la data încheierii sale, respectiv octombrie 1996, fiind un act autentic, iar pe de altă parte, titlul intimaților-reclamanți are o existență incertă, in condițiile arătate mai sus, precum și față de aspectul că nici nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale pentru a le fi opozabil.

Pentru dovedirea recursului, recurentele au solicitat proba cu înscrisuri, respectiv atașarea dosarului administrativ aferent contractului de vânzare-cumpărare al. nr. 27 din imobil, probă ce a fost respinsă de instanța de recurs pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de ședință de la data de 25 februarie 2010.

Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs invocate de recurente, precum și a apărărilor formulate de intimați, față de situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea reține următoarele:

1. Într-un prim motiv de recurs, recurentele invocă faptul că instanța de apel a analizat excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de recurente la termenul din data de 20.03.2009, sub alte aspecte de drept, decât cele invocate, atât oral, la acest termen, cât și în scris, prin notele de ședință depuse la termenul următor, din 15.05.2009, făcând confuzie între excepția de inadmisibilitate a acțiunii, formulată de defunctul prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, excepție ce a fost discutată și respinsă la fond, și această din urmă excepție a inadmisibilității acțiunii, ce are alt temei de drept, respectiv anumite prevederi legale ulterioare inclusiv promovării apelului.

Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea constată următoarele:

Conform mențiunilor din încheierea de ședință din data de 06.02.2009, la acel termen a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii de către apelanții, recurenți în cauza de față.

În susținerea excepției, apelanții au formulat notele scrise din 15.05.2009, prin care au arătat temeiurile ce i-au determinat să invoce această excepție.

Astfel, s-a arătat că acțiunea de restituire în natură a apartamentului nr. 39, care a făcut obiectul vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995, este inadmisibilă, față de noile dispoziții legale, ale Legii nr. 1/2009, intrate în vigoare din februarie 2009, respectiv, față de dispozițiile art. 7 alin. (1) indice 1 al Legii nr. -, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009. În condițiile în care, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către intimații-reclamanți, pe rolul Comisiei pentru legea 10/2001 din cadrul, există notificarea nr. 782/2002, ce formează obiectul dosarului nr. 24560, privind restituirea în natură, pe baza legii nr.10/2001, a apartamentului nr. 39, în cauză, dosar nesoluționat încă, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, este inadmisibilă și că instanța de apel, care a fost investită cu soluționarea acestei excepții, față de aceste noi dispoziții legale invocate, ar fi trebuit să admită această excepție, sau măcar să fi pus în discuția părților o eventuală suspendare a cauzei, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de restituire în natură a apartamentului, formulată de autorii intimaților-reclamanți, în baza legii nr. 10/2001.

Prin decizia recurată, instanța de apel a arătat că sunt nefondate criticile privind nelegala respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a motivat respingerea acestei critici pe disp. art. 21 alin.1 din Legea nr. 10/2001, arătând că rezultă din aceste dispoziții legale că legea a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar. Procedura administrativă a fost concepută ca o rezolvare globală și accelerată a tuturor cererilor de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 și art. 109 alin.2 pr.civ. cu referire la act. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat în doctrină și în practica judiciară că o cerere în revendicare a imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză, imobilul nu se mai află în proprietatea statului, fiind anterior vândut pârâților în baza Legii nr. 112/1995. Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au fost înstrăinate unor terți, pentru aceste situații fiind prevăzut dreptul de a solicita restituirea prin echivalent, nu se poate interpreta că legea exc1ude introducerea unor acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480.civ. de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar. În ce privește imobilele înstrăinate de stat, dreptul de a solicita despăgubiri este, pentru proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil, doar o alternativă față de exercitarea mijloacelor juridice de apărare a dreptului lor de proprietate, de care prin ipoteză nu au fost niciodată lipsiți.

Recurentele critică faptul că instanța de apel nu a făcut nicio referire la noile reglementări legale, motiv pentru care se apreciază că, față de această situație, sunt incidente dispozițiile art. 304, pct.8 pr.civ. și anume, "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Curtea reține că, în esență, motivarea apelanților în invocarea excepției de inadmisibilitate este aceea că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare este prevăzută la art. 7 alin. 1 indice 1 al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, care prevede că "u se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege."

Acest nou alineat a fost introdus prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.

Ca o primă constatare, în soluționarea unei excepții procesuale de către instanță, nu este obligatorie analizarea tuturor subargumentelor invocate de părți, fiind suficient ca instanța să răspundă argumentelor principale care, în opinia părților, susțin excepția invocată. Cu alte cuvinte, nu se poate reține o nepronunțare a instanței de apel ca urmare a neanalizării unui subargument (cum este cel al invocării dispoziției modificatoare din Legea nr. 1/2009).

