Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 4 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 3: Georgeta
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 958.A din 09.10.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți-pârâți, și.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenta-pârâtă-reclamantă prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.013 din 15.12.2009 și intimații-reclamanți-pârâți, și prin avocat în baza împuternicirii avocațiale din data de 14.12.2009.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la termenul de judecată anterior s-a încuviințat cererea de amânare formulată de recurenta-pârâtă-reclamantă, pentru a lua cunoștință de întâmpinarea formulată în cauză.
la interpelarea Curții cu privire la cererea de suspendare a executării hotărârii, reprezentantul recurentei-pârâte-reclamante învederează că nu înțelege să o mai susțină, întrucât este lipsită de obiect.
Curtea ia act de susținerile reprezentantului recurentei-pârâte-reclamante, în sensul că nu se insistă în susținerea cererii de suspendare a executării hotărârii, având în vedere că nu s-a pus în executare această hotărâre.
Reprezentantul intimaților-reclamanți-pârâți, și învederează instanței că unul dintre membrii completului de judecată, respectiv doamna judecător - - - s-a pronunțat cu privire la unele aspecte puse în discuție în cauza de față, respectiv în dosarul nr-, făcând parte din compunerea completului care a pronunțat decizia civilă nr. 148A/02.02.2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Față de această situație, susține că se impune formularea unei cereri de abținere și face dovada acestei situații, depunând extras din sistemul informatic Ecris privind soluția pronunțată în dosarul nr- și copia sentinței civile nr. 8241/19.10.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr-.
CURTEA,
Având în vedere susținerile reprezentantului intimaților-reclamanți-pârâți, potrivit cărora doamna judecător - - - și-a spus părerea cu privire la unele aspecte puse în discuție în cauza de față, Curtea dispune lăsarea cauzei la o altă strigare, pentru a da posibilitate doamnei judecător să aprecieze dacă înțelege să formuleze cerere de abținere de la judecarea prezentei pricini, cauza urmând a fi reluată după soluționarea incidentului procedural.
DISPUNE:
Se va relua cauza după soluționarea incidentului procedural.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 4 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - -
JUDECĂTOR -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 958.A din 09.10.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți-pârâți, și.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenta-pârâtă-reclamantă prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.013 din 15.12.2009 și intimații-reclamanți-pârâți, și prin avocat în baza împuternicirii avocațiale din data de 14.12.2009.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că doamna judecător - - - a înțeles să formuleze cerere de abținere de la soluționarea cauzei de față, care a fost admisă și s-a constituit legal completul de judecată.
Părțile prezente prin reprezentanți învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurentei-pârâte-reclamante solicită admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 958.A din 09.10.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă, astfel cum a fost formulat și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
De asemenea, arată că instanța de apel nu a motivat motivul de apel formulat de partea pe care o reprezintă, ci a analizat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Precizează că apelul recurentei - reclamante nu a fost motivat de instanța de apel.
Totodată, arată că ambele părți au un bun în accepțiunea CEDO, însă susține că titlul părții pe care o reprezintă are întâietate, deoarece reclamanții au posibilitatea obținerii de despăgubiri.
Mai arată că pârâta nu beneficiază de un cadrul legal stabilit pentru a putea fi despăgubită, în cazul pierderii bunului.
De asemenea, arată că, în cazul pârâtei, lipsirea de bun i-ar produce efecte mult mai dăunătoare, întrucât ar trebui să predea bunul și să își caute o altă locuință, în condițiile în care nu deține mijloacele financiare în acest scop și are o vârstă ce nu îi permite obținerea unui credit pentru locuință. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților-reclamanți-pârâți, și solicită respingerea recursului ca nefondat, și menținerea deciziei civile nr. 958.A din 09.10.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă, ca fiind temeinică și legală.
De asemenea, arată că instanța de apel s-a pronunțat asupra motivelor de apel formulate de partea adversă.
Precizează că, în mod corect instanțele de fond și de apel au reținut că titlul părților pe care le reprezintă, succesoare ale persoanelor al căror imobil a fost preluat în mod abuziv de statul român, este preferabil titlului recurentei-pârâte-reclamante, cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995.
Totodată, susține că acțiunea în revendicare este admisibilă, inclusiv prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai arată că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezintă un mod de apărare al dreptului de proprietate privată, astfel încât este admisibilă, nefiind interzisă pe de o parte de legislația română, iar pe de altă parte, de Constituția României și tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, aspecte față de care urmează să fie respinse apărările recurentei - pârâte - reclamante, referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii.
Pe fondul cauzei, arată că a făcut dovada titlului său de proprietate, care este mai caracterizat, întrucât recurenta a cumpărat de la un non dominus. Depune concluzii scrise. Fără cheltuieli de judecată.
Având cuvântul în replică, reprezentantul recurentei-pârâte-reclamante, precizează că intimații-reclamanți-pârâți nu au solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
CURTEA,
Având nevoie de timp pentru a delibera, urmează a dispune amânarea pronunțării asupra cererii de recurs la data de 11.02.2010.
DISPUNE:
Amână pronunțarea asupra cererii de recurs la data de 11.02.2010.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - -
GREFIER
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 81R
Ședința publică de la 11 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - -
JUDECĂTOR -
GREFIER -
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 958.A din 09.10.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți-pârâți, și.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 04.02.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 11.02.2010, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B sub nr. 17/300/03.01.2007, reclamanții, și au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, în contradictoriu cu pârâta, să dispună obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 2 la mansarda corpului B, compus din 2 camere și dependințe, cota indiviză din părțile de folosințe comune ale imobilului și cota indiviză din terenul situat sub construcție care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4273/5.02.1999, încheiat de pârâtă în baza Legii 112/1995, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat în esență că autoarea acestora, - ( ), a fost proprietara corpului B al imobilului situat la adresa menționată, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4970/10.03.1923 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat.
În urma decesului autoarei menționate a rămas ca unic moștenitor, tatăl reclamanților, conform certificatului de moștenitor nr. 114/14.07.1996, eliberat de Biroul Notarului Public, iar în urma decesului acestuia reclamanții (în calitate de soție supraviețuitoare și fiice) conform certificatului de moștenitor nr. 765/22.05.1986, eliberat de fostul Notariat de Stat Local sector 2
Întregul imobil situat în B,-, sector 2 fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel cum este definit acesta de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998; naționalizarea lui s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Constituția din 13.04.1948 care recunoșteau proprietatea particulară și stabileau că aceasta este garantata de lege, putând fi făcute exproprieri pentru cauze de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.
Au susținut reclamanții că naționalizarea imobilului s-a realizat și cu încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căreia nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, fiind încălcate deopotrivă și dispozițiile art. 481.civ.
În același sens - au arătat reclamanții - este și practica (deciziile civile nr. 46/2003, nr. 1424/2001 și nr. 1945/2001) iar CEDO a tranșat chestiunea privind valabilitatea titlului statului în cauza Păduraru contra României.
Au mai precizat reclamanții că naționalizarea s-a realizat cu încălcarea chiar a dispozițiilor art. I din Decretul nr. 92/1950, în condițiile în care autoarea lor nu făcea parte din categoriile sociale vizate de respectivul text legal.
S-a susținut că cererea trebuie soluționată potrivit dreptului comun în materia revendicării imobiliare, respectiv prin compararea titlurilor, acordându-se câștig de cauză părții care are titlul mai bine caracterizat și reclamanții sunt cei care au dobândit dreptul de proprietate de la un autor al cărui drept este preferabil, in condițiile în care titlul pârâtei este viciat deoarece a fost încheiat cu un neproprietar și cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995.
Reclamanții au dobândit imobilul pe calea succesiunii legale de la autoarea acestora care a avut calitatea de proprietar, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4970/10.03.1923 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar, imobilul fiind preluat de către stat fără titlu valabil potrivit argumentației anterior menționate.
Pârâta a fost - în susținerea reclamanților - de rea-credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare în baza /1995, întrucât nu a efectuat niciun demers în vederea aflării situației juridice a imobilului și nu a depus diligențe pentru a afla cine era proprietarul imobilului, de altfel reclamanții au notificat-o pe pârâtă la data de 24.06.1996, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu statul, asupra faptului că a fost solicitată restituirea în natură a imobilului. În aceste condiții, actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtei a fost încheiat în mod fraudulos, ambele părți contractante cunoscând faptul că imobilul este proprietatea reclamanților.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. civ. Legea 112/1995, Legea 10/2001, Legea nr. 213/1998, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat în apărare excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, cu motivarea că nu este justificată descendența acestora față de autoarea, întrucât certificatul de moștenitor nr. 114/14.06.1996 a fost eliberat pe seama unei persoane decedate, numitul, fără capacitate de exercițiu și care nu a acceptat succesiunea în termenul legal de 6 luni.
A fost invocată și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară bazată pe dreptul comun, având în vedere dispozițiile Legii 10/2001, normă specială derogatorie de la dreptul comun.
Pe fondul cauzei, a arătat pârâta, reclamanții nu au solicitat în termenul legal prevăzut de Legea nr.10/2001 constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâtă cu statul, astfel încât acesta s-a consolidat prin efectul legii în favoarea subdobânditorului cu titlu particular și oneros.
Prin compararea celor două titluri de proprietate, cel provenind de la proprietarul inițial, dar care și-a pierdut eficiența în timp și cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii cele mai oportune sub aspectul legislație și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, preferabil este titlul constituit de stat in temeiul legii speciale ca o garanție a siguranței circuitului civil și un mod de a proteja interesele chiriașilor cumpărători cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
A precizat pârâta că dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 stabilesc că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari numai dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, iar prin decizia civilă nr. 1934/11.03.2005 ÎCCJ - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuala s-a pronunțat în sensul că împrejurarea că persoana îndreptățită a trimis unității deținătoare a imobilului o notificare la care nu a primit răspuns sau nu a stăruit în îndeplinirea procedurii speciale nu justifică admiterea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
Prin cererea conexă înregistrată la data de 01.03.2007, sub nr-, pârâta reclamantă a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, în contradictoriu cu reclamanții pârâți, să constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 114/14.06.1996 emis de Biroul Notarului Public cu motivarea că respectivul act constată că de pe urma defunctei, zisă și, decedată la data de 15.03.1968, a rămas ca unic moștenitor, în calitate de fiu, decedat la data de 22.09.1985, astfel încât a fost eliberat cu încălcarea evidentă a prevederilor art. 700.civ. în sensul că moștenitorul nu a acceptat succesiunea în termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii și mai ales că aceasta a fost deschisă pe numele unei persoane decedate anterior datei întocmirii certificatului de moștenitor.
În drept, cererea conexă a fost întemeiata pe dispozițiile art. 700.civ.
Reclamanții pârâți au formulat întâmpinare la cererea conexă, arătând că este valabil certificatul de moștenitor deoarece autorul lor, a acceptat tacit succesiunea de pe urma defunctei in termenul legal prevăzut de art. 700.civ. făcând acte de dispoziție asupra bunurilor ce au aparținut defunctei, astfel încât certificatul de moștenitor este valabil.
Au precizat reclamanții pârâți că și în situația în care s-ar face abstracție de acceptarea tacita a moștenirii defunctei de către autorul reclamanților, certificatul de moștenitor a cărei anulare se solicita a fost validat prin acceptarea realizata in baza art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995 si in baza art. 4 alin.3 din Legea nr.10/2001 cat privește socotirea de drept ca acceptanți ai succesiunii a moștenitorilor de la data depunerii cererii de restituire a imobilului in baza Legii 112/1995 si repunerea de drept in termenul de acceptare succesiunii pentru bunurile care fac obiectul Legii nr.10/2001 față de împrejurarea ca reclamanții au formulat notificări in baza ambelor acte normative.
Prin sentința civilă nr. 739/29.01.2008, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante pe cererea conexă având ca obiect anulare act, a respins cererea conexă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților-pârâți pe cererea principală, a respins excepția inadmisibilității cererii principale, a admis cererea principală, a obligat pârâta-reclamantă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul situat în B,-, corp B,. 3, sector 2, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut ca prin cererea conexa s-a solicitat anularea certificatului de moștenitor nr. 114/14.06.1996, eliberat de pe urma defunctei, in condițiile in care parata reclamanta nu a invocat o vocație succesorala in ceea ce o privește si drepturi succesorale in persoana sa de pe urma defunctei si, in aceste condiții, văzând si dispozițiile art. 88 alin.1 din Legea nr. 36 /1995, care pun la îndemâna celor vătămați in drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor, instanța a apreciat ca aceasta nu justifica un interes in anularea actului.
In ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii principale, prima instanță a reținut că, deși art. 6 din Convenție nu prevedeexpressis verbisun drept de acces la instanță în vederea soluționării contestațiilor ce poartă asupra unui drept sau obligație cu caracter civil, un asemenea drept a fost dedus de către Curtea Europeană începând cu hotărâreaGolder Marea Britanie, din21 februarie 1975. În opinia Curții, nu este de conceput ca articolul 6 parag. 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale acordate părților într-o acțiune civilă în curs și să nu protejeze singurul lucru care în realitate permite să beneficiezi de aceste garanții: accesul la judecător. Echitatea, publicitatea și celeritatea procesului nu prezintă nici un interes în absența procesului.
Dreptul de acces la o instanță trebuie să fie un drept efectiv și accesibil, fără a fi însă un drept absolut, fiind compatibil cu limitări implicite. Statele dispun în această materie, de o anumită marjă de apreciere, cu condiția ca aceste limitări să nu atingă însăși substanța dreptului, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite.
Analizând în raport de aceste considerente excepția inadmisibilității unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, motivat de faptul că reclamantul avea posibilitatea de a uza de calea oferită de Legea nr. 10/2001, instanța de fond a constatat că o astfel de interpretare ar aduce atingere dreptului de acces la o instanță în însăși esența sa.
În analiza aceleași excepții de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, instanța fondului a făcut refrire și la hotărârile CEDO pronunțate în cauzele: și alții împotriva României (definitivă la 30 noiembrie 2005); împotriva României (16 februarie 2006).
În consecință, instanța a apreciat că nu i se poate impune reclamantului să utilizeze calea deschisă de Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005 și, de asemenea, nu i se poate reproșa că nu a urmat această procedură, în condițiile în care o astfel de cale a fost declarată de către C ca ineficienta, întrucât o astfel de soluție ar duce atingere însăși substanței dreptului de acces la o instanță.
Față de actele de stare civila aflate la dosar, a apreciat instanța că autorul reclamanților apare cu numele si este fiul defunctei ( fosta ).
În referatul întocmit de Primăria Sector 2 B, aflat la fila 25 dosar, pentru imobilul din B-, sector 2, apar menționați ca foști proprietari si.
De asemenea, a reținut prima instanță, la dosar au fost depuse in cadrul actelor care au stat la baza eliberării certificatului de moștenitor nr.114/14.06.1996 de BNP declarații date in forma autentificata la data de 08.05.1996 ale numiților, domiciliat in aceeași localitate care este si locul de naștere al defunctei com. Racul jud. H si domiciliat in mun. MCj ud. H prin care au arătat ca au cunoscut pe defuncta si aceasta era cunoscuta in public si cu numele de ````.
Reclamanții pârâți sunt moștenitorii defunctului, astfel cum rezulta din certificatul de moștenitor nr.665/22.05.1986, eliberat de fostul Notariat de Stat Local sector 2 B si, in aplicarea dispozițiilor art. 4 alin.3 din Legea nr. 10/2001, văzând notificarea adresata de către reclamante prin executor judecătoresc la data de 08.05.2001.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4970/10.03.1923 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, defuncta a dobândit imobilul situat in B,-, sector 2.
In considerarea celor reținute, a apreciat prima instanță, că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată.
Întregul imobil teren si construcție situat in B,- sector 2 ( fosta - nr. 17, potrivit adresei SC SA - fila 28 dosar) a aparținut autoarei reclamanților, defuncta ( fosta ), fiind trecut in proprietatea statului pe numele si in baza Decretului nr. 92/1950, pozițiile 3987 si nr. 1484.
Parata reclamanta a cumpărat apartamentul nr. 3, situat la mansarda corpului B de clădire, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2405/08.04.1997 încheiat cu prin SC SA, in baza Legii nr.112/1995.
Ambele părți justifica un drept de proprietate transmis de autori diferiți, succesiune legala si respectiv contract de vânzare cumpărare, astfel încât instanța de fond a procedat la compararea drepturilor autorilor pentru a stabili autorul al cărui titlu este preferabil.
În timp ce titlul autorilor reclamanților pârâți este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4970/10.03.1923 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, prin care autoarea reclamanților a cumpărat imobilul situat in B- sector 2 (fosta - nr. 17), compus din teren si construcții de la numitul Capitan care, la rândul sau, dobândise imobilul prin contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 8670/1912 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat de la numita Preotul, conform actelor depuse la dosar, titlul autorului paratei reclamante constă in Decretul nr. 92/1950.
Prevederile Decretului nr.92/1950 contraveneau atât dispozițiilor Constituției de la 1948 - art. 8, cat si art. 480, art.481 civ. care stabileau ca orice persoana are dreptul la proprietate si nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa, astfel cum s-a întâmplat si cu autorii reclamanților pârâți.
In același sens sunt si prevederile art.17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului din 10.12.1948, dispozițiile sus menționate ale actului normativ din 1951 contravenind si acestui din urma articol.
De altfel, a apreciat prima instanță, art. 2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001 stabilește in mod expres caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilelor in baza decretului nr.52/1950.
In considerarea celor astfel reținute, s-a reținut că dreptul autorului reclamanților pârâți apare ca fiind preferabil celui al autorilor paratei reclamante si, ca urmare, a fost apreciată ca întemeiată cererea reclamantei, dispuându-se în sensul obligării pârâtei-reclamante la a lăsa reclamanților pârâți, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în B,-, corp B,.3- mansarda sector 2.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta-reclamantă.
În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, apelanta apreciind ca motiv de nelegalitate admiterea acțiunii in revendicare întemeiata pe dreptul comun, după data de 14.02.2001, data publicării Legii 10/2001.
Potrivit art.6 a1.2 din Legea 213/1998, a specificat apelanta, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Prin voința legiuitorului, insa, dreptul comun in materia revendicării a fost înlocuit cu prevederile Legii 10/2001 care, fiind lege speciala, suprima practic admisibilitatea acțiunii in revendicare si care fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciala îl subordonează controlului judecătoresc.
Apelanta a învederat că, in sensul celor precizate mai sus, s-au pronunțat si Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție in ședința din 2.06.2008, având ca obiect recursul in interesul legii promovat de Procurorul General al României, cu privire la admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dreptul comun care au ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea in vigoare a Legii nr.10/2001. In minuta încheiata, Înalta Curte de Casație si Justiție a decis astfel: concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres in legea speciala.
In consecința, Legea nr. l0/2001- prin voința legiuitorului si pentru protejarea circuitului civil - este prioritara.
Apelanta a precizat că instanța de fond a încălcat prevederile Constituției României referitoare la ocrotirea si garantarea proprietății private in mod egal indiferent de proprietar. Când s-a încheiat actul, titlul statului exista fără a fi contestat.
Legea 112/1995 a fost interpretata si greșit aplicata de către instanța de fond. Aceasta lege reglementează in mod clar situația imobilelor naționalizate. Constatarea valabilității titlului statului a devenit atributul exclusiv al instanțelor judecătorești abia după apariția Legii 213/24.11.1998, iar procedurile judiciare pentru redobândirea apartamentului s-au inițiat după perfectarea contractului lor de vânzare cumpărare.
Art.15 din Constituție coroborat cu art. l Cod Civil, a specificat apelanta, statuează ca legea civila dispune numai pentru viitor.
Referitor la imobilele preluate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, normele in conflict, Codul Civil si Legea 10/2001 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi,durabile in timp prin efectele lor. Anterior Legii 10/2001, restitutio in integrum, a fost guvernat de dreptul comun in materia revendicării, dar, ulterior, se suprima practic acțiunea dreptului comun si se perfecționează sistemul reparator.
In condițiile art.51 din Legea 10/2001, persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi, numai in cazul acțiunilor in curs de judecata la data intrării in vigoare a legii noi.
de susținerile prezentate, apelanta apreciază că imobilele vândute foștilor chiriași, in condițiile Legii 112/1995, nu pot fi restituite in natura.
S-a mai arătat că instanța de fond și-a depășit atribuțiile atunci când a reținut in cuprinsul hotărârii calificarea despăgubirilor acordate prin Legea 10/2001 ca fiind pur teoretice si ineficiente, aducând atingere substanței Legii 10/2001.
Cererea principala admisa de instanța, a specificat apelanta, este criticabila si pentru respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor, excepție invocata la fond.
Din actele administrate in cauza, nu reiese ca ar fi acceptat tacit succesiunea autoarei sale prin acte si fapte juridice ce nu puteau fi efectuate decât in aceasta calitate. La data decesului acestuia, succesiunea mamei sale nu fusese dezbătuta si nici nu fusese acceptata expres de către acesta. Faptul ca au locuit la aceeași adresa, a menționat apelanta, nu reprezintă o motivație valabila pentru instanță in a-l considera acceptant tacit.
In concluzie, hotărârea instanței de fond este netemeinica pentru ca a apreciat ca admisibila exercitarea acțiunii in revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea in vigoare a Legii 10/2001, care condiționează parcurgerea procedurii administrative obligatorii si prealabile sesizării instanțelor judecătorești.
cuprinse in Legea 10/2001 interesează substanțial si procedural ordinea publica, fiind de imediata aplicare, soluție anticipata legislativ prin art.6 al.2 din Legea 213/1998.
În drept, apelul a fost întemeiat pe prevederile art. 282 și următoarele pr.civ.
Intimatele-reclamante-pârâte au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat, menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, intimatele au menționat că este neîntemeiată, raportat la faptul că Legea nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea adevăratului proprietar să formuleze o acțiune în revendicare de drept comun.
S-a arătat că legea menționată nu vizează raporturile existente între adevăratul proprietar, care are avea calitatea de persoană îndreptățită sub imperiul Legii nr. 10/2001, și persoana fizică ce a dobândit imobilul de la unitatea deținătoare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Chiar și art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, pe care apelanta îl indică drept un motiv de inadmisibilitate de plano a acțiunii în revendicare de drept comun demonstrează - în opinia intimatelor - cele susținute mai sus.
O eventuală condiționare a admisibilității acțiunii în revendicare de anularea contractului de vânzare-cumpărare al chiriașilor ar reprezenta o excepție de la regulă, excepție care, pentru a avea putere juridică, ar trebui prevăzută expres de lege, excepțiile de la regulă fiind de strică interpretare și aplicare. Nu există nicio dispoziție legală în vigoare, în materia revendicării, care să stabilească un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele preluate abuziv de stat și dobândite de către chiriași în baza Legii nr. 112/1995.
Totodată, intimatele au menționat că Legea nr. 10/2001 nu reglementează nici expres și nici implicit așa zisă "simbioză" între acțiunea în revendicare și constarea nulității titlului subdobânditorului.
Intimatele au făcut trimitere la prevederile art. 6. art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României, solicitând să se constate faptul că o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, fiind un mod de apărare a unui drept fundamental (dreptul de proprietate privată) este admisibilă, nefiind interzisă, pe de o parte, de legislația română, iar pe de altă parte de Constituția României și tratatele, convențiile internaționale la care România este parte, urmând ca tribunalul să respingă excepția inadmisibilității invocate de apelanta-pârâtă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, invocată tot de apelanta-pârâtă, intimatele au menționat că este neîntemeiată.
Autorul lor a acceptat tacit moștenirea defunctei lui mame, în termenul prevăzut de art. 700.civ. făcând acte de dispoziție asupra bunurilor care au aparținut defunctei sale mame, așa cum rezultă și din declarația autentificată de sub nr. 1095/02.04.2007. Totodată, certificatul de moștenitor nr. 114/14.06.2006 a fost validat prin acceptarea realizată în baza art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 și în baza art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, intimatele-reclamante au arătat că acțiunea este întemeiată, reluând argumentele expuse în cererea introductivă.
Referitor la condițiile comunicării notificării către chiriași, au specificat intimatele, practica Curții Supreme de Justiție a concluzionat faptul că, dacă comunicarea notificării către chiriași respectă regulile stabilite de lege pentru comunicarea actelor de procedura, comunicarea este considerată valabil efectuată.
Raportat la prevederile art. 92 alin. 5 teza II-a pr.civ. și la practica unitară a Înaltei Curți de Casație si Justiție, au specificat intimatele, rezultă că notificarea prin care au informat-o pe parata ca au solicitat restituirea in natura a imobilului a fost comunicata (si implicit adusa la cunoștința paratei) in mod valabil.
S-a mai arătat pârâta nu a efectuat nici un demers in vederea aflării situației juridice a imobilului si, de asemenea, nu a depus diligente pentru a afla cine era proprietarul imobilului care urma sa formeze obiectul contractului de vânzare cumpărare, cumpărând astfel pe riscul ei.
Daca ar fi depus un minim de diligente pentru a afla daca imobilul intra sau nu in categoria imobilelor cărora li se aplicau dispozițiile Legii nr.112/1995, respectiv daca acesta fusese sau nu preluat cu titlu de către Statul R, ar fi constatat ca intimatele formulaseră cerere de retrocedare in natura a imobilului încă din data de 03.07.1996.
Mai mult decât atât, parata nu a respectat nici măcar termenul de 6 luni stabilit prin art.9 Legea nr.112/1995, termen care marca pe de o parte momentul pana la care adevărații proprietari își puteau preciza poziția si pe de alta parte momentul de la care chiriașii ar fi avut dreptul sa formuleze cerere de cumpărare a imobilelor. Ignorând riscurile generate caracterul îndoielnic al regimului juridic al imobilului, pârâta a înaintat cererea de cumpărare a imobilului in data de 21.03.1996 (cu 4 luni înainte de expirarea termenului de 6 luni - termenul prevăzut de art. 9 din Legea nr.112/1995 expira in data de 25.07.1996) fapt care dovedește - în susținerea intimatelor - încă o data reaua-credință a paratei.
De altfel, parata nici măcar nu a așteptat soluționarea cererii formulate de către intimate in baza Legii 112/1995 pentru retrocedarea imobilului in natura.
Prin decizia civilă nr.958/09.10.2009 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul astfel formulat.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
În niciuna dintre dispozițiile conținute de Legea 10/2001, și nici în motivarea deciziei 33/2008 a nu se prevede în mod explicit că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.
Potrivit principiilor generale care guvernează procesul civil, în cazul în care se pune problema concursului dintre legea specială și legea generală, judecătorul urmează să țină cont de aplicarea legii speciale prin derogare de la dreptul comun. Astfel, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, analizând în ce măsură, la dobândirea imobilului, apelanta-pârâtă a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Cu privire la lipsa calității procesuală active a reclamantelor, excepție care a fost respinsă de instanța de fond, tribunalul a avut în vedere împrejurarea că imobilul situat în B,- (fostă - nr. 17), sector 2, fost proprietatea, căsătorită, care este una și aceeași persoană cu -.
Această împrejurare rezultă din certificatul de naștere depus la fila 148 din dosarul de fond, coroborat cu declarația de notorietate aflată la fila 147 din dosarul de fond, încheiată în formă autentică de la data de 08.05.1996, cu certificatul de deschidere a procedurii succesorale aflat la fila 146 din dosarul de fond și cu certificatul de deces aflat la fila 144 din dosar.
În urma decesului - (intervenit la 15.03.1968), potrivit certificatului de moștenitor nr. 114/14.06.1996 emis de, întreaga succesiune a revenit lui, în calitate de fiu.
Împrejurarea că la momentul deschiderii succesiunii apartamentul în litigiu nu se afla în masa succesorală nu este de natură a conduce la ideea că, autorul reclamantelor din prezenta cauză, nu ar fi avut calitatea de succesor și proprietar al bunului în litigiu, calitate transmisă prin certificatul de moștenitor nr. 665/22.05.1986, soției sale, --, fiică, fiind străină de succesiune prin neacceptare --.
Faptul că aceasta din urmă este străină de succesiune este o problemă ce urmează să fie reglementată între moștenitorii legali, întrucât, prin formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 și în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, a reținut instanța că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 4273/05.02.1999, între Primăria Municipiului B și, intimatele-reclamante din prezenta cauză au notificat Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995 (la data de 03.07.1996) solicitând restituirea în natură a imobilului situat în B,- (fostă -), sector 2, iar cu notificarea nr. 2246/19.06.1996, transmisă prin biroul executorilor judecătorești de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 B (fila 31 dosar fond), apelanta-pârâtă a fost notificată de către, în calitate de moștenitoare a defunctului, împreună cu fiicele sale, în baza Legii nr. 112/1995, că au solicitat retrocedarea în natură a imobilului. Au cerut totodată apelantei-pârâte să nu cumpere imobilul în litigiu.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, nu au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în sensul că imobilul nu ar fi putut fi vândut decât după soluționarea definitivă a notificării formulate de către foștii proprietari privind restituirea în natură a imobilului.
Față de cele de mai sus, a apreciat instanța de apel că în mod corect instanța de fond a reținut că apelanta-pârâtă nu a fost de bună-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, astfel că nu poate beneficia de dispozițiile protectoare ale art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-pârâtă.
În motivarea recursului se arată în esență că:
1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cuprinzând motive străine de natura pricinii, practic judecând cu totul altceva decât cele solicitate de recurentă prin cererea de apel, dar și față de obiectul acțiunii formulate de către reclamanți.
Astfel, obiectul acțiunii reclamanților este o revendicare imobiliară admisă la fond, iar apelul viza în principal inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și netemeinicia hotărârii pronunțate.
Instanța de apel a soluționat cauza fără a motiva pe excepția de inadmisibilitate, iar pe fondul cauzei a judecat o acțiune în anularea contractului de vânzare - cumpărare, iar nu o revendicare.
Deși prin modificările aduse Legii 10/2001 prin Legea 1/2009 pct. 11 și pct. 13 se stabilește foarte clar că foștii proprietari trebuie să urmeze procedura Legii 10/2001, iar nu dreptul comun, instanța de apel nu a analizat motivul de apel privind inadmisibilitatea revendicării pe dreptul comun, ci doar a motivat scurt că nu există nici o prevedere explicită în sensul inadmisibilității revendicării.
Pe fondul cauzei, instanța de apel a analizat din oficiu valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare și buna credință a părților, în ciuda faptului obiectul cauzei este o revendicare, iar nu o acțiune în anulare, precum și că în apel nu s-au invocat apărări referitoare la buna credință sau valabilitatea titlului recurentei.
Într-o acțiune în revendicare se compară două titluri de proprietate, urmând să se dea preferință celui care provine de la adevăratul proprietar. Într-o astfel de acțiune nu prezintă importantă buna credință sau valabilitatea titlurilor, decât în cazul în care s-ar invoca prescripția achizitivă.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susține excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În acest sens arată recurenta că în mod greșit instanța de apel a respins motivul de apel privind excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii 10/2000, restituirea în natură sau în echivalent a bunurilor preluate abuziv se face numai în condițiile stabilite de aceasta. În acest context, ulterior datei de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile legii noi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii și prealabile sesizării instanței judecătorești.
În același mod s-a pronunțat și instanța supremă, arătând că anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, restitutio in integrum ca efect al ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil.
Dreptul comun a fost înlocuit cu Legea 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum o asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că este de imediata aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 care prevede ca bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicare de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat cu privire la raportul dintre Legea 10/2001 - legea specială în materia imobilelor preluate abuziv - și Codul civil - dreptul comun în materia revendicării - în sensul: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Totodată, potrivit art. 46 alin, 4 din Legea 10/2001 (introdus prin Legea 1/2009), persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate.
În consecință, susține recurenta că intimații reclamanți trebuie să se supună procedurii reglementate de Legea 10/2001, cu atât mai mult cu cât aceștia au înțeles să uzeze de această cale, formulând notificare în baza Legii 10/2001. Având în vedere principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO, aceștia nu mai pot formula o acțiune în revendicare ulterior, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil, aceasta fiind inadmisibilă,
Iată deci că există prevederi explicite în sensul inadmisibilității revendicării, iar nu cum greșit susține instanța de apel în motivarea succintă a respingerii acestei excepții.
3. Mai susține recurenta incidența și a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. arătând că art. 45 alin. 21din Legea 10/2001 arată că contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora.
Cum nu s-a solicitat de către intimații reclamanți nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii 112/1995, acțiunea în revendicare formulată de aceștia trebuie respinsă ca neîntemeiată, întrucât altfel s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al terțului dobânditor și s-ar afecta securitatea raporturilor juridice, Totodată, s-ar încălca și art. l paragraful I din Primul Protocol adițional la CEDO, căci fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (cauza Raicu contra României),
În soluționarea apelului, instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 7 alin. 11din Legea 10/2001, care prevăd faptul că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu respectarea condițiilor cerute de lege. Aceeași este și viziunea Curții Europene, care arată că dreptul la restituire are două componente: fie restituirea în natură, fie obligarea statului la plata unei indemnizații în cazul în care restituirea nu este posibilă.
Jurisprudența CEDO a stabilit în mod constant că, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 sunt iluzorii, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață a imobilului.
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta a statuat că privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Or, chiar din jurisprudența Curții Europene reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul ca revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În speță, instanța de apel trebuia să țină cont de practica CEDO în materie având în vedere că ambele părți au un drept recunoscut și să stabilească drept criteriu esențial pentru stabilirea preferabilității unuia din titluri prin analizarea mijloacelor juridice pe care fiecare parte le are la dispoziție pentru a obține o despăgubire efectivă în cazul în care este lipsită de proprietatea sa precum și pentru care parte lipsirea de bun produce efecte mai puțin dăunătoare.
În lumina acestei practici, consideră recurenta că trebuia dat întâietate titlului său deoarece:
- reclamanții beneficiază de un cadru legal bine stabilit prin care pot obține o despăgubire efectivă reprezentată de contravaloarea în bani a apartamentului urmând o simplă procedură necontencioasă prevăzută de Legea 10/2001 modificată. În această speță nu sunt aplicabile concluziile CEDO privitoare la ineficiența măsurilor reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, având în vedere că reclamanții ar urma să primească doar despăgubiri în numerar iar nu acțiuni la Fondul Proprietatea, deoarece valoarea apartamentului stabilită prin expertiză este sub plafonul de 500 000 lei prevăzut de OUG 81/2007. Totodată, conform procedurii contencioase reclamanții pot beneficia de o evaluare corectă conform standardelor internaționale în care se ia în calcul și fructele pe care le produce bunul. În schimb, recurenta nu are un cadru legal stabilit pentru a putea fi despăgubită în cazul pierderii bunului, ci ar trebui să urmeze o procedură contencioasă, printr-o acțiune judecătorească împotriva statului, a cărei rezolvare este supusă imprevizibilului atât ca durată cât și ca soluționare favorabilă.
- în privința recurentei, lipsirea de bun ar produce efecte mult mai dăunătoare decât față de reclamanți deoarece trebui să le predea bunul și să își caute o altă locuință în condițiile în care nu are mijloace financiare în acest sens, are o vârstă la care nu se mai poate califica la obținerea unui credit pentru locuință și nici puterea de a suporta încă un proces cu statul în vederea despăgubirii pentru evicțiune.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din pr.civ.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin aceasta fiind expusă situația imobilului în litigiu începând cu data dobândirii lui de către autorul și până în prezent, precum și demersurile făcute de reclamanții-intimați pentru recuperarea acestui imobil.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în temeiul normelor dreptului comun, arată intimații că Legea 10/2001 are caracter de lege specială în raport cu dreptul comun numai în ce privește imobilele preluate în mod abuziv care încă se mai găsesc în administrarea statului, aspect dedus din interpretarea prevederilor art. 6 alin. 1 și 2 din Legea 213/1998 și art. 2 alin. 2 și art. 18 din Legea 10/2001 (astfel cum era în vigoare la data introducerii acțiunii de față. Astfel, legea 10/2001 nu reglementează în nici un fel modalitatea în care foștii proprietari ar putea obține restituirea în natură a acelor imobile care au fost înstrăinate în baza Legii 112/1995.
Posibilitatea conferită foștilor proprietari, de legea 10/2001, de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legi 112/1995 nu poate suplini - în susținerea intimaților - dreptul proprietarilor deposedați abuziv de a supune instanțelor problema revendicării.
Susțin intimații că o calificare - pe temeiul dispozițiilor legale în vigoare la momentul introducerii acțiunii - a cererii în revendicarea imobilelor naționalizate ca fiind inadmisibilă, precum și condiționarea accesului proprietarului unui imobil preluat abuziv la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil de anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 ar contraveni prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și celor ale art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, arată intimații că acțiunea pe care au formulat-o este întemeiată, titlul lor fiind preferabil titlului recurentei în accepțiunea Deciziei 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamanții-intimați au un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, speranțele lor de recuperare a bunului preluat abuziv, fără titlu, de statul român devenind legitime încă de la momentul intrării în vigoare a Legii 112/1995, lege care prevedea expres în art. 1 că făceau obiectul ei numai imobilele preluate cu titlu valabil.
De asemenea se arată că dreptul de proprietate invocat de recurentă nu poate fi ocrotit de lege, acesta fiind obținut prin fraudarea legii 112/1995 și cu rea credință. Pârâta recurentă a fost notificată de reclamanții-intimați, anterior datei la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, făcându-i cunoscut acesteia faptul că au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Reclamantele intimate au locuit în același imobil cu pârâta-recurentă, astfel încât consideră intimatele că cea dintâi avea cunoștință din discuțiile purtate cu ele de calitatea lor de proprietari ai imobilului și de intenția de a întreprinde demersuri pentru recuperarea în natură a bunului.
Recurenta nu poate pretinde - în susținerea intimaților - că are un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ, pentru că nu beneficiază de nicio hotărâre judecătorească pronunțată în favoarea ei și nici nu poate pretinde o speranță legitimă de a păstra imobilul având în vedere că a fost de rea credință la dobândirea lui, cumpărând pe riscul ei un bun preluat de stat fără titlu.
Analizând recursul, în raport de actele și lucrările dosarului de criticile formulate și de limitele impuse prin art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Este nefondată susținerea recurentei potrivit căreia hotărârea instanței de apel ar conține motive străine de natura pricinii.
În mod contradictoriu susține recurenta - în dezvoltarea primului motiv de recurs - pe de o parte că instanța de apel nu ar fi motivat soluția dată cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare iar pe de altă parte că aceeași instanță "motivează scurt" același aspect; aceeași recurentă relevă prin cel de-al doilea motiv de recurs împrejurarea că excepția inadmisibilității a fost soluționată în mod greșit de aceeași instanță de control judiciar.
Chiar în debutul motivării hotărârii instanței de apel se regăsește considerentul pentru care s-a reținut că acțiunea în revendicare formulată de reclamanții-intimați nu este inadmisibilă, respectiv acela că nu există, nici în conținutul legii 10/2001 și nici în motivarea Deciziei 33/2008 a ÎCCJ, vreo prevedere explicită în sensul că acțiunea în revendicare ar fi inadmisibilă.
motivării instanței asupra acestui aspect nu este relevantă, ceea ce interesează în analiza de legalitate a deciziei recurate fiind existența unei motivări care să reflecte opinia instanței a cărei hotărâre se atacă, iar această exigență este satisfăcută de considerentele expuse de instanța de apel.
Raportat la critica din motivele de apel prin care se susținea greșita interpretare și aplicare a Legii 112/1995 de către prima instanță (în privința contractului încheiat de pârâtă în baza acestui act normativ), cât și la exigențele art. 295 alin. 1.pr.civ. instanța de apel a procedat la analiza condițiilor în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei-recurente, analiza astfel făcută fiind (potrivit raționamentului expus în considerentele deciziei recurate) circumscrisă stabilirii preferabilității unuia sau altuia dintre titlurile exhibate de părțile în proces, în acest mod fiind realizată comparația de titluri specifică acțiunii în revendicare dedusă judecății. Ca atare, fără temei impută recurenta instanței de apel faptul că ar fi judecat în realitate o cerere de anulare a contractului său de vânzare-cumpărare.
Prevederile Legii 1/2009 la care recurenta face trimitere nu puteau primi eficiență în etapa judecării apelului în condițiile în care acest act normativ a intrat în vigoare ulterior datei la care litigiul a fost soluționat în primă instanță, iar apelul constituie o cale de atac ordinară în cadrul căreia se realizează un control de legalitate și temeinicie în privința soluției instanței de fond, un asemenea control nefiind de conceput prin prisma unor reglementări legale ce nu existau la data pronunțării hotărârii apelate.
Ar fi constituit o încălcare a principiului neretroactivității legii noi, consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constituția României, o analiză a instanței de apel care să se raporteze la prevederile Legii 1/2009, astfel cum pretinde recurenta.
Fiind sesizată să se pronunțe, pe calea recursului în interesul legii, asupra chestiunii admisibilității acțiunilor în revendicare promovate pe calea dreptului comun formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 (act normativ cu caracter special), instanța supremă a calificat această chestiune ca fiind una care privește problema raportului (în sensul priorității în aplicare) între dreptul comun și legea specială, iar nu (in)admisibilitatea acțiunilor de drept comun.
Așa fiind, Curtea constată că nu sunt fondate susținerile recurentei-pârâte în sensul că acțiunea în revendicare formulată de reclamanții-intimați ulterior datei intrării în vigoare a Legii 10/2001 ar fi supusă unui fine de neprimire (inadmisibilă).
Argumentele redate de recurentă (în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs) din conținutul unei decizii de speță pronunțate de ICCJ în anul 2007 nu pot conduce la o concluzie diferită de cea care se regăsește în hotărârea pronunțată - în iunie 2008 - pe calea recursului în interesul legii, aceasta din urmă având caracter obligatoriu în puterea prevederilor art. 329 alin. 3 din pr.civ.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea constată că - astfel cum au stabilit instanțele de fond, pe baza probatoriului administrat - atât reclamanții cât și pârâta exhibă titluri de proprietate cu privire la apartamentul situat la mansarda corpului B al imobilului din B, str. - - (fostă str. -) nr. 17, sector 2.
imobil a fost preluat de stat de la autoarea reclamanților (care îl deținea în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4970/1923), în condițiile decretului 92/1950 (existând deci un titlu pentru această preluare), iar ulterior a fost vândut de către stat pârâtei-recurente, în baza Legii 112/1995.
Anterior promovării prezentei acțiuni în revendicare, reclamanții nu au mai inițiat vreun demers judiciar în cadrul căruia să conteste valabilitatea titlului statului și/sau valabilitatea titlului pârâtei.
Raportat la situația imobilului în litigiu - de bun preluat (în baza unui titlu) abuziv de către stat în perioada de referință a Legii 10/2001; la momentul inițierii acțiunii în revendicare pendinte, respectiv 03.01.2007; la contextul legislativ existent la acea dată; dar și la dezlegarea dată prin Decizia 33/2008 a ÎCCJ problemei legate de modalitatea de interpretare și aplicare a Legii nr.10/2001 în cadrul oricăror acțiuni în revendicare formulate după intrarea în vigoare a legii 10/2001 cu privire la imobile preluate în mod abuziv de către stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, se impunea ca instanțele să dea prevalență prevederilor din conținutul legii speciale (nr. 10/2001).
Deși instanța de apel a expus această exigență în considerentele deciziei recurate, raționamentul juridic pe care l-a aplicat este unul care ignoră în totalitate prevederile legii speciale.
Astfel, a apreciat instanța de apel că titlul pârâtei este ineficient datorită împrejurării că la data perfectării lui exista solicitarea formulată (pe cale administrativă) de reclamante în sensul restituirii în natură a imobilului și că pârâta fusese notificată cu privire la demersurile succesorilor foștilor proprietari pentru redobândirea în natură a imobilului.
Acest raționament al instanței de apel este însă este în contradicție cu prevederile Legii 10/2001 (lege specială, care derogă de la dreptul comun) a cărei aplicare se impune în speță în puterea Deciziei 33/2008 a ÎCCJ.
Din perspectiva legii speciale menționate, titlul pârâtei este cel care devine preferabil pentru că el s-a consolidat - conform prevederilor art. 45 din Legea 10/2001 - în condițiile în care nu s-a constatat în prealabil (față de momentul soluționării cererii de revendicare) nevalabilitatea acestuia. Numai în contextul unei acțiuni privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei ar fi fost posibil a fi analizată poziția subiectivă a pârâtei-cumpărătoare (buna sau reaua credință a acesteia), pentru că scopul reglementărilor (din legea specială) prin care s-a instituit un termen de prescripție pentru asemenea acțiuni în nulitate a fost tocmai acela al înlăturării unei stări de incertitudine nelimitată în timp cu privire la imobilele care intră în sfera de aplicare a acestui act normativ.
În ce îi privește pe reclamanții-intimați, Curtea apreciază că aceștia nu puteau fi considerați - la momentul formulării acțiunii pendinte - titulari ai unui bun (ori ai unei speranțe legitime de a obține restituirea în natură a imobilului) aflat în sfera de protecție a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în condițiile în care, până la data promovării acțiunii în revendicare, nu obținuseră din partea vreunei autorități publice competente un act de dispoziție care să invalideze actul de preluare a imobilului de către stat.
Astfel, la momentul menționat, și în prezența reglementărilor din conținutul Legii 10/2001 (inclusiv cele din alin. 2 al art. 2), reclamanții aveau vocația de a obține, în condițiile acestei legi, măsuri reparatorii pentru imobilul ce a fost preluat în mod abuziv de la autoarea lor. În egală măsură, titlului pârâtei (subdobânditor cu titlu oneros de la stat) asupra imobilului respectiv a dobândit o serie de garanții, printre care și aceea de a fi analizată valabilitatea (inclusiv din perspectiva bunei credințe a cocontractanților) lui numai în cadrul unei acțiuni în justiție formulate în cadrul termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. 5.
În acest context, la epoca inițierii acțiunii în revendicare pendinte, reclamanții nu puteau avea decât legitimă că pot obține, de la autoritățile abilitate, măsurile reparatorii prin echivalent permise de legea specială, iar nu aceea că ar putea obține însuși bunul preluat în baza unui act normativ (decretul 92/1950) calificat prin Legea 10/2001 ca fiind abuziv - iar nu preluat fără titlu, cum afirmă intimații-reclamanți - imobil care a trecut ulterior în proprietatea pârâtei, în baza unui contract de vânzare cumpărare fondat pe prevederile Legii 112/1994.
Dobândind imobilul în condițiile anterior menționate, și fiind în posesia atât a bunului cât și a unui titlu de proprietate valid, pârâta este în situația de titulară a unui bun ce se află în sfera de protecție a Protocolului anterior menționat.
Față de considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea apreciază că printr-o greșită interpretare și aplicare a prevederilor Legii 10/2001 și a Deciziei 33/2008 a ÎCCJ, instanța de apel a reținut că ar fi preferabil titlul de proprietate exhibat de reclamanți (foști proprietari, de la care imobilul a fost preluat în temeiul prevederilor decretului 92/1950) față de cel al pârâtei (cumpărătoare a bunului imobil în baza Legii 112/1995).
Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9.pr.civ. urmează a se dispune admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei civile recurate în sensul admiterii a apelului formulat de pârâta apelantă împotriva sentinței civile nr. 739/2008 a Judecătoriei sector 2
În temeiul art. 296.pr.civ. va fi schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 958.A din 09.10.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți-pârâți, și.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Respinge cererea principală ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - -
GREFIER
Red. GS
Tehnored.
2 ex. / .
Secția a IV-a civilă
Jud. apel:,
Președinte:Andreea VasileJudecători:Andreea Vasile, Ileana Ruxandra Dănăilă, Georgeta