De asemenea, nu se poate considera că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la alte argumente decât cele invocate de apelanți, deoarece ceea ce stabilește învestirea instanței este excepția în sine, argumentele în susținerea sau combaterea unei excepții putând fi aduse și de instanță, odată ce excepția a fost invocată.

Cu toate acestea, instanța de recurs va răspunde și subargumentului invocat de recurenți, referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare ca urmare a intervenirii modificării aduse art. 7 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, Curtea constată că, așa cum au reținut de altfel și recurenții, modificarea din Legea nr. 1/2009 a intervenit ulterior soluționării cauzei în primă instanță, și anume în timpul judecării apelului, iar aplicarea acestor dispoziții legale în cauza de față este interzisă de principiul neretroactivității legii civile, reglementat de art. 15 din Constituție.

Dincolo de acest argument constituțional, această prevedere legală se aplică procedurii administrative, iar nu unei acțiuni în revendicare întemeiată pe disp. art. 480 din Codul civil, astfel încât chiar și dacă ar fi fost incidente pe raționamentul de aplicabilitate a legilor civile în timp, nu sunt incidente din punct de vedere al ipotezei reglementate.

De la acest punct al raționamentului, sunt perfect aplicabile considerentele exprimate în decizia instanței de apel, referitoare la faptul că nu se poate interpreta că legea exc1ude introducerea unor acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480.civ. de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar.

Pentru aceste considerente, acest prim motiv de recurs este nefondat.

2. Într-un alt doilea motiv de recurs, se arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre, cu aplicarea greșită a legii, atunci când a apreciat corectă soluția instanței de fond, care a considerat titlul intimaților-reclamanți, ca fiind mai bine caracterizat decât al recurentelor, acordându-i astfel preferință.

Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea constată următoarele:

Conform situației de fapt, așa cum a fost stabilită de instanțele de fond, reclamanții sunt moștenitorii defunctei, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor testamentar nr. 5/25.01.2006 emis de BNP în dosarul nr. 4/2006 - fila 15, care, la rândul său este moștenitoarea unică a fiului său predecedat, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 43/05.07.2006 emis de BNP Asociați și în dosarul nr. 43/2006 - fila 110.

Defuncții și au dobândit în calitate de donatari dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 39 situat în B, B,- (actualmente nr. 76,.6 ), compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie și oficiu și una cameră de servitori și boxă, aflate la subsol, potrivit actului de donație transcris la grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 25099/1947 - filele 6-7.

De asemenea, din hotărârile judecătorești atașate la dosar rezultă că apartamentul nr. 39 situat la adresa de mai sus a fost preluat de către stat în anul 1952 în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata către stat a impozitelor, astfel cum rezultă din cartea de judecată civilă nr. 1406/17.07.1952, pronunțată de Judecătoria Populară IV Mixtă B în dosarul nr. 3711/1952- fila 21 însă, ulterior, ca urmare apariției Decretului nr. 727/1956 prin care au fost anulate restanțele la impozite și diligențelor efectuate de către autoarea reclamanților, aceasta a obținut restituirea în proprietate, nu însă și în posesie a bunului.

Totodată, prin sentința civilă nr. 3000/13.08.1957 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 23 August B în dosarul nr. 4149/1957 instanța a admis contestația formulată de în nume personal și în calitate de tutore al minorului și a fost anulată cartea de judecată civilă nr. 1406/17.07.1952, pronunțată de Judecătoria Populară IV Mixtă B în dosarul nr. 3711/1952, deoarece a fost dată cu vicierea formelor procedurale în ce privește chemarea părții pentru ziua când s-a judecat pricina, iar la termenul de fond din data de 30.11.1957 prin sentința civilă nr. 4646, pronunțată în același dosar, a fost respinsă cererea introdusă de Sfatul Popular al conform Decretului nr. 224/1951 contra pârâtei pentru a se încuviința vânzarea imobilului din B,- pentru debite fiscale restante din anul 1949.

Curtea reține, astfel, faptul că reclamantul are un "bun" în sensul art. 1 din Convenție, existând o hotărâre judecătorească anterioară prin care i-a fost recunoscut dreptul de a păstra imobilul.

În schimb, pârâta, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 460/28.10.1996, a dobândit dreptul de proprietate asupra unei părți din acest apartament, respectiv partea aflată la etajul 6 al imobilului împreună cu soțul său, decedat în timpul procesului, locul său fiind luat de către și pârâta.

Astfel, pârâtele invocă, ca și titlu, un contract de vânzare-cumpărare încheiat de stat, ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de respingere a cererii introduse de Sfatul Popular al conform Decretului nr. 224/1951 contra pârâtei, pentru a se încuviința vânzarea imobilului din B,- pentru debite fiscale restante din anul 1949.

Ca urmare, imobilul nu a fost preluat niciodată în proprietate, de către stat, ci doar posesia a fost efectiv preluată și niciodată returnată autorilor reclamanților.

Pentru aceleași raționamente ca și în cazul reclamanților, pârâtele au un "bun" în sensul Convenției.

Curtea reține, în continuare, că analiza preferabilității între cele două titluri de proprietate se face prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, față de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În completare, se vor aplica criteriile revendicării de drept comun, astfel cum au fost cristalizate în doctrina și practica judiciară, în măsura în care sunt compatibile cu situația de față, în raport de analiza făcută de instanța supremă în considerentele deciziei menționate mai sus.

Prin urmare, instanța de recurs se află în situația de a compara situația reclamanților, care au un "bun" în sensul Convenției și situația pârâtelor, care, de asemenea, au un "bun", dar este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curtea stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.

În acest sens, trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Textul anterior menționat prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).

În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare aart. 1din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele, deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credință.

Astfel, înCauza Străin contra României, Curtea a arătat că "Situația creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului și al hotărârii curții de apel - care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanților în ansamblul său, refuzând în același timp să dispună restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamanților de beneficiul părții din hotărâre care le stabilește dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanții nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde și de a-l lăsa moștenire, de a consimți la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiții, Curtea constată că situația a avut drept efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat alart. 1din Protocolul nr. 1" (paragraful 43).

În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ -Legea nr. 10/2001- prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Printr-o jurisprudență unificată prinDecizia nr. XX din 19 martie 2007pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul proceduriiLegii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcăart. 6din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Așa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensulConvenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.

Curtea constată că aceasta este ipoteza de față, cât timp reclamantele beneficiază de o hotărâre judecătorească de confirmare a titlului lor de proprietate, iar pârâtele invocă un act de vânzare-cumpărare încheiat cu statul-neproprietar, care nu a justificat în nici un fel preluarea bunului de la fostul proprietar, cu atât mai mult cu cât fusese pronunțată o hotărâre judecătorească care negase dreptul statului de a prelua bunul.

Apreciind că ambele părți au un "bun" în sensul Convenției, Curtea va aplica în completare criteriile de soluționare a cererilor de revendicare cristalizate doctrina și practica judiciară, în situația în care ambele părți au un titlu.

Or, s-a stabilit în practica judiciară, ca și mod de interpretare a disp. art. 480 din Codul civil, că în ipoteza în care ambele părți invocă un titlu, are preferință titlul mai bine caracterizat, respectiv în situația de față titlul reclamanților, care este mai vechi. În schimb, titlul pârâtelor, este ulterior celui al reclamanților, iar în plus provine de la un neproprietar-statul, care nu a justificat modul în care a ajuns imobilul în proprietatea sa.

De esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor părților în litigiu, iar față de criteriul de comparare al titlului mai bine caracterizat, care pornește de la analizarea autorilor părților din proces, este evident că titlul pârâtelor este mai puțin caracterizat, fiind încheiat cu un neproprietar, acesta din urmă cu nerespectarea fățișă a unei hotărâri judecătorești de respingere a cererii statului de vânzare a imobilului ca urmare a neplății taxelor fiscale.

Cât privește argumentul bunei credințe a pârâtelor, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea statuează că buna sau reaua credință prezintă relevanță numai în cazul unei acțiuni în constatarea nulității acestui contract, față de prev. art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, acțiune ce nu face obiectul cauzei de față. Pentru soluționarea unei cereri de revendicare, prezintă relevanță criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare.

În sfârșit, în ceea ce privește argumentul legat de o eventuală intenție a defunctei de a renunța la dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.39 din imobil, ca urmare a achiziționării apartamentului nr. 27 din imobilul situat la aceeași adresă, Curtea reține nerelevanța acestui aspect pe cererea de revendicare formulată de moștenitorii acesteia, cât timp cumpărarea unui alt apartament în același imobil nu reprezintă un act neechivoc de renunțare la restituirea apartamentului ce face obiectul prezentului litigiu.

Chiar dacă ar fi existat o declarație a defunctei, de renunțare la restituirea. nr. 39, la dosarul administrativ de cumpărare a. nr. 27, o asemenea declarație nu poate produce efecte nici în cadrul procedurii administrative declanșate ca urmare a cererii de restituire a. nr. 39 ( nefiind formulată expres în cadrul acestui dosar) și cu atât mai puțin poate produce efecte în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe disp. art. 480 din Codul civil.

Pentru toate aceste argumente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurentele - pârâte, împotrivadeciziei civile nr. 1033A/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații-reclamanți,-și intimatul-pârâtMUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 05.03.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

- -

Red. AV

Tehnored. AP

2 ex. / decizia civilă nr. 1033A/30.10.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr- Secția a IV-a civilă

Jud. fond: ,

Președinte:Andreea Vasile
Judecători:Andreea Vasile, Georgeta Stegaru, Mihaela Ciocea

#Judecator Andreea Vasile

Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti